„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon

deși nu-i o carte de pufăit în metrou, io o citesc și-acolo, și-i car ostentativ ca pe-o ganteră cele aproape 900 de pagini.

i-o carte din care, într-adevăr, scapi lucruri, dar te poți reîntoarce oricând, și să zici AHA!, sau CE VULVA MĂ-SII!

chiar pe la-nceput, avem un personaj, căpitanul pirate prentice (de la apprentice?), care crește & crapă-n el banane - flacoane înalte cu sirop de banane, gofre cu banane, croasanți cu banane, terci cu banane, gem de banane (p.17) etc.

și nenea ăsta are ca dar „de-a se insinua în reveriile altora“ (p.19), în folosul Firmei, și iacătă-l având o viziune despre UN POLIP GIGANT, aparținând unui diplomat, Lordul Blatherd  Osmo. și polipul ăsta absoarbe totul în jur - pe lord, pe anumiți miniștri și ucide poștașii cu fosforescente tentacule adenoidale de culoare bej, acoperite cu furunculi tari (p.23)

tot pe vremea Lordului, agenților li se tatuau deasupra buzei superioare mesaje încifrate, într-o duzină de limbi salve, iar mustățile care le acopereau urmau a fi rase doar de ofițeri criptografi autorizați... iar buzele lor deveneau palimpseste de carne secretă (p.25)

cineva e găsit sufocat într-o cadă cu budincă de tapioca, obiectele de pe un birou umplu două fucking pagini, unul din personajele principale, tyrone slothrop, aleargă după fuste - le povestește englezoaicelor despre licurici, căci ele nu cunosc licuricii (wtf!)

și, în vreme ce j'de miile de servicii secrete se muiesc reciproc prin londra, tyrone slothrop, caută ca un pelerin arheolog locurile unde explodează rachetele nemțești, supranumite bășinuțe (farting buzzbombs).

și asta numai pe 35 de pagini.
CUM SĂ NU IUBEȘTI CARTEA ASTA?

„teatru“ de sofocle

sofocle

 aias. trahinienele. electra.

filoctet. oedip rege.

oedip la colonos. antigona

edit. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de george forino

502 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

piesele tebane 

dincolo de faptul tragic ca atare, la sofocle mai sunt prezente două elemente:

1. poeticul - mi se pare ca sofocle are o poezie mai elaborată decât eschil (probabil și traducerea ritmată a lui george fotino - traducător al operei complete sofocliene - are aici un merit)
2. un mod Aristocratic de a suporta suferința, în cazul antigonei, de pildă, prin sinucidere. căci, în cazul ei, principiile - încarnate în poruncile zeilor - sunt mai presus de poruncile (mai ales tiranice) ale puterii contingente. 

mi s-a mai părut interesantă legătura dintre privat (problemele personale ale eroilor), public (puterea politică și viața cetății) și religie (zeii și ritualurile).

de pildă, în oedip rege, amenințarea cu ciumă a cetății teba e „cauzată“ de omorul ascuns al regelui oedip. deși acesta e descoperit, cetatea teba va mai suferi, cei doi fii ai lui oedip se vor război între ei (în oedip la colonos și antigona) și vor muri amândoi (întâmplare povestită și la eschil, în cei șapte contra thebei). până la urmă, dintre copiii lui oedip va rămâne doar ismena, de restul neamului se va alege praful.


aias

o piesă ciudată, metaforă despre ravagiile pe care războiul le face în mintea unor oameni, în cazul de față viteazul argian aias. în timpul luptei din troia, acesta se oftică pentru ingratitudinea tovarășilor săi atrizi care nu-i dau armele defunctului ahile lui, ci lui odiseu/ulise. așa încât, razna la cap, dorește să se răzbune și sare la omor, dar în loc de dușmani, zeița atena pe ochii-i rătăciți îi împânzește năluci, așa încât nebunul, în loc de oameni, omoară niște vaci.
când vede că și până și zeii fac mișto de el, se sinucide.

restul nu-i prea grozav, seamănă cu antigona - fra-su mortului dorește să-l îngroape, dar trufașii atrizi o interzic, să se dea jmekeri.
așa că intervine vicleanul odiseu (feblețea atenei) și rezolvă.

trahinienele

este despre finalul tragic al lui herakles. nevastă-sa, deianira e geloasă pe o tinerică aleasă de eros drept aventură pentru herakles. zice deianira:

                            ... Vreo vină soțului 
Să-i fac eu azi că-a fost de Eros săgetat?
Nebună-ar fi să fiu! Sau s-o învinuiesc 
Pe-această tânără? Dar ce rău mi-a făcut? (pp.86-87)

doar că-i dă o cămașă unsă cu o licoare anti-curvăsărie. doar că licoarea i-o oferise tocmai o victimă a lui herakles, centaurul nessus. proasta, deci, va fi instrumentul de peste ani a răzbunării unei victime.

