călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

din nou la premiul „augustin frățilă“

azi se încheie înscrierea romanelor publicate în 2013 la concursul pentru 10 000 de euro - premiul „augustin frățilă“. voi face și anul acesta parte - al treilea an adică - din juriul blogărilor, adică după ce cei trei tartori alex. ștefănescu, tudorel urian, daniel cristea-enache decid care cinci romane sunt pasibile de premiu.

pentru doritorii de bani și publicitate - care au scris cel puțin un roman în 2013 (la câți scriu în românia mă aștept ca unii să scrie și trei romane pe an) - îl mai pot trimite la adresa de aici.

eu sper să citesc romane bune, și cam atât.
și poate găsim până la urmă ROMANUL ĂLA - și popular, și bun.
de să plesnească manolescu de ciudă! :)

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.2, partea 1&2

lev tolstoi 

război și pace, vol.2 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 429 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

pierre bezuhov, încornorat, duelgiu și mason

episodul 4 din război și pace (episoadele 1 aici, 2 aici şi 3 aici).

volumul al doilea e cam lipsit de fun. doar pierre bezuhov, căsătorit de alții c-o puțetă frigidă (și scăpătată pe deasupra) mai oferă ceva acțiune.
participă la un duel cu un rival cartofor, bețiv și afemeiat - nevesti-sii-i plăceau militarii! - și cât e el de gras, miop și tufă cu armele, norocu-i surâde și-l găurește pe pulărău (de altfel, acest mare crai - completează tolstoi - faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă și cu o soră cocoșată, la Moscova, și era cel mai duios fiu și cel mai bun frate (p.35). așa-i la tolstoi, nu știi cu cine să ții - și personajele „negative“ sunt cumsecade.

o altă scenă de interes este acceptarea lui pierre bezuhov în masonerie și descrierea ceremonialului de acceptare în gașcă. se pare că dezvăluirea lui tolstoi a secretelor francmasonice nu i-au prins prea bine, dar ce-i drept, a avut tupeu, ce mai. pentru personajul pierre, muncit în singurătate de întrebări esențiale despre ce dracu' să facă-n viață, chiar și după bănetu' căpătat - Ce e rău? Ce e bine? Ce trabuie să iubim și ce să urâm? De ce trăim și ce sunt eu? Ce este viața, ce este moartea? Care-i puterea care le dirijează pe toate? (p.80) - gașca masonă îi vine ca o mânușă, oferindu-i „virtuțile“ ei:

1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) supunerea față de gradele superioare ale ordinului, 3) bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăția, 6) generozitatea și 7) dragostea de moarte. (p.93)

duelul lui bezuhov cu dolohov, ilustrație de shmarinov, sursa

educații filozofice masculine

avem în aceste două părți ale volumului 2 din război și pace trei feluri de educații:
1) unul este a lui pierre, care, tot căutând rosturile, le găsește pe cele făcute gata de masoni și le adoptă în felul lui;
2) unul este al lui nikolai rostov, care-și găsește și el nelămuririle maturității în armată, dar care ajunge la concluzia că deseori oamenii sunt pentru regulamentele militare și nu regulamentele militare sunt pentru oameni; că războiul e inutil - că oamenii au murit în bătălii contra unui adversar care acum e aliat, adică degeaba.
3) unul este al lui andrei bolkonski, care caută nu înțelegere rațională, ci emoțională, prin sentimente. clipa aceea de la austerlitz în care, rănit, a privit cerul, i-a deschis o ușă către o existență lăuntrică nouă.

pierre bezuhov și prietenul sau, andrei bolkonski filozofând

inserțiile belice nu sunt prea numeroase, tolstoi ține să descrie împăcarea lui alexandru cu napoleon, sprijinirea acestuia din urmă cu trupe rusești împotriva foștilor aliați ai rușilor, austriecii. dar mai cu seamă starea precară a armatei rusești, în care trupele se zbăteau în mizerie, foame și boală - locuitorii sunt la sapă de lemn, spitalele ticsite de bolnavi și pretutindeni foamete (p.118)- spre indiferența ștabilor, preocupați să bea, să discute și s-o frece, pentru-o glorie deșartă.

o mică pauză...

sunt la istanbul.
revin.

cu „victoria“ de knut hamsun, azi, la clubul de carte al denisei

knut hamsun

victoria

editura univers, 1996

traducere de valeriu munteanu

132 pagini broșate

coperta de vasile socoliuc

victoria, romanul unei dragoste ratate

am terminat de curând de recitit microromanul lui knut hamsun - victoria - scos la noi împreună cu pan (despre care am scris aici). se citește precoce, în vreo 3 ore. deși nu-i un roman deloc ușor de-ngurgitat, poți să râgâi vreun monolog interior sau vreun pasaj prea liric, sau să-i regurgitezi fluxul conștiinței, subiectivitatea, fragmentarismul, flashbackurile - knut hamsun fiind un precursor al marilor moderniști - joyce, musil, mann.

nu-i vreo excogitație care să-ți dea crampe, dar nici ușoară nu-i. spre pildă, pe o lectoriță a cam obosit-o stilul scriitorului - cum a scris aici.

