am mai plâns niţel

dacă sunteţi dintre cei care n-au citit această carte, vă rog să corectaţi, mai ales că a doua ediţie a apărut ca prim număr în colecţia de la cotidianul din 2006. şi până la urmă, cele 203 pagini (în ediţia mea) nu-nseamnă mare lucru când e vorba despre o carte de goncourt (printre puţinele care chiar merită...).

dacă sunteţi dintre cei care nu ştiu plotul, e vorba despre o iubire. una profund umană, dintre un tânăr adolescent arab orfan, mohamed aka momo, şi o evreică grasă, madam roza, în pensiunea căreia clandé creşte alături de fii de curvă (la propriu). anii săi de ucenicie de mic gavroche sunt surpinşi cu naivitate, însă într-un limbaj argotic, destul de bine transpus de laszlo alexandru (care se îşi explică propria poveste de dragoste cu romanul aici). 

despre o altă carte de romain gary, prima dragoste, ultima dragoste aici.

deşi scăpată dintr-un lagăr nazist, madam roza păstrează un portret mare al lui "nenea hitler" sub pat şi, când e nefericită şi nu mai ştie la care sfânt să se închine, îl scoate, îl priveşte şi imediat se simte mai bine. e o evreică dintr-o bucată, dar şi o femeie fricoasă pentru că, aşa cum spune ea "n-ai nevoi de motive ca să-ţi fie frică". şi e şi bătrână şi va trebui să se îmbolnăvească. 

momo, abandonat de părinţi, vrea să scrie mizerabilii lui şi e atent la povestea fiecărui om pe care-l întâlneşte în cartierul belleville. până când madam roza, cinica femeie care are grijă de el, se-mbolnăveşte şi-l face să aibă o misiune. 

eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da' cele bătrâne nu au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni niciodată o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.102)

cum se termină cartea nu vă spun, dar mai dau câteva citate:

bolnavii de nervi sunt nişte oameni la care li se explică tot timpul căî n-au ceea ce au şi că nu văd ceea ce văd şi-atunci ajung să fie scrântiţi la cap. (p.143)

doamnă, sunt persecutat fără a fi evreu. nu deţineţi monopolul. s-a terminat cu monopolul evreu, doamnă. mia sunt şi alţi oamni, în afară de evrei, care au dreptul să fie persecutaţi. (p.146)

de câte ori ne priveam, ne durea pe-amândoi. (p.190)

o carte uimitoare, care m-a impresionat profund, spre final m-a gâtuit de emoţie. un motiv în plus să mă decid să caut şi celelalte cărţi ale lui gary.

romain gary (émile ajar), ai toată viaţa înainte (la vie devant soi), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de laszlo alexandru, 203 pagini 

coperta de dan erceanu

cartea poate fi descărcată pdf de aici.

alte impresii la liviu, zum, luciat,

bookaholic

nişte răspunsuri blogăristico-livreşti pentru cei de la bookaholic, pentru care le mulţumesc.

ce citesc bloggerii – dragoş butuzea aka chestii livreşti

achtung! google+

după ce mi-am făcut cont de google+, m-am trezit că am în cont albume cu ilustraţii din blog. n-am nevoie de ele, doar şed bine colo pe blog, aşa că de ce să nu le şterg? aşa că, delete!

evident pentru google+, dar absolutamente deloc pentru mine, toate ilustraţiile din blog au fost şterse. până şi header-ul. 

m-am trezit deci cu blogul chel.

ce urmează? evident, ore de recuperare a acestora (din păcate, numai unele) din memoria google şi acţiunea de reîmpădurire.

aşadar, dacă aveţi cont de picassa sau blog pe blogspot, nu ştergeţi albumele!

comorile tăşulesei - ţinutul

moleskine 2

tăşuleasa este un ţinut privilegiat al româniei. aici natura are parte de Oameni, dar nu de oameni obişnuiţi din aceia pe care-i întâlnim la tot pasul, ci Oameni în care poţi avea încredere că lucrurile se vor schimba cu siguranţă în bine pentru toată lumea, în care ai încredere că va exista pentru fiecare un viitor mai bun. 

într-un decor de legendă - se pare că însuşi craiul munţilor se ascundea nu demult pe-aici - am ajuns acum 2 zile în acest ţinut. la tăşuleasa social. undeva între suceava şi bistriţa, pe la pasul tihuţa. teoretic, tăşuleasa social este un ong, însă eu am văzut mai puţin un ong, mai bine zis şi un ong, cel puţin de genul celor mediatizate pe la noi. dar am văzut şi-am simţit altceva: am văzut un Spirit viu, format din multe suflete, un Spirit ce sfinţeşte realmente locul. aici nu e vorba numai despre împăduriri, sau numai despre strângerea de deşeuri, ci despre punerea la cale a unui viitor bun, despre o viziune pe termen lung, pentru noi toţi.

 © Alex Tomazatos

una este să strângi un pet, alta este să plantezi un pom, dar cu totul altceva este să înţelegi şi te schimbi, şi pe tine şi pe ceilalţi de lângă tine. vorbesc despre pădurea pedagogică, în care tinerii elevi care vor să facă voluntariat să poată găsi nu numai profesori care să-i îndrume printre secretele - multe uitate - ale naturii, ci şi să pună în practică nişte Valori - multe şi mai uitate: respect, responsabilitate, solidaritate şi implicare. toate în acelaşi timp cu promovarea Culturii. Atât o cultură organizaţională puternică, inspirată de lideri autentici, dar şi o cultură inspirată de artişti. bunăoară, i-am întâlnit aici pe florin iaru, pe cecilia ştefănescu, pe marin mălaicu-condrari, pe dan coman, pe cosmin bumbuţ, pe ada milea, pe nucu pandrea, dar şi pe alţii, ce şi-au lăsat aici urmele.

cert este că am plecat din acest loc inspirat de bucuria faptelor bune şi încărcat de speranţa în cei mai tineri de lângă mine. entuziasmat că am întâlnit aici un grup de Oameni, despre care voi scrie într-un post viitor, aici.