Din val l-a și izbit; prin păr, lui sângele-i
S-a scurs învălmășit cu creierii albicioși.
Ah! Ce-a țipat norodul îngrozit... (p.98)

un adevărat scenariu horror pățește herakles de la nevastă-sa. dar și de la propriul tată, zeus, ce i-a păscut o așa soartă durereoasă.

Șirag de amaruri cumplite. Dar toate
Purces-au de sus, de la Zeus! (p. 118)

filoctet

nu e o piesă ce mi-a plăcut. filoctet și-a luat-o de la atrizi, ca aias. doar că ăștia mai au nevoie de el. așa că-l trimit pe fiul lui ahile, pe neoptolem, să-l păcălească și să-i fure arcul lui herakles. doar că tinerelului i se trezește conștiința și ezită.

e nevoie de fantoma lui herakles care să-l convingă pe filoctet să se ducă dracu' la troia și să termine odată cu războiul. ceea ce se dovedește că toate aolelile lui filoctet cu durerile de picior și cu lăsatul singur pe o insulă pustie e mai mult teatru (sic!).

Sărmanul, sărmanul de mine! De chinuri
Și-amaruri zdrobit mă voi stinge
Departe de oameni, în scorbura-aceasta,
Vai mie! Să-mi caut azi hrana,
Așa cum făceam odinioară, când repezi
Săgeți azvârleam eu cu mâna-mi
Vânjoasă, eu n-am să mai fiu vreodată
În stare. (p. 243)

filoctet amenință pe odiseu, desen de jacques reattu (1760-1833), sursa 

oedip rege - o piesă polițistă

tragedia e mai mult o piesă polițistă, în care oedip (oidypous înseamnă picior umflat), rege bengos al cetății teba, vrea să descopere cine e criminalul care l-a ucis pe regele laios, căruia el i-a moștenit cetatea și nevasta.

criminalul va fi el, dar asta va descoperi treptat-treptat, și noi alături de el, până la punctul culminant când își scoate singur ochii, cu un ac de pafta (întotdeauna m-am întrebat de ce și-a scos ochii și nu, bunăoară, și-a tăiat mâinile?) azi, să te culci cu propria mamă înseamnă incest, milf, în orice caz o perversiune plăcută, atunci ea era suprema rușine, și o-ncrengătură genealogică ce te ia de cap:

Și-așa, pe lume ai adus părinți care sunt
Și frați cu-i lor copii, copii care sunt și frați
Cu tatăl lor, femei ce și neveste-au fost, 
Și mame-aceluiași bărbat... Mai mari rușini
Nici s-au văzut pe-acest pământ. (p.329)

așa că regele puternic ajunge orb și auto-izgonit în lume. cu alte cuvinte, se duce dracului. morala e cea a lui solon: nu poți zice despre un om dacă a fost sau nu fericit decât după ce-a murit.


oedip la colonos și dispariția sa misterioasă

o piesă cam ciudată. cam dislike.
chestia mișto a fost numai scena în care oedip dispare dintr-o dată, pf! fie în vreo peșteră, fie printr-o deschizătură în pământ, în lumea de dincolo. un loc secret, știut numai de regele atenei, teseu:

Că n-a pierit prin trăsnetul
Lui Zeus; nici vijelii nu s-au pornit pe mări
Să-l fi răpit. Vrun zeu l-a luat, ori s-a deschis 
Pământu-n fața lui și l-a-nghițit; cruțat
De suferințe-a fost; și-așa, el nejălind,
Nici chinuit de boli, s-a dus - e uimitor - 
Cum nimeni nu s-a dus. Veți crede că-s smintit. (p.414)

antigona

evident că cea mai bună piesă este vestita antigona, după numele fecioarei care, împiedicată de unchiul ei, creon, să-și îngroape unul din frați, pe polinike, se spânzură. este un duel între unchi, ai cărui mușchi vrea să-l lase pe nepotul nesuferit să putrezească - și nepoată, care nu poate să-și calce datoria zeiască de soră. puterea profană va birui, însă conștiința va „râde“ la urmă. e drept că în împărăția subpământeană a lui hades și a persefonei.

mesajul piesei este nu fiți nesăbuiți! 