scurt spoiler - fiul morarului se amorezează de fiica castelanului (da, am remarcat și eu cacofonia) și viceversa. de fapt, mai mult versa e gagica, căci deși el se arată îndrăgostit, ea face mutre și mofturi. pe de altă parte, nici el n-are biluțe, seamănă cu ulrich (omul fără însușiri al lui musil, adică) care (da, am remarcat și cacofonia asta) se îndrăgostește  nu de cineva, ci de propria dragoste - eram îndrăgostit de propria mea iubire, de starea aceea a mea schimbată, și mai puțin de femeia care era implicată (omul fără însușiri, vol.1, p.715) iubire care-l ajută nu în viață, ci în munca sa de scriitor.

iar ea, rămâne nefericită și de-abia la finalul romanului se prinde care-i chestia cu viața, că e bine să te cam implici, c-altfel mori ca un prost (în cazul ei, ca o proastă).

sincer, m-a cam ofticat ideea pesimistă a cărții, după care ne-o cam luăm în freză cu ființele noastre iubite, pentru că, de fapt, destinul ne-o dă la bot. adicătelea, făt-frumos rămâne cu maștera, iar ileana cosânzeana cu zmeul. ce e mișto în romanul victoria e că făt-frumos devine scriitor.

cu knut hamsun totuși, ce-i al lui i-al lui - avem surprize-surprize în ritmul narațiunii, puține încetineli - doar când scriitorul mai laudă vreo vrabie - are rupturi de rutină și neașteptate și surprinzătoare. personalitatea personajelor se cam schimbă, fata ba îl seduce pe băiat, ba îl respinge, băiatul ba o urmărește pe fată, ba fuge de ea, iraționalul predomină (ca la premierul victor ponta) - de nu înțelegi ce dracului se întâmplă, au înnebunit cu toții?

și mai avem la hamsun căutarea cuvântului potrivit, concizia, dorința de a spune tot prin puțin, multum in parvo. avem povești de-ale personajului - mici intarsii epice, care colorează acțiunea și-o psihologizează literar. dacă mann sau musil încep să bage când ți-e lumea mai dragă eseuri de zici că citești a doua critică a rațiunii pure, hamsun se scapă c-o povestică.

conchid: mi-a plăcut victoria mai mult decât pan, că-i mai de dragoste, așa. că personajele nu-s așa zăbăuce, și vegetația și natura nu-mi intră din foaie, în nas.

      Ce e iubirea? Și cum e iubirea?

      Și ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiță fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar și inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopții sau ca anemonele care își închid corola la atingerea sau la suflarea vântului. 
      Așa este iubirea.
      Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou și apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă îm mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine și mâine seară pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie și trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desprinde, poate să ardă cu aceea și flacără vie până la sfârșitul vieții, atât este de eternă. Și cum este iubirea?
      O! iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer și parfum pe pământ.
      Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice, iar pe cel bătrân să se ridice în vârful picioarelor, în camera lui singuratică? O! Iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă și nerușinată, unde cresc ciuperci tainice și obraznice.
      Oare nu tot iubirea îl face pe călugăr să se furișeze în timpul nopții în grădini ferecate și să arunce o privire prin fereastra celei care doarme? Oare nu tot ea o îndeamnă la păcat pe călugăriță și o scoate din minți pe prințesă? Iubirea apleacă și capul regelui în țărână, făcându-l să măture cu pletele colbul din drum, să șoptească vorbe nerușinate și să râdă prostește.
      Așa este iubirea.
      Nu, nu, ea este totul altceva - și nu are seamăn pe lume. Ea a coborât pe pământ într-o noapte de primăvară, când un tânăr a văzut doi ochi... doi ochi. I-a privit țintă și și-a cufundat privirile în ei. [...]
      Iubire, iată primul cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu, primul său gând. Când a spus „Să fie lumină!“ s-a făcut iubire. Tot ceea ce făcuse era perfect, așa încât se hotărâse să nu desfacă nimic. Și astfel iubirea a fost originea lumii precum și stăpâna lumii, și toate căile ei sunt pline de flori și de sânge. (pp.154-155)

alte impresii la jovi (filme-cărți) și laura câlțea.

copertele diferitelor ediții străine

câștigător concurs „în sălbăticie (into the wild)“ de jon krakauer

dintre cele 9 comentarii la concurs, am ales comentariul andrei conțu. mi-a plăcut pentru spiritul ei ludic și pozitiv.

