„faust“ de silviu purcărete

link pe imagine

matei vișniec de alexandru nagy

am văzut pentru prima oară o piesă de teatru de matei vișniec acum doar câteva săptămâni, la colivia, o casă particulară de pe pache protopopescu nr.9. mult umor - dar mai ales deștept -, mult absurd, de regăsit în românia noastră de astăzi: doi oameni stau pe marginea unei fântâni, discutând despre un câine căzut acolo - fără legătură cu acest post, chiar acum citesc o povestire de cheever, când a căzut porcul în fântână. despre a vorbi mult, dar a face mai nimic, în dulcele stil românesc. interpretările celor doi actori tineri, alexandru nagy și ștefan pavel mi l-au făcut drag pe dramaturg.

și iată că homefest a prilejuit o nouă întâlnire cu matei vișniec, de data aceasta cu o piesă consistentă din multe monologuri, din care excelente fragmente despre înstrăinare și nimic le-am regăsit în omul cu gândacul, aspirat la infinit de către o pâlnie de patefon, omul cu cercul se izolează de ceilalți desenând un cerc cu cretă, un om aude într-o oglindă bătăile pe care i le face infinitul, șade la masă cu oglinda, se plimbă cu oglinda; un alergător nu se mai poate opri din alergat înainte, doar marea de-l mai poate opri, mai avem un depanator, și multe influențe din kafka, doar că un kafka puțin mai amuzant, mai firesc, mai contemporan.

ei bine, omul-pubelă a fost chiar la regizor acasă, alexandru nagy, în cadrul homefest. el ne-a condus - tăcut - prin cotloanele camerelor, spre fiecare monolog, pentru fiecare dialog. o experiență unică, în care intimitatea locului se dublează de o oarecare familiaritate pe care o legi cu actorul în timpul piesei, și cu ceilalți spectatori după.

am simțit deseori că actorul de la câțiva centrimetri de mine îmi povestește chiar mie, sau numai mie - și altul e efectul! mi-a plăcut emorm iar cele câteva mici scăpări intepretative sunt de neobservat în emoția participării directe, uneori interactive.

o idee foarte bună, ce alătură elemente de performance cu cele ale teatrului clasic. iar în cazul de față, matei vișniec a mers strună!

„cel mai frumos roman din lume“ după larry tremblay

am vrut să mi se povestească ceva

am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.

doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.

cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.

simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.

nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.

regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.

cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.

mai jos, un reportaj despre piesă.

„exil în pământul uitării“ de andreea tănăsescu

aseară a fost primul meu spectacol la teatrul evreiesc de stat. am pășit cu emoție, și am căutat să trec peste aspectul învechit al clădirii, peste mirosul pregnant de vechi ce stăpânea locul. pentru că citisem că urma să particip la un spectacol de teatru-dans despre holocaust, după opera lui benjamin fondane, evreu de origine română închis la auschwitz și gazat la birkenau.

m-așteptam la ceva surprinzător, știind că în românia fondane a întemeiat un teatru de avangardă, că a fost influențat de șestov, nietzsche, keirkegaard, că a scris despre baudelaire un cogeamitea volumul (apărut recent la editura art). m-așteptam deci la multă emoție.

spectacolul a început bine: o marionetă zăcută pe o valiză, luminată alb într-un decor negru. sosesc apoi și cei doisprezece actori-dansatori, care îmi transmit prin dansul lor o stare de agitație, că ceva se întâmplă. au valize și își aruncă unul altuia capete umane ca niște mingi.

totul a fost până am prins mișcările. ei bine, acestea s-au repetat până la finalul spectacolului. nici o emoție la monologurile - ce bine că au fost rare! - din opera lui fondane. nici o emoție la simularea călătoriei spre lagăr, nici o emoție chiar și la scena gazării. luminile prea pline de roșu, scena prea neagră, ispititoare la somn mai degrabă, decât dramatică.

dar au fost și lucruri care mi-au plăcut: puținele dansuri evreiești mi-au trimis spiritul acela ludic evreiesc, al dragostei de viață, împreună. de asemenea, dansatorii și-au arătat potențialul. din păcate, insuficient fructificat.

