„dragă nora“ de james joyce

james joyce și bășinile

despre frumusețea femeilor și altele, cu donald barthelme

Dumnezeu mi-e martor că iubesc gesturile femeilor la fel de mult ca oricare alt bărbat, atunci când, de pildă, stau pe scaunul din față al mașinii în chiloței și nu știu cum fac de se strecoară într-o ținută de stradă înainte să coboare, sau când portiera e deschisă, dar ele n-au coborât încă din mașină; iar, dacă te uiți din întâmplare pe fereastra unei case de pe trotuar, sau dacă reușești să te muți cu fereastra mai aproape de trotuar, uneori vezi câte una stând în lenjeria cea mai intimă, pe căldură, și apoi făcând iarăși treaba cu „strecuratul“ în ținuta de stradă, pe care și-o trage în sus, peste șolduri, și apoi își scutură capul, ca să i se așeze părul cum trebuie și toate alea.

Și toate astea sunt cele mai bune lucruri care au fost gândite și spuse, după părerea mea, sau care vor fi gândite și spuse vreodată, fiindcă singurul lucru care merită cât de cât pe lumea asta e frumusețea femeilor și, poate, anumite mâncăruri și, poate, muzicile de toate felurile, mai ales alea „ușoare“, cum sunt cele care se bagă la parade, cum ar fi trupa Sf. Pulaski Zdrențărosul din Orange, New Jersey, care te poate face să și plângi, creându-ți starea potrivită, fiindcă îți vorbește din inimă despre țara ta, că ce țară frumoasă este, și că chiar e țara ta, țara mea, țara noastră - genul ăsta de introspecție îți dă fiori, când o auzi interpretată de o unitate în marș. 

(donald barthelme, albă-ca-zăpada, editura leda, 2009, traducere de ana chirițoiu, pp.75-76)
 

cartea la minut - „imperfecţioniştii" de tom rachman

pot spune că mi-a plăcut un bestseller new york times:

„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„cui i-e frică de virginia woolf?“ de edward albee

edward albee 

 cui i-e frică de virginia woolf?

who's afraid of virginia woolf?

 traducere de anda boldur

 în teatru american contemporan 

ed.pt. literatură universală, 1967

460 de pagini legate

piesă de piesă
„cui i-e frică de virginia woolf?“ este cea mai celebră piesă și capodopera dramaturgului american edward albee, pe care a scris-o la 34 de ani.

ecranizată cu elizabeth taylor și richard burton în roluri de zile mari, piesa surprinde viața de rahat din căsniciile intelectualilor middle class americane. aș da-o pe anti-capitalisme, însă n-o fac, pentru că ăsta de doar pretextul.

de fapt, tema piesei este plictiseala. unui profesor de istorie - george - dintr-o universitate americană îi place să se joace cu nevastă-sa - martha, fiica decanului - pe la petreceri. așa se-ntâmplă și acum, când „victimele“ sunt un profesor tânăr și frumos și cam tut cu soția sa și mai tută.

comic de situație, dialoguri spumoase, jocuri psihologice, dueluri verbale, dar și situații ușor tragice - creează o capodoperă dramaturgică, ce implică din partea actorilor principali întregul talent. edward albee introduce la momentul oportun câte-un element de surpriză care să te năucească.

MARTHA: ...George care e atât de bun cu mine și cu care eu mă port atât de urât; care mă înțelege și pe care-l resping; care povestește lucruri nostime, la auzul cărora de-a dracului mă stăpânesc să nu râd; care e în stare să mă țină o noapte întreagă în brațe ca să-mi fie cald, și pe care eu aș fi în stare să-l mușc până la sânge;care înțelege întotdeauna nu numai de ce vreau să joc un anumit joc, dar și de ce îi schimb pe parcurs regula; care mă poate face fericită, dar eu nu-l las, deși aș vrea atât de mult să fiu fericită! George și Martha: trist, trist, trist... (pp.431-432)

e de fapt drama intelectualului de secol 20, care ar vrea să fie fericit, dar face taman invers - un fel de diavol faustic inversat, care voia să facă rău, dar făcea numai bine. e plăcerea perversă a intelectualului de a-și folosi inteligența doar pentru jocuri pe seama altora întru distracție, în rest rămânând ratat. e drama cuplului care nu (mai) comunică, ci joacă doar roluri meschine și ipocrite.
TOATE ACESTEA SPUSE CU UMOR ȘI CU SCLIPIRI DE INTELIGENȚĂ.