„Visul meu e format din vise mai micuțe pe care le materializez de câte ori am ocazia. De regulă, dacă am o idee frumoasă, nu-mi place ca aceasta să rămână la stadiul de idee. Se cere trăită, simțită. Îmi doresc să fericesc cât mai mulți oameni. Ușor-ușor. Încerc, prin gesturi aparent insignifiante, să le aduc aminte că există mii de motive pentru care să se bucure că există. Îmi place ca ceea ce fac să fie mereu cu substrat.
Odată, împreună cu un prieten, am strecurat în cutiile poștale bilețele cu citate legate de viață. Cu iubitul meu am umflat baloane colorate și le-am dăruit copiilor. I-am trimis unei prietene un evantai și un set de caligrafie via tren, aluzie la un film. Am scris poeme ca să le arăt persoanelor la care țin că sunt speciale, deși acestea consideră că au o grămadă de hibe. Într-un an, de 1 iunie, (țin minte că eram în liceu, ora de sociologie parcă și toată lumea era plictisită) am cumpărat soluție pentru baloane de săpun, mai multe sticluțe - baloanele erau peste tot, proful era încântat. Cu ajutorul unor oameni minunați, le-am amintit celor din jur că arta încă pulsează și ne poate uni, în pofida diferențelor (recital în cafenea, recital de poeme într-un amfiteatru, cântări folk făcute pe dealuri, etc.)
Ce citiți aici nu sunt lucruri mărețe, dar vă asigur că la început erau doar visuri. Visul ți-l poți împlini tu singur sau îl poți împărți cu ceilalți și astfel să luptați pentru o cauză comună. Credeți-mă, e mult mai frumos să visați în doi, în trei, în cât mai mulți! Banzai!
PS: Când am vizionat Into the wild, m-a impresionat profund. E libertatea aceea pe care cu toții ne-o dorim, dar puțini suntem dispuși să ne sacrificăm pentru ea. E visul oricărui om.“

o rog pe andra ca până duminică, 14 septembrie, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „în sălbăticie (into the wild)“ de jon krakauer. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți.

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 3

azi, de aniversarea nașterii lui tolstoi, episodul 3 din război și pace (episoadele 1 aici și 2 aici)

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

o căsătorie aranjată eșuată

partea a treia este cea mai amuzantă din volumul întâi; este vorba despre o căsătorie aranjată dintre un tânăr casanova sărac și-o hâdă bigotă. evident că gagica-și pierde mințile, merge prin ceață, se clatină și are vedenii - Îi apărea și bun, și viteaz, și hotărât, și mărinimos (p. 320), ba chiar un fel de diavol:

„Oare într-adevăr acest străin, bărbat frumos și bun, mai ales bun, să fie soțul meu?“ gândea prințesa Maria și, lucru care i se întâmpla rareori, o cuprinse frica. Îi era teamă să se uite împrejurul ei; i se tot părea că stă cineva după paravan, în colțul acela întunecat: Și acest cineva era el, diavolul, și tot el era bărbatul acesta cu frunte albă, sprâncene negre și buze purpurii. (p.322)

și lui tolstoi îi face plăcere să-și arate ironiile:

Nu rochia era urâtă, ci fața și întreaga făptură a prințesei. (p.310) până și taică-su, bătrânul prinț bolkonski, recunoaște că „S-a împopoțonat ca o proastă! își spuse el, aruncând o privire furioasă spre fiică-sa. Fără rușine! Și el nici nu o bagă în seamă!“ (p.317) evident că bunul viteazul hotărâtul mărinimosul are ochi și bale doar pentru o franțuzoaică aprigă, domnișoara de companie e prințesei. și totul se termină cu bine când urâta se decide să stea, în continuare, cu taică-su, dar să-și dea viața împlinirii iubirii dintre casanova și frațuzoaică.

austerlitz

partea consistentă a acestei părți este pregătirea bătăliei alianței dintre rusia și austria contra lui napoleon, carevasăzică trei imperii și trei împărați. din păcate, alianța a fost una de rahat (din acela dulce), s-a-ntins și s-a rupt repede, căci ingredientele nu s-au potrivit defel. romancierul surprinde bine dorința comandanților austrieci de afirmare strategică și resemnarea rușilor care nu și-au mai motivat oamenii. „preciziunea austriacă“ și „vitejia rusească“ vor sfârși să tragă una-ntr-alta. totul se va termina cu victoria lui napoleon, dar și cu două chestii: dragostea aproape erotică a lui nikolai rostov față de împăratul rusiei și dezumflarea dorinței de mărire a lui andrei bolkonski - de altfel rănit.

pe lângă faptul că tolstoi își povestește romanul prin ochii personajelor - ceea ce face și g.r.r. martin în cântec de gheață și foc - surpinde bine psihologia mulțimilor. există exemplul paradei militare cu tânărul țar alexandru 1, când mintea tuturor o ia razna de entuziasm: „Doamne, ce fericit aș fi dacă mi-ar porunci în clipa asta să mă arunc în foc!“ (p.349), iar înainte bătăliei Nouă din zece oameni erau îndrăgostiți, pe vremea aceea, deși poate mai puțin nebunește decât Rostov, de țarul lor și de gloria armatelor ruse. (p.362)

și mai există exemplul acelei îndoieli morale, în care soldații-și abandonează ordinele și-o iau la talpă:

