conformistul de bernardo bertolucci

un regal vizual

imdb

dincolo de amănunte intelectuale - că este după un roman de-al lui alberto moravia, că adresa victimei din film (profesorul de filozofie) este adresa reală a lui godard (gurul lui bertolucci)

dincolo de poezelele din hadrian  - animula vagula, blandula, hospes comesque corporis (inimioară hoinară, blânduţă, oaspete corpului şi prietenă) sau din d'annunzio, la pioggia nel pineto - ascolta. piove / dalle nuvole sparse. / piove su le tamerici / salmastre ed arse... 

dincolo că a intrat în istoria cinemaului, măcar prin afirmațiile lui coppola, scorsese sau spielberg cum că a reprezentat prima lor influență modernă, 

filmul este o capodoperă a limbajului cinematografic.

1938, italia lui mussolini. tânărul marcello clerici (jucat admirabil de jean-louis trintignant) alege conformismul politic, social și sexual (deși i se dă șansa să aleagă). astfel, pleacă cu nevasta-i burgheză la paris, să-l împuște pe fostul său profesor de filozofie, acum exilat. 

pe mine personal, subiectul (mai ales cel politic) nu m-a atras, deși îl ajută pe autor să-și expună viziunea și personajele. și nici insertul episodului subconștient homosexual ca explicație a fascismului lui clerici. nici episodul oedipian de la spitalul de nebuni nu m-a atras - deși tatăl fluturându-și mânecile negre pe fondul alb e o scenă memorabilă.

însă povestea ca atare, viața sa de lumini și umbre - vezi episodul peșterii platoniciene - de glasuri și tăceri, de intenții și lașități, de voyeurisme și implicări este desfășurată exemplar. decorurile somptuoase copleșesc, sexualitatea feminină a celor două femei (dominique sanda și stefania sandrelli) excită, iar toată Naturalețea cu care bertolucci creează cinema, în fiecare scenă, impresionează.

să luăm de pildă scena în care, din mașină, clerici trăiește doar cu ochii, privind laș, ascuns între pălărie și guler, la iubita sa care e urmărită, afară, de moarte. cum se ascunde el de după geamul mașinii, de viața din afară care poate însemna moarte. deși e pus să omoare, nici măcar asta nu-i reușește, el doar privește - cu ochi spăimoși, ce-i drept - la viața din juru-i. și noi, de câte ori facem asta?

scena spiralei umane

 

 

filmul poate fi văzut online aici

aștept ultimul bertolucci - eu și tu

nu știu dacă este mai bun decât luna, dar dacă este după un roman (io e te de niccolò ammaniti - autorul lui nu mi-e frică, e un film ce merită văzut (chiar dacă se petrece într-un subsol). să aștepăm deci!

un interviu cu bertolucci despre film aici.

oslo, 31 august

nostalgia

un tânăr destupefiat într-o clinică vrea să se sinucidă. instinctul nu vrea, așa că, dezarmat, vrea să-și urmeze viața. pleacă la oslo, la un interviu. ziua de aici e filmul.

mi-a plăcut un duel de cadre între prietenul său, filologul, cu slujbă, nevastă și copii - dar și cu doza sa de dezamăgire - și tânărul anders. de asemenea, scena interviului, a ruperii legăturii emoționale dintre cei doi din cauza unei întrebări pur raționale.

există o anumită acuitate a privirii, a remarcării amănuntelor, și nu independentă (ca în orașul silviei), a regizorului, ci solidară cu personajul, această acuitate împrumută ceva din tristețea lui.

și mai există elemente de plăcut - monologurile cu iubita din america (de la care așteaptă salvarea); o galerie de plante dinaintea sosirii acasă, dimineața;  rotirea camerei în jurul unei bucăți de bach...

parafrazând un citat din proust amintit în film - să încerci să cunoști dorința privind o femeie goală e ca și cum un copil desface un ceas încercând să înțeleagă timpul - personajul principal încearcă să înțeleagă viața privind lumea.

ps. mi-a plăcut tare mult un alt film al regizorului, tot cu filologi, reprise.

trailerul aici.
o altă impresie la cinesseur.

filmul ca educație

david gilmour
clubul de film

 (the film club)

 editura humanitas, bucurești, 2012

 242 de pagini broșate

traducere (bună) de vali florescu

 coperta (neinspirată) de ioana nedelcu

dacă n-aș fi auzit de carte, n-aș fi cumpărat-o neam după copertă (inspirată prost de una americană). nu mai zic de prezentarea de sub titlu, atât de aberantă, că poate constitui ușor prilej de glumă între prieteni - carte remarcată de... și selectată în topul celor mai bune memoir-uri ale anului (care?).

deși cartea e scrisă prost - asta ca să termin cu punctele slabe - se citește ușor și are suspans. un critic de film (scriitorul însuși, căci e o carte de memorii) își "educă" fiul de 15 ani care renunță la școală (ce tată spune fiului său, nu-ți mai place la școală? ok, nu te mai duce!) cu filmele sale preferate.