„un strigăt de protest la adresa discriminării rasiale și a războiului“ se scrie pe descrierea piesei de pe sait. mie mi s-a părut un discurs lung întretăiat, care să te facă să picotești.

ps. nu am înțeles de ce partea video anunțată a lipsit cu desăvârșire. de asemenea, scenele găsite pe internet din același spectacol de la centrul național al dansului din 2010 diferă cu mult de cele văzute de mine aseară. de asemena, maia morgenstern de pe afiș a lipsit. deși nu cred că ar fi putut va putea „salva“ în nici un caz piesa.

„zic zac“ de andreea gavriliu

un dans pe cinste, de bravo!

am ieșit aseară de la godot, de la spectacolul zic zac, cu imaginea celor două corpuri tinere - Ea şi EL - dansând pe scenă fără pauză şi fără suflare. cu impresia unui spectacol valoros, de rererevăzut.

pe o poveste nu prea complicată: o Ea (andreea gavriliu) și un El (ștefan lupu) ce se întâlnesc într-un bar şi vor trebui să fie împreună. dintr-un tonomat izvorăşte muzica, cu ajutorul unui disk jockey (gabriel costin). şi această muzică împrăştiată peste noi, spectatorii, e mediul în care cei doi se simt ca peştii în apă. pop, techno, clasică şi jazz - am bâțâit din picior până și la dumbala dumba (cu viorica rudăreasa, ați ghicit) - sunt efluviile care ţin emoţia vie, timp de o oră. aici alexandra poiană face treabă foarte bună cu sunetul, deși bănuiesc că alegerea pieselor se datorează creatoarei, Ei, andreei gavriliu.

sunt cuprins de vrajă odată cu dansul și cu jocul trupurilor, al meselor, al hainelor. în plus, un pahar, un cocktail, o cravată, două mâneci de rochie, o culoare vişinie, un tutu, cotele apelor dunării, dar și câte-un șoricel invizibil din când în când - completează fericit spectacolul coregrafic cum nu mă aștept, aproape fără cusur. numai să mă bucur și atât. tinereţe, voioşie, uneori furie, ironie, frustrare, multe alte emoţii... numai să mă bucur și atât.

poate cele câteva cuvinte din zic zac nu-și aveau rostul. ele par că strică mişcarea mută. mişcare fără cusur, am zis. dar am înțeles, trupurile au şi ele nevoie de odihnă.

obligatoriu de mers la acest spectacol. unul dintre puţinele spectacole de dans la care aplauzi cu entuziasm sincer. 

„contra progresului“ de esteve soler

puțin supărat pe montările anacronice din teatrele de stat, am intrat cu inima puțin strânsă în sala atelier a teatrului bulandra de la izvor. aveam încredere totuși în cei patru actori foarte tineri și în decorul negru, așa cum l-am văzut în pozele de pe site.

și am plecat încântat de un delicios joc actoricesc, pus pe gânduri de un text deștept, semnat de dramaturgul catalan esteve soler, de 37 de ani, destul de în vogă chiar și pe la noi.

în șapte episoade, rolurile pun în evidență cu umor negru și deseori absurd câteva tare morale ale societății contemporane de astăzi sau de mîine. televizorul și publicitatea care alienează, educația care devine propria ei victimă, moartea tratată cu monologuri și gadgeturi, foci care critică suprapopularea și alte teme sunt redate fără decor, dar cu un joc executat cu pasiune atât de către actori, cât și de către scaunele pe role care te amețesc.

multe felicitări lui vlad pavel (convingător în rolul omului de afaceri-profet), lui cezar grumăzescu, aidei avieriței și ioanei manciu (în ipostaza de profesoară mi-a stârnit hohote cu lacrimi). și evident, regizorului bobi pricop - toți au reușit să-mi încheie weekendul cu TEATRU adevărat, într-o montare neobișnuită.

de genul pe care-l doresc pe toate scenele românești - un teatru vizionar, proaspăt, creativ, emoționant.

despre alte două piese pe blog: năpasta de radu afrim și equus de geanina hergheligiu.

„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„nebun din dragoste“ de sam shepard

tocmai m-am întors de la spectacolul de la național cu piesa dramaturgului american sam shepard, nebun din dragoste. am citit câte ceva despre piesă, se pare că e deja clasică.

montarea de la național ar fi trebuit să se numească nebunĂ din dragoste, pentru că piesa de rezistență a piesei a fost actrița diana cavallioti. o prezență fermecătoare, blondă, ce-a trecut cu o ușurință neverosimilă de la scorpie isterică la fecioară sedusă. rolul may i-a potențat din plin talentul. personal, m-a acaparat cu totul, iar când s-a îmbrăcat în rochie și pantofi de culoare roșie, nu mi-am mai dezlipit privirile de pe scenă.