Un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, fraților!“ și glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toți, auzindu-l, se îmbulziră să o ia la fugă. Gloate învălmășite, sporind din ce în ce, fugeau acum îndărăt, spre locul unde, cu cinci minute înainte, trupele trecuseră pe dinaintea împăraților. Și gloatele acestea erau nu numai greu de oprit, dar ar fi fost cu neputință, aflându-te în calea lor, să nu fii luat de șuvoiul lor, îndărăt. (p.393)

cum spuneam, prințul andrei bolkonski va fi rănit. va cădea nu doar pe spate, pe câmpul de luptă, dar și într-o zgubilitică criză de misticism:

Cum de n-am văzut până acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-am putut cunoaște în sfârșit! Da! Totul nu-i decât zădărnicie, totul nu-i decât iluzie, afară de cerul acesta fără de margini. Nimic nu există, nimic în afară de asta. Dar nici asta nu există, nu există nimic în afară de tăcere și de liniște. Slavă Domnului că este așa!... (p.396) - vezi poza de mai jos:

topul 100 de cărți „best ever“ al clubului norvegian de carte

românia liberă a inițiat o știre - din 2002 -, răspândită apoi în online, despre top 100 cele mai bune cărți scrise până acum, în viziunea clubului norvegian de carte, în colaborare cu institutul nobel (din 2002) - el se găsește aici. redactorița știrii, andra dumitru, a folosit google translate - de aceea unele titluri stârnesc pur și simplu râsul.

iată topul cu variantele titlurilor corecte în românește. păstrez și variantele „traduse“ din presă, spre amuzament :)

o parte din biblioteca mea personală

cel mai tare roman a ieșit - mai mult de 50% din voturi - don quijote de cervantes

topul meu de 100 de cărți de citit într-o viață aici

1. chinua achebe, o lume se destramă
2. hans christian andersen, basme și povestiri
3. jane austen, mâdrie și prejudecată
4. honoré de balzac, moș goriot
5. samuel beckett, molloy
6. samuel beckett, malone murind
7. samuel beckett, nenumitul
8. giovanni boccaccio, decameronul
9. jorge luis borges, ficțiuni (ficțiuni colective - varianta românia liberă)
10. emily brontë, la răscruce de vânturi 
11. albert camus, străinul
12. paul celan, poezii
13. louis-ferdinand céline, călătorie la capătul nopții (călătorie spre sfârșitul nopții - varianta românia liberă)
14. geoffrey chaucer, povestiri din canterbury
15. anton cehov, povestiri și nuvele  
16. joseph conrad, nostromo
17. dante alighieri, divina comedie
18. charles dickens, marile speranțe 
19. denis diderot, jacques fatalistul și stăpânul său
20. afred döblin, berlin alexanderplatz 
21. feodor dostoievski, crimă și pedeapsă
22. feodor dostoievski, idiotul 
23. feodor dostoievski, demonii (posedatul - varianta românia liberă)
24. feodor dostoievski, frații karamazov
25. george eliot, middlemarch (mijloc de martie - varianta românia liberă)
26. ralph ellison, omul invizibil 
27. euripide, medea
28. william faulkner, absalom, absalom
29. william faulkner, zgomotul și furia (sunetul și mânia - varianta românia liberă)
30. gustave flaubert, doamna bovary
31. gustave flaubert, educația sentimentală
32. federico garcía lorca, cântece țigănești
33. gabriel garcia márquez, un veac de singurătate
34. gabriel garcia márquez, dragostea în vremea holerei
35. johann wolfgang von goethe, faust
36. nikolai gogol, suflete moarte
37. günter grass, toba de tinichea
38. joão guimarães rosa, grande sertão: veredas (roman netradus în românește)
39. knut hamsun, foamea
40. ernest hemingway, bătrânul și marea
41. homer, iliada
42. homer, odiseea
43. henrik ibsen, o casă de păpuși
44. james joyce, ulise
45. franz kafka, metamorfoza și alte povestiri
46. franz kafka, procesul
47. franz kafka, castelul 
48. kalidasa, sakuntala
49. yasunari kawabata, sunetul muntelui
50. nikos kazantzakis, zorba grecul
51. david herbert lawrence, fii și îndrăgostiți
52. halldór laxness, oameni independenți 
53. giacomo leopardi, poeme 
54. doris lessing, carnetul auriu
55. astrid lindgren, pippi longstocking
56. lu sin, jurnalul unui nebun și alte povestiri (lu xun - varianta românia liberă)
57. naghib mahfouz, băieții de pe strada noastră (copii ai gebelawi :))) - varianta românia liberă)
58. thomas mann, casa buddenbrook
59. thomas mann, muntele vrăjit
60. herman melville, moby dick
61. michel de montaigne, eseuri
62. elsa morante, istoria (roman netradus în românește)
63. toni morrison, iubire (mult iubit - traducerea lui beloved - varianta românia liberă)
64. shikibu murasaki, genji
65. robert musil, omul fără însușiri
66. vladimir nabokov, lolita
67. njala, saga despre njal
68. george orwell, o mie nouă sute optzeci și patru
69. ovidiu, metamorfoze
70. fernando pessoa, cartea neliniștirii
71. edgar allan poe, nuvele și povestiri
72. marcel proust, în cautarea timpului pierdut
73. francois rabelais, gargantua și pantagruel
74. juan rulfo, pedro paramo
75. djalal ud din rumi, mathnawi 
76. salman rushdie, copiii din miez de noapte
77. saadi, (golestan) grădina florilor
78. at-tayyib salih, sezonul migrației spre nord
79. jose saramago, eseu despre orbire
80. william shakespeare, hamlet
81. william shakespeare, regele lear
82. william shakespeare, othello
83. sofocle, oedip rege
84. stendhal, roșu și negru
85. laurence sterne, tristram shandy 
86. italo svevo, conștiința lui zeno (confesiunile lui zeno - varianta românia liberă)
87. jonathan swift, călătoriile lui gulliver
88. lev tolstoi, război și pace
89. lev tolstoi, anna karenina
90. lev tolstoi, moartea lui ivan ilici și alte povestiri (moartea lui ivan ilyich si ather - varianta r.l.) 
91. mark twain, aventurile lui huckleberry finn
92. valmiki, ramayana
93. virgiliu, eneida (aeneidele - varianta românia liberă)
94. whalt whitman, fire de iarbă (frunze uscate - varianta românia liberă)
95. virginia woolf, doamna dalloway
96. virginia woolf, spre far
97. marguerite yourcenar, memoriile lui hadrian 
98. *** epopeea lui ghilgameș
99. *** o mie și una de nopți
100. *** cartea lui iov (vechiul testament)
101. *** mahabharata