• mi-am făcut eu însumi o listă cu filmele nevăzute sau pe care ar trebui să le revăd, filme pe care în carte tatăl și fiul le savurează împreună -  și le înțeleg diferit. (primul este cele 400 de lovituri).

• mi-au plăcut inabilitățile și neputințele tatălui în fața eșecurilor și suferințelor amoroase adolescentine ale fiului.

chiar dacă nu ești cinefil - și după carte e posibil să devii cinefil -, cartea oferă un posibil mod de educație intelectuală, mult mai adecvat unei vieți fericite decât cel academic, atât de învechit.

iată-i pe cei doi protagoniști reali:

café de flore

imdb

în zilele de azi când, atât în ceruri, cât și sub pământ, toate au devenit nepăsătoare față de soarta fiilor omului și nici o voce nu le mai vorbește de nicăieri și nu mai răspunde dorințelor lor – cum spunea nikolai leskov – iată un regizor care-și propune, cu instrumente cinematografice, să aducă înaltul cerului în soarta omului contemporan.

un film care cu siguranță, oferă o viziune – chiar dacă nu nouă – despre viață. mai precis, despre dragoste. chit că e cea de mamă, cea de iubit(ă); chit că e cea de azi sau cea de ieri; cea de aici sau cea de aiurea. un film care este de asemenea, o provocare. multe simboluri vizuale și auditive, multe legături intempestive între scene – se pare că în epoca vitezei filmele trebuie să se deruleze altfel.

antoine este un DG, are bani, vilă cu piscină, nevastă frumoasă și copii frumoși. călătorește prin lume să țină concerte. însă dincolo de viața prosperă, apare ceva subconștient, care-i dă semne. o fostă nevastă somnambulă și cu însușiri de medium, primește și ea semne și le caută interpretarea. o descoperă astfel (odată cu noi) pe vanessa paradis, o mamă ce are să crească un fiu cu sindrom down. ea își iubește atât de mult copilul, că devine dependent de el. totul se-nlănțuiește și cer(c)ul se închide perfect, la final.

ceea ce este impresionant este că, dincolo de imagini și sunete, descoperim, dacă suntem atenți, subtilul. fără efecte spectaculoase. doar ceva vise, somnambulisme și niscaiva viziuni.
o minunat de îndemânatică punere în scenă, cu mijloace cinematografice, a unei povești de viață – una manifestă și una ascunsă. destul de rar ca un film să reveleze direct o experiență reîncarnatorie.

băiatul cu bicicleta

dacă m-ar întreba cineva despre film, i-aş spune că mi-a plăcut tare mult. dacă m-ar întreba de ce, n-aş şti.
poate pentru că am simpatizat cu puştiul orfan.
poate pentru că l-am înjurat pe tatăl lui cel idiot.
poate pentru că am zburat şi eu pe bicicleta cu ghidon negru şi cu zgârietură.
poate pentru că mi-a devenit dragă cécile de france.
poate pentru că am trăit muzica din concertul 5 de beethoven.

şi poate pentru că, în viteza bicicletei, pe străzile relativismului contemporan, am regăsit ceva din inocenţa filmelor franţuzeşti vechi, unde rău-i rău şi binele-i bine.
un film tare frumos!