romania summerbooks

e chiar din românia, de aici

de aici

femeia care cântă

incendii

imdb

un film care pe mine m-a impresionat teribil, dar nu prin scenariu, destul de bine construit şi având la bază o piesă de teatru.
ci prin imaginile fruste ale realităţii lumii noastre, lume atât de rău alcătuită, cu neputinţă de schimbat:
pocnetele împuşcăturilor m-au asurzit, fie că moare un logodnic, o fată, un băiat sau câţiva călători anonimi musulmani într-un autobuz.
imaginile oraşelor din orientul mijlociu, arse de ură, sălbăticie şi război - regizorul canadian a ştiut să le-aşeze "obiectiv" în faţă cu cruzime, pe firul poveştii.
chipul impenetrabil al lubnei azabal care bântuie filmul, ca şi personajul său.

un film care, prin impactul său, m-a-ntors pe dos. ca biutiful. sau gomorra.

ricşarul

literatura neeuropeană are dezavantajele ei, chiar şi în epoca de azi a globarizării. de pildă, un scriitor minunat ca lao she e un nume necunoscut cititorului român, deşi e numele unuia dintre cei mai mari scriitori chinezi ai secolului 20, - un clasic al literaturii moderne chineze. poate şi pentru titlul nefericit al celui mai bun roman al său, omul cămilă (1936), tradus de pildă în alte limbi ricşarul. 

romanul este unul psihologic, în sens dostoievskian, dar în care lipseşte misticismul. xiangzi, un ricşar tânăr şi viguros vine de la ţară şi se loveşte de mentalitatea urbană a beiping-ului (beijing), iar fondul romanului, pe care sunt tuşate cu delicateţe ironică întâmplările, constă în conflictul interior al personajului. cum spuneam, dostoievskieşte.

visurile tânărului nu sunt prea mari, el nu e un raskolnikov idealist. el vrea doar să aibă ricşa lui şi să nu mai muncească cu ricşe închiriate, apoi să găsească o fată curată şi harnică, alături de care să trăiască modest şi cinstit. pentru că lui chiar îi place să fie ricşar.

dar nu-i place să-şi facă prieteni, să se întovărăşească cu alţi semeni. "să faci totul numai pentru tine însuţi şi în acelaşi timp să te autodistrugi , iată cele două faţete paradoxale ale individualismului". (p.281)

copertele ediţiilor în engleză şi franceză

xiangzi are ghinioane încă de la început: ricşa sa nouă e rechiziţionată pentru război, este sedus de o fată bătrână urâtă poreclită tigroaica - femeie care îi va distruge de tot prospeţimea şi puritatea cu care venise de la ţară şi care va face din el un păcătos (p.69) -, are treburi cu poliţia etc. însă cel care-i provoacă cele mai mari necazuri, dar şi cele mai mari bucurii este personajul pe care el, xiangzi, îl iubeşte cel mai mult şi care îl trădează: oraşul, beijingul. oraşul lui drag: totul îi era familiar, drag, făcea parte din fiinţa lui, iar de-ar fi fost să moară acum, acolo, ar fi privit asta drept o dulce alinare. (p.42)

citeşte şi despre zăpada de primăvară de yukio mishima aici.

un roman scris alert, cu multe întâmplări, dar şi cu multă profunzime. autorul - poate şi influenţat de ideologia comunistă contemporană lui - cântăreşte lucrurile în termeni umanişti şi axiologici. 

societatea capitalistă semăna cu o sită mare şi deasă prin care se cerneau şi banii şi principiile; banii se scurgeau încet, încet prin ochiurile dese ale sitei, în timp ce principiile, neavând formă, se prelingeau nepăsătoare prijn orice gaură, indiferent cât ar fi fost de mică. (p.88)

era atât de sărac, încât nu-şi putea permite să mai aibă şi conştiinţa pătată. (p.145) dar, până la urmă, onoarea, ambiţia, devotamentul, onestitatea se dovediseră a fi de nici un folos, fiindcă viaţa lui era o viaţă de câine. (p.151)

după ploaie, poeţii cântă frumuseţea florii de lotus împodobită cu mărgele de apă ca perlele, admiră curcubeul; la oamenii săraci, însă, când capul familiei e doborât de boală din cauz ploii, toţi ai casei crapă de foame. ploaia în sine este nedreaptă, deoarece cade peste o lume a nedreptăţii. (p.223)

şi 2 lucruri funny:

- a lua de nevastă o femeie care a avut amanţi e ca şi cum te-ai mulţumi cu resturi de la ospăţul altora. (p.75)

- era aşa de puternic acum, că încă de mic copil făcea gaură în pământ ori de câte ori trăgea câte un vânt. (p.165)

lao she, omul-cămilă (luòtuo xiángzi), editura institutului cultural român, bucureşti, 2004, traducere din chineză de cristian mocanu, 296 de pagini

coperta de floarea ţuţuianu

romanul a fost ecranizat în 1982 şi poate fi văzut în chineză aici.

o karenină scriitoare

considerată capodopera sa, cartea mi-a stârnit curiozitate - tipa a luat, e drept, la 45 de ani după ce l-a scris, nobelul. 

şi-am dat de-o carte ciudată.

la început, mi s-a părut o peltea tâmpă, feministă de tipul vai, noi, femeile, nu mai suportăm mitocănia bărbaţilor, trebuie să rămânem singure şi să ne creştem singure copiii. "bărbaţii nu mai sunt deloc necesari - fiindcă nu mai aveţi încredere în ceea ce sunteţi" (p.267)

dar mai apoi, acţiunea a început să se răsfire ca un evantai, să devină o carte despre africa neagră văzută prin ochii unor tineri intelectuali, despre o scriitoare de succes, despre marxismul englez al anilor '50, despre dragoste, despre singurătate... bărbaţi. femei. legaţi. liberi. buni. răi. da. nu. capitalism. socialism. sex. dragoste... (p.71)

o carte grea, carevasăzică. nu m-a lăsat indiferent, deşi m-a bătut gândul deseori s-o las. dar am continuat, intrigat de anna wulf, personaj principal care ţine caiete / jurnale / romanul însuşi. ea e o scriitoare blazată care a scris un roman de succes şi de pe urma căruia trăieşte. locuieşte singură, deşi are o fiică. are o bună prietenă şi ea singură, cu un fiu. blocată în a mai scrie altceva, scriitoarea îşi reciteşte jurnalele şi caută să se elibereze de neputinţa de a schimba lumea sau măcar pe ea însăşi, prin terapie. iar în fluviul tuturor poveştilor, doris lessing îşi aruncă tot lestul furiilor şi neputinţelor ei de intelectuală: literatura e o analiză "a posteriori".