un alt top cu cele mai tari 10 romane ever am scris de curând aici.

concurs „cartea de vacanţă“: „în sălbăticie (into the wild)“ de jon krakauer

şi în toamnă, voi mai organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte „de vacanță“. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un roman de aventuri despre împlinirea unui vis



dacă n-aţi auzit de personajul real al acestui roman, chris mccandless, tânărul de 24 de ani care, dupa ce a făcut doi ani autostopul prin s.u.a., a murit în 1992 în alaska, la capătul a trei luni în care reuşise să trăiască din ce îi oferea natura (fructe, vânat) şi cărţile (thoreau, tolstoi, gogol), ar trebui să citiţi cartea, pentru că are un mesaj profund uman - trebuie să-ţi urmăreşti visul şi să lupţi pentru el până la capăt.

întrebarea pentru concurs este:
care este visul cel mai aprig pe care l-aţi avut şi ce eforturi aţi făcut pentru a-l realiza? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până marţi, 9 sept., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

câștigător concurs „speranța: o tragedie“ de shalom auslander

dintre cele 9 comentarii la concurs, am ales comentariul dianei. mi-a plăcut pentru că m-a convins că, deși cartea care a șocat-o - povestea lui o - nu are un „simț estetic“ (eu am considerat-o aici înfricoșător de proastă), pe ea a șocat-o prin supunerea dusă la extrem a eroinei.

„Imediat ce am citit întrebarea, gândul m-a dus la „Povestea lui O”, scrisă de Pauline Reage. E un roman scurt, sado-masochist în adevăratul sens al cuvântului. M-a șocat faptul că fata asta, O, iubește cu atâta dedicare încât își lasă trupul atins și pătruns de bărbații ce-i sunt prieteni iubitului ei. Îi lasă să o mângâie, să o lovească, să o chinuie și să o „iubească” în modul lor animalic, într-un castel care funcționa după regulile stricte ale unui grup de bărbați din care făcea parte și al ei. Momentele cu el erau scurte, și, atunci când erau, el îi spunea că o iubește și că trebuie să o împartă cu ceilalți, iar acordul ei era dovada supremă de respect și dragoste. Așa că O acceptă și încă tremură de fericire când el îi spune că o vrea, că e a lui, dar și a lor. M-a șocat o supunere dusă în extrem. O ființă rebelă tranchilizată cu iubirea unui bărbat dominator și transformată într-o sclavă sexuală.O carte fără pic de forțare spre simț estetic, doar o realitate dură la care oamenii de rând nu au acces, dar un stil de viață pentru adepți. Cred că a fost și e o carte îndrăzneață. Dură și greu de suportat pentru mulți.“

o rog pe diana ca până sâmbătă, 5 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „speranța: o tragedie“ de shalom auslander. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți.

*doi participanți pe facebook au înțeles greșit ora limită a concursului, în loc de ora 12,00, ora 00,00. or, ora 00,00 înseamnă începerea unei alte zile, cu o altă dată.

„kyra kyralina“ de dan pița

impresii despre film, am scris pe site-ul adevărul (daţi click pe imagine).