în care piesa de rezistenţă e actorul thomas doret.

crimele de onoare la musulmani

străina (imdb)

dacă o musulmană iese din cuvântul familiei şi o ia razna, trebuie să fie ucisă. evident, cu acordul premeditat al familiei. şi, evident, în dezacord cu preceptele coranice (4,93). acesta este subiectul filmului nemţesc străina, văzut la recomandarea lui bogdan (blogul cu filme). despre o femeie care, sătulă să tot fie bătută de soţ la istanbul, se reîntoarce la familia ei -  de origine turcă - din germania. cum va fi ea întâmpinată de propria familie, şi ce va face, este scheletul filmului.

ceea ce îţi rămâne la finalul filmului nu e şocul în faţa unei aşa sălbăticii, şi nici plăcerea imaginilor, ce-i drept, frumoase, ci ceea ce impresionează sunt tăcerile şi nemişcările actorilor, în rolul lor de membri ai unei familii "unite", membră de onoare a comunităţii, scindate între dragoste şi datorie.
remarcabil rolul feminin principal, sibel kekilli, dar şi ale "părinţilor", derya alabora şi settar tanriögen.

 

 

adio, comunism (sau nu)

astă seară, la tvr 1 - pentru cine are televizor, eu nu - începe la 10:10 seara un serial documentar fain, adio tovarăşi!, al cărui prim episod l-am văzut - în premieră mondială! - la cinema eforie luni. filmul tratează perioada din 1975-1991 din toate ţările foste comuniste, printre care şi românia şi este coproducţie europeană. 

este un film excelent, din punct de vedere al unui tânăr occidental, care, deşi urmaş al generaţiilor care au trăit comunismul, nu ştie prea multe despre acea perioadă de "împliniri măreţe".

ce mi-a plăcut au fost mărturiile unor oameni obişnuiţi ascunşi după cortina de fier, cu poveştile lor care mai de care. 

ce nu mi-a plăcut e tocmai relativismul realizatorilor, care mizează pe "faţa umană" a comunismului, şi mai puţin pe aspectele malefice ale orânduirii. astfel, ne-am putea gândi - cum au făcut doi tineri după proiecţia filmului - că ceea ce au văzut nu reprezintă comunismul, ci totalitarismul. comunismul este în fond ceva bun. ceea ce m-a cutremurat.

ps. filmul beneficiază şi o platformă complementară, http://romania.farewellcomrades.com/, cu informaţii mai multe şi mai variate. funcţionează mai lent, însă.

peştera vrăjită

melancholia 

imdb

nu mă-nebunesc după von trier, ba chiar îl prefer pe cel din şeful şefilor, comedia burlescă, decât pe cel plin de obsesii şi depresii din antichrist, de pildă. cu toate acestea, chiar şi pentru cârcotaşi, lars von trier e altceva în cinematografie.

filmul mi s-a părut extrem de romantic, mai precis melancolic. poate pentru că e vorba şi despre wagner, a cărui temă (din tristan şi isolda) parazitează filmul până la obsesie; şi ale cătrui decoruri par furate de pe o scenă din bayreuth, cum bine se observa şi aici.

cred că filmul acoperă o altă obsesie a regizorului, cea a sfârşitului de lume (planeta melancholia (sic!) loveşte pământul), care cheamă, ca în metafora derulării tuturor imaginilor vieţii în clipa morţii, toate celelalte teme ale sale - nebunia femeii, raţionalitatea bărbatului, natura rea (pământul e rău, se rosteşte profetic), imposibilitatea civilizaţiei să acopere tainele omului, fetişurile culturale - bruegel, millais etc.

iar întrebarea importantă a filmului, după mine, apare după scena finală: la sfârşitul lumii, ce iei cu tine? ieşi la o terasă şi bei un pahar de vin - cum propune unul dintre personaje?. sau îţi construieşti o "peşteră vrăjită" în care ţi-aduni comorile sufletului - cum propune celalălalt personaj, justine (probabil von trier însuşi.)? iar întrebarea, totuşi, mai contează?

oricum, mi-au plăcut la nebunie cadrele luate de sus a călăriei din zori, ca şi cele din cosmos. şi unele scene burleşti, asemenea celor din şeful şefilor (apropo, un film despre care nu s-a discutat).

evident, melancholia este un film recomandat, mai ales că pare mai accesibil decât celelalte.

