diseară, lansarea romanului „zaraza“ de andrei ruse

diseară, la clubul ţăranului, lansarea romanului lui ruse, pe care o voi modera - sper eu - bine.

despre noi îngrijitori de colecţii editoriale

după succesul arhi-cunoscuţilor denisa comănescu de la polirom, apoi humanitas, şi bogdan alexandru stănescu de la polirom, editurile s-au gândit să lase anumite colecţii pe mâna unor oameni, beneficiiand astfel de notorietatea, dar şi experienţa acestora.

editura univers a încredinţat colecţia globus (în format nou) blogăriţei luciat, ce a revenit şi cu blogul ei în online. salut atât iniţiativa editorului, cât şi reluarea activităţii. „am acceptat să coordonez eu colecţia asta minunată şi vreau să-i dau toate şansele, să pun umărul, atât cât pot, şi la promovarea ei“, spune luciat într-un interviu pe bookaholic.

formatul colecţiei de până acum - în care au apărut donald barthelme, dürrenmatt, vonnegut, pérez galdós (despre cartea marianela am zis aici) - îmi place tare mult, şi sper că şi conţinutul se va menţine pe măsură. primul volum din noua serie, care va apărea în aprilie, este speranţa: o tragedie, de shalom auslander; iar printre apariţiile următoare se numără romane de margriet de moor, eric chevillard, patrícia melo, christian gailly, patrick flanery - în versiuni româneşti de gheorghe nicolaescu (olandeză), claudiu constantinescu (franceză), veronica d. niculescu (engleză), ana mihăilescu (franceză), silvia dumitrache (engleză) etc.

editura all a încredinţat lui alex ştefănescu, în cadrul colecţiei strada ficţiunii, lista lui alex ştefănescu. este vorba de publicarea a literaturii române contemporane. „voi include în colecție numai cărți care îmi plac, indiferent dacă sunt scrise de celebrități sau necunoscuți, de tineri sau bătrâni, de oameni cu studii universitare sau autodidacți, de prieteni sau dușmani.“ declară criticul.

primele apariţii sunt trei romane şi o carte de proză scurtă: paraclet de freddy gârbaci, premiul de silvian floarea, salonul de masaj de cornel george popa şi viaţa face toţi banii de vlad a. popescu.

editura trei a cooptat-o în echipa lor, drept coordonator editorial, pe virginia costeschi (editor-in-chief, new york times book review, romanian edition, elefant.ro şi bookmag.eu.

la editura corint a venit, ca redactor-şef, ana antonescu (blog aici), fosta coordonatoare a colecţiei babel de la nemira.

până la urmă, să sperăm că toate acestea vor aduce o calitate mai bună a titlurilor prezente în piaţa de carte,

„hotel grand budapest“ de wes anderson

o feerie belle epoque

foarte nimerit pentru regizorul wes anderson să-și inspire scenariul frumosului său filmul din scrierile lui stefan zweig, scriitorul austriac care, ca nimeni altul, a zugrăvit epoca ultra emancipată a imperiului austro-ungar, atât prin nuvelele lui, cât și prin adorabila lumea de ieri.

cu un stil (i)real, ușor suprarealist, intrăm în lumea apusă „bună“ a rămășițelor nobilimii interbelice, cu șiragul oamenilor ce depindeau de ea și de banii ei - hotelieri, servitori, funcționari. o lume colorată și vie, dar plină și de probleme și necazuri. spuneam că intrăm. și la final, ieșim fermecați, ca niște copii de o poveste cu feți frumoși și zâne.

există și aici un pact între regizor și spectator: wes anderson ne oferă o lume colorată, edulcorată, butaforică sau burlescă, iar noi o acceptăm în virtutea unei dorințe de a visa ceva frumos. practic, filmul acesta e un vis, construit pe o (i)realitate ideală, din care te trezești, căutând să-i găsești sensul.

povestea e a unui administrator (concierge) de hotel, undeva în austro-ungaria, un don juan pentru babele blonde ce populau hotelul, până când apare o moștenire și o fugă după avere. în decorul minunat, pictural și colorat, al peisajelor de munte. sunt o mulțime de personaje, majoritatea secundare, dar interpretate de actori de valoare, pe o panoplie serios de amuzantă.

