11 martie 2011

da reglementării prostituţiei, nu cioroianului


cu un articol din dilema veche, adrian cioroianu se face din nou de râs, izbind de perete cu argumentele pe care le aude în lumea mică în care se-nvârte şi-n care prostituţia e doar o noţiune cu care poate jongla in abstracto, ca odinioară cu andreea marin şi cu prezumţiile istorice.

argumentele dumisale:
1. dacă prostituţia era în interbelic tolerată, acum ea nu poate fi tolerată, "prezumţia de similitudine între românia interbelică şi românia de azi mie-mi pare a fi o eroare".
2. dacă prostituţia va deveni "legală", românia va deveni din ţară de tranzit pentru prostituatele care pleacă să "muncească" din est în vest, ţară de destinaţie. "cu turism sexual la ea acasă, am avea şansa să devenim o thailandă a europei!" se îngrijorează cioroianu, expert de altfel în situaţii internaţionale, ca fost ministru de externe.
3. nu ar veni bani la bugetul de stat, statul fiind incapabil să-i adune.
4. proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali.

 
 

cu astfel de argumente, îmi vine un gust amar referitor la autismul intelectualilor, care când viaţa reală le urlă în jur, ei se-ncuie-n bibliotecă şi scriu texte. 

1. e o dovadă de civilizaţie a româniei interbelice recunoaşterea  şi încercarea de reglementare a unei activităţi de când lumea şi o dovadă de obtuzitate a româniei de azi ignorarea ei. 
2. înflorirea unei thailande pe meleagul mioritic n-are şanse, din lipsa puterii de cumpărare a bieţilor români care nu ştiu dac-ar da, ca occidentalii, mii de euro pentru un sex oral reuşit.
3. nu ar veni bani la buget într-adevăr, însă femeile şi cei care se împreunează cu ele vor fi - poate - mai protejaţi.
4. nu, proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali, însă există şanse ca un pater familias român, ajuns acasă, să nu-şi mai procopsească nevasta cu boli ruşinoase şi mizerie, pe lângă violurile şi bătăile de rigoare.

dragă domnule cioroianu, poate dumneata vei fi având bani să călătoreşti prin thailanda sau prin bordelurile suedeze pariziene sau de aiurea, însă prostituatele românce - dacă nu reuşesc să devină vedete teve - îşi trăiesc viaţa cu câteva sute de lei pe noapte, în mizerie, abuz şi boli. împotriva peştilor, majoritatea ţigani - bine "integraţi" social - nimeni nu crâcneşte. iar orice ajutor  pentru ele nu poate veni de niciunde, din lipsa nici unei reglementări. nici un organ al statului - poliţist, medic, funcţionar - nu are nici o acoperire în baza căreia să poată interveni. 

probabil că distinsul intelectual care-a stat la masă cu regele spaniei n-a vorbit în viaţa lui cu un poliţist  reprezentant al statului - stat pe care cioroianu vrea cică să-l ocrotească - poliţist care, deşi în condiţiile în care fapta e pedepsită contravenţional, aplică degeaba amenzi pentru că fetele nu le plătesc din sărăcie şi rea-voinţă. singura problemă o au doar cei de la taxele şi impozitele locale care se trezesc cu datoriile imposibil de recuperat. 

domnule cioroianu, legea este - cel puţin eu aşa am învăţat la facultate - o regulă de conduită ce descrie sau reglementează relații specifice între persoane și/sau organizații. grija dumitale faţă de ţărişoara noastră ce cu on(r)or ai reprezentat-o nu înseamnă decât perpetua indiferenţă a statului faţă de un fenomen ce a existat dintotdeauna şi va exista odată cu omenirea.

dar matale eşti, se vede, preocupat de argumente, nu de fiinţele umane de care sunt pline străzile noaptea. şi care ar merita cumva ocrotite - măcar în principiu - de câteva texte de lege. dacă legile au ocrotit de câţiva ani încoace doar politicienii şi oamenii de afaceri, vă dăm noi voie să ocrotească şi câţiva oameni din stradă.

foto 1 de aici. foto 2 de aici

altă reacţie la alexandru grivei

10 martie 2011

beckett dramaturgul

despre beckett eseistul aici iar despre beckett romancierul aici.

sfârşitul jocului

acestă piesă a autorului irlandez e considerată capodopera şi e net superioară chiar şi celei mai celebre, aşteptându-l pe godot. pe numai 50 de pagini, cele două personaje, hamm şi clov descriu nu absurdul existenţei, ci soluţia de a scăpa de acest absurd, jocul, chiar şi un joc absurd.

ham e imobilzat şi orb, iar clov îl îngrijeşte. părinţii lui hamm ocupă două pubele şi trăiesc din bancuri nesărate englezeşti.
HAMM (excedat): tot n-aţi terminat? când o să terminaţi? (furios, dintr-o dată:) n-o să terminaţi niciodată! (nagg se aruncă în pubelă şi închide capacul. nell rămâne nemişcată.) despre ce mai vorbesc, oare, despre ce se mai poate vorbi? (pe un ton frenetic:) regatul meu pentru un măturător! (şuieră. intră clov.) Ia-mi de-aici gunoaiele astea! aruncă-le în mare! (p.261)

disperarea existenţei e îndulcită de monologuri hamm(letiene):