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 2

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de război

urmare de aici

Am citit, uitând de toate, istoria lui Napoleon și Alexandru. Acum, ideea de a scrie istoria psihologică a romanului lui Alexandru și Napoleon m-a învăluit ca un nor al bucuriei și al conștiinței că pot face un lucru măreț. Toată josnicia, frazeologia, demența, toată contradicția oamenilor ce-i înconjurau și a lor înșiși. (19 martie 1865, jurnal, vol.1, editura univers, 1975, p.193, trad. janina ianoși) 

aşa nota tolstoi în jurnalul său când se-apucase de război și pace. n-avea nimic de făcut, doar citea, vâna, făcea gimnastică. era boier, dar a muncit la el 7 ani. avea 41 de ani când l-a terminat. asta a făcut - a citit și-a scris.

dacă în partea întâi a primului volum, războiul e doar în conversații și-n temerile oamenilor - mai ales a femeilor (mame, soții sau iubite) - în partea a doua el se apropie insidios cu miros și umbre. mai întâi în contextul alianței austro-ruse, în care austriecii și-o iau pe cocoașă, mai apoi în contextul bătăliei de la schöngrabern, unde (cu două săptămâni înainte de austerlitz) câteva batalioane rusești, sub comanda lui bagration, resping trupele extrem de numeroase ale francezilor, pentru a avantaja retragerea restului armatei rusești, conduse de comandantul suprem, ghiujul kutuzov.

învălmășeala și haosul de la început din proaspăt formata armie rusă e descrisă prin peisaje construite prin ochii personajelor. tolstoi ia câte-un ofițer și-l descrie măturându-și privirile prin jur și filozofând dostoievskian asupra rostului războiului și a omenirii. războiul e de căcat - ar fi concluzia irefutabilă la care ajunge fiecare din cei implicați - însă dacă tot sunt în el, ia să-ncerc să fac măcar ceva, să nu mor ca boul. 

un cocktail de curiozitate morbidă, de frică, de mistică și chiar de fantastic (căpitanul tușin, artileristul, vede bătălia ca pe o poveste) se mișcă prin capul oamenilor - cel puțin al celor educați (lumpenii cu pământ între degete nu sunt de interes pentru autor). bunăoară, iată ce simte omul în fața inamicului:

Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e hotarul acesta și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiți și de plini de viață. (p.203)

bătălia de la schöngrabern

în 4 capitole, tolstoi prezintă bătălia. un talmeș balmeș de oameni, de regimente, batalioane și escadroane, ținând piept unui număr net superior de inamici. strategia rușilor, din părți - totul la mâna Domnului, presărată cu ceva instruire și, din loc în loc, cu disciplină. și - o chestie dată-n pizda mă-sii descoperită aici de tolstoi - îndoială morală, a fiecărui individ, provocată de dilema între îndeplinirea ordinului și fuga să-ți scapi curul:

Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldați glasul comandantului lor sau, mulțumindu-se să se uite la el, își vor continua fuga? (p.268)

nicolaev vladimirovici, bateria căpitanului tușin, sursa

și două personaje importante desfășurate pe scena bătăliei: nikolai rostov, puștiul cordit - rupt, prin acest război, de viața comodă de acasă, de mămițica de tăticuțu și de palatu' - și andrei bolkonski, aghiotantul lui kutuzov, exemplu de rațiune militară și corectitudine și onoare și conflict și ciudățenie. 

nicolaev vladimirovici, prințul andrei bolkonski, sursa

virginia woolf, despre marcel proust și james joyce

Ceea ce mă izbește la Proust este împletirea unei sensibilități foarte ascuțite cu o înverșunată tenacitate. Proust scrutează nuanțele unui fluture până la ultima particulă. E viguros ca struna unei viori, și totodată diafan ca puful de pe aripile unui fluture. Presupun că mă va influența și totodată mă va înfuria la fiecare frază pe care o voi scrie. (p.89)

***

despre doamna dalloway de virginia woolf am zis aici, iar despre orlando aici.

Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să execute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput se școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atât de conștient de sine și de egoist încât își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stângaci - încât îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi îi înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vârsta, dar întrucât Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încât fără îndoială că sunt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întâmplă la Tostoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi. (pp. 63-64)

virginia woolf, jurnalul unei scriitoare, editura univers, bucurești, 1980, traducere de mihai miroiu

cele două fotografii aparțin gisèlei freund. alte fotografii ale acesteia cu scriitori, găsiți aici.

ceva bun de citit?

concurs „cartea de vacanţă“: „speranța: o tragedie“ de shalom auslander

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un roman despre care s-a vorbit numai de bine



de când a apărut, am auzit despre romanul ăsta numai de bine - nsperanța: o tragedie de shalom auslander (editura univers, 2014). o carte și veselă și tristă, pe care mă pregătesc și eu s-o citesc curând. ce a spus isus când a urcat pe cruce? cum arată anne frank azi? hitler - cel mai optimist om din istorie? multe întrebări și răspunsuri într-o carte curajoasă și inteligentă.

