dragi cititori,

după ce m-am hotărât să vă dăruiesc de la 1 ianuarie a.c. câte-un post pe zi - şi-am şi reuşit! :) - simt nevoia unei scurte pauze de câteva zile.
iertare celor obişnuiţi să găsească în fiecare zi câte ceva nou aici!
daţi-vă seama, nu-i aşa uşor să scrii chestii livreşti...

unde profesionalismul e în slujba prostiei

a se urmări mai ales de la min. 3:30!

geniul lui gombrowicz

chiar nu m-aşteptam ca să găsesc în acest volum o capodoperă. cu ferdydurke am simţit că citesc ceva extraordinar, cu trans-atlantic însă, mai puţin.

dar acest volum, cel puţin prima sută de pagini pe care am citit-o pân-acum, m-a dat pe spate. dacă în ferdydurke, începuse să fie contra - culturii umaniste, polonismului, aristocraţiei, idilicului - aici se vede persoana scriitorului ce vrea să fie contra. şi nu doar dintr-un moft, deşi recunoaşte că un scriitor vrea să-şi dovedească celorlalţi superioritatea, ci dintr-o nevoie.

mi se pare foarte asemănător cu nietzsche ("îmblânzirea moravurilor noastre este urmarea slăbiciunilor noastre"), care vrea să spargă cu ciocanul toate valorile, cutumele, idiosincraziile şi prejudecăţile vremii.

până-mi voi face o imagine generală despre, voilà quelques mots:

- nu, nu suntem moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi. (p.23)

- literatura moleşită neîncetat de diverse mătuşi cumsecade, care fabrică romaen şi foiletoane, de furnizotii unei proze sau poezii de calitate inferioară, de inşi molâi înzestraţi cu uşurinţa mânuirii cuvântului, este în primejdie să devină un ou moale în loc să fie - ceea ce îi e menirea - un ou tare. (p.25)

- din trans-atlantic, doar două probleme importante îi tulbură pe cititorii respectivi: cum de îndrăznesc să scriu cuvinte cu majusculă în mijlocul propoziţiunii? cum îndrăznesc să folosesc cuvântul excremente în forma căcat? (p.33)

- revoluţii, războaie, cataclisme - ce reprezintă această spumă deşartă în comparaţie cu spaima fundamentală a existenţei? susţieţi că n-a mai existat aşa ceva până acum [comunismul]? pierdeţi din vedere că în cel mai apropiat spital se petrec orori cu nimic mai mici. ziceţi că pier oameni cu milioanele? uitaţi că de la începutul lumii pier milioane de oameni fără o clipă de răgaz, fără pauză? atrocităţile acelea vă sperie şi vă uimesc, pentru că imaginaţia voastră a aţipit şi aţi uitat că infernul se află la tot pasul. (p.36)

- valoarea artei pure constă în aceea că ea sparge schemele. [...] menirea artei veritabile e alta - ea va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular. o literatură de calibru mare trebuie să aibă grijă în primul rând ca acestea să-şi atingă ţinta. dacă doriţi ca glonţul să nimerească departe, îndreptaţi ţeava puştii în sus. (p.37-38)

- dacă prostia voastră se ia la harţă cu mine, daţi-mi voie să mă iau şi eu la harţă cu voi! (p.45)

- zborul artei trebuie să-şi aibă corespondentul în sfera vieţii obişnuite, precum se aşterne umbra condorului peste pământ. (p.57)

o să culeg mai multe...

witold gombrowicz, jurnal, editura univers, bucureşti, 1998, selecţie şi traducere de olga zaicik, 484 p.

coperta de vasile socoliuc

virtuţile bordelului

o nouă discuţie despre legalizarea prostituţiei (încă una!) mi-a amintit cât de normală părea această activitate pe vremea bunicilor noştri, cu ce nonşalanţă erau descrise scenele de bordel în poezie, proză, amintiri şi jurnale - experienţa făcea parte din ritualurile de iniţiere în viaţă.

cu ipocrizia ei, comunismul a negat fenomenul, neocomuniştii de azi fac la fel, deşi se afişează ostentativ cu amante tinere pe la otv, antena 1, click şi libertatea. într-o societate care permite bârfele la televizor, obscenitatea, înjurătura şi grobianismul, stabilimentele cu condicuţă mi se par reînvieri ale unor virtuţi apuse.

prin occident (germania, finlanda, anglia, spania, grecia), bordelurile (sau prostituţia) nu sunt incriminate, sunt oarecum normale, la noi nu. iar poziţia bisericii - care nu are aceeaşi poziţie când unii membri ai ei iau şpagă de la absolvenţii de teologie, care nu are aceeaşi poziţie când află că alţi membri ai ei au turnat pe aproapele lor - de a se opune mi se pare de la sine înţeles - e rolul ei.

revenind, mi se pare un semn de decenţă şi de forţă a unei societăţi să ia act despre un fenomen existent de când e lumea şi să-l ţină sub control. până la urmă, e tot un ritual de iniţiere. în democraţie.

