21 mai 2012

tinerii ne fac viitorul


sâmbătă am participat la gala restart în educație, unde au fost premiate proiectele educaționale făcute de tineri. au fost alese trei din șapte, după o îndelungată activitate de selecție.

pe fondul lipsei profesionalismului din mediu universitar și academic românesc, am văzut cum o asociaţie româno-americană (tot americanii!) - tech soup -, o universitate alternativă românească - cros -, și mulți studenți, masteranzi sau tineri absolvenți s-au unit să facă PROIECTE EDUCAȚIONALE. pentru ei și pentru noi.

online-ul nu e doar bârfă pe facebook, pornoșaguri, sau marketing deşănţat, ci și instrument educațional - cursuri, testări, infomații și atitudini. pe acest online, împreună cu microsoft, au fost dezvoltate câteva proiecte, dintre care cele finaliste sunt aici.

mie mi-au plăcut 3:
  1. studioLex - pentru dezvoltarea culturii juridice - la studenți, juriști, magistrați sau avocați, dar și la cetățenii de rând
  2. aducativ - pentru sprijinirea educației continue a oamenilor, sprijiniți pentru aceasta de către companii
  3. după-ore - platforma pentru tinerii care vor să se implice în timpul liber, în funcție de intenții - educație alternativă, voluntariat, internshipuri și voluntariat.  

sper să le descoperiţi cu plăcere, să daţi feedback şi să le folosiţi pentru viitor. altfel, se vor stinge iar cei păgubiţi vom fi noi toţi. împărţiţi timpul de facebook şi cu astfel de îndeletniciri.

20 mai 2012

twitt-sophia 1

 I don't delete the phone numbers of my dead friends. I feel that I can call them anytime.

14 mai 2012

recomandări editoriale


  • un eveniment editorial este traducerea cărții lui rawls, o teorie a dreptății, o biblie a filozofiei politice universale, la editura universității al.i. cuza din iași
  • humanitas va scoate clubul de film, lecții de viață pentru fiul meu, o confesiune despre relația uimitoare dintre un tată și fiul lui, cu ajutorul cinemaului.
  • polirom traduce un roman inedit, scris în 1946, al autorului german hans fallada, singur în berlin, despre moralitate în regimul nazist.
  • alexandru ecovoiu aduce în piață un nou roman, după sodoma, la polirom
  • octavian soviany își continuă saga aventurilor cu arhivele de la monte negro la cartea românească


  • humanitas reeditează doamna dalloway de virginia woolf, după ce adevărul a publicat-o nu demult, și a anunțat-o și polirom. se pare că woolf se citește / vinde.
  • corespondența lui joyce e reeditată la art, din păcate, fără scrisorile erotice - savuroase prin limbaj pornografic - către iubita sa, nora barnacle. se pare că anul ăsta se poartă joyce, după ce humanitas are serie de autor cu 2 traduceri noi, iar univers a reeditat ulise.
  • univers reeditează romanul minunat al lui marias, mâine în bătălie să te gândești la mine.

reamintesc kilipirimul de la dalles, de miercuri până duminică, de epuizat stocurile editurilor, înainte de "lovitura" bookfestului.

11 mai 2012

gala industriei de carte


impresii de spectator

am avut o mare bucurie odată ce-am ajuns - cu greu - la aula (noii) biblioteci naționale, aulă destul de cochetă. pe scenă, o bibliotecă plină cu sute de cărți cu cotoare aurite de-mi luau ochii. irina păcurariu a făcut oficiile - și a fost destul de greu să modereze orgoliile uriașe ale unor oameni mici.
  • premierea a fost reușită, mai ales prin ceea ce mi-a plăcut mie, interviurile filmate (bănuiesc că la casa scriitorilor) cu câțiva maeștri-făurari ai Cărții din românia - done stan, vasile olac, irina dragomirescu mardare, antoaneta ralian. omagii unor oameni care mie, cel puțin, mi-au marcat copilăria și tinerețea livrească.
  • invitații care au anunțat premiile au fost destul de bine aleși - de la "vedete" teve (ianțu, exarhu), la editori (graficianul mircia dumitrescu - care a invocat reînvierea graficii de carte -, simona kessler, denisa comănescu) care au făcut antren sau și-au scuipat răutățile.
dar să ajung repede la câteva minusuri, ce n-au ținut deloc de evenimentul în sine, ci de calitatea oamenilor care au participat la el.
  • de pildă șerban radu, directorul cărturești părea că vrea să-nhațe premiul și să fugă cu el mutește.
  • denisa comănescu, premiind colecția "prima dată" a editurii art, a ținut să precizeze că apar aici tot timpul aceiași "dilematici vechi", părând că se întreabă - da' eu de ce n-am fost invitată?
  • nora iuga a lăutat exaltată librăria bastilia de parcă era cel puțin un charlottenburg.
  • iar clipa șoc, pentru mine, a fost realitatea crudă că cel mai citit "autor" român este nimeni altul decât actorul dan puric (care, pe scenă, a jucat un rol în care se făcea că era el în armată și-l citea pe kant).
dar dezamăgirea a constat în impresia despre oamenii ce-au populat evenimentul - repet, unul de admirat. păreau că toți voiau să încaseze toate premiile, de geniali ce sunt.industria de carte e populată, în majoritatea ei, de ageamii orgolioși. însă printre ei, trebuie lăudați cei cu adevărați pasionați, care susțin, de fapt, adevărata valoare. pentru aceștia din urmă a fost organizată această gală.