în rest, nimic remarcabil. doar actorul secundar, ioan andrei ionescu, în rolul celuilalt pretendent, cam tăntălău, m-a mai scos din amorțirea celorlalți doi actori masculini - gavril pătru și mihai călin.

un tânăr se întoarce la iubita lui pe care o mai părăsise de vreo câteva ori. ea vrea să-l refuze, dar nu poate de drag, de unde un joc de-a „fugi că vreau“, între cei doi. cum spuneam, prezența unui nou pretendent mai întărâtă puțin acțiunea, ceea ce ne-a făcut și pe noi, spectatorii, să hăhăim un pic.

până când, tam nisam, aflăm că cei doi sunt frați vitregi, și realitate versus halucinație, poveste versus realitate, blabla, „filmul“ mi s-a rupt. ce s-a mai întâmplat nu mi-a mai avut nici un rost.

ca final, n-aș spune că e o piesă rea, dar în mod sigur, în alte montări ar putea arăta mult mai bine.

 

„orfani“ de dennis kelly

o piesă englezească proastă

habar n-am ce i-a convins pe producători să ia piesa dramaturgului britanic dennis kelly, s-o monteze și s-o prezinte la teatrul act ca „un thriller care explorează violenţa în mediul urban şi felul în care aceasta influenţează viaţa liniştită a unui cuplu de condiţie medie.“ 

prima parte e o peltea previzibilă pe care nici lawrence olivier sau judi dench n-ar fi dres-o: un cuplu se trezește în casă cu cumnatul (fratele ei) plin de sânge. motivul e cusut cu ață albă, dar dramaturgul mai introduce un subiect - o așa-zisă tensiune casnică provocată de păstrarea sau nu a unei progenituri. există câteva jocuri psihologice, manipulări și șantaje emoționale, unele replici de hăhăit, dar trebuie să reziști ca să treci de prima oră ca să ajungi spre ultimul act, cel mai bun.

nu poți să faci din rahat bici, însă cei trei tineri actori reușesc să împace spectatorul plictisit cu intențiile dramaturgului („loialitatea faţă de familie, responsabilitatea morală faţă de comunitate, răspunderea în faţa legii, discriminarea şi violenţa în mediul urban.“ cum iarăși ni se prezintă pe site) mergând spre casă, realizezi că cei trei au potențat dialogurile reușite și-ți amintești totuși imaginea jocului lor actoricesc. 

mi-a plăcut cel mai mult monologul personajului danny - intepretat de ionuț grama - care povestește stupefiat spectacolul unui om schingiuit. apoi personajul liam - interpretat excelent de laurențiu bănescu (îl știu din monoloagele vecinului) - mai mult un cocălar periculos de ferentari decât unul din hakney.

per ansamblu, dacă prețul biletului și durata spectacolului ar fi fost la jumătate - atât cât i-a reușit lui dennis kelly al nostru - aș fi fost un spectator foarte mulțumit!

sursa foto

„cui i-e frică de virginia woolf?“ de edward albee

edward albee 

 cui i-e frică de virginia woolf?

who's afraid of virginia woolf?

 traducere de anda boldur

 în teatru american contemporan 

ed.pt. literatură universală, 1967

460 de pagini legate

piesă de piesă
„cui i-e frică de virginia woolf?“ este cea mai celebră piesă și capodopera dramaturgului american edward albee, pe care a scris-o la 34 de ani.

ecranizată cu elizabeth taylor și richard burton în roluri de zile mari, piesa surprinde viața de rahat din căsniciile intelectualilor middle class americane. aș da-o pe anti-capitalisme, însă n-o fac, pentru că ăsta de doar pretextul.

de fapt, tema piesei este plictiseala. unui profesor de istorie - george - dintr-o universitate americană îi place să se joace cu nevastă-sa - martha, fiica decanului - pe la petreceri. așa se-ntâmplă și acum, când „victimele“ sunt un profesor tânăr și frumos și cam tut cu soția sa și mai tută.

comic de situație, dialoguri spumoase, jocuri psihologice, dueluri verbale, dar și situații ușor tragice - creează o capodoperă dramaturgică, ce implică din partea actorilor principali întregul talent. edward albee introduce la momentul oportun câte-un element de surpriză care să te năucească.