şi cum mai spuneam undeva, nici o labă, oricât de bună, nu se compară c-un futai.

voi ce credeţi?

labirintul lui pamuk - 3

urmare de aici şi de aici.
turcia prin lumea lui marcel proust

povestea lui pamuk spune că era în istanbul un bătrân foiletonist care trăia o viaţă fadă împreună cu un motan. iar singura zguduire a vieţii lui î-a venit cu lectura cărţii lui marcel proust, în căutarea timpului pierdut.

cum nimeni nu-i împărtăşea emoţia, de câte ori ieşea în lumea şi dădea de greutăţi, se uşura gândindu-se că el e de fapt acasă şi o are lângă el pe albertine, când se plimba pe străzile Istanbulului, se gândea oare ce face albertine a lui? - arta îi invadase realitatea, făcându-i-o mai frumoasă.

Ţara noastră este atât de lamentabilă, de jalnică pentru că nimeni n-o cunoaşte pe Albertine, nimeni nu are idee despre Proust, gândea bătrânul gazetar. poate că într-o bună zi, când urmau să-şi facă apariţia nişte persoane care să-i înţeleagă pe Proust şi pe Albertine, mustăcioşii şi nevoiaşii care se perindau pe străzi vor începe să trăiască mai înlesnit, să se cufunde în visare, ca Proust, încercând să învie în faţa ochilor fantasmele propriilor iubite, în loc să se taie cu şişurile la primul accent de gelozie. cât despre scriitorii şi traducătorii angajaţi de gazete pentru că treceau drept oameni cu carte, aceia se vădeau atât de neiscusiţi şi de nesimţitori tocmai pentru că nu-l citiseră pe Proust, pentru că n-o cunoscuseră pe Albertine, pentru că habar n-aveau că bătrânul jurnalist îl citise pe Proust, pentru că nu pricepeau că el era chiar Proust şi Albertine. (p.235)

dar diavolul/şeitan interveni sub chipul frumos al unui alt tânăr foiletonist ce seamăna şi cu Proust şi cu Albertine şi căruia bătrânul gazetar i s-a confesat despre toate acestea. aşa că tânărul vrea să scrie. dar bătrânul e profund tulburat - se sperie că povestea sa va fi ştiută de toată lumea, că frumoasa dragoste a lui Proust şi a Albertinei se va vulgariza şi va zăcea pe un ziar ce va fi apoi pus pe fundul coşurilor de gunoi. înepe să nu mai doarmă noaptea, iar într-o zi îi telefonează tânărului rugându-l să nu publice nimic.

dar tânărul gazetar deja uitase povestea, telefonul i-o aminteşte, ceea ce îl amuză şi în cele din urmă publică foiletonul. despre un bătrân istanbulez singuratic şi înduioşător, îndăgostit de eroina unui roman occidental straniu şi care se socotea atât autorul, cât şi personajul acestuia. bătrânul gazetar din articol se simte iar tulburat constatând că e luat peste picior într-o poveste relatată la rubrica unui ziar. şi, dintr-o dată, mii de gazetari pornesc să se arate unul câte unul, din puţurile nemărginirii şi ale veşniciei, alături de Proust şi de Albertine, în coşmarurile bătrânului gazetar.

povestea bătrânului gazetar a fost repovestită de mine aici, pe blog, iar ea fusese povestită de orhan pamuk în cartea lui, cartea neagră, apoi spusă de un personaj din această carte, după ce fusese aşternută de tânărul foiletonist în ziar, apoi într-o altă poveste din poveste din poveste. la infinit.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

pictura de oskar kokoschka, aici.

malaparte prin iaşi

l-am văzut în weekend-ul trecut. scenariul de razvan rădulescu.

aveam aşteptări modeste, nazişti, pogrom, evreii etc. deşi distribuţia - răzvan vasilescu, iureş, bleonţ, bindea - se anunţa bună.

şi-a fost o supriză plăcută. scriitorul italian curzio malaparte - autorul pielii (pe care mi s-a făcut poftă s-o recitesc)-, reporter de război al lui mussolini, ajunge la iaşi şi se loveşte de toate năravurile româneşti din armată, administraţie, servicii. unele scene sunt aici amuzante.