foto faber studio
câteva premii
  • cea mai bună traducere - violeta nișcov pentru cartea roșie de jung
  • cea mai bună carte (ficțiune) - acasă, pe câmpia armaghedonului
  • cea mai bună carte (nonficțiune) - capcanele istoriei de l. boia
  • cea mai bună carte de copii - vise despre case
  • audiobook - plugarul și moartea
  • best-seller - andrei pleșu (cel mai popular autor) și dan puric (cea mai vândută carte)
  • cea mai bună librărie - cărturești
  • edituri noi - casa de pariuri literare
  • librării noi - bastilia

două feluri de gelozie

1. cei care sunt geloși față de bărbații cu care amanta lor are relații departe de ei, dar care îi permit unui alt bărbat decât ei, dacă o fac cu autorizația lor, lângă ei și, dacă nu chiar sub ochii lor, cel puțin sub acoperișul lor. acest caz este destul de frecvent la bărbații vârstnici îndrăgoștiți de o femeie tânără.

2. alții nu-și lasă amanta să iasă singură fie și un minut într-un oraș pe care ei îl cunosc, ținând-o într-o adevărată sclavie, îi acordă favoarea de a pleca timp de o lună într-o țară pe care ei nu o cunosc, în care nu-și pot reprezenta ceea ce va face.

dacă ar fi doar aceste două categorii, eu mă încadrez în prima categorie.
voi în care v-ați încadra? 
 



text: marcel proust, prizoniera, trad. irina mavrodin, ed. univers, 1998, p.25
desen: edvard munch, gelozie (1896)

9 mai 2012

coperte funny

nu judecați cartea după copertă. totuși.


ele ""decât" au format un club secret:

credeți că studenții la medicină vor cumpăra cartea?

nu am înțeles bine - caii sunt lesbieni?

oare pe câine îl chema "testicule"?

v-ați pune băiețelul să-nvețe muzică cu un așa "beethoven?" iar mâinile nu sunt pe clape.
mai amuzați-vă cu câteva de aici.

7 mai 2012

bogdan theodor olteanu, despre cărțile sale marcante


în dorința mea de a afla care sunt cărțile care au schimbat oamenii, am pornit o aventură printre oamenii profesioniști, mai tineri, modele posibile pentru alți tineri.
am început cu bogdan theodor olteanu, fost jurnalist, fost mecanic auto (2 săptămâni), blogăr și profesionist al PR-ului, managing director la borțun - olteanu. iată întrebările. și răspunsurile: 

                                                               ***
 
care e prima ta carte care ți-a schimbat prima oară felul de a vedea lucrurile?
dama cu camelii. a fost prima privire aruncată într-un univers complet nou – erotismul. și ce am văzut (citit) acolo nu semăna deloc cu proiecțiile mele. am citit-o când aveam vreo 12 ani. am plâns. am fost șocat. am fost de toate. ca impact nu cred că se compară cu nimic.
*

care sunt 5 cărți care ți-au făcut cultura livrescă și ce ai găsit, pe scurt, în fiecare?
1. biblia. (vezi răspunsul 3.)
2. odiseea - citez, scos din context, o fată înțeleaptă: ”îți arată că să umbli ca bezmeticul prin lume și să nu pricepi nimic e o fatalitate. ca să nu-ți mai faci probleme.” eu cred că spune și că există un echilibru fragil între opțiune și fatalitate.
3. richard al III-lea - o radiografie a obsesiei. de putere în cazul ăsta – dar mecanismul e același la toate obsesiile.
4. kafka, orice - trăim concomitent în mai multe lumi, iar granițele dintre ele sunt fluide.
5. suflete moarte - am rămas după ea cu o pasiune neostoită pentru escroci.
*


dacă ai fi profesor, ce carte ai discuta cu cei tineri?
biblia. și dacă ești credincios și dacă nu. este o carte infinită, o lecție de stilistică. dacă vrei să înțelegi cultura occidentală este de neocolit.
*

pentru ce carte ai purta în piața publică o pancartă, pe care să scrie „oamenilor, citiți asta!”  1984. pentru că numim democrație o stare căreia îi lipsesc câteva atribute ca să poată purta numele ăsta. 

foto sus de oltin dogaru

6 mai 2012

scriitor român debutat în franța

cristi lavin
le viking rose, vol.1
(vikingul roz)
 le présent littéraire, 2012
 traducere de raoul weiss
45 de pagini
  coperta de caroline jamhour


vikingul roz este primul volum al scriitorului cristi lavin, tradus în franceză și apărut în format electronic în țara lui flaubert. dacă scriitorii români apar mai întâi pe plai mioritic și mai apoi pe cel galic, în cazul acesta lucrurile s-au petrecut invers.
pentru că e un un roman popular, un thriller made in romania - gen prizat prin afară, dar strănutat din literatura noastră, în care majoritatea scriitorilor trudesc estetic la lumânare capodopere, să-mpuște vreun nobel.

în roman, cristi e falsificator de manuscrise în bucurești. are un salariu de 800 de lei la biblioteca publică și își cheamă într-o zi fosta prietenă, pe ana, avocată și politiciană, ca  să-l apere de o crimă.

cu puţin noroc, aş fi putut scăpa basma-curată. aşadar, scutit de neplăceri juridice iminente, nimic nu mă forţa să-mi scrutez conştiinţa. viaţa mea căpăta un nou avânt, mă simţeam din nou un om întreg şi, ca atare, nu aveam nici cele mai vagi manifestări de tip raskolnikov. nici pomeneală de frământări, nu mă perpeleam zi şi noapte din cauza faptei mele abominabile. pot să jur oricând că dostoievski e un baron munchausen, un escroc literar. de ce? pentru că e ucigaşul crimei, eliminându-i toată suculenţa, calomniindu-i puritatea şi viciindu-i euforia. ce tupeu pe rusul ăla oribil să deturneze psihologia umană şi s-o împăneze cu remuşcări! auzi: remuşcări! romanul său celebru nu-i decât o propagandă ieftină pentru un umanitarism care n-a existat niciodată în Om; raskolnikov ar fi trebuit să sară într-un picior că a omorât-o pe babă! 