ps. o piesă de teatru de citit și de văzut, de revăzut, și de rere-... ps: titlul vine de la cântecelul din cei trei purceluși ai lui disney, în care big bad woolf e înlocuit - glume intelectuale, ce vreți? - cu virginia woolf.

recomandări de lectură - ursula k. le guin

prima pagină din noul pynchon

„păsările galbene“ de kevin powers

un roman zguduitor

kevin powers 
păsările galbene 
(the yellow birds) 
editura polirom, iași, 2013
 traducere de daniela rogobete
 193 pagini broșate
coperta de laurențiu midvichi

desigur că voi adăuga și această carte la cele două despre război care m-au impresionat - binevoitoarele de jonathan littell și pielea de curzio malaparte.


probabil că romanul acesta ar trebui citit mai ales de tineri, cum este personajul (dar şi autorul însuşi) care a plecat la război foarte tânăr. pentru că problemele lui care i-au bulversat viaţa nu au ţinut de gagici, maşini bengoase sau niscaiva nelinişti metafizice - ci probleme lui - care i-au mutilat sufletul - au ţinut de morţi cu sutele, de sfârtecări şi mizerii.

john bartle are 21 de ani şi merge în irak la război. îl are drept camarad pe daniel murph(y), de 18, a cărui mamă i-l încredinţează. dar câte promisiuni se pot ţine în război?

colonelul care vine în inspecţie doar ca să fie filmat, sergentul cinic şi mizantrop, dar care-şi iubeşte subordonaţii, fericirea fiecărui soldat când mor alţii în locul lui, bombele ascunse în cadavre şi trupurile ciopârţite - cu maţe şi creieri pe-afară - totul într-un absurdabsurdabsurd.

M-am gândit la războiul în care fusese bunicul meu. Ei avuseseră destinaţii şi ţeluri precise. Noi îi gonim. O să-i omorâm. ei vor trage în noi şi ne vor mutila membrele în explozii şi vor fugi spre dealuri şi văi, înapoi pe străduţe şi în satele prăfuite. Apoi se vor întoarce şi o vor lua de la capăt, făcându-le cu mâna când se vor sprijini de felinarele de pe stradă şi de copertinele verzi desfăşurate, în vreme ce-şi beau ceaiul în faţa magazinelor lor. Când vom patrula pe străzi le vom arunca bomboane copiilor lor. (pp.82-83)

iată şi imaginea „eroului“ întors acasă, un fragment care m-a făcut să exclam UAU!:

Apoi, târziu în noapte, în timp ce zburam pe uncer negru, fără stele, pe deasupra litoralului estic, la vremea când decolau avioanele încărcate cu alţi soldaţi cu nasurile întoarse spre prietenii din liceu şi iubitele de optsprezece ani, către petreceri câmpeneşti şi maluri de izvoare şi iazuri, de-a lungul cărora băieţii aveau să se plimbe ore în şir în tăcere cu braţul petrecut peste umerii pistruiaţi ai acelor fete, cu mâinile atingându-le pielea pe sub vreo şuviţă de păr roşcat, blond sau castaniu, şi neştiind ce să facă, mâinile acelea se vor uni ca-ntr-o rugăciune, rugându-se fără măcar să ştie că se roagă: „Doamne, te rog, nu îngădui ca lumea să mi se scurgă tot timpul printre degete“ şi vor lăsa în urmă focurile strălucitoare şi râsetele, vor lăsa în urmă maşinile strânse în cerc pe câmpii, trecând prin mijlocul inelelor proiectate de faruri, poticnindu-se prin tufişuri, unde vor simţi cum pumnul încleştat al singurătăţii le striveşte vreun os din piept ca şi când ar fi fost cel mai firav şi sfărâmicios os pe care Dumnezeu l-a creat vreodată, după toate acestea, am căzut într-un somn de beţie. (p.96)

şi e admirabil că un soldat din irak - kevin powers însuşi - a scris această carte cu o poezie care arată - încă o dată - cum se pot vindeca rănule sufleteşti, sublimându-le prin artă. urletul pe care ai vrea să-l arunci lumii de căcat în care trăieşti - prin literatură devine mai puternic.

pynchon și salinger

pe 17 septembrie va apărea un nou pynchon, bleeding edge. poate fi precomandat pe amazon.

tot în septembrie, un documentar despre salinger. muncit în 9 (nouă) ani.

vladimir nabokov: viața și lolita

un documentar produs de bbc.