HAMM: plângem, plângem pentru nimic, numai ca să nu râdem, şi treptat... ne cuprinde o adevărată tristeţe. (împătureşte batista, o pune la loc în buzunar, îşi înalţă puţin capul.) toţi cei pe care i-aş fi putut ajuta. (pauză.) ajuta! (pauză.) salva. (pauză.) salva! (pauză.) ieşeau de prin toate colţurile. (pauză. pe un ton vehement:) dar gândiţi-vă bine, sunteţi pe pământ, şi pentru asta nu există leac! (pauză.) duceţi-vă care încotro şi iubiţi-vă! lingeţi-vă unii pe alţii! (pauză. mai calm:) când nu era pâine, era plăcintă. (pauză. pe un ton vehement:) luaţi-o din loc, duceţi-vă la partuzele voastre! (p.290)

HAMM: clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei ale... (caută)... acelui grec bătrân, şi toată viaţa aştepţi ca din ele să-ţi facă o viaţă. (p.291)
HAMM: clipe nule, mereu nule, dar care se adaugă, fac totalul, şi povestea e încheiată. (p.301)

criticul american harold bloom compară această piesă cu hamlet şi-i dă o interpetare shakespeareiană. e un mod de interpretare, însă piesa poate fi interpetată oricum. prin puţine elemente care să formeze o acţiune, poate fi interpretată ca un joc, nu cu mărgele de sticlă, ci cu cuvinte disperate/disparate. un teatru în teatru, pe un scenariu plauzibil de sfârşit de lume pentru omenire, dar şi pentru individ.
HAMM: vreau s-aud marea.
CLOV: n-o s-o auzi.
HAMM: chiar dacă deschizi fereastra?
CLOV: nu.
HAMM: atunci, nu merită osteneala s-o deschizi, nu?
CLOV: nu. (p.288)

o fereastră care nu-ţi aduce zgomotul mării, nu mai are rost să fie deschisă.

nu e locul unui blog să interpreteze o piesă genială, care alcătuieşte un crâmpei din cultura umanităţii, însă deplâng lipsa ediţiilor care să ofere măcar o încadrare istorică a operei. oricum, când e vorba de beckett, trebuie să stai şi să te canoneşti să găseşti înţelesurile. căci, pe cât de simple par replicile la vedere, pe atât de complicate par la gândire.
o piesă de citit, nicidecum de văzut!


samuel beckett, aşteptându-l pe godot, eleutheria, sfârşitul jocului (en attendant godot, eleutheria, fin de partie), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de gellu naum şi irina mavrodin, 301 pagini
coperta de griffons & swans

8 martie 2011

Sa invatam de la Socrate

(varianta abreviata)
„Socrate, stii ce-am auzit despre unul dintre studentii tai?”
„O clipa.”, ii replica Socrate. „inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”
„Nu. De fapt, doar am auzit despre el.”, spuse omul.
„Ceea ce vrei sa-mi spui este ceva de bine?”
„Nu, dimpotriva…”
„Deci – a continuat Socrate – vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat. Cu toate acestea, ceea ce vrei sa-mi spui imi este de folos?”
Omul, putin stanjenit, a ridicat din umeri: „Nu, nu chiar.”
„Atunci, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici adevarat, nici de bine si nici macar nu-mi este de folos, de ce sa-mi mai spui?!?”

7 martie 2011

reportaj cu tricksteri

povestea năzdrăvăniile dalilei-cea-vicleană
formidabil, insuportabilul a ajuns la maxim. dictatura califului harun al raşid nu are limite: de curând, acesta a urcat în funcţii de stat răufăcătorii. ba mai mult, ceea ce va oripila, desigur, opinia publică, aceştia au fost făcuţi responsabili chiar cu activităţile cărora înainte li s-au împotrivit. metaforic vorbind, dictatorul a pus lupul paznic la oi.

este cazul lui ahmad-cel-hoţoman şi hassan-cel-pehlivan, "ajunşi de pomină din pricina iscusinţei lor la vicleşuguri şi la pungăşii" (p.60) motivul declarat al acestei fapte este acela că preamăritul - spunem noi, iresponsabilul dictator - calif vrea să tragă profit de pe urma tuturor celor dăruiţi cu vreun dar.

pe fondul acestei tragice stări de lucruri, în capitală, o bătrână deosebit de inteligentă şi i-a luat ca model pe cei doi proaspeţi demnitari şi, din spirit mimetic, a început şi ea cu un comportament asocial. motivaţia pe care ne-a declarat-o a fost aceea că a dorit să atragă atenţia şi să capete de la stăpânul nostru califul huzmeturile şi slujba răposatului soţ

întâmplări extraordinar de amuzante, păcăleli de te miri cum i-ar trece prin cap unei bătrâne, totul brodat pe slăbiciunile şi prostia umană - fac din bătrână un revoluţionar, un trickster, un anti-erou.

încheiem exprimându-ne dezavuarea faţă de atitudinea vădit antisemită a autorului acestei poveşti care face dintr-un negustor evreu duşmanul tuturor personajelor: el e prezentat ca vrăjitor, ce refuză să treacă la legea musulmană. se îndeletniceşte cu cabalistica, cifre şi litere algebrice şi alchimistice, ghicit în nisip care aduc răul peste tot în jur.

 ***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 7 (povestea dalilei cea vicleană), editura minerva, bpt, 1986, traducere de haralambie grămescu, 310 pagini
coperta de adrian ionescu
despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

5 martie 2011

3 martie 2011

politicieni livreşti

idei pentru andrei ujică

nicolae ceauşescu  şi academician elena ceauşescu

dinu patriciu, capitalist


sorin ovidiu vântu, mogul

adrian năstase, fost ministru de externe şi prim ministru
adrian năstase, speaker

1 martie 2011

rom cu rom să ne unim

avem rromi: ce facem cu ei? exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara [dupa modelul francez tot mai in trend acum in Europa] si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti [dupa sablonul multicultural american].

