cum să-l citesc pe Cehov?

CUM NAIBA SĂ CITESC CEHOV? 

3 traduceri: una veche - de alice gavrielescu și tatiana panaitescu (polirom, 2009) - și 2 noi - de antoaneta olteanu (allfa, 2012) și de adriana liciu (polirom, 2014, reluată recent într-o antologie la humanitas fiction). 

• nu înțeleg al cui e pavilionul: al lui verné, verne sau verno? 
• doamna (sau femeia?) era de statură mijlocie sau mică? 
• cățelul șpiț era alb sau nu era alb? 

stau și mă-ntreb cu care traducere seamănă textul lui Cehov? 

și ce să înțeleg eu? 

Cehov, scriitorul meu preferat

 

„duelul“ de anton pavlovici cehov

anton pavlovici cehov 

duelul 

(Дуэль)

editura corint, bucurești, 2016

traducere de anca irina ionescu

130 pag. broșate

coperta de andreea apostol

nuvela duelul este una dintre nuvelele mai puțin celebre ale scriitorului, în comparație cu dramă la vânătoare - considerat singurul său roman - sau stepa. deși e mai propice ecranizării - conține o legătură extraconjugală, un scandal amoros, discuții metafizice à la russe, o dușmănie "de moarte" și un duel. ba chiar happy end. - bună rețetă, deci, pentru un film în 2010 - a se vedea trailerul de mai jos - și o dramatizare, cum a făcut-o la național alexandru dabija.

în căutarea adevărului din interior

duelul din nuvelă este unul real - însă este unul mai ales interior, din conștiința personajului laevski care, crezându-se om superior, caută un mediu în care să-și trăiască adevărata vocație. doar că vocația n-o găsește nici la femeia pe care a luat-o de lângă soț - ușuratica nadejda fiodorovna - nici în literatură - nu e nici hamlet, nici varianta masculină a annei karenina - nici geografic, pe malul caucazian al mării negre.

Poate că era foarte inteligent, talentat, admirabil de cinstit; poate că, dacă nu ar fi fost înconjurat din toate părțile de munți și de mare, ar fi ajuns un excepțional fruntaș al zemstvei, un om de stat, un orator, publicist, erou. Cine știe! (p. 25)

iată-l deci aflat într-o eroare. iar diferența dintre posibilitate și realitate poartă numele de ratare iar un ratat e un ratat oriunde și - așa cum va spune în momentul culminant al nuvelei -

Salvarea trebuie s-o cauți în tine însuți (p. 111) 

astfel că se întâmplă un fapt - care îi zdruncină acestui laevski conștiința și-l face să întrevadă printre atâtea minciuni - umbra unui adevăr. adevăr care-l și schimbă. căci -

Te poți împiedica și pe un drum drept, asta este soarta omului: dacă nu greșești în ceea ce este esențial, poți greși în amănunte. Nimeni nu știe care este adevărul adevărat. (p. 127)

În căutarea adevărului, oamenii fac doi pași înainte și unul înapoi. Suferințele, greșelile și plictiseala vieții îi aruncă înapoi, dar setea de adevăr și voința încăpățânată îi mână înainte și tot înainte. Și cine știe? Poate într-o bună zi vor ajunge la adevărul adevărat... (p. 130)

iată mesajul pozitiv al lui cehov - nicidecum credințele sau teoriile științifice îl pot salva pe om, ci recunoașterea erorilor și voința de a căuta adevărul.

sunt interesante ideile din nuvelă despre cei puternici și cei slabi, despre teorii biologice și teologice, despre moralitate și dezmăț.
desigur că e menținută și aici sincronicitatea naturii cu stările sufletești ale personajelor - ceea ce am învățat - ca cititor - de la cehov.

o capodoperă cehoviană de 130 de pagini.

iată trailerul ecranizării din 2010:

corespondență de cehov

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

colecția mea cehov

my beloved chekhov collection #AntonChekhov #bookstragram

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Feb 2017 la 05:52 PST

colecția de clasici a editurii litera

o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.

avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)

este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Sep 2016 la 13:09 PDT

„trei piese utopice“ de aristofan

aristofan

 trei comedii utopice (lysistrata.

 adunarea femeilor. păsările)

 (Λυσιστράτη. Ἐκκλησιάζουσαι.

Ὄρνιθες )

editura vitruviu, bucurești, 2010

 traducere de alexandru miran

 258 de pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

lysistrata

lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.

vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.

sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.

despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.

ilustrație de norman lindsay, sursa

adunarea femeilor

piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:

1. Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
2. Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)

cu alte cuvinte, punerea în comun a averii - comunismul - și liberalizarea sexului, prin care și urâtaniile și babornițele se vor bucura, și ele, de sex:

Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați, 
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)

ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa

evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).

piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.


păsările

citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.

Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)

dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.

astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.

         Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
         Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
         De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
         La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce  bărbatul aceleia, s-ar înălța printre nori, bătând din aripi, și după ce ar isprăvi întâlnirea de dragoste, s-ar întoarce bătând din aripi acasă.
         Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)

în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.

aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.

cehov despre tolstoi

Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens.
Mai întâi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că, dintre toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui.
Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare grav, căci Tolstoi scrie pentru toți. Activitatea lui servește de justificare tuturor așteptărilor și nădejdilor ce se pun în literatură.
Al treilea, Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare. Fără el, literatura noastră ar fi ca o turmă fără păstor, sau ca o harababură din care nu mai înțelegi nimic.

scrisoare către menșikov, 28 ian 1900 în cehov, opere, vol.12 (scrisori), e.p.l.u, bucurești, 1963, traducere de otilia cazimir și nicolae guma, p. 485

„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch

max frisch

 don juan sau dragostea pentru geometrie.

 biedermann și incendiatorii

 (Don Juan oder Die Liebe zur Geometrie. 

 Biedermann und die Brandstifter) 

 eplu, bucurești, 1966

 traduceri de veronica porumbacu,

 paul b. marian și suzi hirsch

 206 pagini broșate

 coperta de i. molnar

don juan-ul lui max frisch

după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.

prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.

ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.

         DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)

e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.

și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.

           DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)

piesa se sfârșește când eroul don juan șade la odihnă, împreună cu o fostă ștoarfă care-l întreține. una care e amorezată mai degrabă de buhul lui, decât de bărbatul ca atare.

omul cinstit și incendiatorii

a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.

oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.

piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu.  de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.

topul 100 de cărți „best ever“ al clubului norvegian de carte

românia liberă a inițiat o știre - din 2002 -, răspândită apoi în online, despre top 100 cele mai bune cărți scrise până acum, în viziunea clubului norvegian de carte, în colaborare cu institutul nobel (din 2002) - el se găsește aici. redactorița știrii, andra dumitru, a folosit google translate - de aceea unele titluri stârnesc pur și simplu râsul.

iată topul cu variantele titlurilor corecte în românește. păstrez și variantele „traduse“ din presă, spre amuzament :)

o parte din biblioteca mea personală

cel mai tare roman a ieșit - mai mult de 50% din voturi - don quijote de cervantes