romanul m-a ajutat să realizez că doctrinele politice se spulberă deîndată ce se instituţionalizează - ca şi religiile, de altfel: noi credeam că lumea o să se schimbe şi că totul o să fie frumos, iar acum ştim că n-o să fie aşa. (p.205). de asemenea, am înţeles eşecul partidului comunist în ţările capitaliste dezvoltate, din cauza lipsei unei nevoi colective - bunăstarea materială - care l-a creat. iar dacă, pentru un trai mai îmbelşugat, oamenii se asociază în partide şi luptă, pentru o bunăstare spirituală, oare cum se asociază?

motivul pentru care partidele comuniste din vest se prăbuşiseră sau urmau să se prăbşească era acela că se dovediseră incapabile să spună adevărul, în orice privinţă; şi din cauza îndelungii lor obişnuinţe de a spune minciuni lumii, nu mai puteau distinge adevărul nici pentru ele însele. (p.574)

pe 700 de pagini, m-am convins că intelectualii, chiar şi femei, ajung până la urmă reci, cinici, dezamăgiţi de iluziile pierdute. poate mesajul cărţii este că nimic nu contează, nimic nu are formă - or, nici un om nu suportă asta. 

poate de-asta am renunţat să citesc ultimele 50 de pagini ale cărţii şi poate nu le voi mai citi niciodată. deci nu ştiu dacă anna din acest roman păţeşte ceva ca în cel clasic.

doris lessing, carnetul auriu (the golden notebook), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de cristiana vişan şi ciprian şiulea, 776 de pagini

coperta de

o altă impresie la andreanum.

romanul lui a.l.ş.

polirom anunţă că în curând va apărea romanul lui alex leo şerban, litera din scrisoarea misterioasă, scris în engleză la buenos aires şi lisabona.

„o fantezie ludică plină de umor, o farsă, un fel de glumă literară în care el îşi imaginează o întâlnire între borges şi fernando pessoa, în creierele lor. este un micro-roman cu totul şi cu totul insolit”, spune traducătoarea cărţii, antoaneta ralian aici.

filmu' ăsta-i o şinşilă!

muntele roşu

imdb

actorii din film sunt ca şinşilele,
regizorul a regizat ca o şinşilă,
filmul per ansamblu arată ca o şinşilă.
- asta în spiritul clipului de mai jos.

p.s. evident, mi se va aminti de libertatea tinerească în opoziţie cu societatea sârbească alienantă post-comunistă/pre-capitalistă, de autenticitatea personajelor, de imaginea filmului şcl. ce dacă cei 2 skateri îşi bagă ace-n piele, se-mbată, distrug, fură, îi imită pe jackass-şi şi sunt cool şi premiaţi la tiff. pentru mine, cretinismul nu e artă. sunt, desigur, un încuiat.

cărtăşaguri (1)

zen

jurnal, 2004 -2005
nefericitul meu jurnal. a ajuns să strângă atâtea dejecţii, atâtea pagini nedemne de el şi de mine. atâta bâlbâială şi atâta frică. (p.169)

ceea ce nu e un lucru uşor pentru un cititor curios, mai ales pentru cel obişnuit cu ficţiunea lui mircea cărtărescu. zeci de pagini de văitări, suferinţe interioare, căutări - toate provocate de sterilitatea creatoare de a începe obitor, aripa dreaptă. 

cum naiba, îţi spui. un om care are de toate - familie, casă, celebritate, şi el se aoleşte atâta!
crezusem că nu scriu din lipsă de condiţii. făceam crize de isterie că n-am spaţiu, timp, că nu-mi ajung trei dimensiuni şi o săgeată ţindind spre viitor. de aproape o lună am câte dimensiuni vreau, şi nu fac nimic. (p.139)

însă nu e vorba de viaţă aici, ci de scris. ceea ce e Altceva. pentru scriitorul cărtărescu, se pare că scrisul e Salvarea. n-o spune niciodată explicit - doar e scriitor - însă asta se înţelege. iar ea vine de undeva de sus, sau dinăuntru:
singura ta şansă (şi calea cea adevărată) e să nu scrii în imanenţa scriiturii, să nu trăieşti, să nu respiri lângă ceilalţi. să faci ceva nu demodat, ci împotriva istoriei, ceva deja atât de vechi, încât să nu se poată-nvechi. să porneşti, să fi pornit, invers din starter, să desfăşori un spectacol care nu e al literaturii, ci al minţii tale, dacă mintea ta e-n stare de asta. (p.80)  
natura mea nu e sclipitoare , ci mai curând indecisă, "bălmăjită", ceea ce, stilistic, s-a convertit în pagini mediocre şi laxe. doar că, aşa lipsit de resurse, de cultură reală, de inteligenţă superioară, cum sunt, am avut... mirarea, fericirea, dubiul şi până la urmă oroarea (cum să spun? oricum, dar nu "şansa" sau "norocul") să pătrundă uneori - evident! - altceinava în mintea mea, să mi se dicteze, pur şi simplu, mare parte din tot ce am scris vreodată. mi s-a dat o forţă pe care am resimţit-o mereu ca străină de mine... (p.25)

evident, noi ştim că orbitor 3 va fi scris, aşa că ce ne rămâne e să empatizăm, atât cât înţelegem, şi să ne bucurăm de bucuriile omului m.c. alături de fiul mititel şi de nefericirile aduse de bătrâneţe:
trăim prea puţin: din cauza asta nu dibuim ce-i cu noi, ce se-ntâmplă.nu apucăm să ieşim nici din camera noastră, darmite pe culoarele nesfârşite. (p.68)
noapte de noapte mă întreb cât oi mai avea de trăit. şi sudoare şi gâfâit şi sărit brusc în sus şi refuz, din toată fiinţa mea, al gândului că voi dispărea pentru totdeauna. teroare nemărginită la gândul că sunt în partea finală a vieţii, că acum sau peste 25 de ani voi dispărea ca şi când n-aş fi fost. (p. 136)
de obligaţiile sociale şi mediatice, de nefericirile altor cărţi publicate - am scris de ce iubim femeile şi baroane cum aş împleti flori de hârtie sau aş face mărţişoare ca să supravieţuiesc şi să umplu cu ceva un timp oricum steril. un fel de substitute de tăcere. (p.157) - de plăcerile şi neplăcerile călătoriilor din franţa, danemarca, austria.


nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil. (p.37)

avem liste de lectură: nu-i plac falconer (cheever), ispăşire (mcewan), născuţi morţi (amis), clubul putegaiurilor (coe), la ce ne gândim când vorbim despre iubire (carver). îi plac doar mătase (baricco) şi câţiva clasici: celine, kafka etc.