iar alături de scenografie, acesta e meritul filmului, folosirea fiecărui actor la locul său, fie că el este willem defoe, owen wilson, tilda swinton, adrien brody, bill murray, harvey keitel, jude law. cu un ralph fiennes de zile mari, recitând poezii în momentele dramatice ale vieții, pe muzică cu arome roz de bach și l'au de panache.

de văzut musai, pentru copilul mare din tine!

căştigător „soldaţii“ de adrian schiop

până la ora 12:00, au răspund corect (cluj-napoca) două persoane: 1.mandicescu ioan-cătălin şi 2. oana purice. în urma alegerii random.org, ai ieşit câştigător nr.2, oana purice.

o invit diseară la cărtureşti verona, să ia cartea cu autograf, de la autor, sau dacă nu, o va primi prin poştă. mulţumesc.

concurs „soldații“ de adrian schiop - la evenimentul cărturești

roman incitant, după paul cernat, romanul anului 2013, după marius chivu, soldații lui adrian schiop este unul dintre aparițiile notabile ale anului trecut.

până să-l termin și eu de citit, voi merge (chiar dacă va ploua) la evenimentul cărtureștiului - dialoguri cu scriitori români - în care nu se va vorbi foarte multe despre autorul și omul adrian schiop, într-un dialog cu nadine vlădescu. ce fel de om este? care i-a fost trecutul? cum a scris și cum scrie? ce intenții are autorul?

nu știu cum se va descurca autorul soldați-lor, știindu-l cam timid, dar sunt sigur că va ieși un eveniment mișto.

până una alta, cărturești verona oferă un exemplar din romanul soldații de adrian shiop unuia / uneia dintre cei care vor răspunde la întrebarea: de ce aţi participa la un eveniment cu un scriitor român? care este oraşul în care scriitorul a fost profesor de liceu?

câștigătorul va fi ales prin random.org, dintre cei care vor da un răspuns aici, până mâine-miercuri, 23.03.2014, ora 12,00, iar cartea o va putea primi cu autograf, miercuri, 23.03.2014, ora 19,00. (altfel, o va primi prin poștă.)

creația ca scop nietzschean în viață

     Viața este un izvor de bucurie; dar omul în care un stricat stomac vorbește, părinte-al neplăcerilor, acela vede peste tot numai izvoare otrăvite. 

     Cunoașterea este o bucurie a celor cu voință ca de leu! Dar cel ce-a obosit e obiectul altei vreri străine, e jucăria tuturor talazurilor.

     Acesta-i felul de a fi al celor slabi: se pierd pe drum. Iar dup-aceea oboseala lor întreabă: „La ce bun să pornești la drum! Toate-s la fel!“

     Acestora le place în auz să li se predice: „Nimic nu merită nimic. Ce rost are să vrei?“ Aceasta însă e o predică-a sclaviei.

     (...) Voința însă te eliberează, deoarece voință-nseamnă să creezi: aceasta este învățătura mea. Voi trebuie să-nvățați doar ca să creați!

Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Buc., 1994, trad. Ștefan Aug. Doinaș, p.271

sursa imaginii

simțul decenței

sursa

kilipirim la dalles, de azi până duminică

despre bunul gust în literatură, după doamna de staël

doamna de staël, despre germania (1810), în scrieri alese, editura pentru literatura universală, bucurești, 1967, trad. de irina mavrodin, p. 446

la o lectură publică de mircea cărtărescu

aseară am participat, pentru a doua oară, la o lectură publică a lui mircea cărtărescu. îl consider un privilegiu pentru că, spre deosebire de personajul cărtărescu, întâlnit pe la evenimente și lansări, la o lectură publică pot avea, în sfârșit, contact direct cu ceea ce îi admir mai mult - creația.

m-așteptam ca librăria să fie plină, așa că am venit mai devreme și am prins un loc. dar apoi lumea s-a-nmulțit și mulți au stat în picioare.

din mica introducere am aflat că lucrează la o carte numită anomaliile mele, din care a scris vreo cinci sute de pagini (și care va avea vreo opt). probabil că cel mai interesat a fost partea de șantier a cărții - adică prezentarea celor două caiete studențești pline ochi cu scris de mână, unele cu postituri, în genul paperolelor proustiene. ei bine, din această carte, autorul a citit două povestiri.