însă ceea ce mi s-a părut interesant este perspectiva privată a lucrurilor. fiecare are probleme private - malaparte, prefectul, comandantul garnizoanei, doctorul evreu - pe care trebuie să le rezolve. aspectele publice nu există. războiul e doar o noţiune, pogromul e doar o sarcină de executat, un fapt. chiar şi persoana-cheie a filmului, josef gruber, e doar un nume pe o hârtie.

filmul m-a impresionat deci nu prin scenele explicite - groapa comună cu evrei, vagoanele care gem şi cer apă, ştergerea urmelor de omor - ci prin scenele liniştite de viaţă, în spatele cărora se petrec ca de la sine înţeles astfel de grozăvii.

ultima scenă a filmului e uimitoare, cele trei personaje - învingătorii - savurează în linişte plăcerile vieţii simbolizate de paharele de vin, când malaparte (piersic jr.) constată deodată că în lumina soarelui, vinul e roşu. ca sângele.

a fost fain faptul că mai tot filmul e în germană şi itaiană, foarte puţin în română - şi atunci sunt înjurături. actorii fac roluri excelente. şi florinel a jucat destul de bine - am înţeles, primul său rol principal -, deşi nu a părut cineva care-a luptat în legiunea străină...

periplul meu islamic livresc continuă - maqamat

după cele câteva volume din cartea celor o mie şi una de nopţi şi după romanul cartea neagră a lui orhan pamuk, mi s-a făcut poftă de literatură islamică, aşa că m-am reapucat de coran şi de ce alte cărţi mai am prin bibliotecă.

una dintre ele este şezători arabe de al-hamadhani şi al-hariri, de fapt 30 de maqamat.

ce este o maqamă?

este un text, un fel de povestire, foarte ritmată şi rimată, spusă în adunări (maqama = adunare) pentru amuzament.

mai întâi populară, ea a devenit cultă odată cu al-hamadhani, în sec. xi. personajul este unul picaresc, el este pre-textul, scopul principal este dovedirea talentului stilistic, virtuozităţile cuvântului folosit.

la noi, alături de nicolae dobrişan care continuă cu traduceri ale literaturii islamice contemporane (naghib mahfuz, de pildă), grete tartler, mare orientalist român, s-a orientat mai mult spre literatura mai veche. aşa că avem şi noi în româneşte 30 de maqamat - două reluate şi în compilaţia celebră înţelepciunea arabă, reeditată acum vreo şapte ani şi la polirom.

structura unei maqame este:

- introducere/ambianţa

- apariţia personajului ciudat, uimitor prin elocvenţă şi erudiţie

- dezvăluirea tainei si farsa

- despărţirea

mi se pare foarte important scopul acestei maqame, anume minunarea (tagib), după modelul aristotelician al încântării estetice.

civilizaţia cuvântului

un proverb arab spune că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea exprimării în 3 moduri: prin creier grecului, prin mână asiaticului, prin limbaj arabului.

iar aceste mici bijuterii tocmai asta dovedesc, iscusinţa cuvântului. totuşi, obişnuit cu conţinutul, din punct devedere al acestuia, din cele 30 de maqamat traduse aici, mie mi-au plăcut foarte mult doar 5. dar asta nu înseamnă că toate nu sunt frumoase.

în maqama din nishapur, una dintre cele care mi-a plăcut, despre un om naşpa se spune-aşa:

ăsta? o molie care nu se-oploşeşte decât în straiele de orfani, cu foloase, lăcustă care nu roade decât ogoare-ntru totul mănoase, hoţ care nu sparge decât haznale de waqf, preacucernic, sunnit care doar pe spinările slabilor e puternic, lup care nu sfâşie robii lui Allah decât între îngenunchere şi prosternare, haiduc jefuind între jurăminte şi crez, nu la drumul mare; ăsta? a-mbrăcat întru totul nemernicia, şi-a smuls de pe umeri cucernicia; şi-a îndreptat, netezind, taylasan-ul, dar şi-a strâmbat mâna şi limba, vicleanul; şi-a scurtat musteaţa, dar şi-a lungit frâul firii, apucătoarea şi hoaţa; şi-a arătat vorba dulce şi ciripitul, umbrindu-şi netrebnicia, perfidul; şi-a albit barba, anume, cernind însă bunul renume; şi-a scos la iveală mironoseala, acoperind poftele şi negreala. (p.56)

mi-a plăcut maqama leului, a cărei morală e:

N-ai cum să câştigi cu cine te-mbrobodeşte şi nici cum să păcăleşti pe cine te păgubeşte!,

cu alte cuvinte în drumul de căutare a artei nu ai de întâmpinat decât stranii întâmplări, suferinţă şi pagubă, dar un adevărat iubitor al cuvântului nu se dă bătut.