MARTHA: ...George care e atât de bun cu mine și cu care eu mă port atât de urât; care mă înțelege și pe care-l resping; care povestește lucruri nostime, la auzul cărora de-a dracului mă stăpânesc să nu râd; care e în stare să mă țină o noapte întreagă în brațe ca să-mi fie cald, și pe care eu aș fi în stare să-l mușc până la sânge;care înțelege întotdeauna nu numai de ce vreau să joc un anumit joc, dar și de ce îi schimb pe parcurs regula; care mă poate face fericită, dar eu nu-l las, deși aș vrea atât de mult să fiu fericită! George și Martha: trist, trist, trist... (pp.431-432)

e de fapt drama intelectualului de secol 20, care ar vrea să fie fericit, dar face taman invers - un fel de diavol faustic inversat, care voia să facă rău, dar făcea numai bine. e plăcerea perversă a intelectualului de a-și folosi inteligența doar pentru jocuri pe seama altora întru distracție, în rest rămânând ratat. e drama cuplului care nu (mai) comunică, ci joacă doar roluri meschine și ipocrite.
TOATE ACESTEA SPUSE CU UMOR ȘI CU SCLIPIRI DE INTELIGENȚĂ.

ps. o piesă de teatru de citit și de văzut, de revăzut, și de rere-... ps: titlul vine de la cântecelul din cei trei purceluși ai lui disney, în care big bad woolf e înlocuit - glume intelectuale, ce vreți? - cu virginia woolf.

„equus“ de peter shaffer

cai orgasmici
ce se întâmplă dacă în locul unei icoane cu golgota, îi pui unui copil o poză cu un cal? oare copilul începe să adore calul? asta e principala ipoteză a autorului britanic peter shaffer (autorul amadeus-ului forman) în piesa equus, cu mii de reprezentații în america.

ideea surprinzătoare a piesei este aceasta: ce se întâmplă dacă în mintea unui tânăr de 17 ani se combină fervoarea religioasă cu pasiunea pentru cai? unul din răspunsuri e că intensitatea trăirilor - dincolo că înnebunesc - transformă viața în delir.

ce plăcere mai mare pentru un tânăr de 17 ani decât să aibă, gol, orgasm, în vreme ce călărește noaptea pe un cal la fel de gol? (avem în piesă chiar un homoerotism inocent) astfel că medicul psihiatru care începe să-l trateze pe adolescent începe să-i invidieze pasiunea erotică. mi s-a pus zăbală, zice medicul, pe care nu mai pot s-o scot. dacă nu există adorație, trăim degeaba, mai zice medicul, și inedita combinație dintre erotic și sacru face ca piesa să conteze în a te pune pe gânduri.

actorii
m-a entuziasmat jocul personajului principal, adolescentul, interpretat cu talent covârșitor de cătălin jugravu. chiar și când unele scene amenință neverosimilul, tânărul actor le joacă fără greșeală. modulațiile vocii, contorsiunile - exprimă clar personajul și oferă tensiune - singura tensiune, de altfel - a piesei.

am remarcat-o şi pe ecaterina bunduc, în rolul mamei bigote.

piesa e de văzut, iar tânăra regizoare geanina hergheligiu face specatcol. deși uneori e nevoie de ceva răbdare.   

„năpasta“ de radu afrim

(și) în această piesă, radu afrim îndeplinește așteptarea mea de la orice creator - de a-mi da o nouă perspectivă. în cazul de față, asupra dramei lui ion luca caragiale.

dacă piesa lui caragiale se desfășoară într-un sat de munte, montarea lui radu afrum se petrece într-o casă luxoasă, din lumea modei - anca e designer. dar alături de casa luxoasă și albă este pământul, gras și negru, în care lumea dansează, iubește, suferă și moare. minunată găselniță a scenografei! decorul alb de la început va fi încă din prima scenă murdărit cu noroi, iar murdăria se va tot aduna de-a tot lungul piesei - pe tălpile desculțe, pe trupuri, pe mâini, pe gură, până-n conștiință. și, din păcate pentru ana, ca odinioară sângele pentru macbeth, murdăria pământului nu se va lua cu nici o apă a nici unui duș.  

montarea m-a ținut legat, poate și pentru armonia cu care muzica luizei zan şi a lui valentin luca - a acompaniat jocul psihologic și cel fizic al personajelor dramei: uneori bizar, alteori folcloric. 