cea de-a doua a fost cea mai „literară“. în genul postmodern al lui cărtărescu, am asistat la intrarea în timpul tramvaielor cu cai, a începuturilor medicinii legale în românia, a fraților „legiști“ mina și nicolae minovici. pe lângă universul paralel și infernal al cadavrelor și fragmentelor umane formolizate ce alcătuiesc ciudatul lor muzeu, am asistat la o frumoasă scenă de dragoste necrofilă - prima pe care am auzit-o în românește - în care desenatorul nicolae minovici se îndrăgostește de o fată spânzurată din cauza răcelii lui. o scenă romantic-eminesciană între o moartă vânătă și un viu se transformă sub pixul lui cărtărescu în imaginea zguduitoare a două schelete ce străbat timpurile. desigur că acestă moartă va fi motivul pentru care nicolae minovici va renunța la cariera de artist, va intra în medicina legală și experimenta - în chip deja legendar - pe sine însuși simptomele spânzurării.

prima povestire mi-a plăcut însă mai mult. poate pentru că nu era propriu-zis literatură, ci mai degrabă despre „sensul“ acesteia. cu alte cuvinte, dacă prin literatură nu te cauți pe tine însuți, nu-ți cauți acea „a patra persoană care este eul“, dacă nu-ți cauți răspunsul adevărat, literatura nu e de nici un folos. prilej pentru cărtărescu să-i prefere nu pe marii scriitori care umplu podiumurile și istoriile literare, ci pe scriitorii necunoscuți care și-au scris cu sânge, pe întreaga piele - exterioară sau interioară - cărțile, căutându-se pe ei înșiși și secretele lumii dimprejur. 

desigur că au fost reluate multe din temele/obsesiile/instrumentele totem ale autorului - visul, androginia, organicul, suprafețele, pielea, hermann/kafka, fluturele, clădirile misterioase - însă ce contează dacă, cu aceeași materie, creezi forme noi și frumoase?

ps. am intrat în vorbă cu un bărbat de 84 de ani, din craiova, ce venise întâmplător prin bucurești, căutase și cumpărase o carte de veronica niculescu și era tare entuziast de participare la eveniment. la vîrsta lui, era zâmbitor și deschis, și văzuse până și shanghai-ul. :)  

„cartea celor o mie și una de nopți“, volumul 10

despre despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.

gusturile femeii

În ceea ce privește gusturile lor, am cunoscut de aproape femei cari aveau gustul berei, altele aveau gust de trandafir, unele de miel tânăr, altele aveau gust de friptură modernă (în sens figurat); cele mai multe aveau gust de pernă, de șal, de patru cauciucuri vulcanizate, de secret profesional, de undiță, de resorturi, de filantropie, de țări îndepărtate, de crampe, de policromolitipografoplastii, de ION, wați, oameni, pomi, sarailii, cazane, pălării de paie, unchi, mătuși, substanțe stupefiante, filme noi și una singură, în toată viața mea, am găsit-o să aibă gust de baie de aburi.

grigore cugler, apunake, vremea, 1933

eu & auster

câștigător concurs cu carte: „dragostea, chiar ea“ de corina sabău

primul răspuns corect (matei florian) la concursul de ieri a fost al lui răzvan rotaru (ora 12:08). cartea „dragostea, chiar ea“ o va putea primi chiar din mâna autoarei, cu autograf, joi, 27.02.2014, ora 19,00, la cărturești verona. (altfel, o va primi prin poștă.)
felicitări și spor la citit!

le mulțumesc și celorlalte participante care au răspuns corect.

concurs cu carte: „dragostea, chiar ea“ de corina sabău

puteți câștiga volumul „dragostea, chiar ea“ de corina sabău (editura polirom, 2012) răspunzând la întrebarea care a fost invitatul primei ediții a evenimentului DIALOGURI CU SCRIITORI ROMÂNI? de la cărturești verona?

câștigătorul va fi primul care va da răspunsul corect, până joi, 27.02.2014, ora 19,00, iar cartea „dragostea, chiar ea“ o va putea primi chiar din mâna autoarei, cu autograf, joi, 27.02.2014, ora 19,00. (altfel, o va primi prin poștă.)

scriitorii români la cărturești 

unde?
la librăria cărturești verona (barul de la subsol).

ce?
întâlniri neconvenționale cu autorii români.

când?
în ultima joi din lună.

cum e?
am participat și eu data trecută, pe o zăpadă, să-l văd pe ioan es pop. și am descoperit nu neapărat poetul, ci omul plin de farmec, cu moliciunea glasului tipic ardelenească. un om ușor emoționat de ipostaza în care este (de centru al atenției), emoționat de rolul ușor histrionic în care e nevoit să intre.
și s-a descurcat excelent! folosind cea mai singură rețetă: sinceritatea.