„cincizeci de umbre ale lui grey“ de erika l james

e.l. james 
cincizeci de umbre ale lui grey 
(fifty shades of grey) 
editura trei, bucurești,2012
 traducere de c-tin dumitru palcus
 616 pagini broșate

o nouă sandra brown

ea e ana(stasia) steele și e o gâsculiță inocentă ce se poartă în blugi fără să știe însă să se poarte. îi place tess d'urberville. și-l are ca reper masculin pe cine altul, decât pe david de michelangelo.

el e christian grey (nici nu vă gândeați la dorian gray, nu?) și e cel mai bogat, cel mai evaziv, cel mai enigmatic burlac din statul washington. are până și o batistă de in proaspăt spălată, cu monogramă. CTG. ce va să zică că e ditamai stilatul. bea pouilly fumé și ascultă delibes. în schimb, are replici de filme ieftine americane, de 10 bani.

... Eu nu fac dragoste. Eu fut… tare și cu forță. ... Încă nu știi în ce te-ai băgat. Încă mai poți să fugi unde-oi vedea cu ochii. Hai, vreau să-ți arăt sala mea de jocuri.

când ce să vedem? pe la capitolul 5, după 4 de preludiu plictisitor, se întrezărește bdsm-ul, într-un lift!:
Se repede la mine, lipindu-mă de peretele liftului. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, îmi prinde ambele mâini într-o strânsoare ca de clește deasupra capului și mă țintuiește de perete cu propriile
șolduri. Ce nebunie! Cu cealaltă mână mă apucă de păr și-l trage în jos, ridicându-mi fața, după care-și lipește buzele de ale mele. Puțin lipsește să nu fie dureros. Gem în gura lui, oferindu-i limbii sale spațiu de manevră. El profită din plin și limba lui îmi explorează gura cu mișcări exersate. N-am fost niciodată sărutată astfel. Șovăielnic, limba mea o atinge pe a lui, alăturându-i-se într-un dans lent, erotic, totul numai atingere și senzații, cu mișcări iuți și agresive. (cap.5)

mai încolo, la capitolul 8, după ce ana e dusă într-o casă de epocă din seattle, face sex în pat și unul oral în cadă (adică, evem să aflăm repede, e vanilla sex, sex clasic, fără jucării). 

la capitolul 11, este descris contractul dintre Dominator și Supusă - de fapt cel mai mișto text din carte. probabil a știut-o și autoarea, că dup-aia ne tot plictisește cu fragmente din contract și mailuri de negociere pe zeci de pagini. Scopul fundamental al acestui contract este să-i permită Supusei să-și exploreze senzualitatea și limitele în siguranță, cu respectul și considerația cuvenite pentru nevoile, limitele și stării ei de bine. (sic!) 
spicuiesc din anexă:

Limite acceptabile: masturbare, cunnilingus, felație, înghițirea spermei, penetrare vaginală, fisting vaginal, penetrare anală, fisting anal; 
- folosirea: vibratoarelor, dildourilor, dopurilor anale, alte jucării vaginale/anale; 
- bondage cu frânghie, bondage cu cătușe din piele, bondage cu cătușe de mâini/cătușe de picioare, bondage cu bandă adezivă, bondage cu alte mijloace; 
- imobilizare cu: mâinile legate în față, gleznele legate, coatele legate, mâinile legate la spate, genunchii legați, încheieturile legate de glezne, legarea de obiecte fixe, piese de mobilier etc., legare de bara de întindere, suspendare, legare la ochi, legare la gură cu un căluș.
- pe o scară de la 1 la 5, unde 1 înseamnă plăcere intensă și 5 disconfort maxim, pe ce scară se poate suporta? 1—2—3—4—5 
- suferință/ pedepsire/ disciplină prin: bătaie cu palma la șezut (asta cu șezutul e bună!), biciuire, bătaie cu padela, cu bastonul, mușcături, cleme de sfârcuri, cleme genitale, gheață, ceară fierbinte și alte tipuri/metode de provocare a suferinței.