15 blogari isi baga parerea.

[Eu]

1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene - tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism - tiganii sunt asa si pe dincolo - asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.




tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul "rom". refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.


[Zum]

trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. simplu si, poate, naiv, omul e om. si il tratezi ca atare. de fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. integrati, pastrandu-si obiceiurile [adica?], cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele [romanii au si ei din belsug toate aceste calitati]. nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit "obiceiurile". nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. avem asa ceva?



daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?



eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu' tanti la butic esti fix la fel cu tiganu', pardon, rromu' care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu' targului.



nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.



nu cred ca suntem pregatiti sa-i asimilam pe rromi, asa cum nici ei nu se straduiesc prea tare sa se integreze. propun ca cei care nu s-au adaptat inca, care nu urmeaza vreo forma de invatamant sau nu lucreaza "pe bune” sa fie plasati intr-un soi de comunitate [statala?] independenta, artificial & experimental creata [eventual guvernata succesiv de cate o tara or smtht si vedem ce se intampla dupa 2-3 generatii. astfel de bule sociale alternative ar trebui incercate si pe o buna parte dintre romani. in fine, nu zic sa dam liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici sa ne amagim cu discursul multicultural fals conciliant. zic ca oamenii, minoritati sau nu, sa-si vada de treaba lor – cam simplu, stiu, pentru o chestiune deloc simpla, dar ma gandesc ca uneori recursul la elementar s-ar putea sa ne dea idei. interesante.



s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu' de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :D



bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.



neavand habar ce sa raspund la intrebarea de azi, am incercat sa-mi risipesc un pic ignoranta si am frunzarit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinta in domeniu. cu ocazia asta am aflat, printre altele, ca n-avem niciun motiv sa scriem rrom. niciun motiv, evident, in afara de spaima noastra de romani ca am putea fi confundati cu tiganii, ceea ce se si intampla oricum de multe ori. da, ati citit bine, am scris "tiganii“ pentru ca asa am apucat si pentru ca nu inghit reformele lexicale impuse cu anasana corectitudinii politice. e drept ca unii reprezentanti ai etniei in cauza cer insistent sa li se zica romi pentru ca termenul de tigan ar fi capatat o conotatie profund nefavorabila. asa o fi. dar pana sa facem noi asta, propun ca nemtii sa schimbe termenul pe care il folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar in germana expresia "polnische Wirtschaft“ are si ea un sens cat se poate de putin magulitor pentru compatriotii lui Chopin. poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise si n-am dat un raspuns privind solutia de [ne]integrare a minoritatii tiganesti. am tras eu de timp, dar tot nu stiu ce sa spun. probabil solutia, care o fi ea, presupune multa educatie si costa foarte multi bani. numai sa n-ajunga [pardon!] malaiul la Elena Udrea & co.



RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.



incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!



Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.



sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. erau agresivi si periculosi. nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara [au incercat comunistii, n-a mers]. nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. cred ca o posibila solutie [cu rezultate exclusiv pe termen lung] ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.



categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.
2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.
3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.
4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.
5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.
6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.

28 februarie 2011

tinereţea are orice drept?



într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:
  1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
  2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?
a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.
după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?


anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma
coperta de val munteanu

26 februarie 2011

două lepşe onorate

am primit mai demult 2 lepşe pe care le tot amân, însă m-am hotărât că e timpul:

aşadar, de la tomata cu scufiţă, 10 lucruri care-mi plac:

  1. cărţile cartonate
  2. revistele de benzi desenate
  3. prăjiturile
  4. creioanele chinezeşti din lemn
  5. statuetele orientale
  6. tablourile
  7. cerceii la femei 
  8. broşele la femei
  9. pălăriile şi/sau şepcile
  10. briceagul meu
 şi de la ronziki, 10 întrebări livreşti:

1. dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
    borges
2. care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
    scrie povestiri scurte.
3. este sfîrşitul lumii. ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanităţii?
    don quijote.
4. cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?
    ronţăi ceva şi mă gândesc la ce am citit. sau caut ecranizarea.
5. dacă aţi avea puterea de a « şterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
    câteva personaje secundare din maestrul şi margareta.
6. care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
    mi se par în plus.
7. câti kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?
    până la new york şi înapoi, adică 7 635,71 km conform gugăl.
8. dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut, ce scriitor aţi vrea să întîlniţi ?
    marcel proust
9. care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afara de « bună ziua ») ?
    j'adore vous lire!
10. descrieti biblioteca visurilor voastre.
    este chiar cea pe care am adunat-o şi este chiar aici!

25 februarie 2011

patriciu, hoţul care strigă „hoţii"

articolul din "adevărul" lui dinu patriciu, la care a răspuns andrei pleşu, ar fi fost de ignorat.
însă nu pot să nu mă scandalizez că, într-o ţară pretins democratică, un oligarh politic cu dosar la dna şi experienţă de arestat dă lecţii de morală şi conştiinţă, făcând mişto - îl şi văd pe fotoliu pe spate, cu trabuc - de un fin intelectual cum e gabriel liiceanu. cum el însuşi spune, trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii".

eu îl deosebesc pe hoţul care strigă „hoţii": e dinu patriciu. după ce în anii '90, cu ajutorul statului, patriciu a dobândit toate funcţiile şi veniturile de care beneficiază acum, militează pentru statul minimal şi face judecăţi morale.

nu spun foarte multe, căci există pleşu care s-o spună mai bine:
mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată" n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională?