şi iată aici un excelent joc de cuvinte transpus în româneşte:

Demasc la Damasc o zurlie nurlie

cu gură ce fură şi crupă să rupă
cu haine pe taine, pe coastele oaste

cu care se apără ochii de-i scapără.
În zadar pe zahar a tras un atlas

aţâţă din ţâţă, din şold dă imbold;

sub fiere e miere, otravă-n otavă,
e rază şi oază şi paznic şi praznic
şi soare ce doare; cuminte cu minte;

robie şi rodie, zglobie şi zodie,

îmi spun: Ia soţie aşa iasomie!
Dar huria-n furie nemiloasă mă lasă. (p.141)

al-hamadhani, al-hariri, şezători arabe. 30 de maqamat, editura univers, bucureşti, 1981, antologie şi traducere de grete tartler, 183 pagini

două lepşe

am primit recent 2 lepşe:

1. una de la o blogăriţă nouă, bughi mambo rag : mi s-a întâmplat să citesc o carte starnit de un post de-al “teroristei” luciat?

evident, de pildă nu ştiam nimic cum scrie antonio lobo antunes, de aceea mi-am luat manualul inchizitorilor (ulterior am luat şi un autograf pe el...), dar pe care nu l-am terminat. dar mai ales marea de john banville, care mi-a plăcut tare.

2. a doua leapşă vine de la adina: „…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (cristian tudor popescu, libertatea urii, polirom, 2004, p. 6).

mi se pare o întrebare foarte "grea", dar cu un răspuns destul de uşor. păi desigur o parte din valoarea cuvintelor mele stă în limita vieţii mele. şi-apoi, sunt dintre cei care nu doresc să trăiască veşnic, socotesc că pe la 70 de ani de cam saturi de viaţă, d-apoi să nu mai termini...

mi-ar plăcea ca întrebarea să apară pe la 70 ani, poate voi gândi altfel...

primit de la polirom - salman rushdie în românia

nu prea sunt în limbă după scriitorul salman rushdie, deşi copiii din miez de noapte mi-au plăcut când i-am citit, acum ceva vreme...

ei bine, scriitorul vine în românia de pe 23 pe 26 noiembrie. vor fi, evident, multe evenimente livreşti - conferinţe, întâlniri cu cititorii şi presa, ceai cu scriitorii români - poate voi prinde şi eu ceva :)

mai multe aici.

poza de aici.

seara la şosea

aseară am fost la o lectură publică a scriitorilor răzvan petrescu şi t.o. bobe, moderată de marius chivu.

am ascultat fragmente din două proze scurte ale celor doi. ascultate au fost, cred, mult mai frumoase dacă doar le-aş fi citit, iar astfel de evenimente aduce cărţilor scrise oralitatea originară a literaturii. mişto iniţiativa mţr-ului.

am descoperit un autor din care nu mai citisem decât articolele amuzante din dilemateca, răzvan petrescu. mi-a plăcut şi fragmentul citit, un hold up intelectual, amuzant şi bine scris. t.o. bobe a citit un text mai poetic dintr-o povestire, cea mai frumoasă femeie din lume.

nu sunt cititor de proză scurtă, afară de cehov, borges şi puţin cortazar. dar se pare că este la modă... şi mi se pare corect, în epoca noastră atât de grăbită...

labirintul lui pamuk - 2

urmare de aici.

amintirile: oraşul Istanbul să se confunde cu duioasele amintiri ale bărbatului. stilul: indiciile cuprinse în amintirile sufocate de cuvinte pompoase să semnaleze neantul. ignoranţa asumată: bărbatul să nu ştie la cine a fugit soţia sa. paradoxul: rezultă că persoana la care a fugit soţia bătbatului este el însuşi. (p.138)

cam acesta e rezumatul romanului cartea neagră de orhan pamuk. cum spuneam în prima parte, punctele forte ale romanului sunt povestirile unui ziarist, celâl, povestiri heteroclite, borgesiene, pe anumite teme, poveşti orientale uimitoare. din multe, nu înţelegi nimic, dar arabescurile verbale te ameţesc ca opiul, că eşti nevoit să recunoşti - da domnule, tare pamuk ăsta! pentru că visul lui pamuk este ca la sfârşitul labirintului său de cuvinte să ieşi o cu totul altă persoană decât cea care a intrat - acesta e, după pamuk (şi după mine deopotrivă) rostul cărţii.

povestea manechinelor din underground

una dintre cele mai frumoase poveşti/articole ale cărţii estea cea a lumii manechinelor din underground: un meşter de manechine, supărat că nimeni nu-i cumpără manechinele pentru că acestea seamănă cu oamenii obişnuiţi, din lumpen, construieşte prin canalele oraşului o altă lume, populată cu manechinele sale - oglindă îngheţată şi eternă a lumii reale din acel moment - în contrapondere cu lumea de deasupra ce se modernizează continuu, după cea occidentală. istoria turciei va coborî în subterane, semn prevestitor al ruinei de la suprafaţă.