topul meu de 100 de cărți de citit într-o viață aici

1. chinua achebe, o lume se destramă
2. hans christian andersen, basme și povestiri
3. jane austen, mâdrie și prejudecată
4. honoré de balzac, moș goriot
5. samuel beckett, molloy
6. samuel beckett, malone murind
7. samuel beckett, nenumitul
8. giovanni boccaccio, decameronul
9. jorge luis borges, ficțiuni (ficțiuni colective - varianta românia liberă)
10. emily brontë, la răscruce de vânturi 
11. albert camus, străinul
12. paul celan, poezii
13. louis-ferdinand céline, călătorie la capătul nopții (călătorie spre sfârșitul nopții - varianta românia liberă)
14. geoffrey chaucer, povestiri din canterbury
15. anton cehov, povestiri și nuvele  
16. joseph conrad, nostromo
17. dante alighieri, divina comedie
18. charles dickens, marile speranțe 
19. denis diderot, jacques fatalistul și stăpânul său
20. afred döblin, berlin alexanderplatz 
21. feodor dostoievski, crimă și pedeapsă
22. feodor dostoievski, idiotul 
23. feodor dostoievski, demonii (posedatul - varianta românia liberă)
24. feodor dostoievski, frații karamazov
25. george eliot, middlemarch (mijloc de martie - varianta românia liberă)
26. ralph ellison, omul invizibil 
27. euripide, medea
28. william faulkner, absalom, absalom
29. william faulkner, zgomotul și furia (sunetul și mânia - varianta românia liberă)
30. gustave flaubert, doamna bovary
31. gustave flaubert, educația sentimentală
32. federico garcía lorca, cântece țigănești
33. gabriel garcia márquez, un veac de singurătate
34. gabriel garcia márquez, dragostea în vremea holerei
35. johann wolfgang von goethe, faust
36. nikolai gogol, suflete moarte
37. günter grass, toba de tinichea
38. joão guimarães rosa, grande sertão: veredas (roman netradus în românește)
39. knut hamsun, foamea
40. ernest hemingway, bătrânul și marea
41. homer, iliada
42. homer, odiseea
43. henrik ibsen, o casă de păpuși
44. james joyce, ulise
45. franz kafka, metamorfoza și alte povestiri
46. franz kafka, procesul
47. franz kafka, castelul 
48. kalidasa, sakuntala
49. yasunari kawabata, sunetul muntelui
50. nikos kazantzakis, zorba grecul
51. david herbert lawrence, fii și îndrăgostiți
52. halldór laxness, oameni independenți 
53. giacomo leopardi, poeme 
54. doris lessing, carnetul auriu
55. astrid lindgren, pippi longstocking
56. lu sin, jurnalul unui nebun și alte povestiri (lu xun - varianta românia liberă)
57. naghib mahfouz, băieții de pe strada noastră (copii ai gebelawi :))) - varianta românia liberă)
58. thomas mann, casa buddenbrook
59. thomas mann, muntele vrăjit
60. herman melville, moby dick
61. michel de montaigne, eseuri
62. elsa morante, istoria (roman netradus în românește)
63. toni morrison, iubire (mult iubit - traducerea lui beloved - varianta românia liberă)
64. shikibu murasaki, genji
65. robert musil, omul fără însușiri
66. vladimir nabokov, lolita
67. njala, saga despre njal
68. george orwell, o mie nouă sute optzeci și patru
69. ovidiu, metamorfoze
70. fernando pessoa, cartea neliniștirii
71. edgar allan poe, nuvele și povestiri
72. marcel proust, în cautarea timpului pierdut
73. francois rabelais, gargantua și pantagruel
74. juan rulfo, pedro paramo
75. djalal ud din rumi, mathnawi 
76. salman rushdie, copiii din miez de noapte
77. saadi, (golestan) grădina florilor
78. at-tayyib salih, sezonul migrației spre nord
79. jose saramago, eseu despre orbire
80. william shakespeare, hamlet
81. william shakespeare, regele lear
82. william shakespeare, othello
83. sofocle, oedip rege
84. stendhal, roșu și negru
85. laurence sterne, tristram shandy 
86. italo svevo, conștiința lui zeno (confesiunile lui zeno - varianta românia liberă)
87. jonathan swift, călătoriile lui gulliver
88. lev tolstoi, război și pace
89. lev tolstoi, anna karenina
90. lev tolstoi, moartea lui ivan ilici și alte povestiri (moartea lui ivan ilyich si ather - varianta r.l.) 
91. mark twain, aventurile lui huckleberry finn
92. valmiki, ramayana
93. virgiliu, eneida (aeneidele - varianta românia liberă)
94. whalt whitman, fire de iarbă (frunze uscate - varianta românia liberă)
95. virginia woolf, doamna dalloway
96. virginia woolf, spre far
97. marguerite yourcenar, memoriile lui hadrian 
98. *** epopeea lui ghilgameș
99. *** o mie și una de nopți
100. *** cartea lui iov (vechiul testament)
101. *** mahabharata

un alt top cu cele mai tari 10 romane ever am scris de curând aici.

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

despre topuri de cărți

sunt la modă topurile. citești topul, îl memorezi și gata! te-ai procopsit cu the best-uri! ura, ești în elită! căci, nu-i așa? în viața asta scurtă, nu poți să faci toate chestiile, și de ce să nu te delectezi cu ce-i mai bun, cu vârfurile, cu crema cremelor, cu cireșele de pe tort?

acum vreo cinci ani mi-a ejaculat și mie modesta-mi minte o listă cu 100 de cărți de citit într-o viață, după ce, prin fragede juneți, când alții jucau la păcănele, io adunam posedat liste și listuțe, zăpăceam bibliotecarii după planuri editoriale, băteam la cap cititori conesseuri să-mi facă recomandări și, după ce la final, lăsam cărţile găsite să mi le răftuiască inimioara. evident că acum, acestei liste i-aș mai face niscaiva modificări prin părțile esențiale, dar în nici un caz apocaliptice.

cum apocaliptice mi se par unele topuri de cărți. de pildă un top de pe internet, ce și-a mânjit intenția ca un vas de veceu pe care-a rămas, după ce-ai tras apa, colo, un boț de murdărie. e vorba despre top 50 de cărți pe care trebuie să le citești într-o viață (de ce mă-sa trebuie?), boț publicat de glamour magazin. boț preluat, din nefericire pentru ele, de ziarul financiar și de gândul. și da, ați ghicit, mă roade invidia de mă scoate din casă că nu au preluat lista mea.