în final, drama a devenit spectacol glamuros, „show“: toată drama vieții ancăi e transformată (parodic) în prezentare de modă: imprimeuri grotești cu omoruri și suplicii religioase, există chiar un model cu un cuțit înfipt în frunte. iar la final, o pietà profană, încununează show-ul - nebunul ion șade gol pe post de isus cristos. 

cred că meritul aici (și nu numai) al lui afrim este întrepătrunderea între arta dramatică „sacră“ și show-ul, entertainment-ul „profan“. fie arta caută să-și integreze show-ul, fie caută să-i demonstreze acestuia artificialul și grotescul, punându-și-l, spre comparație, alături de ea. îmi place să cred că este vorba de prima intenție.

 foto de mihaela petre

în ceea ce privește actorii, în afara figuranților - tineri sexy și tinere seducătoare, de nelipsit în piesele lui afrim -, impresionante mi s-au părut două interpretări: a crinei semciuc, o ană sufocantă și agilă ca o felină; și cea a lui marius manole, fără cusur, în rolul nebunului ucigaș ion. o scenă ce m-a tulburat este aceea când se îngroapă singur, în vreme ce mihai călin (în rolul lui dragomir) răsfiră în mână firele de pământ, recunoscându-și, prin acest gest, crima.

în fine, un spectacol de neratat, ce nu plictisește nici o clipă, luându-te permanent prin surprindere. și dacă pe un spectator conservator îl vor face să strâmbe din nas bătăile, orgiile, bătutele, hipnozele, prestidigitațiile într-o piesă de caragiale, pe mine m-a făcut să plec bulversat. în sens pozitiv, nu încape-ndoială.
_____________________________________________________________

„crize“ cu temă gay

m-am dus curios la piesa crize, după mihai ignat, desfășurată la subsolul hotelului banat de la rosetti. abordarea a fost următoarea: se ia o piesă despre crizele în cuplu (hetero) și se aplică la cupluri homo: unul de băieți, altul de fete. se adaugă muzică, costume deșucheate, dans cu doi băieți în slip și bocanci, câteva reflectoare colorate curcubeu și gata! 

m-așteptam la ceva șocant, nu știu de ce. probabil că îmi imaginam cum cu toții, actori și spectatori, sfârșesc într-o orgie underground, într-o încolăcire amorală, dar profund artistică. a fost un spectacol obișnuit, dar nu îndeajuns de obișnuit ca să plictisească. pentru că trebuie să spun că n-am hăhăit deloc la poantele din text. în schimb am căutat cu ochii să văd ce mă mai surprinde: vreo melodie? vreun dans? vreun cântec? 

am remarcat-o pe lăcrămioara bradoschi, perfectă în rolul gagicuței vulgare și înnebunitoare. și pe alec secăreanu, reușit în ipostaza partenerului sfios și fițos. trebuie musai amintiți cei doi dansatori, pe care inițial i-am crezut culeși din vreun bar gay, fiind de fapt, doar doi actori talentați ce și-au însușit temeinic lecțiile de coregrafie: bogdan iacob și alexandru marin. 

nimic scandalos, doar o îndrăzneață perspectivă a unei piese de teatru. trailer-ul aici.

________________________________________________________________

„viața e vis“ de pedro calderón de la barca

pedro calderón de la barca

viața e vis

(la vida es sueño)

ed. univers & t.n. caragiale, 1970

traducere de sorin mărculescu

128 de pagini broșate

coperta de veniamin micu

ce e viața? un delir. 
ce e viața? un coșmar, 
o nălucă, nor fugar, 
și-i mărunt supremul bine, 
căci un vis e viața-n sine, 
iară visul, vis e doar. (p.88)

aceasta e concluzia celei mai celebre piese - viaţa e vis - a dramaturgului baroc spaniol don pedro calderón de la barca.

despre ce e vorba?