(va urma)

mircea cărtărescu, zen, jurnal, 2004 - 2010, editura humanitas, bucureşti, 2011, 629 de pagini

coperta de angela rotaru

planurile mele livreşti de caniculă

• dacă voi avea timp, mi-am propus să-mi completez câteva lacune literare. cum ar fi 

            - persuasiune de jane austen
            - fii şi îndrăgostiţi de d.h. lawrence
            - corecţii de franzen, că tot le-a reeditat poliromul pe ultimele două.

• să recitesc câteva povestiri preferate din kafka
• să mă distrez cu o antologie, cum e cea despre primul job
• recomand tuturor pentru vară romanul clasic românesc şi bun, dimineaţă pierdută a gabrielei adameşteanu, despre care am scris aici, acum reeditat într-o ediţie foarte prietenoasă, la 19 lei.

povestea teroristei cititoare

pentru că zen, ultimul jurnal al lui cărtărescu aminteşte (şi) de întâlnirea scriitorului cu autoarea blogului terorism de cititoare, într-o zi, pe o terasă din b-dul ana ipătescu, mi s-a făcut brusc poftă să scriu câte ceva despre blogul ei, acum că emoţiile de-acum 2 ani ale "scandalului" prilejuit de închiderea lui - cred eu - s-au mai răcit.
mai ales că sunt persoane care colindă acum pe net şi nu ştiu, probabil, cine este terorista.

autoarea îşi deschide blogul în mai 2006, unde începe, sub pseudonimul luciat, să scrie despre cărţile care-i plac, dar şi despre celelalte, care nu. se apleacă cu inocenţă asupra fiecărei cărţi, fie că e scrisă de teo bobe, georges simenon, murakami sau benoit duteurtre. fie că e vorba despre o carte de povestiri, de versuri sau roman.
ei bine, această inocenţă de admirat nu poate să nu fie imediat remarcată de cititorii de bloguri şi de cărţi, refractari la limbajul aspru, livesc şi „profesionist” al criticii literare, aceasta din urmă aplecată mai mult spre orgolii meschine şi partipriuri, decât spre lectură.

mai ales că în această perioadă, românii descoperă farmecele blogului, chiar şi intelectualii scorţoşi care găsesc aici o lume altfel, populată de pseudonime, îndrăzneli, "libertate", chiar dacă şi iresponsabilitate. sub un pseudonim, poţi spune orice despre orice.
tot în această perioadă, polirom pune în mâna cititorilor români romane scrise de tineri autori români, ignoraţi până acum în favoarea celor străini traduşi. opiniile sincere ale blogăriţei despre unele din ele nu au cum să nu fie observate, de autorii înşişi inclusiv. mulţi dintre ei se găsesc practic, pentru prima dată, faţă-n faţă cu părerea sinceră a cititorilor.

cine citeşte blogul, nu poate să nu admire dragostea de carte a blogăriţei, dragoste resimţită cu fiecare lectură a peste trei sute de cărţi, dragoste transmisă mai departe şi altora - eu însumi iau hotărârea de-a-mi deschide acest blog doar pentru-a "publica" un alt punct de vedere decât cel al "teroristei".


mulţi se lipesc de blog şi se bucură să fie băgaţi în seamă de apriga blogăriţă. scrie des şi citeşte mult. ştiu autori care-şi dau pe mess cum că olala, le este comentată cartea de teroristă. ştiu editori care se bucură că vânzările online cresc odată cu recenziile de pe blogurile livreşti, al căror lider e ea.
e un fapt: în blogosfera noastră de-nceput, iată, apare un blog care scrie despre cărţi, unde e promovată Cartea şi Lectura. şi care mai are şi succes. pare-se şi niscaiva autoritate.

dar valul de admiratori atrage şi valuri de retractori. apare reacţiunea. e de-ajuns să greşeşti ceva în vreun comentariu, că eşti amendat imediat pentru ignoranţă. cu multă satisfacţie pentru cel ce amendează superior, cu multă ranchiună pentru cel ce e amendat.

în blogosferă, pseudonimele nu iartă. şi, tot în blogosferă, investiţia emoţională e exponenţială. pare că e partea fiecăruia de idealism, partea fiecăruia ascunsă - mister hyde, cum îmi spunea un regretat amic.
aşa că e de-ajuns ca cineva să fie călcat pe coadă şi, dacă vrea, poate nutri planuri de răzbunare. ceea ce acel cineva şi face: pastişe, pamflete şi detectivisme pe blogul său dar şi "atacuri" pe ale altora. terorista devine pentru el o obsesie nutrită încet şi persuasiv. alimentează, pesemne, o frustrare de inferioritate. iar dacă obsesia întâlneşte şi o personalitate culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic, se coace de-o "conspiraţie".

momentul culminant. pe blogul său, cineva-ul jignit afirmă că ştie cine e omul dincolo de pseudonim: soţia unui scriitor lăudat la un moment dat pe celebrul blog. incongnitoul devine cunoscut, călcîiul lui ahile sângerează. personalitatea culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic se alătură repede să culeagă "laurii". iar autoarea blogului "incriminat" ce face? anunţă retragerea.

investiţia emoţională e imensă:
pe de-o parte, din partea teroristei - bucuria cu care scrie şi vorbeşte cu ceilalţi despre cărţi se transformă brusc în regret şi dezamăgire cruntă. pe de-o parte, din partea emulilor, ceilalţi blogări, scriitori sau simpli cititori anonimi - se înfurie că îşi pierd liderul şi nu pot face nimic, s-au implicat mult (chiar şi pasiv) până acum.
pe de altă parte, cei doi savurează victoria. poate nu le vine să creadă - a fost chiar aşa uşor?

rezultatul practic? nici unul.
după dispariţia blogului terorism de cititoare, "moda" blogurilor livreşti se stinge încet. unii poate nu vor să împărtăşească aceeaşi soartă. nu au tupeu să lupte. emulii care au bloguri scriu mai rar, dacă nu-şi abandonează blogurile. chiar acum când scriu, acel cineva continuă cu blogul său, scrie pamflete despre politică şi fragmente scurte din romanul propriu. momentul său de "glorie" a trecut. poate nici nu-şi dă seama. personalitatea culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic nu mai e printre noi decât cu spiritul. "lupta" contra teroristei n-a fost decât o joacă virtuală.