CORIFEUL:
Ah, chibzuința-i har zeiesc... Și cel
Cui soarta va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii... Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți... Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți... târziu, 
Târziu...când bătrânețea i-a ajuns. (p.480)

antigona la corpul lui polinike, pictura de nikiphoros lytras (1865), sursa 

antigona consolatoare, pictura de giorgio de chirico (1973) sursa

DE UNDE SĂ ÎNCEP CU... literatura maghiară?

literatura maghiară contemporană este mai bine primită în afară și considerată mai brează decât cea mioritică. de altfel, unul dintre scriitorii lor, a luat și nobelul, în 2002 (îmi place să cred că l-a luat nu pentru c-a fost victimă a holocaustului).

ca trăsătură generală, dacă vreți literatură ușurică, subțirică, nu e cazul cu maghiarii. scriu greu, dens, problematic, cu civilizația lor austro-ungaro-hortist-comunisto-și-acum-orbanistă. cu civilizația lor mai a dracu' europeană decât a noastră.

romanele lor nu-s vesele, ci de cele mai multe ori, apocaliptice (vezi lászló krasznahorkai), cu fraze lungi, multe sunt cărămizi grele (péter nádas sau péter esterházy) care-ți halesc timpul vieții. habar n-am cât de capodopere sunt - în context internațional - însă e cert că au o certă valoare. 

***

péter nádas este considerat unul dintre cei mai celebri scriitori europeni care a surprins ca nimeni altul tragedia continentului. romanul său cel mai lăudat este uriașul apocalipsa memoriilor (emlékiratok könyve), publicat în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii. criticul american susan sontag îl numea „cel mai mare al vremurilor noastre“. comparat - care autor genial nu e comparat cu ei? - cu dostoievski, tolstoi, joyce ori cu proust, nádas construieşte în romanul acesta o naraţiune pe trei planuri: 1) povestea autobiografică a unui scriitor maghiar din germania de est, implicat într-o relaţie homosexuală și care lucrează la o proză istorică despre un romancier german; 2) povestea unui personaj al acestuia, extrem de estetizant; 3) povestea unui prieten din copilărie al scriitorului.

romanul apocalipsa memoriilor a fost tradus în românește în două volume la editura curtea veche, în 2011, de anamaria pop.


lászló krasznahorkai este asemănat cu franz kafka și poate fi supranumit „regele răbdării“. un stil contemplativ, cu propoziții lungi. deși cu acțiuni noir, pesimiste, a ajuns un autor cult odată cu ecranizarea de șapte ore a romanului său satantango (sátántangó) considerat cel mai bun roman al său, de către regizorul bela tarr.
tot susan sontag în numește pe lászló krasznahorkai „maestrul maghiar al apocalipsei, care poate fi comparat cu gogol și melville“.

romanul satantango a fost tradus în românește la editura curtea veche, în 2012, de anamaria pop.


imre kertész este scriitorul maghiar care a primit premiul nobel pentru literatură în anul 2002 - pentru scrierile care ţin de fragilitatea experienţei umane împotriva barbariei istoriei. probabil și unde este supraviețuitor al holocaustului, deportat la auschwitz la 14 ani și trimis apoi la buchenwald. cel mai cunoscut și considerat capodopera sa este romanul în afara destinului (sorstalanság). este un roman autobiografic, tocmai despre această experiență a lui ca evreu ungur.

romanul în afara destinului a fost tradus în românește la editura est în 2003, de georgeta hajdu.





györgy konrád este unul dintre scriitorii militanți și controversați ai ungariei. de origine evreiască, abia scăpat din mâinile naziștilor, a militat contra sovietizării ungariei. recent, acuzația că ar fi fost informator îl plasează ca personalitate controvesată. cel mai bun roman al său este considerat vizitatorul (a látogató), despre care am scris aici, și unul din romanele mele preferate.