"mulţi intelectuali sunt oportunişti", proclamă, amar, dl patriciu. da. tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist". s-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „liiceanu se consideră elită". da, dinule, şi, în domeniul lui, este. tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?

din păcate, dinu patriciu nu e nici măcar un tip de duzină. dinu patriciu e un personaj dăunător. într-o ţară ideală, ar fi stat demult la mititica. la noi însă, el e capitalist admirat.

ps. despre diferenţa menşevici-bolşevici scrie tismăneanu aici.

23 februarie 2011

un roman mitologic

cu-această carte, michel tournier a-mpuşcat goncourt-ul în 1970 şi nu ştiu dacă datorită acestei cărţi e membru al academiei goncourt. cert este că e dintre puţinele cărţi care merge pe cel puţin 2 planuri: unul real şi unul mitologic. primul care-mi vine-n minte e ulise-le lui joyce, însă dacă la irlandez mitologicul e ironico-decadent, la francez, acesta e foarte serios şi "tare".

prima partea a cărţii şi ultima mi-au plăcut cel mai mult: prima promite ceea ce împlineşte ultima. un tânăr francez, abel tiffauges, brunet cu origini ţigăneşti, este un imatur emoţional şi erotic, în urma unor experienţe şocante din timpul colegiului de băieţi. câteva experienţe formatoaremetafizicereligioaseşocante îl duc la imposibilitatea unei legături sentimental-erotice atât cu femeile, cât şi cu fetiţele. aşa încât îi rămân băieţii.

pe urmele unei balade transpuse poetic de goethe, abel tiffauges se transformă de-a lungul cărţii într-un căpcăun a cărui sens este phoria, acţiunea de a purta, de a duce cu sine pe cineva. este exemplul sfântului cristofor (careîl duce pe copilul cristos) şi al lui atlas (care duce cerul).


hieronymus bosch, sfântul christofor purtându-l pe copilul cristos, 1480-1490

în prima parte, pătrundem - prin intermediul jurnalului intim - în personalitatea  ciudată a personajului. apoi ne ducem cu autorul pe urmele prizonieratului în germania celui de-al doilea război mondial. ca în ultima parte să-l însoţim ca îngrijitor în tabăra de educare a tineretului nazist nationalpolitische erziehungsanstalten. aici îngrijeşte, apoi recrutează copiii "rasei pure" pentru a fi pregătiţi de război. 

iată o scenă care mi-a plăcut mult, în care abel tiffauges face baie în părul tuns a 500 de tineri recruţi:  
  • erau acolo cu toţii, toţi copiii pe care-i adulam, şi îi recunoşteam unul după altul, afundându-mi faţa în pumni de păr. l-am recunoscut pe hinnerk după mirosul lui de fân cosit, pe armin, dpă refelxele albăstrii ale şuviţelor, pe ortwil, după blondul cenuşiu pe care nu-l are decât el, pe iring, pentru că buclele lui sunt de o fineţe impalpabilă - bucle de îngeraş, da - pe haro, după mirosul feruginos al coalei lui aurii şi aspre ca rama, şi pe baldur, şi pe lothar, şi pe toţi ceilalţi. după care i-am amestecat, i-am răscolit, i-am frământat şi i-am strâns puternic în braţe. (p.284)

pe lângă aspectul documentar despre "filozofia" nazistă vizavi de tineret, despre franţa şi germania celui de-al doilea război mondial, rămâne emoţia urmăririi destinului lui abel tiffauges, care trebuie să devină un căpcăun şi să-şi îndeplinească menirea. ceea ce el povesteşte I se întâmplă fără voia lui, el doar urmează calea, se împlineşte. paradoxal, împreună cu copil plăpând evreu scăpat de la auschwitz.

sunt multe cugetări în carte, unele provocatoare, sentenţioase. iată câteva:
  • viaţa nu este suportabilă decât în stare de ebrietate. ebrietate alcoolică, amoroasă, religioasă. (p.71)
  • la constituţia din 1875 ar trebui să se adauge un articol potrivit căruia toţi membrii unui guvern răsturnat să fie împuşcaţi fără drept de apel şi fără întârziere. este de neconceput ca oamenii în care naţiunea  nu mai are încredere să poată nu numai să se întoarcă acasă nepedepsiţi, dar, pe deasupra, să-şi mai şi continue cariera politică aureolaţi de falimentul lor fraudulos. această dispariţie ar avea triplul avantaj de a curăţa puroiul cel mai puturos al naţiei, de a împiedica revenirea în guvernele următoare a aceloraşi personaje şi de a aduce în viaţa politică ceea ce îi lipseşte cel mai mult: seriozitatea. (p.68)
  • fără îndoială că nu există nimic mai emoţionant în viaţa unui om decât descoperirea întâmplătoare a perversiunii căreia îi este sortit. (p.45)
  • când loveşti încontinuu o uşă, până la urmă tot ţi se va deschide. sau dacă nu ea, atunci se întredeschide o uşă vecină, pe care n-o văzuseşi, şi e şi mai frumos. (p.35)
  • femeia este putinţă, bărbatul este act. (p.12)

michel tournier, regele arinilor (le roi des aulnes), editura univers, bucureşti, 1996, traducere de bogdana savu neuville, 332 pagini
coperta de vasile socoliuc

 un interviu al autorului cu unul dintre traducătorii în româneşte aici.

romanul a fost ecranizat, cu john malkovich în rolul principal, der unhold.

l.e. (17.11.2011): cartea este reeditată la editura rao.

un nou salon de carte în bucureşti


de joi, 24 februarie 2011, până sâmbătă, la sala palatului. mai multe detalii aici.
organizatorii spun că va fi mai mult decât un târg de carte obişnuit, va fi un prilej de bucurie, relaxare şi distracţie de calitate, cu şi pentru intelectuali.
rămâne să vedem...