cu siguranţă, terorista cea reală continuă să citească cu aceeaşi plăcere cărţi. probabil că mai citeşte şi bloguri. are şi cont de facebook şi, din când în când, îşi mai curăţă blogroll-ul, în funcţie de vechile sau noile simpatii. rămânem fiecare cu nostalgia: ce epocă frumoasă pentru cititorii de cărţi, ce epocă frumoasă pentru blogării livreşti, ce epocă frumoasă pentru acei autori recenzaţi!

m-am întâlnit cu multe persoane care ştiu cine e terorista, dar nu vreau nici acum să aflu. nu c-ar fi fost o mare miză, însă aş strica unul din farmecele atât de contingente ale blogosferei româneşti.

biblia modernismului românesc

m-am bucurat când am găsit la un anticariat această carte, citită în studenţie cu un entuziasm nebănuit. istoria civilizaţiei române moderne este cartea nu a unui critic literar, ci a unui intelectual curios despre viitorul ţării sale. iar pentru că nu poţi gândi viitorul, fără să înţelegi trecutul, demersul lui lovinescu este deschizător de drum în înţelegerea civilizaţiei modenismului românesc. alături de burghezia română - amândouă apărute în aceeaşi perioadă - socotesc cartea o "biblie" a modernismului.

şi mai e un motiv: crearea "capitalismului" de azi e oarecum similară creării "capitalismului" originar românesc, despre care e vorba în carte.

***

partea întâi - forţele revoluţionare

ideea părţii unu a acestei cărţi este că, pe fondul unei înapoieri la nivel de ev mediu a civilizaţiei rămâneşti, adevărata schimbare o aduc revoluţionarii de la 1848, sub influenţa mişcărilor - ideologice şi sociale - pariziene: rupând cu trecutul imediat şi istoric şi, deci, cu doctrina evoluţiei lente, ce ne-ar fi menţinut multă vreme în cadrul regulamentului organic, paşoptiştii au făcut din revoluţie principiul generator al civilizaţiei noastre, singurul, de altfel, posibil poparelor tinere, împotriva căruia, în zadar s-au ridicat forţele tradiţionalismului. (p.170) în timp ce altor popoare le-a trebuit şase-şapte veacuri şi multe zguduiri revoluţionare, noi am trecut, în mai puţin de un secol, prin toate treptele capitalismului burghez. (p.81) - evident, această "grabă" e un lucru bun, dar şi unul rău: sărirea unor etape presuspune şi nişte lacune, greu de restabilit, care pot strica totul. şi acum, recuperarea în doar 20 de ani a "capitalismului" de la un regim comunist care a durat 2 generaţii  a dus la ceea ce trăim azi, nicidecum la o democraţie stabilă, ci la una firavă, în pericol oricând să se frângă.

de asemenea, importantă mi se pare, la eugen lovinescu, deplasarea gândirii de la trecut spre cea pe prezent şi viitor, mai rar în mentalitatea românească anchilozată: ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi strănepoţii; nu suntem numai punctul ultim al unei generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii virtuali ai strănepoţilor târzii; obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut. (p.75)

ion brătianu este omul politic cel mai "modern" al româniei, întrunind 2 calităţi: puterea viziunii unită cu cea a realizării. (p.159) aş adăuga că acum, nici un om politic nu le întruneşte.

partea a doua - forţele reacţionare

în faţa forţelor progresiste,  o mare parte din clasa politică şi dintre cei cu privilegii se împotrivesc vehement, cu o forţă de inhibiţie socială de natură aproape mistică. mai ales în moldova, vârful cultural de lance fiind, evident, junimea. fără vreo reformă mai de doamne-ajută în domeniul agrar, elitele îşi aduc aminte de ţărani: poporanism, semănătorism şi ţărămisme. cu iluzia unui punct de plecare strict ştiinţific, toţi aceşti cugetători - kogălniceanu, p.p. carp, maiorescu, eminescu, iorga, rădulescu-motru - au avut o atitudine neştiinţifică faţă de fenomene sociale care, prin faptul existenţei lor, trebuiau aplicate şi nu condamnate principial. (p.325) evident, şi din punct de vedere literar, reacţiunea se transformă în satiră socială la adresa noilor realităţi pseudo-burgheze - alecsandri, caragiale.

partea a treia - legile formaţiei civilizaţiei române

dincolo de incursiunile - deseori contestabile - în istoria civilizaţiilor, lovinescu explică legea sincronismului social - bază a formării civilizaţiei moderne:
1. imitaţia integrală a ideilor apusului (dinafară) de către pătura superioară românească (înăuntru) - transplantarea integrală a invenţiei
2. apare spiritul critic în adoptarea acestor idei; de asemenea, ideile sunt adaptate şi prelucrate, ceea ce le conferă specificitate - prelucrarea prin adaptări succesive la spiritul rasei
3. imitaţia se poate îndrepta accidental şi în trecut, creând un tradiţionalism fără acoperire

alte idei interesante:
- din punct de vedere al creaţiilor culturale, ortodoxismul înseamnă până în sec.19 copierea textelor religioase slavone, schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar la ornamentele stilizate ale chenarelor uşilor şi ferestrelor, înghesuia muzica în tipic  şi nazalizare greco-turcească şi nu lăsa să se dezvolte decât arhitectura bisericească prin unirea stilului biznatin cu oarecare inovaţii apusene. (p.70)
- literatura n-a putut ţine pasul revoluţiei sociale (p.113) - şi cred că nici acum
- modernismul a dus proprietatea de la o funcţie absolută, la o funcţie socială. (p.123)
- formaţia societăţilor e dominată de idei actuale şi de legi economice, fără legătură cu ideologia şi economia trecutului. (p.129)
- marx: nu conştiinţa oamenilor le condiţionează existenţa, ci dimpotrivă, existenţa socială le condiţionează existenţa (p.153) - idealul francezului - absorbirea individului de către stat; idealul englezului - individul plin de iniţiativă, duşman al tiraniei statului. (p.439)

eugen lovinescu, istoria civilizaţie române moderne, editura ştiinţifică, bucureşti, 1972, ediţie de zigu ornea, 516 pagini

coperta de ioana dragomirescu

abc - leapşă de la tomata

tomata îmi trimite de aici o leapşă livrească cu nume de cărţi preferate. a fost tare greu!