și aventura începe.

apar bucureștiul, ceaușescu, câteva mituri românești, țiganii, casa poporului și, evident, dracula. atât am citit - e doar volumul 1 - și nu pot spune că nu mi-a plăcut. adicătelea, de ce-aș citi george r.r. martin și suzane collins și nu un roman scris cu ironie și cu epatanță asumată - despre lumea noastră, îndulcită cu puțin fantastic draculian?

o surpriză livrească plăcută.  

4 mai 2012

cea mai lungă frază de proust

cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:

fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:

fiecare dintre cele două sexe va muri singur; 

excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de frumuseţe pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu semenii lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau

 

anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.

marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836

3 mai 2012

afișe literare - o imagine cât o operă

după ce acum câțiva ani semnalam câteva creații grafice despre paris versus new york, iată că și un tânăr dizainer român, vlad mihai - de numai 20 de ani! -, a îndrăznit să reprezinte grafic cu multă inteligență și talent, câteva opere literare românești. iată câteva care mi-au plăcut:
a, și poate se gândesc și editurile să se folosească de asemenea talente, și să-și promoveze cărțile mai pe secol 21...






 



alte postere găsiți pe blogul său, cutărică, aici. de asemenea, mai puteți găsi aici vederi amuzante despre becali sau manele (!).

2 mai 2012

papagalul lui flaubert de julian barnes

julian barnes
 papagalul lui flaubert
 (flaubert's parrot)
 editura univers, bucurești, 1997 
traducere de virgil stanciu
 192 de pagini broșate 
coperta de done stan
pentru că s-a tot scris despre ultimul roman al prolificului romancier englez julian barnes, câștigător al booker-ului de anul trecut, m-am gândit să reiau primul roman tradus la noi acum 15 ani, și reluat recent și de adevărul, în ediția lor cartonată. nu rămăsesem cu prea mult - cum am scris de pildă, într-un post mai vechi despre dezamăgirea față de literatura engleză contemporană.

o biografie postmodernă a lui gustave flaubert
poate că este despre flaubert, mai precis un ghid în opera, dar mai ales în viața romancierului francez; sau poate că este plin de umor, inundând de poante și anecdote, deși unele cinice; sau pentru că se citește cum e scris - alert postmodern, mi-a plăcut atât de mult atunci ca și acum.

personajul principal este medic, geoffrey braithwaite, și dezamăgit de dispariția soției - cum și de ce nu spun - călătorește la rouen, în căutarea lui flaubert și a papagalului său, din povestirea un suflet curat. care este papagalul adevărat - cel din muzeul din rouen sau cel de la hôtel-dieu? începe astfel și călătoria noastră în lumea lui gustave flaubert, cu amorurile, mizantropiile sale, bolile, și mai ales operele sale (cel mai mult, corespondența).

până la urmă, la întrebarea fundamentală - omul sau opera? flaubert sau bovary/educația/bouvard/etc.? se răspunde și una și alta. iar în cazul de față, citind cartea englezului, suntem mai curioși să citim cărțile francezului. 
dar care este motivația? de ce ar fi important pentru personajul principal, doctorul geoffrey braithwaite dezamăgit de viață un autor mort, de secol 19? de ce ar fi important pentru noi? pentru că este un foarte bun mijloc de a medita la viață, la sensul ei, la lumea din jur, flaubert apare ca un magnet care adună în jurul lui întrebările fundamentale. 
meritul romanului acesta este - în jurul lui falubert - a unui autor atât de mare - scriitorul englez de secol 20 construiește perfect lumea sa cu întrebările sale vizavi de ea și de cea reală. un roman postmodern extrem de serios.

stilul este amestecat, însă potrivit fiecărui subiect tratat - iubirea cu louise colet, ochii emmei bovary, călătoriile de tinerețe - sunt adunate o ulțime de discursuri: autobiografic, istoric apodictic, (meta)critic, când rece și obiectiv, când nostalgic și iubitor. barnes e și aici un maestru.  

iată preferințele livrești ale autorului:
  • m-am autoeducat cu wells, huxley și shaw; că o prefer pe george eliot, chiar și pe thackeray lui dickens; că îmi plac orwell, hardy și housman și-mi este antipatică trupa auden-spender-isherwood (propovăduitori ai socialismului ca derivație a mișcării pentru reformarea legii homosexualilor); că pe virginia woolf o păstrez s-o citesc când voi fi mort. confrații mai tineri? scriitorii de azi? ei bine, par toți capabili să execute perfect câte un singur lucru, dar nu reușesc să înțeleagă că literatura depinde de capacitatea de a face foarte bine mai multe lucruri concomitent. (p.92)
câteva chestii flaubertiene:
  • indiferent de ce-o să se mai întâmple, o să rămânem proști. (p.61)
  • scriitorul trebuie să se bălăcească în viață ca într-o mare, dar să nu-i lase apa să treacă de buric. (p.126)
  • publicul dorește opere care să-i flateze iluziile. (p.127)
  • cea mai bună formă de guvernământ este una muribundă, fiindcă lasă locul uneia noi. (p.123) 
  • tot visul democrației se rezumă la a ridica proletariatul până la nivelul de idioțenie atins de burghezie (p. 80)
  • față de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbușitoare. mi se ridică în gât căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. dar creau să-l rețin, să-l fixez, să-l îngroș; vreau să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al 19-lea, așa cum în india pagodele sunt zugrăvite cu balegă de vacă. (p.12)

și ceva de sigmund freud:
  • în adâncul inimii, nu pot să nu fiu convins că scumpii mei semeni, cu câteva excepții, nu valorează nimic.  




saitul autorului aici.
romanul e disponibil la adevărul și nemira.