joia săptămânii ăsteia va veni scriitoarea corina sabău, cu care nadine vlădescu va intra într-un dialog scrritoricesc și nu numai.

despre „nymph()maniac“-a lui lars von trier

link pe imagine, pentru a ajunge la articol.

leonardo da vinci era român?

căci năravul de a lăsa în părăsire lucrurile începute este „stilul favorit“ al românilor.

giorgio vasari, viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, vol.2, editura meridiane, bucurești, 1962, traducere de ștefan crudu, p.5

„marianela“ de benito pérez galdós

san antonio - romane pentru râs

fratele meu (Dumnezeu să-l odihnească) îmi povestea, pe vremurile lui de liceu pe care și le petrecea în sala de lectură a bilbiotecii județene din constanța că întâlnea câte un cititor care nu se putea abține - râdea înfundat citind ceva anume. ceilalți cititori, revoltați că sunt deranjați - pentru cine nu știe păstrarea liniștii este obligatorie într-o sală de lectură - se întrebau ce citește. el ridica coperta. ceilalți vedeau și înțelegeau: a! san-antonio! și acceptau, complici.

am citit și eu un roman mai demult - am onoarea să vă punct la punct - și mărturisesc că am râs. acum, editura univers ne dorește să râdem mai mult și trimite la chioșcuri, lunea, cu ziarul libertatea, la 11 lei.

gâlceava lumii cu teleşpanul

recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.

recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile  încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).

ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?

pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;

- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.

căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?

nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?

mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.

balzac, din prefața la „comedia umană“

honoré de balzac, comedia umană, vol.1, editura univers, bucurești, 1981, pagina 107

biblioteca blogărului român

pentru că la finalul lui 2013 am abandonat obiceiul de a-mi inventaria cărțile citite mai an, am acceptat bucuros inițiativa lui chinezu (cum care? cristian china birta) de a face un top centralizat al cărţilor pe care le-au citit blogării români în 2013.

câte cărţi am citit? 40, o cifră identică cu cea din 2012. destul de puțin față de anii precedenți:
în 2011 citeam 50, în 2010 citeam 70, iar în 2009 citeam 68 de cărți. 

topul 10 personal al cărţilor citite în 2013:

1. kevin powers - păsările galbene
2. michel tournier - meteorii
3. madeline miller - cântul lui ahile
4. umberto eco - baudolino
5. jérôme ferrari - predica despre căderea romei
6. alain besançon - sfânta rusie
7. christian kracht - 1979
8. constantin acosmei - jucăria mortului
9. robert pirsig - zen și arta reparării motocicletei
10. george r.r. martin - urzeala tronurilor

ce să faci când cineva refuză să citească o carte

„cel mai frumos roman din lume“ după larry tremblay

am vrut să mi se povestească ceva

am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.

doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.

cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.

simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.

nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.

regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.

cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.

mai jos, un reportaj despre piesă.

„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.

„exil în pământul uitării“ de andreea tănăsescu

aseară a fost primul meu spectacol la teatrul evreiesc de stat. am pășit cu emoție, și am căutat să trec peste aspectul învechit al clădirii, peste mirosul pregnant de vechi ce stăpânea locul. pentru că citisem că urma să particip la un spectacol de teatru-dans despre holocaust, după opera lui benjamin fondane, evreu de origine română închis la auschwitz și gazat la birkenau.

m-așteptam la ceva surprinzător, știind că în românia fondane a întemeiat un teatru de avangardă, că a fost influențat de șestov, nietzsche, keirkegaard, că a scris despre baudelaire un cogeamitea volumul (apărut recent la editura art). m-așteptam deci la multă emoție.

spectacolul a început bine: o marionetă zăcută pe o valiză, luminată alb într-un decor negru. sosesc apoi și cei doisprezece actori-dansatori, care îmi transmit prin dansul lor o stare de agitație, că ceva se întâmplă. au valize și își aruncă unul altuia capete umane ca niște mingi.

totul a fost până am prins mișcările. ei bine, acestea s-au repetat până la finalul spectacolului. nici o emoție la monologurile - ce bine că au fost rare! - din opera lui fondane. nici o emoție la simularea călătoriei spre lagăr, nici o emoție chiar și la scena gazării. luminile prea pline de roșu, scena prea neagră, ispititoare la somn mai degrabă, decât dramatică.

dar au fost și lucruri care mi-au plăcut: puținele dansuri evreiești mi-au trimis spiritul acela ludic evreiesc, al dragostei de viață, împreună. de asemenea, dansatorii și-au arătat potențialul. din păcate, insuficient fructificat.