nu mă opresc înainte de a mai pune un mic fragment de sadism (nu are nici o legătură cu sade), pentru o idee generală de stil (de-abia după cap.14): 
mișcă brusc cravașa și mă lovește sub fese… în dreptul sexului. Luată pe nepregătite, țip și simt
cum toate terminațiile mele nervoase sunt în stare de alertă. Trag de legăturile care mă țin pe loc. Șocul reverberează prin mine și este o senzație cât se poate de dulce, de stranie și de plăcută. Cu ochii închiși, încerc să absorb multitudinea de senzații care-mi străbat corpul. Foarte încet, îmi aplică o ploaie de lovituri mici și usturătoare de cravașă în josul pântecului, îndreptându-se în jos. Știu unde duce asta și încerc să mă întăresc pentru ce va fi în final, dar când îmi lovește clitorisul, scot un țipăt puternic.
—Oh… te rog! mă vait eu.


oh, te rog! ne văităm și noi, cititorii „perversei“ scriitoare, în fața acestei cărți flatulate, proastă de la propoziții (lipsite de metafore, de comparații, ce să mai spun de prosopopee, afereze sau asindete) până la viziune - care lipsește cu desăvârșire. recomandabilă, în mod sigur, celor cu maturitate emoțională scăzută - nu mai spun de cea livrească.
oricum, ou sont des neiges de sandra brown? doamna brown mi se pare acum deja un clasic!

pentru ceva erotic de super-calitate, recomand trilogia murdară la havana de pedro juan gutiérrez, apărută tot la editura trei.  

 

„sora cea mică“ de raymond chandler

raymond chandler 
sora cea mică
 (the little sister)
editura nemira, bucurești, 2013
 traducere de adriana bădescu 
277 de pagini broșate 
coperta de dana mororiu &
 corneliu alexandrescu

vara, chiar dacă nu ești la plajă, imposibil să nu dorești să te delectezi cu un roman polțist bun. mai ales unul clasic american. printre cele mai bune - pe care le-am prezentat video aici - stau cele ale americanului raymond chandler, pe care nemira le-a reeditat proaspăt.

este o recitire și m-a uimit mai mult ca prima oară.
în primil rând că detectivul marlow este un anti-erou în această carte. și-o cam ia, în primul rând de la „sora cea mică“ care îi intră în birou cu un caz - pe numai 20 de dolari. dar nu numai.

căci în los angeles, ținta va fi întotdeauna hollywood-ul. cu drogurile, alcoolul și curvăsăria ce mustește într-însul.

ceea ce-i este caracteristic lui raymond chandler nu e doar umorul și autoironia - într-un stil frust, tăiat cu nerv - dar și viziunea unui infern urban, în care valorile și bunul simț trebuie să izbândească. iar eroul va izbândi, și deseori va trebui să transforme faptele jenante în cele ridicole.

despre jenant - ridicol - penibil am scris aici.

iată, de pildă, fragmentul comic foc în care philip marlowe (cu „e“ în coadă, de fandoseală) se trezește drogat, fără să-și stăpânească voința:

Am început să mă ridic de pe podea. Uneori e bine să încerci. Dar mai întâi cere-i  cuiva să fixeze bine podeaua în pământ. Asta de aici dansa. După o vreme, s-a mai potolit. Eu m-am oprit într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. M-am îmbățoșat și am dat să plec undeva. La orizont ce întrezărea ce ar fi putut fi mormântul lui Napoleon. Uite un obiectiv suficient de bun. Am pornit într-acolo. Inima îmi bătea repede și greu, iar plămânii nu voiau să se dilate. Ca atunci când primești un cap în burtă la fotbal. Și ai impresia că niciodată n-o să mai poți respira. Niciodată, niciodată. 