imaginea lui pamuk e impresionantă, ca armata din teracotă a regelui qin, o ippostază înmanechinită a lumii.

povestea prinţului osman celâlettin efendi

mai e o poveste, cea a prinţului care doreşte să fie el însuşi. îl apucă dintr-o dată ideea că, de fapt, trăieşte viaţa altora, iar secretul vieţii este să fii tu însuţi. aşa că se izolează de lume şi se înstrăinează. nu are nevoie să citească ce-au scris alţii, nu are nevoie să se înconjoare de obiecte care-l atrag din el însuşi, nu are nevoie de amintiri care-l distrag cu amănuntele lor, nu are nevoie de oameni. ci doar de un secretar, alături de care să caute tăcerea. de ce? PENTRU A-ŞI PUTEA AUZI PROPRIA VOCE ŞI PROPRIILE POVEŞTI.

şi două citate:

1) important nu e să creezi ceva nou, ci să poţi spune ceva cu totul inedit, modificând un colţişor, o margine a vreuneia dintre capodoperele zămislite înaintea ta, vreme de mii de ani, de mii de inteligenţe. (p.343) şi într-adevăr, fiecare capitol porneşte de la om poveste din edgar allan poe, lewis carroll, o mie şi una de nopţi - am recunoscut povestea tânărului cel galben -, patricia highsmith, dante şi multe-multe cărţi islamice necunoscute.

2) sfat: scrie pe potriva propriei inteligenţe, nu pe potriva inteligenţei cititorului.

despre povestea bătrânului istanbulez care-l citea pe proust, în acest post viitor.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea IV

dragă prietene cititor,
ţi-am promis încă de la prima scrisoare că vom discuta despre cum să te fereşti de cărţile kitsch. iată că a venit momentul, mai ales că se apropie anul şcolar, din păcate, şi acesta cam kitsch.

dar ce e kitsch-ul?
n-aş vrea să-ncep cu niscaiva teorii de estetică, să-ţi povestesc despre ce spunea abraham moles că înseamnă kitsch-ul - măsluire, înşelare, impostură şi surogat -, ci vreau să trec la milan kundera care, în arta romanului, spunea de kitsch că înseamnă traducerea prostiei ideilor primite în limbajul frumuseţii şi a emoţiei. că a scrie kitsch înseamnă să scrii ceva care să placă cu orice preţ şi unui număr cât mai mare de cititori, să confirmi ceea ce toată lumea vrea s-audă, după principiul lui marx - oamenii determină producţia.

ei bine, ce cărţi sunt kitsch?
cele care nu sunt trecute prin exigenţele culturale sau măcar literare. cele facile, care te prind încă de la început şi o ţin aşa până la sfârşit, fără să te lase să te gândeşti, să meditezi, fără să-ţi spună altceva decât banalităţi şi "idei primite".
e numele trandafirului kitsch? desigur, sub aparenţa erudiţiei şi a copleşitoarelor informaţii istorico-filozofico-semiotice, nu te alegi cu nimic în afara "emoţiei" detectivistice. borges însuşi, cât e el de borges, are şi el câteva povestiri kitsch. după mine, şi moartea la veneţia a lui thomas mann e de un kitsch total. nu mai zic de romanele contemporane, poliţiste, sefe, pentru copii, tineret care umplu azi librăriile, ce doză de kitsch au.

de ce apare kitsch-ul?
părerea mea e că apare din grabă şi superficialitate. ne-apucăm să scriem şi să edităm fără nici o exigenţă, în afara celei de-a produce mult şi eficient. fără zăbavă, fără muncă, fără cenzură. pentru popularitate, celebritate, bani.

ce putem face?
din păcate, şi eu, uneori, prefer să mă las dus de cărţi kitsch, facile, pe unele le categorisesc aici chiar cărţi excelente. pentru că toţi avem o predispoziţie pentru aşa ceva, şi nu ştiu dac-aş putea încadra noţiunea de kitsch în genuri de bine sau rău: el există, şi tot ce putem face e să-l atenuăm.

cum atenuăm kitsch-ul?
prin efortul creării unei educaţii literare, a unei sensibilităţi pentru valoare, mai ales la vârste mai fragede, cum e a ta. lectura susţinută a cărţilor care au făcut cultura lumii - nu doar occidentale - este unul dintre mijloace, "ochiul" critic este al doilea.