romanul vizitatorul a fost tradus în românește la editura univers în 1998, de paul drumaru.



sándor márai este un scriitor care a fost nevoit să emigreze și s-a sinucis în san diego în 1949. a fost considerat postum un maestru al prozei, asemănat cu joseph roth și bruno schultz sau thomas mann. cel mai (re)cunoscut roman al său este lumânările ard până la capăt (a gyertyák csonkig égnek), în care doi moși se reunesc după ceva amar de ani și meditează despre prietenie, trădare și abandon.

romanul lumânările ard până la capăt a fost tradus în românește la editura humanitas în 2004 de anamaria pop și reeditat în 2011 la editura curtea veche.




péter esterházy este unul dintre cei mai vestiți autori maghiari worldwide și, spre deosebire de ceilalți, e cel mai postmodern. are avantajul unei descendențe baștane aristocratice austro-ungare și, prin aceasta, are ce să scrie. printre romanele celebre se numără puțină pornografie maghiară, nicio artă, verbele auxiliare ale inimii și uriașa harmonia caelestis.

toate romanele amintite sunt traduse la editura curtea veche.

„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch

max frisch

 don juan sau dragostea pentru geometrie.

 biedermann și incendiatorii

 (Don Juan oder Die Liebe zur Geometrie. 

 Biedermann und die Brandstifter) 

 eplu, bucurești, 1966

 traduceri de veronica porumbacu,

 paul b. marian și suzi hirsch

 206 pagini broșate

 coperta de i. molnar

don juan-ul lui max frisch

după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.

prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.

ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.

         DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)

e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.

și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.

           DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)

piesa se sfârșește când eroul don juan șade la odihnă, împreună cu o fostă ștoarfă care-l întreține. una care e amorezată mai degrabă de buhul lui, decât de bărbatul ca atare.

omul cinstit și incendiatorii

a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.

oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.

piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu.  de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.

ilustrațiile lui paul avril la „manualul de erotologie clasică“

să învățăm sexul de la antici

în 1824, clasicistul neamț friedrich karl forberg editează și publică o antologie de surse grecești și latine pe teme erotice, cu pretenții obiective și așezate pe teme cum ar fi:

• despre copulație
• despre pederastie
• despre irrumație (felație)
• despre masturbare
• despre cunilingus
• despre tribadism (lesbianism)
• despre sexul cu animale
• despre spintrianism (sexul cu prostituate)

cartea se numește de figuris veneris (despre chipurile lui venus) și conține o listă de peste 90 de poziții. a fost tradusă în câteva limbi străine ca manual de erotologie. în america a apărut de abia în 1964. ediția în franceză a fost garnisită de ilustrații elocvente ale lui édouard-henri avril (supranumit paul avril) din care expun, întru încântarea ochiului și simțurilor, aici.

desigur vă las vouă plăcerea de a ghici ce fac gudulașii de mai jos:

ilustrațiile de aici.

„prietenului care nu mi-a salvat viața“ de hervé guibert

hervé guibert

prietenului care nu mi-a salvat viața

(à l'ami qui ne m'a pas sauvé la vie)

editura nemira, buc., 1993

trad. nicolae constantinescu

165 pagini broșate

coperta dan alexandru ionescu

trupul betegit de boală ca centru al lumii

v-ați gândit vreodată cum ar fi să vă treziți cu sida (nu, nu cu personajul lui slavici, ci cu boala)? ei bine, un asemenea gând nu poate dura nici cât un pârț, căci îi facem vânt repede, cu frică de moarte. ei bine, hervé guibert, intelectual francez de elită, ziarist, fotograf și scriitor, chiar s-a trezit, pe la treizeci și ceva de ani, cu sida. pe la finalul anilor '80. și ce-a făcut?

am auzit de el datorită unui alt autor, al cărui roman m-a uimit prin senzualitatea sa, acest ultim autor scriind o carte despre numitul guibert, despre romanul căruia voi vorbi în continuare.

orice-ai face, nu salivezi după cartea asta. prietenului care nu mi-a salvat viața. cel mult te poți amuza de grimasele și anecdotele filozofului michel foucault în ultimele luni, înaintea morții sale (tot de sida), foucault căruia autorul - pare-se - i-a fost și amant. însă te poți amuza morbid. te mai poți amuza de poveștile cu actrița isabelle adjani isterizată după celebritate - actriță de care mă-ndrăgostisem în adolescență stropindu-i posterele afișate din revista cinema. sau te mai poți amuza (otrăvitor de amar) de goana după analizele de sânge și după medicamente miraculoase.