22 februarie 2011

holocaustul uitat

ţiganii. o carte (urmare de aici)

când vorbim despre holocaust, vorbim numai despre evrei. alţi oameni care au murit sau care au fost închişi sunt trecuţi sub tăcere: schilozii, homosexualii, ţiganii, vagabonzii. aceştia sunt parcă doar o notă de subsol, o concesie pe care "specialiştii" în holocaust sau media o fac de cele mai multe ori stânjeniţi, de dragul adevărului. nu vezi des reportaje despre holocaustul schilozilor, al homosexualilor, al vagabonzilor, al ţiganilor. de parcă aceştia nu erau şi ei oameni. nici naziştii.

  grup de ţigani aşteptând să fie gazaţi în lagărul de exterminare belzec, polonia (de aici)

în 1937, republica de la weimar vede chestiunea ţigănească ca "o problemă rasială care trebuie rezolvată şi care este pe cale să se rezolve." se înfiinţează centrul de cercetare pentru igienă rasială şi biologia populaţiei la berlin, cu intenţia identificării ţiganilor şi a legăturii dintre ereditate şi criminalitate.

încep sterilizarea vagabonzilor, deportarea străinilor şi trimiterea delincvenților în lagăre de concentrare (primul la dachau, în martie 1933). "măsurile nu generează vreo reacţie publică ostilă, nici în interior, nici în străinătate, de tipul celor care îi făcuseră pe nazişti să fie mai circumspecţi în raportul lor cu evreii, cel puţin la început, datorită respectului faţă de opinia publică mondială" (p.259)

dachau, buchenwald, ravensbrück, mauthausen, lagăre speciale (lackenbach), chelmno, auschwitz-birkenau. în ultimul vor muri 20 068 de ţigani.
  • în iugoslavia vor pieri cei mai mulţi ţigani, cu ajutorul miliţiilor fasciste.
  • în românia, 90 000 au fost deportaţi în transnistria - mai mulţi de 1/3 vor muri de malnutriţie şi tifos.
  • bulgaria a fost singura ţară care nu a deportat nici un evreu bulgar şi nici un ţigan! (p.267)
  • totalul morţilor: între 1/4 şi 1/2 dintr-un milion.

***

alte chestiuni care mi-au atras atenţia:
  • faţă de ţiganii deja existenţi în europa vestică, sinti, un al doilea val de emigraţie ţigănească soseşte în a doua jumătate a sec.19. romii: căldărari, geambaşi, ciurari, vor aduce orientalismul din balcani şi ungaria.
  • ţiganii au preluat din limba română termenii de natsia (naţie) şi rasă. (p.234) 
  • nici o iniţiativă educaţională contemporană vestică nu are o strategie coerentă (p.286)
  • în 1990, autorul englez nu uită incursiunile minerilor românia în cartierele ţigăneşti (p.291) 
  • limba romani are 60 de dialecte aparţinând a 20 de grupări diverse (p.302)
  • mulţi ţigani europeni sunt penticostali
  • cea mai mare comunitate ţigănească este în macedonia - 40000 de ţigani majoritari musulmani
  • iată un număr aproximativ de ţigani, 5-6 milioane astfel:
  • 1 000 000 - romania
  •    500 000 - bulgaria, ungaria
  •    250 000 - rusia, spania, slovacia, serbia
  •    100 000 - macedonia, franţa, grecia
  •     50 000 - italia, anglia, germania, albania
  •     25 000 - polonia, portugalia, bosnia
  •     10 000 - croaţia, austria

angus fraser, ţiganii (the gypsies), editura humanitas, bucureşti, 1998, traducere de dan şerban sava, 342 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare 

21 februarie 2011

dincolo de zidul lui hadrian

acvila legiunii a noua
imdb

ecranizare a unui roman pentru adolescenţi tradus şi la noi, filmul este plin de acţiune. două lucruri:
1. filmul nu mai tratează, ca de obicei când este vorba despre roma antică, familiile imperiale - personajul este un militar
2. americanii nu încetează să iubească simbolurile şi valorile - în cazul de faţă onoarea şi ascendenţa. ceea ce noi am pierdut.

cum filmele despre antichitate sunt pasiunea mea, filmul mi-a plăcut foarte mult, deşi măştile britanicilor aduc cu apocalypto. impresionante imaginile panoramice şi sunetul de cinematograf 
aştept acum centurionul, tot cu romani, tot cu britanici, dar cu o femeie super războinică! :))


19 februarie 2011

amoruri cu violuri şi leşinuri

povestea cu kamar-az-zaman şi cu domniţa budur
iată o scenă grozavă de viol, a domniţei budur asupra tânărului kamar-ez-zaman:

nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline încât nu putu să-şi oprească mâna să nu lunece pe faţa lor. atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimbă înfăţişarea cu fiecare clipă. la început se sperie de-a binelea, ci pricepu fără de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât întocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu! (p.187)
totul sub ochii voyeuri a 3 efriţi (duhuri subpământene), şi ei vrăjiţi de frumuseţea dezgolită a tinerilor.

a se reţine, da?: "precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare."
 
povestea cu ali ben-bekar şi frumoasa şamsennahar
şamsennahar (soarele unei zile frumoase) e o cadână a lui harun al-raşid şi se amorezează de emirul ali ben-bekar. ea îl cheamă la întâlnire şi pe prietenul tânărului, negustorul abalhassan. dar cei doi amorezi, ori de câte ori se întâlnesc, în loc să-şi sature omeneşte amorul, mai întâi trag un leşin de tulburare, apoi se prind să cânte. până ce harun al-raşid vine să-şi vadă iubita şi cei doi amorezi se despart. 
despărţirea îi face iar să zacă. până ce prietenul lor negustorul  îşi ia lumea-n cap. perechea iar se reîntâlneşte şi iar cade leşinată. apoi îşi spuse "vorbe atât de dulci", încât doi martori "nu se putură opri să nu plângă" (p.120) cei doi vor mai leşina până la finalul poveştii. 

ce m-a pus pe mine pe gânduri şi răsgânduri citind, a fost aceasta: ce şi-ar putea spune 2 îndrăgostiţi, astfel ca unora să le dea lacrimile? se poate face aşa ceva cu cuvintele? erau eu shakespeare?