30 aprilie 2012

merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.


gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.


dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.
în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.

26 aprilie 2012

moscova - petușki de venedikt erofeev

venedikt erofeev 
moscova-petușki 
mосква — Петушки
 editura cartier, chișinău, 2004
traducere de emil iordache
 160 de pagini legate
 coperta de vitalie coroban
o impresie din perspectiva cărții înseși

dragă cititorule potențial,
îți scriu ușor jignită pentru că orice aș face, voi mirosi a alcool. asta din pricina personajului principal al cărții, venicika erofeev care este un bețiv. deși un bețiv metafizic.

printre suratele mele de aceeași etnie - rusească - voi fi mereu invidioasă pe cele mari și dolofane de dostoievski, tolstoi, turgheniev, pușkin, esenin - deși personajul meu mă răzbună un pic prin faptul că aruncă ironii și face mișto de ele.

mă gândesc că, mirosind a băutură, pot însoți pe cititorul rus atunci când trece prin cele mai dificile clipe ale vieții sale zilnice, acele două ore de la sculare și până la deschiderea magazinelor, de unde el își poate cumpăra în sfârșit votcă. pentru că la ruși beția nu este un viciu, nu-i așa?, ci este un mod de a fi, o raportare (specific rusească?) la lumea dimprejur.

pentru că personajul meu, bețivul venicika erofeev, vorbește în paginile mele cu Dumnezeu, cu îngerii, cu ceilalți oameni, reali sau imaginari. într-un mod - și aici trebuie să mă laud - deloc realist și deloc liniar - ca unul scris desigur la beție.  dar cum spuneam, o beție metafizică.

dar să-mi încep puțin povestea:
venicika erofeev pleacă. la moscova, se urcă în trenul de petușki – acolo unde se contopesc cerul și pămânntul și lupoaica urlă la stele (p.35). vrea să meargă la dragostea lui – acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe permonul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă, albă trecând în alburie, cea mai iubită dintre târfe, diavolița bălaie. (p.35) și la fiul lui mic, care-l așteaptă. cel puțin, așa crede el. cumpără pentru cel mic 200 de grame de alune și bomboane „albăstrele”. cel puțin, așa crede el. în tren. unde mai bea puțin...

iată ce secret vă dezvălui la pagina 50:
păi știți voi câte taine sunt pe lume, ce multe lucruri sunt necercetate și ce spațiu este pentru cei atrași de aceste taine? bine, iată exemplul cel mai celebru. de ce, dacă ieri ai băut, să zicem 750 de grame, iar dimineața n-ai avut prilejul să te dregi - slujba și toate celelalte - și baia târziu după-amiaza, după ce te-ai istovit 6 ore sau 7, ai băut în cele din urmă ca să-ți ușurezi sufletul (ei, cât ai băut? să zicem 150) - de ce sufletului tăi îi e mai ușor? greața care te-a însoțit de dimineață, după ce ai băut aceste 150 de grame, este succedată de o greață de altă categorie, de o greață pudică, obrajii ți se fac purpurii ca ai unei târfe, iar sub ochi ești atât de vânăt, de parcă în ajun nici nu ți-ai fi băut cele 750 de grame, ci parcă în ajun, în loc de asta, ai fost pocnit toată seara peste bot. 
v-ați fi gândit voi, cititorilor, vreodată, la așa ceva? i-o adevărată filozofie a machelii.


ar trebui să vă dezvălui aspectele frumoase ale mele, prin care sunt mai frumoasă decât alte cărți, sau plotul despre controlorul gol-goluț căruia-i place s-asculte curiozități istorice deocheate, un dialog cu diavolul (da, ca-n karamazovi, credeți-mă), cu un sfinx, ba chiar cu eriniile, sau întâmplări amuzante din epoca de aur a comunismului (că tot s-a retradus cevengur la editura all). sau să vă spun dacă venicika al meu ajunge la petușki... și aș putea să enumăr multiplele niveluri de înțelegere a romanului, să le enumăr, să explic finalul prin care surprind...

dar nu o fac, căci vă voi spune în intimitate, între doi ochi. sunt sigură să mă veți recomandați și altora.

căci oare viața omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? (p.141)



25 aprilie 2012

trei portrete din apărătorii patriei

de Mr. Hyde

era cea mai cultă femeie din bloc
citea cărţi groase
avea lentile groase
ne privea de sus
lumea îi spunea Doamna
fusese profa de nu ştiu ce materie
la liceul IMGB
şi era super mândră de asta
când a mierlit-o
în drum spre biserică
doi din spate
foşti profi şi ei
şuşoteau
a murit Doamna Fute-Bine

***
o poreclisem Pisicăreasa
pentru că ţinea în casă 12 pisici
cu timpul şi ea începuse să miroasă
şi să se comporte ca o pisică
nu-şi mai plătea lumina & gazele
avea cea mai mare restanţa la întreţinere
când au luat-o cei de la Obregia
tot blocu’ s-a bucurat
când a trecut printre noi
a scrâşnit din dinţi
apoi a mieunat