A – anna karenina - tolstoi
B – barabas - par lagerkvist
C – capetele schimbate - thomas mann
D – dragostea în vremea holerei - marquez
E – educaţia sentimentală - flaubert
F – femeia părăsită - balzac
G – ghepardul - lampedusa
H – homo faber - max frisch
I – iubita locotenentului francez - johnn fowles
Î – în căutarea timpului pierdut - proust

  matthias stom, tânăr citind la lumânare

J – jurnal - julien green
K – kitchen - banana yoshimoto (chiar mi-a plăcut, la un moment dat. şi nu puteam pune kafka la malul mării)
L – lolita de nabokov
M – metamorfoza de kafka
N – narcis şi gură de aur - hesse
O – o mie şi una de nopţi - ***
P – povestiri - cehov
Q – don quijote – cervantes
R – romeo şi julieta - shakespeare
S – sfârşit de partidă - beckett
Ș – şotron - julio cortázar
T – templul de aur - yukio mishima
Ț – viaţa la ţară - duiliu zamfirescu (sic!)
U – ulise – joyce
V – verişoara bette - balzac
W – winnetou - karl may (n-am avut ce face, dar a fost o carte îndrăgită tare)
X – ????
Y – ferdydurke - gombrowicz
Z – zilele regelui - filip florian

s-o ia cin'se-ncumetă!

un mare scriitor contemporan, după time magazin

un scriitor român e pus alături de nume celebre ale literaturii contemporane. o ştire de observat.

a se mai vedea şi aici. via bazavan.

un roman cu câini

promovare entuziastă:
oprah include romanul în "clubul" ei de carte pe o listă cu anna karenina, dar şi cu spune că eşti de-al lor de uwem akpanşi (sic!), listă care - desigur - îi transformă pe scriitori în milionari.
şi stephen king îl laudă ca pe-o carte de re-recitit în această viaţă prea scurtă.

deci, great expectations.

ca idee generală, cartea e interesantă. scrisă realist, clasic, spune o poveste, cum arată şi titlul. este inspirată din hamlet-ul lui shakespeare, numai că "prinţul danemarcei" are aici 14 ani şi e mut. iar ca tovarăşi, 4 câini.

punctul forte mi s-au părut personajele canine, unele chiar susţin monologuri şi de la jack london n-am mai citit aşa ceva. într-o primă parte, edgar sawtelle (tânărul hamlet) îngrijeşte, împreună cu familia, o crescătorie de câini de companie. va fugi apoi de acasă, ca să se maturizeze adică. iar la final, acţiunea se încheie dramatic.

mi-au plăcut tare zilele de drumeţie ale tânărului, prin pădure, împreună cu 3 câini, fiecare cu personalitatea lui, câini pe care el însuşi i-a crescut şi dresat. mi-a mai plăcut, de asemenea, prietenia cu henry, bărbatul ursuz din pădure.

citeşte şi despre revolta împotriva împoponării din cartea lui witold gombrowicz

o copertă a ediţiei americane

nu mi-au plăcut anumite burţi în economia cărţii, scrisorile specialiştilor chinologi către bunicul lui edgar, de pildă. sau anumite mistere neelucidate la final şi suspendate. şi nu mi-a mai plăcut, de asemenea, mesajul cărţii. mai bine spus, nu mi-a plăcut absenţa mesajului cărţii. în afară că am descoperit cum e cu creşterea câinilor - eu, care n-am avut niciodată un animal - şi în afară de plăcerea poveştii, nici un mesaj. parcă autorul şi-a exersat talentul scriitoricesc de dragul talentului scriitoricesc şi nu de al operei. ceea ce mi se pare puţin pentru o carte aşa de lăudată şi atât de vândută.

după mine, e o carte bună, de citit pe plajă (cum am şi făcut sâmbătă). şi e-adevărat, sunt momente când n-o poţi lăsa din mână.

david wroblewski, povestea lui edgar sawtelle (the story of edgar sawtelle), editura rao, bucureşti, 2010, traducerea de oana barbelian şi andreea seler, 700 de pagini

coperta neprecizată

desculţ prin oraş

când alţi copii se duceau în vacanţe la bunici la ţară, eu veneam la bunici la constanţa. sunt cele mai frumoase amintiri de vacanţă. mama mare avea o grădină plină de flori parfumate, iar când veneam de la plajă, casa era numai răcoare. locul de plajă al familiei era, aproape invariabil, mamaia. mai precis zona perla, de unde se putea auzi radio vacanţa. aici, ai mei, constănţeni neaoşi, m-au învăţat să respect orele de plajă şi geamandurile. n-au folosit niciodată creme, umbrele sau şezlonguri, ci au căutat să se bucure cât mai natural de soare, nisip şi de mare. am şi-acum în imagine plajele "comuniste" ticsite de trupuri goale, alături de care, de exemplu, stăteam la coadă la bere, sucuri şi mici. 

după ce ne-am mutat în constanţa - părinţii au revenit la matcă - şi m-am mai mărit, mi-am ales eu un loc al meu, petecul meu de mare, în care să mă simt cel mai bine. un loc din zona cazinoului din mamaia, de-a dreapta unui promontoriu pe care, mic fiind, mă urcam să admir cu tata pescarii. aici marea intră în trepte şi te poţi bucura de o apă limpede şi calmă, până hăt, departe. limba de nisip e fină, lată şi mărginită de cabine de schimb şi de duş.

ei bine, sâmbătă am fost la plajă. pe locul "meu". pe care însă a trebuit să-l caut, ca într-un labirint. minotaurul - "civilizaţia", firul - memoria. am găsit acum o bună zonă cu platforme de asfalt şi de lemn, o alta năpădită de sute de şezlonguri albe şi umbrele inscripţionate, şi o alta fie împrejmuită de terenuri pentru volei sau fotbal, fie umbrită de chioşcuri şi alte caşcarabete. din spaţiul larg cu nisip, nu a rămas decât un petec de câţiva mentri pătraţi, în jurul unui tomberon de gunoi.  unde mi-am întins prosopul.

când ieşeam altădată din apă, mi-era greu să găsesc pe fâşia de nisip, printre-atâtea cearşafuri, un semn de reper. acum, ieşind din apă, am văzut un oraş.