écrasez la bourgeoisie

suflul inimii (le souffle au cœur)

imdb

nu vreau să amintesc aici de marcel proust, deşi louis malle îi datorează multe în acest film. nu vreau şi să amintesc simbolurile, poate unele psihanalitice oedipiene. nu vreau să amintesc alte interpretări, de pildă cele anti-burgeze scl.

ci că este un film minunat despre un puşti de 15 ani care caută libertatea, orice-ar însemna asta: sex, dragoste, prietenie, încălcarea tabu-urilor, revoltă anti-familială şi anti-socială. 

până la urmă, în focul de artificii al hormonilor, îi pică cu tronc mă-sa. urmează, inevitabil, incestul. îl cred, mama are 35 de ani, e italiancă focoasă (lea massari joacă excelent) şi e o libertină.

faţă de filmul lui truffaut, filmul lui malle e mai ironic, poate fi socotit chiar comedie, însă e mai puţin "inocent". spre deosebire de eroul lui truffaut, laurent fumează, se masturbează (pe romanul lui vian!), merge la bordel, sare pe fete, face mişto de preotul catolic filozof şi pedofil, răspunde obraznic burghezelor înţepate şi fetelor frigide. e un mic dandy, într-o franţă a anilor '50.

citind boris vian

citind proust

agăţând fete

lăsându-se alintat de mama

femeia care cântă

incendii

imdb

un film care pe mine m-a impresionat teribil, dar nu prin scenariu, destul de bine construit şi având la bază o piesă de teatru.
ci prin imaginile fruste ale realităţii lumii noastre, lume atât de rău alcătuită, cu neputinţă de schimbat:
pocnetele împuşcăturilor m-au asurzit, fie că moare un logodnic, o fată, un băiat sau câţiva călători anonimi musulmani într-un autobuz.
imaginile oraşelor din orientul mijlociu, arse de ură, sălbăticie şi război - regizorul canadian a ştiut să le-aşeze "obiectiv" în faţă cu cruzime, pe firul poveştii.
chipul impenetrabil al lubnei azabal care bântuie filmul, ca şi personajul său.

un film care, prin impactul său, m-a-ntors pe dos. ca biutiful. sau gomorra.

filmu' ăsta-i o şinşilă!

muntele roşu

imdb

actorii din film sunt ca şinşilele,
regizorul a regizat ca o şinşilă,
filmul per ansamblu arată ca o şinşilă.
- asta în spiritul clipului de mai jos.

p.s. evident, mi se va aminti de libertatea tinerească în opoziţie cu societatea sârbească alienantă post-comunistă/pre-capitalistă, de autenticitatea personajelor, de imaginea filmului şcl. ce dacă cei 2 skateri îşi bagă ace-n piele, se-mbată, distrug, fură, îi imită pe jackass-şi şi sunt cool şi premiaţi la tiff. pentru mine, cretinismul nu e artă. sunt, desigur, un încuiat.

de pe urma unui om rămân şi cărţile şi filmele pe care le-a iubit

invaziile barbare (les invasion barbares, 2003)

imdb

un tânăr bogat află că tatăl său de departe mai are puţin de trăit. îi vine aproape şi se gândeşte să-i facă ultimele clipe fericite, indiferent cu ce costuri. ajută până la urmă şi la moarte. 

un film deci despre moarte, morală, ratare, dar mai ales iubire. într-o epocă de profundă barbarie. 

pe alocuri, un domn lăzărescu intelectual, afemeiat, cu un fiu bogat. nu e mult talent actoricesc, însă scenariu mie mi-a plăcut, măcar pentru acele bavardeli intelectuale. 

totuşi, deşi vorbesc despre cărţi şi filme până când mor, unii intelectuali se mai întreabă şi despre ce-au lăsat în urmă, ceea ce e ok. de văzut, dar nu neapărat.
 

mai jos un fragment de reţinut. 

contrar a ceea ce crede lumea, secolul 20 nu a fost chiar atât de sângeros.un milion de oameni au murit în războaie, la care se adaugă 10 milioane din timpul gulag-ului rusesc şi un milion pe câmpurile de luptă din China. asta înseamnă 13 - 13,5 de milioane de morţi.

nu este prea impresionant în comparaţie cu secolul 16, când spaniolii şi portughezii au reuşit, fără camere de gazare sau bombe, să facă să dispară 150 de milioane de indieni din america latină.

e muncă multă, 150 de milioane de persoane dintr-un foc. veţi spune că au avut susţinerea

bisericii, dar totuşi e muncă multă. între timp, în america de nord, olandezii, englezii, francezii şi americanii s-au simţit inspiraţi şi au decapitat încă 50 de milioane. în total 200 de milioane de morţi. cel mai mare masacru în istoria umanităţii.

asta s-a întâmplat aici, în jurul nostru. şi nici măcar un mic muzeu al holocaustului.