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 4 (povestea cea fermecată cu jivine şi păsări), editura minerva, bpt, 1982, traducere de haralambie grămescu, 347 pagini
coperta de adrian ionescu

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici şi aici.

18 februarie 2011

să-ţi faci pantofii

în româneşte există expresia a-ţi face pantofii, care presupune a-i şterge, a-i da cu cremă apoi a-i lustrui. este un proces laborios, echivalent aproape cu a-i confecţiona şi multe povestiri şi picturi au ca subiect lustragiii. ţin minte că în anii '80 mai găseam pe stradă ţigani lustragii, bătrâni...

acum meseria aceasta a dispărut, ca şi obiceiul purtătorilor de a-şi face pantofii: acum se poartă adidaşi sau bascheţi care, cu cât sunt mai murdari şi rupţi, cu atât sunt mai cool.

de pat, ce vreau să spun este că am moştenit de la tata - militar în rezervă - obiceiul de a-mi face pantofii, iar de la mama vorba că strălucirea pantofilor şi dunga pantalonilor spun totul despre un bărbat. din păcate însă, îndeletnicirea de a-mi face pantofii încep să o pierd. din lene.

cum am spus, tata e ofiţer în rezervă şi îi place să-mi spună cum tatăl lui îi lustruia pantofii înainte de a pleca la academia militară. ba mai mult, când ajung pe acasă, tata îmi lustruieşte pantofii şi pot spune că gata, în familie am instaurată o tradiţie, a făcutului de pantofi urmaşilor. urmează ca, de voi avea copii, să le fac şi lor încălţările - de orice fel vor mai fi fiind acestea.

iată plăcerile personajului principal din regele arinilor de michel tournier, traducere de bogdana savu neuville:
una dintre micile mele consolări e aceea de a-mi da panrtofii cu cremă. dar ce-mi place cel mai mult este să pipăi un pantof şi să-mi strecor mâna înăuntrul lui. ce plăcere să-ţi acoperi degetele cu materia asta albicioasă, translucidă, cu parfum puternic de terebit şi să masezi îndelung pielea, să-i hrăneşti toţi porii, să-i înpoi cutele, să-i acoperi cusăturile. prin [acestă libertate a mea] îmi regăsesc buna dispoziţie, calmul, îngăduinţa. mîinile mele iubesc pantofii. de fapt, ele suferă că nu sunt picioare, ca fetele prea înalte care regretă toată vaiaţa că nu s-au născut băieţi (p.44)

17 februarie 2011

posomoreală

sunt într-o pasă proastă...
finanţele au scăzut, proiectele mi s-au înmulţit, nu mai am timp pentru mine, peste tot dau peste indiferenţă sau rea voinţă şi simt că fac eforturi prea mari ca să mişc lucrurile. chiar şi cu blogul...
afară e încă frig, cerul e şi el posomorât...
oare aşa trebuie să fie?

15 februarie 2011

noii huligani


m-aştept să fiu întâmpinat cu reticenţă abordând acest al doilea roman - după soni - al lui andrei ruse, pentru că se ocupă cu chestiunea "anti-socială şi oripilantă" numită Drog - verde, amfetamine, timbre, mdma, ketamină. am înţeles că s-au mai scris romane despre droguri, pe urmele - evident - ale beatnicilor (cel mai frumos fiind, după mine, prânzul dezgolit al lui burroughs). 

dar oricum ar fi, ceea ce apreciez cărţii este faptul că vorbeşte despre lucrurile care odinioară, în adolescenţă, ne aprind tuturor minţile -  noianul acela de gânduri subversive, revolte, planuri de răsturnare a societăţii putrede şi salvarea ei, libertatea individuală totală. doar prin irealitatea drogului, nişte personaje mai pot vorbi azi despre toate acestea fără să pară ridicole. şi de aici tinereţea romanului.

subiectul seamănă oarecum cu cel din romanul precedent, este despre un om - un poliţist - care începe să vadă altfel lucrurile - bucureştiul, infractorii -, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi. datorită drogului şi drogaţilor pe care-i întâlneşte. ceea ce nu mi-a plăcut este chiar personajul principal, artificial şi neverosimil, mai ales în primul capitol. mi-au plăcut în schimb toate personajele secundare - dilări şi drogaţi, sunt toţi proaspeţi şi vii, ca bufonii şi nebunii care în piesele shakesperiene, singurii, puteau spune în faţă adevărul.

două scene m-au sedus cu-adevărat: cea în care eroul zboară peste parcul crângaşi şi cea  în care tot el călăreşte, ca bastian pe falkor, pe magheru, şarpele creaţiei.