nu înţeleg de ce li se pare unora civilizat şezlongul, când dedesubtul acestuia e-un nisip fin pe care puţine litoraluri îl au. nu înţeleg de ce li se pare unora civilizată dispariţia cabinelor de schimb sau de duş. nu înţeleg de ce li se pare unora civilizată păşirea pe lemn sau beton, în loc de nisip. 

se urbanizează plajele? 

oamenii se simt atât de străini faţă de nisip, încât vor să-l familiarizeze cu asfalt?

sau doar avem de-a face cu oameni proşti?

aşa că, în semn de răzbunare faţă de oraşul care mi-a distrus "petecul de mare", am luat-o acasă pe jos, desculţ, pe bulevarde şi străzi. am simţit, dincolo de pietricele şi gunoaie, că mânjesc urbanitatea prezentă cu nisipul copilăriei de pe tălpi. vorba bibliei, am scuturat de pe picioarele mele praful constanţei.   

pictura: picioare de piatră de caroline evans, de aici.

de pe urma unui om rămân şi cărţile şi filmele pe care le-a iubit

invaziile barbare (les invasion barbares, 2003)

imdb

un tânăr bogat află că tatăl său de departe mai are puţin de trăit. îi vine aproape şi se gândeşte să-i facă ultimele clipe fericite, indiferent cu ce costuri. ajută până la urmă şi la moarte. 

un film deci despre moarte, morală, ratare, dar mai ales iubire. într-o epocă de profundă barbarie. 

pe alocuri, un domn lăzărescu intelectual, afemeiat, cu un fiu bogat. nu e mult talent actoricesc, însă scenariu mie mi-a plăcut, măcar pentru acele bavardeli intelectuale. 

totuşi, deşi vorbesc despre cărţi şi filme până când mor, unii intelectuali se mai întreabă şi despre ce-au lăsat în urmă, ceea ce e ok. de văzut, dar nu neapărat.
 

mai jos un fragment de reţinut. 

contrar a ceea ce crede lumea, secolul 20 nu a fost chiar atât de sângeros.un milion de oameni au murit în războaie, la care se adaugă 10 milioane din timpul gulag-ului rusesc şi un milion pe câmpurile de luptă din China. asta înseamnă 13 - 13,5 de milioane de morţi.

nu este prea impresionant în comparaţie cu secolul 16, când spaniolii şi portughezii au reuşit, fără camere de gazare sau bombe, să facă să dispară 150 de milioane de indieni din america latină.

e muncă multă, 150 de milioane de persoane dintr-un foc. veţi spune că au avut susţinerea

bisericii, dar totuşi e muncă multă. între timp, în america de nord, olandezii, englezii, francezii şi americanii s-au simţit inspiraţi şi au decapitat încă 50 de milioane. în total 200 de milioane de morţi. cel mai mare masacru în istoria umanităţii.

asta s-a întâmplat aici, în jurul nostru. şi nici măcar un mic muzeu al holocaustului.

cum îmi plac tabloidele

© philip belger

phil berger a tabloidizat copertele câtorva clasice şi a primit şi un premiu pentru asta, student silver addy aaf greenville.
singurele tabloide care-mi plac.

choke by chuck

a doua după survivor. la 10 lei. copertă kitsh (după afişul filmului), da' mişto. 

personajul principal, victor mancini, face parte dintr-un cerc de obsedaţi sexual:

ai auzit-o pe-aia cu petrecerea surpriză aranjată pentru o casnică drăguţă, când toţi prietenii ei şi familia s-ar fi ascuns, cică, într-o cameră, iar când au năvălit peste ea ca să-i ureze "la mulţi ani", ar fi găsit-o întinsă pe canapea, în timp ce câinile casei îi lingea untul de arahide dintre picioare? (p.17)

sau indivizii care au alunecat la duş şi au căzut fix în sticla unuroasă cu şampon. care au fost atacaţi de unul sau mai mulţi necunoscuţi şi sodomizaţi cu lumânări, bâte de baseball, ouă fierte (!), lanterne sau şurubelniţe, care acum se cer extrase. (p.18)

şi, deşi a făcut medicina, victor mancini lucrează figurant într-un parc-muzeu împreună cu prietenul său cel mai bun, danny, labagiu convins:

prima oară când am făcut laba, am crezut că eu am inventat-o. m-am uitat la mâna mea năclăită şi mi-am zis: "o să mă-mbogăţesc din asta". (p.44)

dar staţi liniştitţi, cartea nu are numai astfel de poante murdare de sex, acestea doar o condimentează - uneori prea mult - însă am găsit un adevărat manifest burlesco-tragic împotriva civilizaţiei & culturii americane, faţă de care personajul principal profită în felul său, de pildă, lăsându-se salvat de necunoscuţi.

dar mie cel mai mult mi-a plăcut mama lui, curajoasă şi asocială în tinereţe, iar acum, la bătrâneţe, alzheimerizată într-un sanatoriu. câteva ziceri de-ale ei: 

generaţia mea şi toată miştocăreala noastră nu fac lumea mai bună. ne petrecem atât de mult timp judecând ceea ce au creat alţii, încât noi, la rândul nostru, n-am mai ajuns să creăm decât foarte, foarte puţin. (p.128) Iluminismul s-a sfârşit. astăzi trăim în plin Întunecism. (p.113)

putem trece prin viaţă lăsându-i pe alţii să ne spună cine suntem. dacă suntem sănătoşi sau nebuni. sfinţi sau dependenţi de sex. eroi sau victime. lăsând istoria să decidă cât de buni sau cât de răi suntem. 

lăsând trecutul să ne hotărască viitorul.

sau putem hotărî şi singuri.

şi poate că ţine de noi să inventăm ceva mai bun. (p. 323)

de ce aţi citi cartea?
pentru că generaţia nouă de scriitori îl pastişează la greu pe palahniuk, pentru că atitudinea sa über-burlescă şi sexualizată faţă de prezent e socotită über-cool.
dar mie survivor mi s-a părut mai mişto.

chuck palahniuk, sufocare (choke), editura polirom, iaşi, traducere de mihai chirilov,324 pagini
coperta de manuela oboroceanu 

alte impresii la ioana ristea, ionuca, gabriel şi adela chioveanu.

lecţia de bacalaureat

când mass media şi nu numai se dă de ceasul morţii vizavi de rezultatele de la bacalaureat - de parcă nu ştia toată lumea că în ultimii ani se copia în draci ca absolvenţii să se-nscrie lejer şi fără examen la universitate, unde urmau să-şi confirme nivelul scăzut în faţa profesorilor, majoritatea la fel de dezinteresaţi.

ei bine, în această turmă de loaze, ce reflectă întocmai imaginea părinţilor, se mai găsesc şi pepite - doi liceeni care au luat 10 din prima: alina crăciun şi răzvan stoica. ceea ce ne spun ei este un lucru pe care îl ştim şi noi, dar numai din teorie. anume că reţeta succesului constă în muncă mai multă şi îndelungată: rămânerea peste ore şi învăţatul pe parcurs. 