dar cum să ne ferim de kitsch înainte a ne pierde timpul citindu-l?
e cam greu:
1. primul semn e celebritatea. referinţele de pe coperta 4 neasumate şi ascunse după publicaţii celebre - best-seller internaţional, tipărit în milioane de exmplare, paralelele cu alte kitsch-uri etc. - sunt câteva semne.
2. al doilea semn e bârfa. dacă toată lumea - chiar şi cocălarii - vorbesc despre acea carte, e clar.
3. apoi este vorba de selecţia informaţiilor. păreri ale unor critici, ale unor scriitori, ale unor cititori cărora le-ai confirmat gustul literar, recomandările de încredere.
4. totuşi. dacă-ţi place o carte când eşti în librărie şi vrei s-o iei, ia-o! vezi tu dup-aceea. poate fi chiar kitsch. şi poate să-ţi placă. omul din greşeli învaţă :).

à bon entendeur, salut!

un nou cenaclu literar

am zis că mă duc mâine la cenaclul recitiri, în calitate de ascultător. dar mai ales pentru că vreau să văd cum e absintul, cenaclul desfăşurându-se la o absinterie.

chiar dacă voi întârzia (începe la 16:00), nu vreau să pierd. poate e un lucru fain!

lumea inelară

această carte mi-a adus aminte de vechile sefeuri pe care le citeam în vechea tinereţe, pe care nu le lăsam din mână aşa erau de pasionante, şi cum să nu fii pasionat de o călătorie pe o lume artificială creată de nişte extratereştri, de 'jde mii de ori decât pământul, o călătorie făcută de doi oameni - o femeie şi un bărbat, desigur, care şi-o pun de câte ori pot - şi de doi alţi extratereştri, al căror desen e figurat mai jos, desen la care nu m-am gândit deloc pe parcursul cărţii - la planeta aceea, da, pentru că descrierile sunt atât de plastice, de parcă eşti chiar acolo şi te bucuri şi te sperii de ceea ce găseşti, o Lume Inelară acum în ruină, cu ciudăţenii tehnice ce ţi se pare, ţie, profanului, chinezării, doar nu toată lumea e matematician, ca autorul, larry niven.

mi-au plăcut 3 lucruri în acest roman:

1) ideea Lumii Inelare, o navă imensă în formă de inel, cu un câmp colector pentru hidrogenul interstelar, construită în vederea captării hidrogenului în axa inelului, fiind folosit drept combustibil al unei reacţii de fisiune, obţinându-se forţă motrice şi un mic soare... ideea provine de la dyson - mai precisde la ideea sferei care conservă energia. de exemplu, pentru că pământul captează doar a cinci suta milionime din energia soarelui, s-ar putea construi din materia planetelor sistemului o sferă în jurul soarelui.

2) ideea călătoriei în spaţiu pentru un singur om.

3) ideea vietăţii mutante care duce la prăbuşirea unei civilizaţii - în speţă, mutantul distruge structura internă a unui material din care e făcut un generator de osmoză...

oricum, o capodoperă a literaturii sefe.

larry niven (foto), lumea inelară, editura teora, bucureşti, 1997, traducere de mihai bădescu, 318 p
coperta de valentin tănase

ilustratie de paul maquis

baricco în dilemă

mi-aş dori foarte mult ca ultima carte a lui alessandro baricco, barbarii, să pătrundă în circuitul public românesc, şi în cel online. un prim început - la care am contribuit :) - e în dilema veche, aici.

monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.

au mai apărut ceva livreşti...

... cu cărţi de citit pe budă etc., aici. şi culmea, autorul (grig şoitu, poet) e tot din constanţa. phui! :)

întîlnire cu răzvan petrescu şi t.o. bobe

abia aştept!

labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.

(post)modernitatea lui Aristofan

micul meu creier îşi permite să-l contrazică pe marele baudelaire care spune: vai celui care caută în antichitate şi altceva decât artă pură, decât logică şi metodă în general. plonjând prea adânc în trecut, el pierde din vedere prezentul şi renunţă la valorile şi privilegiile oferite de circumstanţe. pentru că toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care timpul şi-o pune pe sentimentele noastre. (ap. matei călinescu) îl contrazic oferind ca exemplu opera lui aristofan, în care nu e doar artă pură, logică şi metodă în general. e-adevărat, scrisul său ia rigorile genului, însă, ca şi conţinut...

vorbesc despre două piese care mi-au plăcut mult, a căror inteligenţă surclasează mii de romane de succes de astăzi.

cea mai tare mi s-a părut broaştele, în care dionysos împreună cu sclavul xantias coboară în infern pentru a descoperi cine anume de-acolo este mai bun - eschil sau euripide (nietzsche probabil că a fost greu influenţat de aristofan când şi-a concluzionat naşterea tragediei). drumul până în infern, întâlnirea cu "muzicantele" broaştele, frica zeului de monştri, apoi duelul plin de miez între cei doi dramaturgi sunt aşa de minunate, că ţi-e greu să-ţi închipui c-au fost scrise acum peste două mii de ani.