mi-am continuat drumul rotindu-mă în aer ca un nebun, ca peter pan. uneori mai încetineam ca să ating cu vârgul degetelor de la picioare blocurile. cimentul era încins, mă gâdila. 
mulţi îşi preparau micul dejun, unii se uitau la tv, alţii se pregăteau să meargă la muncă. mai erau şi-ăia care abia se întorceau acasă, mahmuri şi sparţi.
a fost un moment în care mi-am întors privirea , un punct în care ajunsesem de unde se vedea tot bucureştiul. şi era linişte, nimic nu se-auzea aici. aveam impresia că lumea-i perfectă. oamenii abia se vedeau, mai mult îi bănuiam, îi inventam, le dădeam nume obişnuite, le cumpăram haine, electrocasnice, le alegeam chiar şi animale de casă, locuri preferate în care să meargă... manevram destine, la fel ca dumnezeu. cel puţin unul preocupat de soarta creaţiilor sale, ar fi spus ana, dacă era lângă mine. dar ăsta era unul dintre puţinele vise în care vroiam să fiu singur.
am stat acolo, în levitaţie, minute bune. am fumat o ţigară şi m-am pierdut în tripul cu dumnezeu, m-am gândit că trebuie să fie al naibii de mare şi să aibă un simţ al umorului exagerat. asta dacă lumea se vede de sus ca-n mintea mea.

pot spune că autorul e un "huligan" de tip nou, ce urcă strada în proză (şi nu coboară proza în stradă) şi scurtcircuitează "autonomia esteticului", bătrâncioşia metaforei, artificialul livrescului. e bine, e rău, sau e dincolo de acestea?

şi că tot suntem la capitolul cu ok-urile, să zicem că ok, drogaţii sunt periculoşi pentru societate pentru că ajung depepndenţi şi sunt uneori capabili să facă orice pentru doza lor. la fel de bine şi jegoşii cărora le zboară hormonii în toto corpul şi lovesc o femeie şi-o violează, îi rup hainele şi orice demnitate, dau în ea ca-ntr-un sac, până se linişteşte, apoi îşi scot pula, nespălată de cine ştie când, şi şi-o freacă de ele şi şi-o bagă în ele, e tot o plăcere. ce-aş prefera? corina să ajungă acasă fumată sau violată?
ilegale sunt amândouă, dar amândouă se întâmplă. pentru că legea pedepseşte, nu previne. legea fute, nu repară. legea nu rezolvă, legea rupe un om în paişpe.

andrei ruse, dilăr pentru o zi, editura polirom, iaşi, 2011, 304 pagini


blogul autorului aici.

14 februarie 2011

o glumă pe 500 de pagini

aşa îşi intitulează scriitorului cubanez guillermo cabrera infante capodopera sa, despre care am citit prima dată în cartea lui matei călinescu (cinci feţe ale modenităţii) la lista postmodernilor. premiat cu cervantes în 1997, guillermo cabrera infante face parte din magicienii limbii.

de fapt, întregul roman este un joc al limbii spaniole - joc  tradus excelent de dan munteanu colán, profesor de filologie romanică la universitatea din las palmas de gran canaria. de la limba populară cu greşeli gramaticale, la argou şi pastişe după scriitorii cubanezi (josé martí, alejo carpentier), scriitorul se distrează de minune cu personajele sale, creionându-le după dialoguri, într-un spectacol livresc de zile mari. cuvinte răsucite, palindromuri, miştouri, nu poţi să nu zâmbeşti şi să te minunezi de geniul lingvistic al lui infante.

într-o havană capitalistă, trei prieteni se tot întâlnesc prin baruri, se plimbă cu maşina şi tot povestesc. uneori totul seamănă cu un dialog platonician la mişto, alteori te cam plictisesc descrierile havanei şi a împrejurimilor, unele pagini sunt în plus, dar n-am ce să zic mai mult decât să repet că romanul e un model de geniu lingvistic:

Amerigo Prepuţ şi Harun al-Haşiş şi Nefritis şi Antigripina, mama lui Negro şi Duns Scrot şi Contele Orgasm şi Gregory La Cavia şi epiditismul Panama Şi William Shakeprick şi Shapescare şi Chasepear şi Fuckner şi Scotch Fizz-gerald şi Somerset Mom şi Cleoputoare şi Carlomagul şi Alexandru cel Amar şi genialul compozitor saşiu Igor Strabinski şi Jean-Paul Sacru şi Thomas de Cinşpe şi George Bricabrac şi Vincent Bongos (în ciuda lui Silvio Ribot mai cunoscut ca Eribo graţie lui B.)... (p.238)

sunt şi câteva referinţe la eliade: de pildă, în vreme ce doi amici agaţă o fată, aceasta se prezintă: Numele meu este Mircea Eliade. Silvestre şi eu sărim în sus în acelaşi timp Cum? Mirta Secades repetă ea - auzisem prost, evident. (p.150)

mie mi-a plăcut un personaj feminin, o grasă neagră care cântă bolerouri, personaj principal al câtorva capitole. iat-o dansând:
dansatoarea rămânea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămâmtiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsând în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere, pe coapsele lungi, pline, elastice şi perfecte şi ăşi azvârlea capul pe spate, în sus, într-o parte, în alta, în stânga şi în dreapta, pe spate din nou, mereu pe spate, pe spate lovindu-se de ceafă, de spatele decoltat şi lucios şi tutuniu, pe spate şi în faţă, mişcându-şi mâinile, braţele, umerii cu o piele incredibil de senzuală, incredibilă mereu, trecându-şi-le peste sâni, aplecându-se, peste sânii plini şi tari, fără sutien evident, ţepeni evident, evident catifelaţi, dansatoarea de rumbă fără nimic pe dedesubr, Oliva, aşa se numnea, aşa i se spunea şi-acum prin brazilia, fără pereche acum, slobodă, liberă acum, cu faţă de fetiţă perversă incredibil de inocentă în acelaşi timp, inventând mişcarea, dansul, rumba acum în faţa ochilor mei; toată mişcarea, toată africa, toate femeile, tot dansul, toată viaţa, n faţa ochilor mei şi eu fără un nenorocit de aparat de fotografiat (p.69-70)