într-o românie în care hoţii "deştepţi" devin miliardari într-un an-doi, reţeta aceasta a succesului e perimată. doar nu cu toţii - inclusiv eu - învăţam pentru examene doar în sesiune?

aşadar, ar trebui să învăţăm şi de la liceeni. cei care merită, evident.

ultimul ozon

cred că şi dacă ar fi fost dictatoare, catherine deneuve ar fi fost delicioasă, aşa cum este în acest film ca mamă, gospodină, soţie, amantă, patroană, deputată...

continuarea poate fi citită pe blogul cinesseur, aici.

eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.

dostoievski la adevărul

azi ziarul "adevărul" scoate primul volum din seria dostoievski - cărţi cartonate la 15 lei. 

de la fraţii karamazov la umiliţi şi obidiţi, seria răspunde perfect cititorilor - mulţi - ai scriitorului rus, care, în românia, e - încă - un best seller!

traducerile sunt cele vechi, bănuiesc, dar nu contează prea mult. mai multe aici.

amanta cea urâtă

dacă vreţi să citiţi o carte frumoasă, cu metafore minunate, înşiruite dramatic în jurul temelor mari ale literaturii ca naşterea, dragostea, moartea, singurătatea - CITIŢI cartea margaretei mazzantini, nu te mişca, distinsă cu premiul strega în 2002.

este confesiunea unui chirurg blazat şi trist, făcută fetiţei lui, angela, aflate pe patul de spital, între viaţă şi moarte. este confesiunea lui despre dragostea vieţii lui, o prostituată urâtă dintr-o mahala oarecare pe care o întâlneşte din întâmplare.

nu ştiu câţi oameni au iubit-o înaintea mea, dar ştiu că fiecare dintre ei, protejând-o sau rănind-o, a contribuit la plăsmuirea ei, a făcut-o să fie aşa cum este. (p.120)

n-a fost uşor să iubesc, angela, crede-mă, n-a fost, a trebuit să învăţ să mângâi o femeie, să-mişc mâinile aşa cum trebuie. mâini de ghips, întotdeauna am avut mâini de ghips în dragoste. (p.168)

deşi dragostea lor începe cu un viol, cea care violează va fi până la urmă femeia - îi violează bărbatului viaţa, căsnicia, paternitatea. toată viaţa de pân-atunci. relaţia devine una obsesivă, care-l schimbă, dar umanizându-l şi dându-i sens.

  

ce înseamnă să iubeşti, fetiţo? tu ştii? să iubesc a început pentru mine să ţin respiraţia italiei în braţe şi să-mi dau seama că orice alt zgomot se stinsese. sunt medic, ştiu să-mi recunosc bătăile inimii, chiar şi când nu vreau. îţi jur, era inima italiei cea care bătea în mine. (p.131)

cine te iubeşte există întotdeauna, există înainte de a te cunoaşte, există înainte de tine. (p.279)

n-am găsit fisuri cărţii, totul se citeşte dintr-o suflare. e atâta empatie cu personajul care povesteşte, că te-ndrăgosteşti tu însuţi, cititorule, de amanta cea urâtă, pe nume italia.

margaret mazzantini, nu te mişca (non ti muovere), editura polirom, iaşi, 2004, traducere de gabriela lungu, 311 pagini

coperta de angela rotaru-serbenco

altă părere la jacqueline. 

cartea a fost ecranizată în 2004 (imdb), cu penelope cruz în rol principal. iată trailerul:

şah la rege?

toată lumea arde de declaraţiile lui traian băsescu referitoare la fostul rege mihai. evident, băsescu nu e la prima gafă cât capra. în fine, la ce să ne aşteptăm din partea unui om incult cum e actualul preşedinte? la cunoştinţe istorice? la bun simţ? la viziune politică? politicieni cu aşa ceva îi numeri pe degete pe la străini, darmite pe la noi.

însă ceva mă pune pe gânduri: 

este monarhia o alternativă prezentă la haosul românesc? 

cu alte cuvinte, o posibilă regină margareta şi un principe radu pot fi utili româniei actuale? căci e clar, bătrânul rege mihai iese din discuţia despre conducerea efectivă. mai precis, dincolo de aspectele emoţionale ce însoţesc regalitatea românească ale fiecăruia dintre noi, - carol întâi cu independenţa, ferdinand cu unirea, carol al doilea cu interbelicul, aristocratismul, dar şi camarilele - sub aspect practic, sistemul monarhic mi se pare acum, în condiţiile de post comunism pseudo-democratic, o alegere nepotrivită. 

o regină margareta şi un principe radu?

în primul rând, lipsa unei experienţe politice şi de leadership a margaretei va duce probabil la înlocuirea incompetenţei actualei oligarhii neocomuniste cu o altă incompetenţă, din partea unei oligarhii monarhice. 

în al doilea rând, populaţia româniei - profund nearistocratică şi republicană - se va supune cu greu unui regim politic diferit. aş spune că ar putea avea loc mai degrabă o republicanizare a monarhiei decât o monarhizare a republicii. primele semne s-au şi văzut - le aminteşte şi băsescu - spiritul hrăpărţ in integrum al casei regale.

în plus, într-o monarhie, declaraţii ca ale lui băsescu ar fi pasibile de puşcărie pentru lezmajestate.  

nu, nu sunt de acord cu afirmaţiile lui băsescu vizavi de mihai. nu cred că regimul monarhic trecut a fost nociv româniei, ci, per ansamblu, benefic. însă sunt îndeajuns de realist să-mi dau seama că actualele persoane ce ar urma să ocupe tronul, în cazul unei reveniri la tron, nu sunt o alternativă la politica româniei pe termen scurt. 

cine ştie, în viitor, poate cu principele nicolae, următorul moştenitor (poza de sus), altfel vor sta lucrurile.