în polonia, regele basilio, speriat că studiul cărților îi arată că urmașul lui va fi un tiran, îl închide pe copil într-un turn, pe viață. însă, după ani, se răzgândește și, înainte de a preda tronul unor nepoți din moscova, îl adoarme apoi îl aduce la palat ca prinț. evident, rod al educației animalice și al dorinței de răzbunare, tânărul năpăstuit, segismundo, începe să comită crime:

iar de vreme ce-un părinte,
cu asprimi atât de grele
și atât de sterp de milă,
mă înstrăinează-orbește,
ca pe-o fiar-apoi mă crește
sau ca pe-un monstru-n silă
și să mai și mor se roagă, 
ce însemnătate are
că nu-mi dă o-mbrățișare
când ființa-mi fură-ntreagă? (p.61)

ceea ce-l determină pe rege, convins de implacabilitatea sorții, să-l ducă înapoi, adormit.

astfel că tânărul va crede că ziua sa ca prinț n-a fost decât un vis și cugetă, asemenea lui hamlet, la rosturile vieții.  

 joaquín furriel în rolul segismundo

drept e: decă să-năbușim

fiara-n noi, turbata vrere,

ura, setea de putere, 

de-o mai fi în vis să fim,

și-o să fim, căci viețuim

pe-un tărâm atât de rar

că un vis ni-i traiul doar,

și deprinderea mă-nvață

că-și visează-ntreaga viață

omul, până treaz e iar. (p.87)

culmea este că segismund se înțelepțește. dacă în 1001 de nopți, o astfel de experiență înnebunește, aici e invers. căci nemulțumirea poporului să fie condus de moscoviți naște război civil iar segismond iese învingător. dar el nu mai pedepsește, ci iartă. 

că visez și vreau doar bine

să mai fac, căci de prisos

binele nu-i nici în vise. (p.97)

putem spune că segismond s-a trezit și nu mai vrea să se supună viselor, că încearcă ceva nou, că iese din soartă. face un fel de experiment. spre deosebire de hamlet, care, scârbit de viață, vrea să moară, segismund e deschis la trăirea clipei:

de-i așa și dacă scris e

să vedem cum se destramă

maiestate și putere,

măreție, glorii, fală, 

să-nvățăm măcar să prindem

clipa ce ne e lăsată, 

căci doar ea ne dă plăcerea

care-n vise ne desfată. (p.116) 

... totu-n

fericirea omenească

piere ca-tr-un vis la urmă, 

și de-aceea clipa de-astăzi

vreau s-o folosesc, cât ține,

implorând iertarea voastră

pentru ce-am greșit, căci lesne

cei cu suflet nobil iartă. (p.128)

acestea sunt cuvintele care încheie frumoasa piesă, lăsându-ne în efemeritate: dacă totul e vis, în trezie clipa trece, ce facem ca ceva să rămână? binele, răspunde moral calderón, binele pe care visele nu-l au, binele însemnând a cere și a da iertare. a regla lucrurile - căci mai sunt, desigur, și alte personaje - și chiar a le pedepsi (ca trădarea: cine a trădat o dată, va trăda și a doua oară). înseamnă justețea. evident că și aceasta e relativă... 

iată-ne deci în plin relativism existențialist, în secolul 17 al spaniei.

se cuvin omagii traducătorului sorin mărculescu, care a făcut o traducere ca o bijuterie. alături de celelalte bijuterii: transpunerea în românește a baladelor spaniole (romancero), a operelor complete ale lui baltasar gracián și - fapt unic în lume - traducerea de unul singur a operei lui miguel de cervantes, ba chiar și opera apocrifă a lui don quijote (de alonso fernández de avellanedade).

iuliu cezar la godot

evident că dacă mi-ar fi spus cineva să văd un iuliu cezar în variantă exclusiv masculină, cu tineri la bustul gol tatuați și cu scene de cabaret burlești, aș fi pufnit în râs. iar dacă mi-ar fi spus că astea se vor petrece la o cafenea, cu țigare și cu băutură, aș fi zis un nu, mulțumesc.