***
Silviu nu ieşea niciodată
să se joace cu noi
până să intre în scară toţi băieţii
îşi exersau ultimele mişcări de karate
învăţate din filmele cu Bruce Lee
lui Silviu ajunsese sa-i fie frică să ducă gunoiul
se ducea bunică-sa ca să scape necaftit
dupa liceu s-a cărat în State
şi nu l-am mai văzut vreodată
cred că a devenit poet
a spus odată Creţu
în timp ce poşteam o bere la pet

18 aprilie 2012

ilustrații pentru povestirile lui edgar allan poe

că tot au inventat ăștia filmul corbul - cu john cusack într-un neverosimil edgar allan poe -, iată câteva ilustrații la povestirile maestrului american - inventatorul genului sefe, horror și polițist.





un îngropat de viu de aici


16 aprilie 2012

domnul proust de céleste albaret

céleste albaret
 domnul proust,
 amintiri consemnate de georges belmont,
(monsieur proust)
 editura albatros, bucurești, 2004,
 traducere de adriana liciu,
 454 de pagini broșate
 coperta de mircea muntenescu
cea mai celebră menajeră

aveam de gând să citesc de mult această carte apărută inițial în 2004 la editura albatros. avea un preț exorbitant pe atunci (37 de lei!) și am așteptat. și ea a venit, cum mi-au venit multe alte cărți în întâmpinare.
este vorba despre cartea menajerei scriitorului francez marcel proust, céleste albaret, care, tânără fiind, l-a însoțit în ultimii opt ani de viață ai scriitorului, tocmai când când acesta, bolnav de astm, trudea, izolat în apartamentul din bulevardul haussmann nr.102, la imensul ciclu în căutarea timpului pierdut

găsim o tânără, de-abia măritată pusă brusc în fața unui gentilom de felul celor pe care nu-i mai întâlnise până atunci, ea, țărăncuța provincială. un gentilom ciudat, ce șade în patul său din imensa sa cameră veșnic întunecată, căptușită cu plută și face fumigații împotriva astmului. dar mai ales scrie toată noaptea, ca să doarmă ziua. care nu primește mai pe nimeni și care nu iese decât rareori - la vreo serată sau la vreo întâlnire amoroasă.

iată prima "vizită" a tinerei céleste în bârlogul scriitorului:
din domnul Proust nu se distingeau decât o cămașă albă pe sub un tricou gros și partea de sus a corpului, rezemată pe două perne. figura i se pierdea în umbră și în pâcla fumigațiilor, era complet invizibilă, cu excepția ochilor, care mă priveau - mai mult îi simțeam decât îi vedem. noroc că, lângă pat, pe masă, străluceau tava de argint și cafetiera mică. am înaintat spre ele, fără să să arunc nici o privire în jur. când am ieșit, nu cred că puteam descrie mobilierul care mi-a devenit mai apoi atât de familiar; totul era confuz în penumbr, iar eu eram impresionată în ochii aceia. am salutat chipul acela invizibil și am pus croasantul cu farfurioara pe tavă. el mi-a făcut doar un semn cu mâna, de mulțumire probabil, dar fără să spună un cuvânt. am plecat. (p.30)


cum era scriitorul marcel proust?

bulevardul haussmann 102,
așa cum l-am fotografiat în 2008.
în mod sigur, marcel proust nu era nici cum îl prezintă menajera lui, nici cum se laudă el în scrisori. mai degrabă aș credea-o pe martha bibescu, care-i face portretul în cartea ei, bazându-mă pe faptul că cei apropiați vor crede dintotdeauna că ne cunosc, dar, de fapt, ei sunt cei care ne cunosc cel mai puțin - și céleste albaret a trăit aproape zi de zi alături de el vreme de ani. evident, nu zic că menajera minte.

céleste albaret împarte viața lui proust în trei etape:
  1. etapa copilăriei, a paradisului veiții sale;
  2. etapa ""cameliei", a frecventării celor mai elegante și nobile saloane;
  3. etapa Creației - a dedicării trup și suflet operei.
oricât de fascinat aș fi de amintirile ei, nu pot crede că proust devenise un monstru care-și cultiva prieteniile numai ca să facă analize pentru cartea lui, așa cum pretinde femeia:

dorința de a fi aproape de oameni, pentru situația în care ar fi dorit sau ar fi avut nevoie să-i vadă pentru propriile lui motive, dar refuzând obligațiile care i-ar fi putu veni din partea lor, dacă nu-i erau de folos. (p.49) la domnul proust prietenie însemna să să gândească că vreun cutare sau vreo cutare merita o analiză. (p.285) nu cred să fi fost vreodată îndrăgostit vreodată de cineva. cobora prea mult în adâncul sufletelor, inclusiv în al său; prea vedea toate fațetele, nu lăsa nici una neadusă la lumină. (p.214)

ar exista o prea mare diferență: pe de-o parte, proust scrie scrisori înfocate oamenilor, pe de alta îi bârfește la rece, noaptea, cu menajera. numai dacă nu s-ar fi petrecut o ruptură între omul proust, cel care era fericit să fie invitat în cercurile aristocratice, căutându-și "fericirea", și scritorul mizantrop, ce-și iubește doar opera.