însă în mod sigur vei rămâne prost - cum am rămas eu - remarcând cât de moi suntem, ce cârpă, la-ndemâna bolii și a betegirilor, este trupul din care suntem făcuți.

lumea romanului lui hervé guibert este una a corpului, un corp care, deși bolnav, este tot al său, ba chiar acuma îl simte cu adevărat al său, ba chiar acum începe să-l iubească. este ca o metamorfoză inversă, în care fluturele își pierde aripile și devine vierme, târâtor și beteag, dar al dracului de prezent. și asupra acestui vierme, sufletul - dacă există așa ceva - va trebui să se aplece, va trebui să-i acorde atenție, va trebui să-i studieze geografia, să-i învețe râurile și întunecimile. când zbura, se bucura de vânt și de zbor și-l uitase.

sunt foarte atent la manifestările progresului pe care îl face virusul, mi se pare că-i cunosc harta colonizărilor, asalturilor și retragerilor, îmi închipui că știu locul în care mocnește și locul unde atacă, apoi că simt zonele încă neatinse, dar această luptă din interiorul meu, care organic este foarte reală, analizele științifice o dovedesc, nu înseamnă deocamdată nimic, ai răbdare, băiete, față de suferințele cu siguranță fictive care mă subminau. (pag. 29)

sida ca paradigmă și ca eliberare de ignoranță

Descopeream ceva suav și uluitor în atrocitatea [sidei], cu certitudinea că e o boală inexorabilă dar nu fulgerătoare, o maladie în trepte, o scară foarte lungă ce duce cu siguranță la moarte, dar fiecare treaptă a ei prezintă o ucenicie fără pereche, o boală care îți dă timp să mori și care-i dă morții timp să trăiască, timp să descoperi timpul și să descoperi în sfârșit viața, într-un fel era o invenție modernă genială pe care ne-o transmiseseră maimuțele verzi din Africa. Iar nenorocirea, odată ce te-ai cufundat în ea, era mult mai suportabilă decât presentimentul ei, mult mai puțin crudă în definitiv decât s-ar fi crezut. Dacă viața n-ar fi decât presentimentul morții, torturându-ne fără răgaz cu incertitudinea scadenței, sida, fixând un termen sigur vieții noastre..., făcea din noi niște oameni pe deplin conștienți de viața lor, ne elibera de ignoranța noastră. (p.113)

dincolo de interesul documentar - apariția sida în sânul comunităților homosexuale din occident și începuturile tratării paliative a acesteia (este apărută în 1990) - cartea te taie prin ascuțimea ei psihologică. scriitoare ca hortensia papadat bengescu, după o carte ca asta, ți se va părea o cucoană obosită, zgândărindu-și un furuncul ca să vadă cum e cu durerea. guibert se mobilizează nu atât să lupte contra bolii, dar mai ales să fructifice timpul rămas, să ia aminte la el însuși și să scrie, să scrie, să scrie cărți. nu-l interesează stilul, ci însemnările explozive, intime, care să taie ca cuțitul. și, după moarte, chiar îi vor apărea trei romane. care-i va educa pe franțuji cu privire la sida.

dacă mircea eliade propunea într-un articol să ne facem proiectele ca și cum am fi în ultimul an de viață - și o făcea alintându-se, ca exercițiu de voință - hervé guibert n-a avut luxul ăsta. cu moartea arzându-i la cur, a dat o lecție de care puțini semeni suntem în stare - deschideți dracu' ochii și prețuiți fiecare blestemată de clipă! profitați de ce aveți, că io nu mai am! și, atâta cât am, iată, mă chinui cu trupul ologit de boală să-mi cânt cântecul de lebădă, în loc să mă vait și să mă-nchid în neputințe și invidii. Sida a fost pentru mine o paradigmă în propriul meu proiect al cunoașterii de sine și enunțării inexprimabilului. (p.154)

un roman cu perspectivă unică asupra vieții și asupra propriei persoane - scris de un om inteligent, condamnat la suferință și moarte, la 36 de ani. o perspectivă destul de rară în lumea noastră superficială postmodernă, preocupată de bănet și de putere. o perspectivă a dracului de adevărată. care pe mine m-a cam tremurat la mațe.