Pe urmă, n-a mai fost nici mormântul lui Napoleon. Acum era o plută pe marea agitată. Și un om pe ea. Îl mai văzusem undeva. Un tip de treabă, ne înțelesesem bine. Am pornit spre el și am lovit zidul cu un umăr. Asta m-a făcut să mă răsucesc și am început să dau din mâini după care să mă țin. Dar n-am găsit nimic, decât covorul. Cum am ajuns acolo, jos? Nu are niciun rost să întrebi. E secret. Ori de câte ori mai pui o întrebare, ei îți împing podeaua în față. Bine, am început să mă târăsc pe covor, pe ceea ce fuseseră cândva mâinile și picioarele mele. Acum nu mai exista nicio senzație care să demonstreze că îmi aparțineau. M-am târât spre un perte din lemn întunecat. Sau poate că era din marmură neagră. Iar mormântul lui Napoleon. Ce treabă am eu cu Napoleon? De ce îmi tot împinge el mormântul ăsta sub nas? ...

Philip Marlowe, de treizeci și opt de ani, detectiv cu licență privată, de reputație îndoielnică, a fost prins aseară de poliție în vreme ce se târa prin canalul de scurgere Ballona cu un pian în spate. Chestionat la secția de poliție de la University Heights, Marlowe a declarat că îi ducea pianul maharajahului din Coot-Berar. Întrebat de ce purta pinteni, a afirmat că încrederea clienului e sacră pentru el. Inspectorul Hornside a susținut că poliția nu este dispusă deocamdată să ofere mai multe detalii. Întrebat dacă pianul era acordat, Hornside a declarat că a interpretat la el Valsul de Un Minut în treizeci și cinci de secunde și până la momentul actual poate spune că pianul nu are coarde, dând de înțeles că are altceva. (pp.165-167) 

eu am râs cu obezitate. ceea ce vă doresc și vouă. chandler chiar merită lectura!

„zece negri mititei“ de agatha christie

agatha christie
 zece negri mititei
 (and then there were none)
editura rao, buc, 2011
traducere de alina toderică
250 pagini broșate
 coperta neprecizată

titlul și coperta 

avatarurile titlului acestui roman sunt foarte amuzante. ten little niggers (zece negri mititei), cum se numea în original, după poezioara din motto, devine la americani ten little indians (zece indieni mititei), ca după corectudinea politică a ultimilor ani să devină and then there were none (și n-a rămas nici unul).

tot în spirit amuzant, mențiunea copertei editurii rao „poirot“ e mincinoasă, micuțul detectiv belgian neapărând nici o clipă prin paginile cărții.

subiectul

după mine, romanul ăsta este unul dintre cele mai bune povești polițiste - mai precis povești cu enigme și mister - alături de crimele din rue morgue a lui poe, misterul camerei galbene de leroux (și acolo se întâmplă o crimă într-o cameră ermetic închisă) și sora cea mică de chandler.

10 oameni sunt izolați pe o insulă și încep să moară, unul câte unul. n-ar fi nimic deosebit, însă toți cei 10 sunt vinovați de o moarte pe care au influențat-o, într-o msură sau alta. adică, se face dreptate, după un criteriu care exclude sistemul juridic, după „judecata“ criminalului.

mi se pare o temă de discutat - în ce măsură „ținem“ cu criminalul care îi omoară și în ce măsură ținem cu „victimele“, și ele criminale la un moment dat. mai ales că ele suferă, într-un mod sau altul, după gradul de vină în moartea aproapelui. 

agatha christie, femeia asta vrăjitoare știe să gesioneze al dracului suspansul. mai strecoară o propoziție psihologică, mai un gând intim, mai o ironie. și evident, lămurește totul la sfârșit. dar în așa fel încât, chiar dacă ai văzut multele ecranizări, tot nu te poți abține din citit. 

ce-ai face dacă te-ai găsi izolat pe o insulă? 

cât de disperat ai fi dacă ai fi sub semnul amenințării morții?

cât din animalitate ai lăsa să se vadă, dincolo de pojghița umanității amenințate?

cum te-ai gândi la cea mai urâtă faptă pe care ai făcut-o în viață?

cum te-ai raporta la ceilalți, când știi că cel care vrea să te omoare e printre ei?