întrebarea pentru concurs este:
care este cel mai șocant roman (fie în sens pozitiv, fie în sens negativ) pe care l-ați citit, și prin ce anume v-a șocat? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, 1 sept., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 1

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de moravuri

piatra de încercare te lovește-n ochi ca-ntr-un ritual de inițiere: doi prinți - una și unul - încep o vrăjeală despre napoleon și rostul rusiei și a împăratului ei de a elibera europa de franțuz. aflăm că prințesa e aghiotanta împărătesei, adică pătată pe creieri cu idei imperialiste (e.g., Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei - p.9).
vrăjeala e jumate în franceză, așa că dă-i și citește notele de subsol (dacă nu știi limba lui balzac).

urmează o serată (alte vrăjeli), cât p-aci să dai paginile enervat, când descoperi câteva ironii: un viconte e prezentat societății ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri (p.19); pantalonii unuia aveau culoarea cuisse de nymphe effrayeé (coapsei de nimfă speriată) (p.21); în cele din urmă, apare unul din personajele principale: pierre bezuhov, un bastard, gras, uriaș, cu ochelari, timid, dar care iese în evidență cu opiniile sale pro-napoleoniene - ceea ce umple de spume asistența cu sânge albastru.

mai apar două familii - rostov și bolkonski - fiecare cu tinerii ei bărbați-carne de tun. mai apare și o moarte simbolică - a sfârșitului unui regim - a tatălui lui pierre, bătrânul bogat bezuhov, unde apare, exact ca la balzac, o luptă pentru moștenire, și descrierea unui maslu.

nicolae vladimirovici, salonul annei scherer, sursa

dar cu ferestrele italiene ce e?

reușit mi s-a părut capitolul 19 din partea întâi - ca o călătorie într-o lume purgatorială - în care pierre, fiul bastard al muribundului, este condus, prin cotloanele din spate ale palatului, de către iscusita în intrigi dickensiene anna mihailovna drubețkaia. scurta călătorie este o inițiere nu doar spre anticamera morții. ci este ultima vizită a unei lumi vechi, pentru a face loc unei lumi noi.

mi-a atras atenția o mică frază, de nebăgat în seamă, altfel:

Intrară într-o sală de recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens și un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleași persoane, aproape în aceleași poziții, strând în sala de recepții și vorbind în șoaptă. (p.111)

ce rost are în economia povestirii această precizare? de ce cele două ferestre italiene ce dau spre seră? înțelegem admirația tatălui lui pierre față de împărăteasă, gloria maicii rusii, dar ce facem cu ferestrele? sugerează oare eclectismul culturii ruse? o fi vreo rămășiță a memoriei autorului care a participat la o serată într-o astfel de sală? totuși, este noapte și sera nu se vede decât dacă ar fi luminată. dar ne putem închipui - completându-l noi pe tolstoi - următorul tablou:

sala e uriașă, luminile palide ale serei pătrund prin ferestre și luminează urieșenia acestora; bustul imens și potretul completează măreția acum în penumbră și, constrastând cu aceasta, ca niște pitici ciudați, oamenii bârfesc despre apropierea morții.

habar n-am dacă asta a fost intenția lui tolstoi, dar dacă mi-a înfățișat asta, amănuntul ăsta îl demonstrează e TOLSTOI.

„mie nu mi-e frică“ de niccolo ammaniti

să-nvățăm de la copii

michele amitrano este un mucos de nouă ani. locuiește cu părinții lui într-o sărăcie de așezare, la o margine de câmp. mă-sa-i casnică, tat-su, tirist. se cam plictisește copilul, noroc cu mica gașca cu care bate berbunca prin lanuri. pe bicicleta numită rabla.

până într-o zi. când, o întâmplare - va lua asupra lui pedeapsa balenuței care era cu ei de a-și arăta păsărica - îi va schimba viața. într-o groapă găsește, învelit c-un țol, un trup de copil. e mort sau e viu? cum a ajuns acolo? ce trebuie să facă? țipă după ajutor sau se descurcă singur cu „comoara“ asta?

o spinare de întâmplări se perindă prin viața mucosului nostru, culminând cu descoperirea faptului că lumea maturilor e nașpa, dar mai ales că tat-su e un ghiolban de soi rău. că acel copil-cârtiță e acolo și din vina lui tat-su și uite-așa lațul urât, negru și mirositor al lumii celor mari și maturi începe să-i strângă copilăria.

    Tata era omul negru.
    Ziua era bun, dar noaptea era rău.
    Toți ceilalți erau țigani. Țigani travestiți în persoane. Și bătrânul era regele țiganilor iar tata era sluga lui. Mana, însă, nu.
    Îmi închipuiam că țiganii erau un soi de piticuți foarte iuți, cu urechi de vulpe și cu labe de găină. Și când colo, erau persoane normale. (p.82)

    „Las-o baltă cu monștrii ăștia, Michele. Monștrii nu există. Trebuie să-ți fie frică de oameni, nu de monștri.“ Așa îmi spusese tata. (p.163)

ei bine, copilului nu-i va fi frică. ba chiar, va răscumpăra răutatea și prostia celor mari. cum anume? - de citit.

mai subțire (și la propriu și la figurat) decât celălalt roman pe care i l-am citit lui ammaniti (deh, e prima!), mie nu mie-e frică e totuși mai senină și mai curată - poate unde vedem prin ochii copilului. poate unde lumea câmpiei e mai luminoasă și mai caldă, decât cea de mahala urbană. însă un roman foarte bun, curgător, scris simplu, răcoros ca o boare mângâietoare pe deasupra lanurilor.

câștigător concurs „nu te mișca“ de margaret mazzantini

dintre cele 8 comentarii la concurs, am ales comentariul louisei delmont. un comentariu scurt și la obiect, despre ceea ce ne dorim să fim, și chiar putem fi, chiar dacă într-o altfel de lume, cea virtuală.