o pot crede că devenise confidenta de taină a unui om izolat, însă că gândurile autorului îi erau 100% împărtășite - mai ales despre prieteniile intime - mă îndoiesc. că-i aruncă în treacăt că nu-l înțelege pe picasso sau că nu l-a impresionat cina cu james joyce, aș putea înțelege. însă că nu-i povestea că era îndrăgostit de vreun agostinelli sau antoine bibesco, e de înțeles. mare minune ca ea însăși să nu se fi îndrăgostit de ciudatul gentilom, ajuns scriitor celebru și admirat, așa cum declară:
să fiu cu el, să-l ascult, să-i vorbesc, să-l privesc lucrând, să-l ajut în măsura posibilităților mele era ca și cum m-aș fi plimbat pe o câmpie și aș fi dat tot timpul de alte izvoare. (p.330) domnul proust a fost cel care a făcut să se dezvolte în mine simțul vieții. (p.123)

mi-au plăcut câteva lucruri:
- un marcel proust comic, ce șuetează în camera lui, noaptea, cu menajera, miștourile fine pe care le face cu ea în nopțile pierdute / câștigate. transpare un tip foarte ironic, al cărui singur scop în viață este observația. chiar și după ce moare, privirea încă scrutează.
- un marcel proust dedicat operei, un Creator care-și dă viața pentru ceea ce vrea să lase în urmă; un marcel proust conștient de valoarea operei sale;
- un marcel proust care, dincolo de gentilețea, politețea sau sentimentalismul său, face ce dorește și obține ce dorește;
- m-a răvășit capitolul morții sale, când, așa cum spune albaret, timpul i se oprește.
desen de ralph bruce de aici
câteva replici ale omului / scriitorului marcel proust, povestite menajerei sale:

  • eu vreau ca opera mea să reprezinte în literatură o catedrală. de-asta nu se mai termină. chiar construită fiind, mereu trebuie să-i mai pun câte un ornament, un vitraliu, un capitel, o micuță capelă care se deschide, cu o statuetă într-un colț. - așa încât pleca în căutare. când se interesa de vreo rochie, trebuia să știe de unde provenea boderia și cum se numea punctul în care era lucrată. (p.287)
  • doamne, câți oameni trebuie să suport ca să dau de o ființă mai acătării! (p.297)
  • viața, oamenii, sunt tot o natură care se desfășoară și trece; dar, tot privind și observând, sfârșești prin a te întreba ce raporturi există între toate acestea și, ca savanții, de la raporturi, gândind, ajungi să descoperi legi. (p.301)
  • adevărul vieții stă în observație și în memorie; altfel, viața nu face decât să treacă. eu mi-am pus toate observațiile și toate amintirile în personajele mele, ca să fie adevărate. iar ca să fie adevărate, trebuie să fie complete. (p.301)
  • paradisurile pierdute numai în tine însuți le regăsești. (p.183)
  • atunci când știi să spui, poți să spui orice. (p.375)
  • eu nu scriu  romane care se citesc între două gări. (p.374)
  • sunt căsătorit cu opera mea; hârtiile mele, pentru mine atât contează. (p.212)
  • despre pivnițele vaticanului de gide spunea "nu e rău". ar vrea să mă atragă în clanul lui, acum. și cum el nu vede dincolo de propriile lui idei, mă înțelege total greșit. nu sunt totuși "imoralistul". (p.355)
cartea este plină de anecdote și întâmplări, despre începuturile gallimard-ului, despre faptul că proust nu folosea săpunul, despre cum prefera cafeaua, despre berea cu gheață când avea febră, despre limba de mare prăjită pe care-o lua direct din cratiță; că prefera albastrul, că își prepara momentele de glorie din vârful patului și multe altele.
o lectură pasionantă, obligatorie pentru orice scriitor ce vrea să scrie o Operă, dar și pentru orice cititor care caută una.

o altă impresie despre carte la mon seul ami proustien, alex leo șerban, aici.

15 aprilie 2012

Isus înviat de rubens


pe locul doi în preferințele artistice ce privesc învierea - locul unu este necredința lui toma de caravaggio despre care am postat aici - șade cristos înviat de rubens, pictat în 1616.

de ce-mi place pictura?

- îmi place în primul rând dionisiacul lui isus, ce transpare prin carnea revenită la viață. urmele crucii - găurile piroanelor și rana suliței  - par vindecate; corpul este musculos (rubens nu crede într-un isus a la robert powell la regim) și luminează parcă ud după o baie - baia morții. e o celebrare vizuală a cărnii - isus nu a înviat cu sufletul, ci cu carnea însăși! - marama îi este ridicată ușor și ținută - aproape senzual - cu o mână vizibilă de către un înger puber blond, și cu o mână invizibilă - poate a îngerului, poate a altcuiva, poate a nimănui. 


- îmi place dualismul evident - întunericul din stânga și lumina din dreapta / trecutul și viitorul. deasupra beznei din care se ridică stau doi îngerași bucălați cu un cerc sau o coroană, oricum destul de întunecate. 

- dar cel mai mult îmi place figura lui Cristos. ne privește pe toți. și e îngândurat. și, între mâna ridicată ce ține flamura și cealaltă ce se sprijină delicat pe întuneric, chipul său îngândurat păstrează o taină pe care nici el nu și-a lămurit-o. nu e nici victorios, nici bucuros, ci foarte serios. în ridicarea piciorului - poate ca să se suie pe mormânt apoi să urce la ceruri - chipul său are o preocupare interioară, ce o transmite cu transparență privitorului.

mai sunt acolo spicele, picioarele desculțe ivite pe sub voalul transparent al îngerului blond, aura de lumină ce vine din spate, fără voia celui ce-o poartă. dar fiecare să admire singur.

Cristos a-nviat!

reproducerea este de aici.