am scotocit puțin prin pofilele autoarei (retribuite de ziar, bănuiesc), mirela ujică, și-am descoperit ce cărți apreciază ea pe goodreads (de fapt, căror cărți citite le acordă ea cinci stele): o carte despre steve jobs, o carte feministă - lean in, ca și anul gândirii magice (de joan didion!), una de andre agassi. e-adevărat, mai găsim și un salinger, marquez, salinger, chiar și un eliade (!) și ionel teodoreanu!

dar să trecem repede la ce ne roade ficații livrești: ce caută într-un top de cărți esențiale anumite cărți ușurele de le ia vântul, în vreme ce altele, grele lipsesc, deși au făcut în istoria culturală a umanității gropi adânci de nu le mai astupă veacuri de literatură?

putem să-i iertăm autoarei, mirelei ujică adică, trilogia lui tolkien, dar împăratul muștelor? dar memoriile lui sherlock holmes? dar pe drum de kerouac? două cărți de truman capote? ce facem? îl omitem pe cehov, dar băgăm mic dejun la tiffany. putem să-i iertăm siddhartha a lui hesse (mai explică melteanului cum să treaba cu budismul), dar să lipsească flaubert? înțelegem că proust nu e deloc facil, dar harry potter în loc de poe, stendhal, balzac, goethe? de ce micul prinț și nu andersen sau grimm? de ce lipsesc atunci - știu că v-așteptați la asta :) - dan brown și coehlo?

nu ne legăm de studiile autoarei, nici de gusturile dumneaei, dar cum majoritatea recomandărilor s-au vrut canonice, măcar să fi avut profesionalismul să fi păstrat criteriul până la final.

o altă autoare (blogăriță studentă de data aceasta, de aceea i se vor ierta greșelile, în mizericordia blogosferică) alătură pe lista ei de 104 cărți, acelorași titluri canonice, arta compromisului de ileana vulpescu, scarlet de alexandra ripley (urmarea de la pe aripile vântului), scrisoare de dragoste de drumeș, cel mai mare secret și copiii matricei de david icke (sic!), alchimistul (evident) și ne-om întâlni în cer de pavel coruț! are mult umor blogărița, nu-i așa? mai lipsea dan puric cu una dintre cele trei volume.

de fapt, ideea postului acestuia este că ori luăm un criteriu și nu-l lăsăm din mână (fie cel canonic recunoscut, fie cel al preferințelor personale), fie lăsăm dracului orice clasificare și-nșiruim la bunul nostru plac, c-așa vrea mușchiul nostru, ce cărți vrem noi. și cărți proaste, și cărți bune, că doar ce mama mă-sii, e democrație! dostoievski, paulo coelho, tot cărți au scris până la urmă, și unul, și altul. nu-i așa?

cehovisme

dacă adâncești bine lucrurile, totul pe lumea aceasta este minunat, totul, afară de ceea ce gândim și facem noi înșine când uităm de țelurile supreme ale existenței, când uităm de demnitatea noastră de oameni.

a.p. cehov, doamna cu cățelul, 

trad. alice gabrielescu & tatiana panaitescu

polirom, 2009, p.700

„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.

„o umbră de nor“ de radu jude

o povestire cinematografică cehoviană

onorat că îmi citește modestul blog, am fost și mai onorat când am primit de la regizorul radu jude scurt metrajul (de 30 de minute) „o umbră de nor“, cu regizorul alexandru dabija în rolul principal.

pe o căldură mare, un nene merge cu mașina pe șoseaua mihai bravu și ascultă știrile la radio - războaie, meteo etc. oprește, și, mergând schiopătat, intră-ntr-un butic de cartier, în sunet de manea. vrea să-și ia un suc. prin față-i trec mai întâi trei călugărițe catolice, îmbrăcate până-n gât, mai apoi un tip borțos dezbrăcat până-n slip. și nenea intră-ntr-un bloc vechi, urcă și abia sus realizăm că-i de fapt popă, că pân-atunci era-n civil și-acum e la un muribund să-și facă meseria. numai că se va ivi o neînțelegere, iar popa-l nostru se va dovedi „cam“ incompetent în rugăciuni.

un film ca o povestire de cehov - de altfel, chipul lui cehov se va iți de după niște fotografii - la care ai pufni des în râs, dacă n-ar fi cu morți și popi. cu scene dramatice, tragice, dar și ironice - pe biroul de la protoierie, pe desktopul laptopului e neapărat o icoană, cum trebuie să fie e și pe suportul pentru mouse :)) -, chiar umoristice, de nu știi ce să crezi.

rămâi acaparat de poveste și sfârșești gândindu-te la propriul trup și la propria moarte.
un film profund, compus din fragmente ușuratice. remarcabil.

trailer:

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)

„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.