„Pentru mine, [romanul de dragoste] a fost Lolita. Lolita, cartea pe care am citit-o nemăsurat de mult şi de des - pînă cînd cumnatul meu mi-a cartonat-o şi legat-o, să nu-i mai zboare foile; şi apoi am mai citit-o de cîteva zeci de ori, de acum arată ca o carte veche, veche.
Lolita, în tălmăcirea lui Horia Popescu, la editura Universal Dalsi. Lolita, light of my life, fire of my loins, pe care am căutat-o pe net, în engleză, acum 15 ani, cînd nu toată lumea avea internet acasă. Şi am fost dezamăgită de cuvintele limbii în care a fost scrisă, pentru că semăna prea puţin cu Lolita pe care mi-o făcuse posibilă Horia Popescu.
Lolita, pentru că eu eram cît se poate de departe, ca apariţie fizică, de nimfeta descrisă în cuvinte de foc umed, de Humbert, însă nu atît de departe, ca atitudine în faţa vieţii, de fetiţa-femeie pentru care seducţia era o armă. Lolita-care-nu-am-fost, dar care, la adăpostul anonimatului, am devenit.“

o rog pe louise delmont ca până joi, 28 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „nu te mișca“ de margaret mazzantini. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

„portbagaj“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru
 portbagaj
editura trei
 bucurești, 2014
101 pagini broșate

cum să fii al dreacu'

mai mult nuvelă decât roman, autorul ne oferă o partidă de citit exact cum e mai bună pentru ziua de azi: scurtă și rapidă, ca o partidă de sex cu irinel columbeanu.

scurtisimo:
1. un tip vrea să-și recupereze nevasta care acum îl înșeală - sentimental - cu o țigancă țâțeră. așa că istețul nostru găsește un mijloc nu doar de a-și buciuli nevasta, ci de-a pune mâna pe visul oricărui bărbat - menajul à trois;
2. tipul are un băiețel, căruia-i tot supraveghează preocupările și gesturile, ca să nu-l găsească, doamne ferește, fătălău;
3. tipul are un tată cu care seamănă - bătrân, expirat și enervant ca un hemoroid curios.

ce gândește eroul:
Acum devenisem un om puternic, un Übermensch. Nu mai făceam parte dintre cei slabi, dintre victime. Credeam că lucrul acesta mă va face și un artist mai bun, un scriitor mai curajos. Când îmi imaginam beatitudinea, nu îl puteam vedea pe om decât într-un stadiu de idioțenie. Consideram că fără momentele de întunecare, fără Demon, fără spaime, omul nu e stârnit în sens cognitiv de nimic. Ca să își imagineze fericirea, are nevoie de tenebre. Sfioșenia e bună în biserică, dar nu în artă. În artă trebuie să fii al dracului. Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței, care te ajută să ieși din convențiile absurde, eliberând sinele, care te ajută să descoperi lucruri noi, să progresezi, să devii mai bun în ceea ce faci. (p.48)

ei bine, tipului îi ies combinațiile. dar până la un punct, când va trebui să și-o ia - și cum anume tipul nostru se va trezi pe cap cu un cap de african, va trebui să citiți cartea - și asta e ceea ce nu mi-a plăcut - ideea „moralizatoare“ a cărții, că eroul va trebui să și-o ia (chiar dacă ridicol și absurd). nu pogodi!, pare să zică autorul.

ce-a fost mișto, pe lângă c-a fost rapidă, ca un strănut, e c-a avut intensitate (tot ca un strănut care te scutură) și percutanță. mi-aș dori să mai încerc astfel de romane, fără paragrafe superflue, cu fiecare cuvânt eficient și la locul lui. m-a suprins (plăcut!) la final cât de la locul lor îi sunt cărții toate mădularele. și acțiune, și psihologie, și erotism, și ironie, și absurd, și idee, și colocvial, și experiment - autorul le-mbârligă cușer.

au mai scris despre carte: constantin piștea, roxtao, dan-liviu boeriu, adrian romilă / convorbiri literare.

cărți pizdoase :)

sursa donnietsunami

concurs „cartea de vacanţă“: „nu te mișca“ de margaret mazzantini

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

o frumoasă poveste de dragoste



pentru c-am avut recent o surpriză plăcută cu un roman italian, a șasea carte pentru vacanţă este tot un roman italian - nu te mișca de margaret mazzantini (editura polirom, 2013). o carte frumoasă, deși ușor tristă. o confesiune a unui bărbat despre dragostea vieţii lui, o prostituată urâtă dintr-o mahala oarecare pe care o întâlneşte din întâmplare.
am scris despre carte aici. romanul a primit cel mai mare premiu literar italian, strega, în 2002.

întrebarea pentru concurs este:
care este romanul de dragoste pe care l-ați simțit cel mai aproape de viața dumneavoastră și de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până duminică, 24 aug., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!