11 aprilie 2012

despre multe antologii românești proaste

sunt de acord cu antologiile.
dar numai cu cele care-și propun ceva mai mult decât de a fi vândute cu orice preț.
sunt de acord cu antologiile de poezie, în care, alături de poeții consacrați (pentru care cumperi, de fapt, cartea), mai ai surpriza să găsești câțiva cu potențial.
sunt de acord cu antologiile de proză, ce-și propun să reprezinte un curent, o generație, o temă, o țară, un gen.
sunt de acord cu antologiile de umor, căci râsul e, ca și moartea, veșnic. 

însă în ultimii ani, mi se pare că s-au înmulțit antologiile românești proaste. la art, humanitas, un pic și polirom, găsești adunături de texte heteroclite scrise fără nici o noimă. să tragi cu tunul dacă găsești maxim 2 texte mai de doamne-ajută, pe care să le recitești.
de la culegeri de articole ale unui autor, în care acesta aruncă cu lopata texte cu câte-n lună și stele, pe care le publică să mai scoată și el un ban de-un mic și-o bere, 
la antologii tematice - primii blugi, prima țigară, primii bunici, primele cratițe de intelectuali - în care ha-ha-ha hi-hi-hi 80% dintre texte sunt tâmpenii (dar musai simpatice!) scrise la comanda, simpatiile și obligațiile antologatorului, în care cei mai mulți autori, chiar dacă n-au dispoziție sau talent, scriu despre, să fie-n trend.
fără noimă valorică decât strict comercială, mi s-a scârbit de prezența acestei maculaturi care inundă rafturile, la fel ca unele almanahuri comuniste, pe care le citești la-nceput de an, iarna, lângă sobă, să nu te plictisești, apoi îți faci focul cu ele; ca un ziar care te-amuză azi, dar mâine sfârșește pe fundul găleții. astfel de antologii își au locul lor de veci, în cel mai bun caz, la anticariat.

8 aprilie 2012

din nou, roblogfestul cultural


din nou, nu comentez alegerea juriului - a cărui componență a fost, de data asta, secretă. mi-e tot mai greu să înțeleg criteriile de selecție... poate cultural rămâne doar așa, un nume, și nu un adjectiv. foarte puține bloguri înscrise. și mai puține noi. poate că sunt, dar nu se înscriu la concurs, pentru că poate nu contează.

și nu vreau să spun că cei care au câștigat nu meritau, ba da. cunosc blogurile și le apreciez mult, pe iv cel naiv l-am întâmpinat în blogrol cu căldură, iar cartea sa este unul dintre produsele cele mai calitative ce pornesc din online în cultura mainstream. de asemenea, filme-cărți.ro merită tot respectul pentru acribia cu care comenteaza filme și cărți, de o mare diversitate - uneori sunt comentat și eu pe-acolo (și nu am înțeles de ce dintotdeauna pozitiv).
dar. în ceea ce privește locul 3, de ce ar merita un loc fruntaș în fața altor bloguri, unul alcătuit din notițele unui autor pentru un roman istoric - și numai despre tulcea - nu înțeleg. doar dacă din juriu făceau parte tulceni iubitori de romane istorice.

dar îmi explic repede că nu prea era de unde alege. totuși, nu sunt de neglijat unele bloguri găsite doar cu acest prilej - evident, nu le amintesc pe cele din blogrol:
  • gavagai, pentru mulțimea temelor atinse - m-a tușat cu postarea despre pynchon :) - de la recenzii, jurnal și creații proprii, la cum se sărută și la istoria telenovelelor, într-un template frumos și curat.
  • revelația mea de acest an roblogfest este contamporania, un blog muzical despre muzica clasică, aparținând lui ștefan niculescu - evenimente și elemente de cultură muzicală. cu acestă ocazie, am regăsit în blogrol un blog colectiv dispărut, tot despre muzică clasică, al unor inimoși tineri, 433.ro
  • blog de bucurești, prin care putem cunoaște în mod simpatic colțuri mai puțin cunoscute din capitală.
  • un blog de mediu! - greenly magazin,
! am găsit chiar un blog amuzant, citate motivaționale, în care am întâlnit-o, alături de francisc bacon și la rochefoucauld, și pe... celine dion.

la categoria de film, mirarea mea a atins culmea cu alegerea - de către public, de data aceasta - a blogului colectiv filme tari, în care găsim spoilere și comentarii ca făcute de elevi de clasa a patra și neînțelegeri flagrante - vezi la dolce vita sau pe aripile vântului. de unde se vede că acesta este nivelul culturii cinema în românia. deh, l-am avut pe sergiu nicolaescu... :(

ps. nu pot înțelege și pace de ce participă bloguri în care se scrie din ani în paști?

5 aprilie 2012

de ce ar face sex un indian cu o iapă pe un templu?



în cartea sa „prigoana plăcerilor” (despre care am scris aici), filozoful  francez michel onfray discută despre sculptura zoofilă de mai sus, de pe templul de la khajurāho, templu ce a făcut și face deliciul erotic al turiștilor europeni, templu amenințat cu distrugerea de însuși ghandi și salvat de tagore.

fragmentul este amuzant. onfray întâlnește în india un „guru tantric” care nu vede în această scenă decât un soldat care, pe câmpul de luptă, înlocuiește o femeie cu o iapă. totuși, dacă ne uităm mai bine, vedem chiar alături o femeie care-și acoperă fața, aruncând doar un ochi. lângă, un bărbat se masturbează de zor.  lărgind scena,  mai găsim trei femei în apropiere. așadar, care este rostul? noi, ca europeni, nu ne putem decât excita,  uimi sau categorisi așa grozăvie – voaiorism, zoofilie, onanism...

continuarea postului este pe blogul colectiv, sex reader, căruia m-am alăturat prin acest prim post. mă veți mai găsi, deci, și pe-acolo.