Există un stadiu al nenorocirii, chiar dacă ești ateu, când nu mai poți decât să te rogi sau să-ți pui capăt zilelor. (p.134)

romane reprezentative austriece

devenim tributari pârțurilor literare revărsate ca un tsunami de peste ocean și care, din păcate, inundă și europa. literatura austriacă rămâne doar o curiozitate elitistă și un pariu editorial păgubos.

totuși, această îngustime editorială românească a mai găsit, de-a lungul anilor, câteva breșe.
mari romancieri austrieci, deveniți maeștri recunoscuți nu doar pe plan european, ci internațional au fost traduși, din fericire, și în românește. de cei câțiva traducători care se mai încumetă la literatura bună.
câteva exemple reprezentative:

christoph ransmayr - ultima lume, editura univers, 1996, trad. mircea ivănescu (reeditată la rao)
thomas bernhardt - extincție, editura art, 2013, trad. gabriela danțiș
elfriede jelinek - pianista, editura polirom, 2004, trad. nora iuga
peter handke - scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire, editura univers, 1998, trad. mariana lăzărescu
robert schneider - frate somn, editura vremea, 1997, trad. daniela ștefănescu

david foster wallace şi ayn rand traduşi în româneşte

mătura sistemului, roman, editura curtea veche, 2014. traducere de adrian buz. corporaţii, nevroze, inginerie genetică, intertext, multă ironie într-un singur roman, pe 560 de pagini.

david foster wallace (1962 – 2008) este unul dintre cei mai compleşi scriitori contemporani, impresionant de inteligent, cu opere romaneşti, dar mai ales de proză scurtă şi eseistice, în genul postmodern al lui thomas pynchon şi don delillo. a scris trei romane, al treilea lăsat neterminat în urma sinuciderii sale. mătura sistemului este primul său roman, cel de-al doilea, infinite jest, fiind considerat capodopera sa.


___________________________________________________________________________

revolta lui atlas, roman, vol.1, editura cartier, 2014. traducere de vlad pojoga. 424 de pagini.

ayn rand (1905 - 1982) este o scriitoare (și filozoafă, inventatoare a obiectivismului) americană de origine rusă care, cu această carte a provocat controverse. mizantropie, imoralitate, sex, libertate, ateism, capitalism, la limita dintre excentricitate și grotesc.  revolta lui atlas este considerată capodopera sa.

despre frumusețea femeilor și altele, cu donald barthelme

Dumnezeu mi-e martor că iubesc gesturile femeilor la fel de mult ca oricare alt bărbat, atunci când, de pildă, stau pe scaunul din față al mașinii în chiloței și nu știu cum fac de se strecoară într-o ținută de stradă înainte să coboare, sau când portiera e deschisă, dar ele n-au coborât încă din mașină; iar, dacă te uiți din întâmplare pe fereastra unei case de pe trotuar, sau dacă reușești să te muți cu fereastra mai aproape de trotuar, uneori vezi câte una stând în lenjeria cea mai intimă, pe căldură, și apoi făcând iarăși treaba cu „strecuratul“ în ținuta de stradă, pe care și-o trage în sus, peste șolduri, și apoi își scutură capul, ca să i se așeze părul cum trebuie și toate alea.

Și toate astea sunt cele mai bune lucruri care au fost gândite și spuse, după părerea mea, sau care vor fi gândite și spuse vreodată, fiindcă singurul lucru care merită cât de cât pe lumea asta e frumusețea femeilor și, poate, anumite mâncăruri și, poate, muzicile de toate felurile, mai ales alea „ușoare“, cum sunt cele care se bagă la parade, cum ar fi trupa Sf. Pulaski Zdrențărosul din Orange, New Jersey, care te poate face să și plângi, creându-ți starea potrivită, fiindcă îți vorbește din inimă despre țara ta, că ce țară frumoasă este, și că chiar e țara ta, țara mea, țara noastră - genul ăsta de introspecție îți dă fiori, când o auzi interpretată de o unitate în marș. 