ultimul ozon

cred că şi dacă ar fi fost dictatoare, catherine deneuve ar fi fost delicioasă, aşa cum este în acest film ca mamă, gospodină, soţie, amantă, patroană, deputată...

continuarea poate fi citită pe blogul cinesseur, aici.

puşti în război

iarna în război (oorlogswinter)
imdb

graţie lui cinesseur, am văzut azi un film în care inocenţa unor puşti nu-i nicidecum pierdută, ci speculată, ba, în lumea tembelă a adulţilor, e singura capabilă să reziste ocupaţiei germane din olanda. în speţă, puştiul michiel van beusekom intră într-un scenariu dur de război, în care nu există personaje bune sau personaje rele. deci cu cine să ţii, când şi familia te înşeală?

regizorul filmului, martin koolhoven, a construit un personaj principal misterios - iarna. pe care se mişcă toate celelalte personaje, tăcând. sunt puţine vorbe-n film, dar multe scene şi jocuri, toate de excepţie!
deci de văzut!

evident, filmul e o ecranizare, iar saitul e aici.

iaca trailer:

să nu mă părăseşti

never let me go

imdb

ecranizare a romanului omonim al lui kazuo ishiguro, filmul reuşeşte să obţină o atmosferă ciudată, o tristeţe insidioasă. 
în şcoala lor de la hailsham, nişte copii duc o viaţă cu multe reguli, dar cu puţine bucurii. nu prea ştii de ce, dar când afli că singurele lor jucării sunt nişte donaţii de obiecte stricate, începi să te întrebi ce nu e-n regulă.

scenariul - după roman - e bine construit. ipoteza ştiinţifico-fantastică nu e detaliată, e importantă doar pentru concluzii, însăilate reuşit de numai 3 personaje: nişte fiinţe artificiale umane trebuie socotite oameni?

meritul filmului? te pune în locul personajelor, ca într-un coşmar. ce poate fi atât de real!

seara oscarurilor

diseară. la 21:45, la scala. NexT.

next 5

mâine începe festivalul de film scurt NexT (saitul aici). voi merge şi eu, pentru prima dată, la câteva filme, în mod sigur joi, ora 20:30, la secţiunea necenzurat (sună bine carne de carlos conceicao) şi, desigur, în weekend.

prin amabilitatea organizatorilor, am văzut deja patru filme. vreo două comerciale, unul cu o poantă deşteaptă dar cam atât (yuri lennon aterizează pe alpha 46), altul cu efecte (încetinitoare) de imagine şi tot cam atât (goana). doar două au contat, pentru mine, din punct de vedere emoţional: păr, de julien hallard, o dramă ironică despre "chemarea" familiei, cu multă sensibilitate şi de ce nu, cu clişee. iar al doilea, cel de animaţie, sertarul şi corbul de frédérick tremblay, în care culorile şi mişcarea şi nemişcarea alcătuiesc, pe muteşte, o poveste fantastică despre dragoste, singurătate şi sacrificiu. mi-ar părea rău ca acest film să nu ia nici un premiu.

aşadar, ne vedem la film. programul aici.

muşchetarii 3d

un film care n-are treabă cu romanul lui dumas, decât la costume şi la niscaiva personaje. 

în schimb, multe efecte speciale şi arte marţiale (o milady karatistă), evident. 

3d, mai era nevoie s-o zic?

ce înseamnă sublimul?

biutiful
imdb

se socoteşte îndeobşte* că în faţa a ceva sublim, încerci mai întâi o reacţie de reţinere sau chiar împotrivire -

ghetourile mizerabile de imigranţi africani şi chinezi.
foamea după banii negri.
supravieţuirea.
o barcelonă apocaliptică în care catedrala lui gaudí e undeva departe, sub ceţuri

-, pentru ca în momentul următor să intervină plăcerea -

speranţa într-o lume de dincolo.
credinţa în oameni.
dragostea filială.

regizorul nu oglindeşte lumea urâtă, ci o ordonează după viziunea sa, caleidoscopic. creând o alta, suportabilă dar insuficientă.

iar scena de final, a pătrunderii în lumea de dincolo, te poate face, spectatorule, să-l vezi în personajul principal pe isus cristos.

un film care pe mine m-a cutremurat, cum demult n-a mai făcut-o vreunul. în afara emoţiilor ameţitoare, cuvintele se dovedesc total inabile.
multumesc tabu.

_________________________________
*evanghelos moutsopoulos, categoriile estetice, univers, 1976