3 aprilie 2012

sexul și trăsura

copiez mai jos scena faimoasă a sexului din trăsură între doamna Bovary și amantul ei, léon dupuis, străbătând străzile din rouen și din afara lui. 

Se întoarse; și atunci, fără pătinire sau vreo direcție, [trăsura] vagabondă la-ntâmplare. Putu fi văzută la Saint-Pol, la Lescure, la Mont Gargan, la Rouge-Mare, în piața Gaillard-bois; pe strada Maladrerie, pe strada Dinanderie, în față la Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — în fața Vămii, — la Basse Vieille-Tour, la Trois-Pipes și la Cimitirul Monumental. Din când în cînd, birjarul de pe capră arunca priviri disperate înspre cârciumi. Nu înțelegea ce furie a locomoției îi împingea pe oamenii ăștia să nu mai vrea să se oprească. Mai făcea câte-o-ncercare, dar imediat auzea în spatele lui exclamații furioase. Atunci dădea bice mai tare celor două mârțoage toate o sudoare, dar fără să ia aminte la hârtoape, agățând ici-colo cu roțile, fără să-i pese, demoralizat, și aproape plângând de sete, de oboseală și de tristețe.

Și în port, în mijlocul camioanelor și a butoaielor, și pe străzi, la colțul bornelor, burghezii căscau ochii mari, uimiți în fața acestui lucru atât de extraordinar în provincie, o trăsură cu storuri trase, care apărea așa în mod continuu, mai închisă ca un mormânt și clătinată ca o corabie.

O dată, în miezul zilei, în plin câmp, când soarele își arunca cel mai tare razele contra vechilor lămpi argintii, o mână goală ieși de sub perdeluțele de pânză galbenă și aruncă cu ferfenițe de hârtie, care se împrăștiau în vânt și se-abăteau departe ca niște fluturi albi, pe un câmp de trifoi roșu în floare.

Apoi, pe la șase, trăsura se opri pe o străduță din cartierul Beauvoisine și din ea coborî o femeie care mergea cu voalul lăsat, fără să întoarcă capul.*
(traducerea mea)

mi se pare o scenă plină de ironie fină.
în prima parte avem perspectiva birjarului, participant '"activ" la scenă. neobișnuit cu un așa itinerar absurd, el se vede implicat într-o furie a locomoției, acolo unde era o furie a sexului. cine mai văzuse la rouen o partidă de sex într-o trăsură?  a se remarca indiciul "mârțoagelor tot o sudoare".

în a doua parte avem perspectiva trecătorilor burghezi, care văd cum o trăsură se tot învârte în mod ciudat în cerc, fără motiv. printre ei, se află poate și flaubert însuși, care vine să pună punctul pe i: o fi partida de sex ascunsă ca un mormânt - sexul burghez e trist ca un mormânt, plin de prejudecăți și meschinărie - , dar ea duce departe, ca o corabie; ea poate duce și la rău de mare, prin hâțânarea trupurilor.

apoi mersul "rușinos" al emmei, după partida cu tânărul léon, înseamnă revenirea personajului la sumbra viață burgheză, la viața de familie, rolul ei de femeie respectabilă, anonimă. ea nu întoarce capul - semn sau al regretului, sau al nostalgiei -, merge înainte. voalul acoperă - doar parțial - ceea ce s-ar putea vedea: o față luminată de  amor? una satisfăcută de sex? una obosită de efort? una întristată de întoarcere?

o imagine minunată, a ferfenițelor de hârtie (déchirures de papier) aruncate pe câmp, în trifoiul roșu - de ce roșu? - îmi este totuși ascunsă. deși a constituit un element al procesului de ultraj, iar unii exegeți amintesc simetria cu fluturii negri din scena căsătoriei emmei, când aceasta aruncă buchetul. să reprezinte imaginea seminţei ţâşnite în carnea roşie? sau o avea alt rost?
___________________________________________
*Elle revint; et alors, sans parti pris ni direction, au hasard, elle vagabonda. On la vit à Saint-Pol, à Lescure, au mont Gargan, à la Rouge-Mare, et place du Gaillard-bois; rue Maladrerie, rue Dinanderie, devant Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — devant la Douane, — à la basse Vieille-Tour, aux Trois-Pipes et au Cimetière Monumental. De temps à autre, le cocher sur son siège jetait aux cabarets des regards désespérés. Il ne comprenait pas quelle fureur de la locomotion poussait ces individus à ne vouloir point s'arrêter. Il essayait quelquefois, et aussitôt il entendait derrière lui partir des exclamations de colère. Alors il cinglait de plus belle ses deux rosses tout en sueur, mais sans prendre garde aux cahots, accrochant par-ci par- là, ne s'en souciant, démoralisé, et presque pleurant de soif, de fatigue et de tristesse. 

Et sur le port, au milieu des camions et des barriques, et dans les rues, au coin des bornes, les bourgeois ouvraient de grands yeux ébahis devant cette chose si extraordinaire en province, une voiture à stores tendus, et qui apparaissait ainsi continuellement, plus close qu'un tombeau et ballottée comme un navire.

Une fois, au milieu du jour, en pleine campagne, au moment où le soleil dardait le plus fort contre les vieilles lanternes argentées, une main nue passa sous les petits rideaux de toile jaune et jeta des déchirures de papier, qui se dispersèrent au vent et s'abattirent plus loin, comme des papillons blancs, sur un champ de trèfles rouges tout en fleur. 

Puis, vers six heures, la voiture s'arrêta dans une ruelle du quartier Beauvoisine, et une femme en descendit qui marchait le voile baissé, sans détourner la tête. 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...