și-aș fi pierdut o experiență unică - o punere în scenă, pe fond bucureștean, a piesei clasice shakespeariene. uimitor e că piesa este o tragedie. iar să-l vezi pe cezar dansând în fustanelă sau sărutându-se cu vreo doi tineri, chiar dacă azi e cool și chiar în spiritul antichității realului cezar, în mod sigur n-a fost în intenția dramaturgului. totuși, piesa este un adevărat spectacol. care răspunde unui spectator adevărat, vulg - cum era și cel al teatrului globe de acum 400 de ani - doar că între cel de ieri și cel de azi s-a interpus televiziunea.

dar să adaug repede ce e mai important - faptul că, în acest context scenic al regizorului eugen gyemant, coregrafia s-a dovedit extrem de ingenioasă - a  andreei gavriliu - iar interpretările câtorva actori, remarcabile. emilian oprea oferă un bun discurs de marc antonius iar ionuț grama pendulează amuzant de la un rol la altul. nu mi-a plăcut deloc lucian iftime, un necredibil brutus, și nici dan rădulescu, care-a oferit un cassius de liceu.

una peste alta, montarea lui iuliu cezar la godot e un experiment reușit, la care toți spectatorii din sală participă cu plăcere și reacționează cu râsete și chicote la scenele amuzante. până la urmă, să transformi o tragedie într-un cabaret e ceva ce trebuie văzut.

prețul - 25 de lei, deși condițiile localului cam înghesuite.

gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

lorgean theatre strikes again!

a doua oară după 2 ani (despre prima experienţă am scris aici), un spaţiu privat devenit, timp de o piesă de teatru, spaţiu public.

piesa, monoloagele vecinului, - scrisă şi interpretată de laurenţiu bănescu (one man show) susprinde al naibii de bine, câteva perspective - prin ochii a câtorva personaje - ale societăţii româneşti de azi - pensionarul, revoltatul, liceanul de cartier, patronul... 
pe muzică de subcarpaţi.

o experienţă foarte amuzantă, bine scrisă şi foarte bine jucată.
laurenţiu bănescu e de urmărit!

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)

furtuna cătălinei buzoianu

duminică seară, la teatrul mic am văzut prima mea piesă de shakespeare - furtuna. norocosul de mine, în viziunea cătălinei buzoianu, unul dintre cei mai buni regizori români.

mişto montarea, mi-a plăcut la nebunie scenografia (de dragoş buhagiar)!

oricum, furtuna e piesa de geniu a lui shakespeare care lasă regizorului libertatea creaţiei.

ştiţi, cred, subiectul:
prospero, ducele milanoului şi fiica sa miranda sunt exilaţi pe o insulă pustie de către fratele său. aici, peste ani, prospero, magician de talent, "aranjează" împreună cu duhul aerului ariel o furtună. ca pe insulă să naufragieze chiar fratele uzurpator împreună cu regele neapolelui şi fiul său ferdinand. totul e o răzbunare, dar se termină cu bine, prospero învaţă să fie milos.

sunt aici duhuri, spirite, vrăjitoare, monştri care fac imaginaţia să zburde. şi regizoarea asta face: îşi lasă imaginaţia să zburde. în prima parte a piesei, m-a cucerit! actorii care se plimbă pe deasupra sălii, oglinzi, ecrane computerizate, vrăjitoare islamiste şi marinari "comando" alcătuiesc o piesă (post)modernă care te prinde. (piesa e socotită îndeobşte o comedie).

problema a apărut în partea a doua a piesei, când mi s-a părut prea mult balamuc. faţă de care monologul final al lui prospero - serios şi punct nodal al piesei - a părut în plus!

despre actori, mi-a plăcut mult rodica negrea în rolul lui ariel, cei doi matrozi matoi (alexandru gâtstrîmb şi alin mihalache). nici mihai dinvale n-a jucat rău ca prospero. nu am înţeles şi pace prezenţa valeriei seciu într-un personaj inexistent în piesa shakespeariană (după ştiinţa mea).

în fine, fain spectacolul! nu regret că l-am văzut!

amy's view

am fost duminică, după multă vreme, la o piesă de teatru: cum gândeşte amy de david hare. un dramaturg englez, ce şi-a scris piesa prin 1997.

au fost două premiere pentru mine: prima piesă la teatrul mic, prima piesă de cătălina buzoianu. piesa a fost despre eterna opoziţie dintre vechi şi nou, artă şi televiziune, cultură şi bani etc. subiect de altfel deloc nemaipomenit, depăşit, aş spune, noroc cu jocul actoricesc care a compensat: valeria seciu, simona popescu şi tatiana iekel. prima a jucat pe actriţa esme, care încarnează salvarea prin teatru.

mi-a plăcut o replică: cinematograful violent (i'll kill you, mother fucker!) a uitat să vorbească despre dispariţia oamenilor, despre dragoste, despre suferinţă. a uitat teatrul. şi eu îl uitasem pentru o vreme...