nu te-aștepți ca într-un roman polițist să-ți pună probleme. îndeobște ele sunt destinate distracției. reușita însă a agathei constă în aceste probleme. care mie mi-au apărut. și poate vor fi fiind și altele. pe care le vor descoperi alții. 

romanul se găsește la liber, pe net, aici.

cartea la minut - un scurt top de romane polițiste

„rușinea“ de salman rushdie

salman rushdie 

rușinea 

(shame) 

editura univers, bucurești, 2001 

traducere de cornelia bucur

316 pagini legate 

coperta de done stan

după marea dezamăgire cu seducătoarea din florența, iată-mă redescoperindu-l pe salman rushdie cel din copiii din miez de noapte. scriitorul care îngemănează realismul magic, cu socialul, politicul și psihologicul, prin ludicul postmodern. pentru rușinea, rushdie a fost premiat în 1984 de francezi cu premiul femina pentru roman străin.

un roman de numai 300 de pagini, un „rezumat“ al copiilor... și la fel de reușit (este scris chiar imediat după). acțiunea se petrece într-o țară utopică, dar recunoaștem ușor pakistanul. recunoaștem luptele politice intestine, teocrația și tirania, dar și mentalitatea orientală, atât de exotică pentru noi, occidentalii.

evident că rushdie începe să se pregătească pentru provocările sale romanești la adresa politicii pakistaneze și a religiei islamice, provocări culminate cu versetele satanice. deși „inventează“ țări, orașe și personaje, cunoscătorii politicii pakistaneze recunosc în principalii eroi ai cărții pe președintele pakinstanului zulfikar ali bhutto în iskander harappa și pe generalul muhammad zia-ul-haq în generalul raza hyder. a nu se uita fiica, benazir bhutto, în roman fecioara arjumand, alias chiloți de tablă, viitoare prim ministru. căci femeile joacă, poate, cel mai importante roluri în roman.

Au fost odată ca niciodată două familii, ale căror destine nici moaartea nu le-a putut despărți. Crezusem, înainte de a începe, că aveam de a face cu o istorisire masculină aproape în exces, o saga a rivalităților sexuale, a ambițiilor, puterii, dominației, trădării, morții, răzbunării. Dar femeile par să fi preluat controlul. (p.191)

un trio de surori nebune, ce se claustrează singure într-un palat ca să nască din când în când copii. un doctor obez și destrăbălat, lispit de rușine, dar cel mai bun imunolog din țară. o femeie iepuroaică ce începe să nască gemeni: dupleți, tripleți, cvadrupleți, cvinteți etc. o femeie ce brodează 18 șaluri cu poveștile, unele sângeroase, din cariera politică a soțului ei. camere ce dispar, oameni care dispar, puf! pești care fug din calea dictatorilor. și o fetiță înapoiată mintal, poreclită „rușinea“, ce se va transforma dintr-o dată într-o bestie ucigașă.

... Barbaria poate apărea pe un teren cultivat, sălbăticia se poate ascunde sub cămașa bine călcată a decenței. Era, așa cum spusese mama sa, întruparea rușinii lor. (p.221)

Noi, cei care am fost crescuți cu rușine și onoare, încă pricepem un lucru care li se pare de neconceput popoarelor ce trăiesc într-o lume ulterioară morții lui Dumneazeu și tragediei: și anume, că oamenii sunt dispuși să sacrifice ceea ce iubesc mai mult pe lume pe altarul implacabil al mândriei. Printre rușine și nerușinare trece axa în jurul căruia ne învârtim; condițiile meteorologice la ambii acești poli sunt extreme, feroce. Nerușinare, rușine: rădăcinile violenței. (p.127)

cum se înlănțuie toate acestea e meritul scriitorului rushdie, ce-și continuă și-și va continua epopeile orientale postmoderne, realist-magice. și mi-era dor de aceste jocuri postmoderne, de secol trecut 20. de complicitățile cu cititorul, de relativizarea realității și a ficțiunii, de inserțiile biografice, de ironii,  auto-ironii și pastișe.

un „basm“ perfect, ce curpinde în mrejele sale file de istorie pakistaneză. dar în care personajele nu sunt personalitățile istorice, iar pakistanul nu e pakistan. iar rushdie nu e rushdie.
o bună dovadă de literatură bună.

romanul poate fi citit în pdf aici.

alte păreri la boghi, adrian avarvarei (în cheie socială) și la taalex.

pare-se că julian barnes nu se poate opri din scris :(

poate după jenanta sentimentul unui sfârșit, a scris ceva mai bun. dar cum, din experiență, bătrânețea te face să scrii mai prost - vz. saramago, grass, de lillo - mă cam îndoiesc...