mişto-ul despre zeităţile oficiale - pentru care mă mir că n-a fost condamnat ca socrate -, râsul de "minunăţiile" societăţii contemporane lui, dar mai ales geniul jucăuş cu care foloseşte instrumentele artei sale pentru a stârni amuzamentul mi se par extrem de postmoderne. tot ceea ce-l face mai puţin modern este credinţa în anumite valori - bunul simţ şi valorile vechi.

de pildă, în norii - care devin, după socrate, noii zei în locul celor vechi - aristofan râde de noua filozofie / mentalitate (la fel ca nietzsche), folosind chiar instrumentele acesteia. dar asta nu în mod gratuit - întru plăcerea simţurilor, ar spune postmodernii -, ci pentru restaurarea valorilor vechi.

raţionamentul cel drept, într-un duel cu raţionamentul cel nedrept spune:

Greşeşti, comiţi vreun adulter, te prinde soţul cu pricina;
Te-ai dus, când nu ştii să vorbeşti.
Pe când la mine dacă-nveţi,
Zburzi, râzi, faci ce pofteşti, că nu-i nimica de ruşine.
Iar de te-a prins cumva bărbatul în adulter, o să-i răspunzi
Că n-ai făcut nici un păcat.
Apoi pe Zeus zvârle vina,
Că doar şi el, cât e de zeu, e-n vins de-amor şi de femei,
Darmite tu, un muritor, cum poţi fi decât el mai tare? (p.400)

Dac-ai să faci precum îţi spun
Şi n-ai să uiţi de sfatul meu,
Tu vei avea un piept puternic
Şi umeri largi, pielea curată;
Dar dacă tu o să te iei
După moravurile de-azi,
O s-arăţi la faţă palid
Şi o să ai umeri înguşti
Şi pieptul mic, pipernicit,
O limbă lungă, fesa slabă... :))
Şi vei întinde ca pelteaua
Interminabile decrete;
Ba, după spusa lui ajungi
Să iei drept bine şi cinstit
Tot ce e astăzi ruşinos,
Şi de ruşine, ce-i cinstit,
Iar pe deasupra, îţi va da
Scârbosul viciu muieratic,
Pe care-l are Antimah. (p.397)

dar să mă-ntorc la primul citat din baudelaire, la faptul că valorile şi privilegiile modernităţii sunt oferite de circumstanţe. nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar în mod clar, din punct de vedere al valorii, nu sunt sunt de acord şi deci deloc modern. şi, pentru că este vorba de aristofan, nu mă refer la valorile ultimelor secole de cultură occidentală creştină, ci valorile "perene", de mii de ani, de la paleolitic încoace.

ps. deplâng inexistenţa unor ediţii complete, eventual critice, ale operelor literare ale antichităţii clasice. în afară de eschil, euripide, vergiliu, horaţius şi a încă câtorva puţini, nu există la noi ceea ce au alţii - francezii, englezii, de pildă, au ediţii complete de buzunar. nu ştiu, poate pentru că cititorii românii nu gustă aşa ceva, preocupaţi să lectureze bestselleruri la modă...

din aristofan ştiu traduse doar şase piese: acestea patru, adunarea femeilor (lysistrata) de al. miran şi plutos de şt. bezdechi în 1944.

din 11 piese!

aristofan, teatru (pacea, păsările, broaştele, norii), editura pentru literatură şi artă, bucureşti, 1956, traducere de eusebiu camilar şi h. mihăescu; demostene botez şi ştefan bezdechi, 430 p.

blogărul saramago renunţă?

pe lângă că-i va apărea noul roman cain, al cărui trailer îl anunţă ataraxia, saramago anunţă că renunţă la blog.

apel pentru cei ce ştiu portugheză: este aşa, sau e doar o pauză, înţeleasă de mine greşit?

pictură livrescă

hanna sidorowicz, două personaje. de aici.

una veselă şi una tristă

(despre volumul anterior aici)
volumul acesta este dintre cele mai faine de pân-acum, mai întâi se deschide cu câteva snoave, dintre care mi-a plăcut una:

cele trei dorinţe
se spune că pentru arabii foarte credincioşi există noaptea putinţelor atotputerii, când aceştia primesc îndeplinite 3 dorinţe. într-o noapte de ramadan, un om, înainte să le primească. se sfătuieşte cu nevasta ce anume să ceară.

nevasta se gândeşte şi evident, cere o mătărângă "cu asupra de măsură". dar aceasta e, desigur un incovenient atât pentru nevastă care o ia la fugă înfricoşată de ce vede, cât şi pentru bărbat care "de da să se culce trebuia să se scoale, iar de da să se ridice trebuia să se culce."