(donald barthelme, albă-ca-zăpada, editura leda, 2009, traducere de ana chirițoiu, pp.75-76)
 

despre țațele culturale, cu witold gombrowicz

Amintirile! Este un blestem al umanității faptul că existența noastră pe acest tărâm nu suportă nici o ierarhie concretă și durabilă, ci totul decurge necontenit, se revarsă, se mișcă și fiecare trebuie să fie perceput și apreciat de fiecare, iar opinia celor obscuri, mărginiți și tâmpiți, opinia lor despre noi nu este mai puțin importantă decât opinia celor ageri, luminați și subtili, fiindcă omul este profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Resping categoric punctul de vedere al colegilor mei de condei, care adoptă o atitudine aristocrată, superioară față de opinia tâmpiților, afirmând că odi profanum vulgus. Ce mod ieftin și simplist de a fugi de realitate, de a se refugia în megalomanie! Eu susțin că, dimpotrivă, cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simțită mai dureros decât una bine croită


Ah, judecata omenească, abisul judecăților și părerilor despre intelectul tău, despre inima ta, despre caracterul tău și despre toate amănuntele organizării tale - toate se deschid în fața îndrăznețului care și-a înveșmântat gândurile în tipar și le-a dat drumul în lume, pe hârtie, ah, hârtia, hârtia, tiparul, tiparul! Și nu mă refer aici la cele cordiale, la cele mai agreabile judecăți ale mătușilor noastre, nu, mai degrabă aș viza judecățile altor mătuși, ale țațelor din cultură, ale sferto-autoarelor și semi-criticelor pripășite, care-și răspândesc judecățile prin publicații. 

Căci asupra culturii universale s-a abătut un stol de muieruști pripășite, oploșite pe lângă literatură, nespus de pricepute în domeniul valorilor spirituale și de orientare în estetică, de cele mai multe roi deținătoare ale unor concepții și cugetări proprii, după care Oscar Wilde e depășit, iar Bernard Shaw este maistru al paradoxului. Ah, ele știu că trebuie să fie independente, hotărâte  și profunde, așa că de obicei sunt independente, profunde și hotărâte fără exagerare și pline de blândețe și de țață. Țață, țață, țață! Ah, cine n-a fost niciodată pe masa de lucru a unei țațe culturale și nu a fost prelucrat muțește, făr nici un geamăt de mentalitatea lor care trivializează totul și ia vieții orice urmă de viață, cine nu a citi în ziar părerea unei țațe despre el, acela nu știe ce însemnă banalitatea, nu știe ce banalitate zace într-o țață. 

Apoi să luăm opiniile moșierilor și moșiereselor, ale domnișoarelor de pension, opiniile meschine ale funcționarilor mărunți, precum și opiniile birocratice ale funcționarilor superiori, opiniile avocaților, opiniile extravagante ale elevilor, opiniile vanitoase ale bătrânilor, ori opiniile publiciștilor, opiniile militanților socialei și ale soțiilor de medici, în sfârșit, opiniilor copiilor care ascultă opiniile părinților, opiniilor slujnicelor mai tinere și ale bucătăreselor, opiniile verișoarelor, opiniile liceenelor - torente de opinii și fiecare face din tine un alt om și te imaginează în sufletul lui. De parcă te-ai fi născut în o mie de suflete neîncăpătoare! 

(witold gombrowicz, ferdydurke, editura univers, bucurești, 1996, traducere de ion petrică, pp.8-10)

adolf hitler despre lectură

în 1923, într-o închisoare din bavaria, la 34 de ani, adolf hitler scrie cartea lupta mea (mein kampf), în care își povestește, printre altele, autobiografia și ideile. sunt aici și câteva pagini despre lectură.

descoperim un cititor cu o perspectivă unilaterală: aceea a scopului exclusiv didactic și practic al lecturii - lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel. hitler nu amintește de scopul emoțional al unei cărți și ne îndoim că s-a omorât după literatură beletristică.

iată citatul:
Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile și aptitudinile sale. Fiecare primește astfel uneltele și materialele necesare meseriei lui, numai ele să-l ajute să-și câștige existența sau să servească la îndeplinirea unor satisfacții mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim.

Dar în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în șirul capitolelor sau cărților păstrate în memorie, ci să se însereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic și să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. 

Altminteri se formează un amestec de noțiuni dezordonat și fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înțelege ceva din viață și că posedă niște cunoștințe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl îndepărtează și mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămâne decât să sfârșească într-un sanatoriu sau ca politician.