„doamna dalloway“ de virginia woolf (video)

despre un roman mult mai bun al virginiei woolf, orlando, am scris aici.

„cântul lui ahile“ de madeline miller

un roman necrezut de captivant

madeline miller 
 cântul lui ahile
 (the song of achilles) 
 editura polirom, iași, 2013
 traducere (excelentă) de ioana filat 
 312 pagini broșate
 coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector. 

avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci. 

altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.

să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:

Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)

coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut - atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88) 

iar să lupți la troia, e epopeic:

Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa

concurs „clubul de lectură nemira“: „cântec de gheață și foc“ de george r.r. martin

george r.r. martin
 urzeala tronunilor
 (a game of thrones)
 editura nemira, bucurești, 2011
 traducere de silviu genescu 
 940 de pagini legate 
coperta de corneliu alexandrescu

m-am pregătit pentru clubul de lectură nemira pe care editura îl organizează lunea viitoare, pe 18 martie, la club energiea, luând cogeamitea tomul de george r.r martin, urzeala tronurilor și am început cititul.

urzeala tronurilor
adevărat, romanul lui george raymond richard martin este ca un drog, intri în lumea lui și nu vrei să mai ieși. scriitorul este păianjenul care te prinde în plasa lui și te învăluie cu cele peste 900 de pagini. 

probabil că punctul forte al seriei sunt personajele (câteva zeci). fiecare capitol, purtând numele câte unui personaj, îți aduce perspectiva acestuia, reușind cu ușurință să nu te lase până nu-l preferi pe unul, pe care să-l urmărești cu limba scoasă după aceea. 

până acum, mie mi-a plăcut jon snow, fiul bastard al lordului edward stark, care, la doar paisprezece ani, pleacă singur (de fapt, împreună cu lupul nălucă) într-o garnizoană vitregă, să devină păzitor al zidului ce apără regatul ca un zid chinezesc. ce găsește aici, în zăpadă, sunt pe cale să aflu.

la un moment dat, am pierdut unele personaje - cine sunt și ce relații au ele cu altele - dar nu e un reproș. am putut trece lin peste - pentru că ceea ce contează cel mai mult este lumea ce mi se dezvăluie cu realism înainte: tărâmul medieval inventat, unde diferitele clanuri se luptă - cu intrigile și cu armele - pentru putere și pentru patimi. și deși stilul e unul plat, doar unele descrieri reușind, uneori, să-l mai onduleze, șade bine în contextul accesibil al literaturii fantastice căreia-i aparține. 

per ansamblu, un roman reușit, îi înțeleg popularitatea. deși mi-a plăcut mai mult regii nisipurilor (despre care am scris aici).

CONCURS! pentru cei din bucurești 

în cinstea clubului de lectură nemira de lunea viitoare, împreună cu editura nemira organizez UN CONCURS, având drept premiu unul din cele cinci volume ale seriei cântec de gheață și foc (la alegerea sa) traduse la noi.

întrebarea este următoarea: care este evenimentul din istoria angliei medievale din care se spune că s-a inspirat autorul ciclului romanesc?

primul răspuns corect, scris drept comentariu mai jos va primi drept premiu cartea aleasă de el în cadrul clubului de lectură de luni, ora 19:00, la club energiea. 

nemira ne așteaptă! vor participa oliviu crâznic şi marian truţă și vor fi oferite premii și surprize de la hbo și taraba de jocuri.

mai multe detalii aici.