şi acuma, că v-aţi prins cum scrie cubanezul - adică magnific! -, o anecdotă de final:

un Pletos mergea pe stradă şi a văzut Moartea  fără ca Ea să-l vadă pe el, şi a auzit că spunea, Azi trebuie să iau un pletos. A intrat repede într-o frizerie şi i-a spus frizerului, Tunde-mă zero. A ieşit pe stradă foarte mulţumit fără un fir de păr. Doamna cu coasa tot căuta şi căuta un pletos, şi cum era moartă de oboseală, când l-a văzut pe omul ras în cap a spus, Cumnu găsesc un pletos o să-l iau pe chelul ăsta.
Morala: Toţi oamenii sunt muritori, dar unii oameni sunt mai muritori decât alţii. (p.365)

roman sterne-ian, joycian, postmodern, revelaţie, cuba libre (cum îl aseamănă rushdie), şi oricum i-ai spune, o încântare!

guillermo cabrera infante, trei tigri trişti (tres tristes tigres), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de dan munteanu colán, 504 pagini
coperta de griffon & swans

12 februarie 2011

tânărul fotograf cu cărţi

dimitri caceaune
l-am descoperit prima oară prin această poză, intitulată best days:



am descoperit apoi pe deviantart că are doar 17 ani şi a-nceput fotografia la 13. evident, m-a fermecat prezenţa cărţilor.
dar nu numai:







iată şi autorul:


blogul autorului aici, iar pe facebook aici.

10 februarie 2011

ţiganii. o carte

cercetătorul englez angus fraser se înarmează cu multă răbdare şi face o incursiune în istoria ţiganilor, mai ales în vestul europei, dar fără să ocolească balcanii şi românia.

originile, bazate pe teorii lingvistice (din limba romani) expuse cu acribie, sunt necontenstabil indiene. exodul iniţial (după un cercetător, r. turner) s-ar fi petrecut în sec. 6 î.C., iar primele prezenţe în persia sunt consemnate încapând cu sec. 5 d.C., urmând ca în sec.7 să treacă prin armenia. în sec. 11, ajung şi în bizanţ. ca un corolar al trecerii lor, ţiganii nu se bucură de o bună reputaţie, deşi mulţi sunt îmblânzitori, acrobaţi, scamatori. în sec 14, ajung în peloponez, iar în 1444 îşi stabilesc chiar o aşezare în colonia veneţiană modon: aici sunt cizmari, cavafi şi fierari iar mărturiile din epocă despre ei se încheie incorigibil: "prin urmare, aceşti vagabonzi sunt nişte nemernici care sionează ţinutul nostru" (p.60)

în balcani, sunt prezenţi (din mărturii) în sec. 14 - serbia, bulgaria, muntenia, moldova. în ţările noastre ei au fost transformaţi în robi, iar primul document vine din 1385, din vremea voievodului dan I, şi aminteşte de atsigani, care munceau ca bărbieri, croitori, brutari, zidari, slugi. femeile erau pescăriţe, casnice, albeau rufe, coseau, brodau. (p.64-65, ap. kogălniceanu)

în vestul europei, ţiganii pătrund după sec.15, folosindu-se de salvconductele împăraţilor, în ungaria, italia, spania, franţa, germania, ţările de jos. sunt numiţi egipteni care pribegesc pentru ispăşirea păcatelor păgâneşti. sunt comparaţi cu tătarii, sarazinii, însă toţi îi recunosc ca hoţi, "cei mai vicleni din lume". caracterul lor asocial îi face pe locuitorii sedentari să-i scoată în afara legii, să le interzică accesul în aşezări şi cetăţi.
majoritatea populaţiei europene a fost constrânsă la evlavie, servitute şi corvoadă, iar ţiganii reprezentau o evidentă negare a tuturor valorilor şi premiselor esenţiale care stăteau la baza moralităţii dominante, spune foarte corect fraser.

iată câteva curiozităţi care mi-au atras atenţia:
  • în italia, li se permite unor păgubiţi să fure şi ei de la ţigani.
  • în franţa, ţiganilor li se spune bohémien (p.100)
  • în spania, gitano vine de la egiptean. (p.106)
  • începând cu sec. 16-18 încep represiunile: henric al viii-lea al angliei dă în 1572 un decret de pedepsire a vagabonzilor şi de ajutorare a săracilor; ludovic al xiv-lea al franţei îi trimite pe bărbaţii ţigani la galere, pe băieţi la azile iar pe femei şi pe fete le rade în cap, le biciuieşte şi le alungă fără judecată.
  • în sec.18, franţa este cea mai populată ţară din europa, cu 25 milioane de locuitori.
  • diderot, în enciclopedie despre ţigani: "vagabonzi ce pretind a ghici norocul citind în palmă. talentul lor constă în a cânta, a dansa şi a fura" (p.147)
  • în 1775, friedrich cel mare înfiinţează un sat de ţigani. imposibilitatea lor de a-şi arăta aptitudinile duce la trimiterea la azil a adulţilor deveniţi săraci şi la plasarea copiilor spre îngrijire în alte părţi. (p.159)
(va urma aici)


angus fraser, ţiganii (the gypsies), editura humanitas, bucureşti, 1998, traducere de dan şerban sava, 342 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...