Dimpotrivă, cel ce știe să citească, discerne imediat într-o carte, o gazetă sau o broșură ceea ce merită  să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care și-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporește exactitatea sau îi precizează sensul. Dacă viața pune pe neașteptate o problemă, memoria celui care a știut să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungați; el o supune rațiunii față de cazul nou despre care e vorba și reușește astfel să rezolve problema. 

Lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel.
(adolf hitler, mein kampf, bucurești, editura pacifica, 1993, traducere de maria florea, pp.25-26)

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 

 meteorii 

 (les météores) 

editura univers, bucurești, 1995

 traducere de irina bădescu

 443 pagini broșate 

coperta de vasile socoliuc

fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.

cum se violează o operă de kafka?

Opera lui Kafka, de exemplu, a fost suspusă unui adevărat viol în masă de către nu mai puțin de trei armate de interpreți.

1. Cei care-l citesc pe Kafka drept o alegorie socială văd studii de caz ale frustrărilor și absurdității nebunești ale birocrației moderne și ale manifestării ei ultime în spațiul totalitarist. 
2. Cei care-l citesc pe Kafka drept o alegorie psihanalitică văd dezvăluiri disperate ale spaimei în fața tatălui, anxietăți de castrare, sentimentul propriei neputințe, starea sa de sclav al propriilor vise. 
3. Cei care-l citesc pe Kafka drepr o alegorie religioasă arată cum K. din Castelul încearcă să obțină accesul laa ceruri, cum Josef K. din Procesul este judecat de tainica și inexorabila dreptate a lui Dumnezeu...

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, pp.18-19

sunt de folos noile ediții goethe în românește?

ce goethe avem azi?

se citește destul de puțin din opera lui goethe astăzi, în românia. în afară de faust și werther, cunosc destul de puțini cititori familiarizați cu wilhelm meister,  götz von berlichingen, ce să mai spun de divanul apusean-răsăritean sau hermann și dorothea. deși toate acestea sunt accesibile în românește (inclusiv teoria culorilor, editura princeps, 1995). dar avem trei traduceri exemplare din faust - a lui lucian blaga, a lui ștefan augustin doinaș și a lui mihail nemeș. avem poezie și adevăr tradusă de tudor vianu.

și avem chiar o ediție critică din goethe, îngrijită de jean livescu și sevilla răducanu, ediție, din păcate, întreruptă la volumul 8 de moartea îngrijitorului.






dar nu ne oprim aici. societatea germaniștilor din românia a gândit o nouă ediție goethe, pe urmele celei întrerupte. sub conducerea lui george guțu, președintele societății, vor apărea traduceri noi, atât a volumelor nemaiapărute, dar și a celor vechi.

până acum, a apărut volumul 15 (la editura rao, în 2009), unul consistent, cu câteva opere autobiografice (campania din franţa, asediul oraşului mainz, dintr-o călătorie pe rin, main şi neckar) în versiunea lui mihai isbăşescu și george guţu. nu știu care a fost receptarea publicului și dacă tirajul a fost unul de succes. dar se pregătește un volum nou de poezie - de 400 de pagini -, cu traduceri noi de grete tartler, george guțu și horațiu decuble, apoi un volum cu divanul apusean-răsăritean - de 350 de pagini -, tradus de grete tartler.

cui folosește noua ediție critică goethe? 

evident că ediția merită toate laudele, mai ales că la ea colaborează, alături de germaniști de elită, și filologi germani. este un semn de maturitate a unei culturi să aibă ediții actualizate din clasici. însă, în condițiile în care germaniștii români de calitate sunt puțini, merită un asemenea efort? câtă nevoie are cititorul român de versiuni noi ale poeziilor gotheene (de pildă)?

în condițiile în care avem câteva lacune de recuperat: hugo von hofmannsthal, de pildă, e aproape invizibil la noi, corespondența, jurnalele și eseurile lui thomas mann își așteaptă traducătorii.
  

în condițiile în care literatura germană nouă e aproape complet ignorată de cititorul român. personal, aș prefera mult mai mult să fiu la curent cu ultimele romane sau poezii bune nemțești apărute la târgul de la frankfurt (în condițiile în care traducerile din engleză au luat-o înaintea originalelor lor), decât să silabisesc din nou versurile goetheene.