notă de subsol la „howl“ de allen ginsberg

Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
The world is holy! The soul is holy! The skin is holy!
            The nose is holy! The tongue and cock and hand 
            and asshole holy! 
Everything is holy! everybody's holy! everywhere is 
            holy! everyday is in eternity! Everyman's an 
            angel! 
The bum's as holy as the seraphim! the madman is 
            holy as you my soul are holy! 
The typewriter is holy the poem is holy the voice is
            holy the hearers are holy the ecstasy is holy! 
Holy Peter holy Allen holy Solomon holy Lucien holy 
            Kerouac holy Huncke holy Burroughs holy Cas-
            sady holy the unknown buggered and suffering
            beggars holy the hideous human angels! 
Holy my mother in the insane asylum! Holy the cocks
            of the grandfathers of Kansas! 
Holy the groaning saxophone! Holy the bop 
            apocalypse! Holy the jazzbands marijuana
            hipsters peace & junk & drums! 
Holy the solitudes of skyscrapers and pavements! Holy
            the cafeterias filled with the millions! Holy the 
            mysterious rivers of tears under the streets! 
Holy the lone juggernaut! Holy the vast lamb of the 
            middle class! Holy the crazy shepherds of rebell-
            ion! Who digs Los Angeles IS Los Angeles!
Holy New York Holy San Francisco Holy Peoria &
            Seattle Holy Paris Holy Tangiers Holy Moscow
            Holy Istanbul!
Holy time in eternity holy eternity in time holy the 
            clocks in space holy the fourth dimension holy
            the fifth International holy the Angel in Moloch!
  Holy the sea holy the desert holy the railroad holy the
            locomotive holy the visions holy the hallucina-
            tions holy the miracles holy the eyeball holy the 
            abyss! 
Holy forgiveness! mercy! charity! faith! Holy! Ours! 
            bodies! suffering! magnanimity! 
Holy the supernatural extra brilliant intelligent
            kindness of the soul! 

___________________________
(traducerea mea)
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
            Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
Lumea e sfântă! Sufletu-i sfânt! Pielea e sfântă!
            Nasul e sfânt! Limba și pula și mâna 
            și gaura curului sfânte!
Totul e sfânt! cu toții sunt sfinți! oriunde e 
            sfânt! fiecare zi e eternă! Fiecare om e un
            înger! 
Vagabondul e sfânt ca serafimul! nebunul e
            sfânt ca tine, sufletul meu, de sfânt!
Mașina de scris e sfântă poemul e sfânt vocea-i 
            sfântă scultătorii sunt sfinți extazul e sfânt!
Sfânt Peter sfânt Allen sfânt Solomon sfânt Lucien sfânt
            Kerouac sfânt Huncke sfânt Burroughs sfânt Cas-
            sady sfinți necunoscuții bulangiii și suferinzii
            cerșetori sfinți hidoșii îngeri umani!
Sfântă mama mea în azilul de nebuni! Sfinte pulile
            strămoşilor Kansasului!
Sfânt grohăitorul saxofon! Sfântă bop
            apocalipsa! Sfinte-orchestrele de jazz marijuana
            hipsterii pacea & marfa & tobele!
Sfinte singurătățile zgârie-norilor și ale pavajului! Sfinte
            cafenelele pline de milioane! Sfinte
            misterioasele râuri de lacrimi de pe sub străzi!
Sfânt distrugătorul* cel singur! Sfânt uriașul miel al
            clasei de mijloc! Sfinți nebunii părstori ai rebel-
            iunii! Cine-nțelege Los Angeles-ul ESTE Los Angeles-ul!
Sfânt New York-ul Sfânt San Francisco Sfânt Peoria & 
            Seattle-ul Sfânt Parisul Sfânt Tangerul Sfântă Moscova
            Sfânt Istanbulul!
Sfânt timpul în eternitate sfântă eternitatea în timp sfinte 
            ceasurile în spațiu sfântă a patra dimensiune sfântă
            Internaționala a cincea sfânt Îngerul în Moloch!
Sfântă marea sfânt deșertul sfântă calea ferată sfântă
            locomotiva sfântă viziunea sfinte halucinațiile 
            sfinte miracolele sfânt globul ochiului sfânt
            abisul!
Sfântă ierarea! mila! caritatea! credința! Sfinte! Ale noastre!
            trupuri! suferind! mărinimie!
Sfântă supranaturala extra strălucita inteligenta
            bunătate a sufletului!
*original juggernaut, termen din sanscrită simbolizând o forță distructivă de neoprit

foto: peter orlovsky și allen ginsberg. (sursa)