aşa că a doua dorinţă este deci să se izbăvească de danie şi de acest necaz. dar deodată nu mai are nici urmă - povestea spune că o avea ca a unei fetiţe... nevasta iar sare şi-l ceartă că "a lipsit-o pe veci de bunul ei."

ca urmare, a treia şi ultima dorinţă este să fie ca la început. aşa că omul îşi iroseşte toate dorinţele din cauza nevestei şi a încălcării proverbului trebuie să te multumeşti cu ceea ce ai.

povestea lui khalif cel sărac
această poveste mi-a amintit unul dintre cele mai întristătoare texte pe care le-am citit, volumul doi din don quijote, mai precis cel în care bogaţii se distrează pe seama nebuniei sale.

aici, un om sărac, khalif cel sărac (sic!), are tot felul de ghinioane, spre amuzamentul celor cu huzmeturi şi huzururi, care se-ndură de el, ce-i drept, dar fac mişto cu toptanul. din pricina asta, a sărăciei şi a inocenţei, se-nfurie foarte des şi devine ridicol. nu-ţi e permis să râzi de cel sărac pentru că e inuman, zic eu, în răspăr cu şeherezada. care, chiar şi dacă în cele din urmă îi sorteşte noroc şi trai bun, nu şterge catarzisul.

oricât ai fi de bogat, nu eşti Allah să te joci cu viaţa oamenilor... dar politicienii cred altfel...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 8 (povestea floarei-de-granată şi a lui zâmbet-de-lună), ed. minerva, bpt, 1973, trad. h. grămescu, 412 p

povestea tatălui nebun dar învingător

dacă nu-mi era recomandată, după copertă sau după titlu, nu-mi cumpăram cartea în veci. dar acum, mă bucur c-am citit-o.

totul începe când un moş văduv se decide s-aducă din ucraina o femeie mai tânără cu care să se căsătorească pentru trupeşenia, dar mai ales pentru ţâţele ei siliconate. însă moşul are două fiice care există pentru a-l salva pe moş. şi motor! acţiunea începe.

scrisă cu telent şi mai ales cu umor (am râs deseori!). cu nostalgia trecutului. şi mai ales cu o scurtă istorie a tractoarelor.

ce se-ntâmplă cu moşul, ce păţeşte el de pe urma ucraineencei - bătăi, persecuţii ş.a. - cum se termină totul, e teribil!

iaca şi două fragmente (unul vesel, altul serios):

boită. căţea. târfă vulgară. femeia asta, care i-a luat locul mamei mele. îi întind mâna şi-mi dezvelesc dinţii într-un zâmbet.
- bună, valentina. mă bucur să te cunosc, în sfârşit.
mâna ei într-a mea e rece, inertă, fără reacţie. unghiile lungi îi sunt vopsite cu sidef roz-bej, în ton cu buzele. mă privesc prin ochii ei: mică, slabă, negricioasă, bust zero. nu-s o femeie adevărată. îi zâmbeşte lui mike - un zâmbet moale, viclean.
- place votca? (p.96)

nu-şi dă seama că timpul şi amintirea stăpânesc totul? nu-şi dă seama că odată ce o poveste a fost spusă într-un anume fel, ea nu mai poate fi repovestită altfel? nu-şi dă seama că unele lucruri trebuie ascunse şi îngropate, astfel încât faţa lor ruşinoasă să nu păteze generaţia următoare? nu - e tânără şi pentru ea totul e posibil. (p.350)

marina lewycka (foto), scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, editura polirom, iaşi, traducere fraga cusin, 380 pag.
coperta de adriana rotaru

ps: cartea e la 10 lei la promotia polirom

omg, pulp fiction!

nu văzusem pulp fiction pân-acum. pentru că m-au plictisit primele cadre. pân-acum. căci m-am înarmat cu răbdare şi atenţie şi m-am tot dus... până la final.

nu-mi place de travolta nicicum. dar aici face un rol ge-ni-al. când conduce drogat sau când vorbeşte cu amanta bossului său prin interfon...

de reţinut:

friptură bloody as hell...

serialul fox force five...

"so... you're gonna go out there, you're gonna say goodnight and I've had a very lovely evening... walk out the door, get in the car.... go home, jerk off... and that's all you gonna do."

decorul alb-negru şi mişcător din spatele taxi-ului esmeraldei vila lobos: this is america, honey, our names don't mean shit.

dacă eşti killer, nu citeşti pe budă - oricât ai fi de travolta.

who's zed? zed's dead!

cine e fonzie???



nu vreau s-ajung vreodată în l.a....