„un strigăt de protest la adresa discriminării rasiale și a războiului“ se scrie pe descrierea piesei de pe sait. mie mi s-a părut un discurs lung întretăiat, care să te facă să picotești.

ps. nu am înțeles de ce partea video anunțată a lipsit cu desăvârșire. de asemenea, scenele găsite pe internet din același spectacol de la centrul național al dansului din 2010 diferă cu mult de cele văzute de mine aseară. de asemena, maia morgenstern de pe afiș a lipsit. deși nu cred că ar fi putut va putea „salva“ în nici un caz piesa.

„lupul de pe wall street“ de martin scorsese

mi s-a părut un film slab, pe care, dacă nu ar fi fost scenele de comedie, nu l-aș fi urmărit până la final. nu pentru că „strategia“ filmului pe acumularea treptată de putere până la absurd mi-e total grețoasă, ci pentru că acestei strategii nu i-am găsit sensul. ca și cum ai mânca un tort bun, apoi încă unul și-ncă unul și-ncă unul... îi pierzi gustul de la al doilea.

bun. deci e vorba despre dicaprio care joacă rolul unui broker care își pune în aplicare „visul american“: prosperitate, ba chiar milioane de dolari, femei, orgii, droguri. și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri, și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri. ei, mai apare și un polițist acolo, o englezoaică cu ștaif... dar cam atât.

mi-au plăcut numai două scene: prima, în care maestrul broker (matthew mcconaughey) îl învață pe ucenicul dicaprio ce e important în a se îmbogăți (ați ghicit, dolari, femei, orgii, droguri), asezonate cu un ritual tribal muzical. practic, e rețeta după care scorsese face filmul. (impresionantă prestația lui mcconaughey.)

ultima scenă, în care oamenii obișnuiți (posibile victime escrocate de acest citizen kane financiar) șed într-o sală de curs ca milionarul, acum eliberat din pușcărie și trainer să-i învețe să-și fructifice potențialul pentru a avea și ei dolari, femei, orgii, droguri. privirile lor de oi fascinate de lup sunt „înduioșătoare“.

și între cele două scene, șerpuirile comice de drogați ale lui dicaprio și a prietenului său (jonah hill) mi-au amintit de stan și bran. ceea ce nu e puțin lucru.

în concluzie, dacă aș fi văzut numai aceste trei scene, aș fi considerat filmul o capodoperă. dar cu umplutura cocălaristică dintre ele, în nici un caz.  

alte impresii la cinesseur și gorzo.

un post despre eminescu, firește

click pe imagine pentru a ajunge la articol

„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern

orhan pamuk 

cevdet bey și fiii săi 

(cevdet bey ve oğulları) 

editura polirom, iaşi, 2013

traducere de luminiţa munteanu

680 de pagini broşate

 coperta de radu răileanu

m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești

per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aici, aici și aici.

sursa foto

„zic zac“ de andreea gavriliu

un dans pe cinste, de bravo!

am ieșit aseară de la godot, de la spectacolul zic zac, cu imaginea celor două corpuri tinere - Ea şi EL - dansând pe scenă fără pauză şi fără suflare. cu impresia unui spectacol valoros, de rererevăzut.

pe o poveste nu prea complicată: o Ea (andreea gavriliu) și un El (ștefan lupu) ce se întâlnesc într-un bar şi vor trebui să fie împreună. dintr-un tonomat izvorăşte muzica, cu ajutorul unui disk jockey (gabriel costin). şi această muzică împrăştiată peste noi, spectatorii, e mediul în care cei doi se simt ca peştii în apă. pop, techno, clasică şi jazz - am bâțâit din picior până și la dumbala dumba (cu viorica rudăreasa, ați ghicit) - sunt efluviile care ţin emoţia vie, timp de o oră. aici alexandra poiană face treabă foarte bună cu sunetul, deși bănuiesc că alegerea pieselor se datorează creatoarei, Ei, andreei gavriliu.

sunt cuprins de vrajă odată cu dansul și cu jocul trupurilor, al meselor, al hainelor. în plus, un pahar, un cocktail, o cravată, două mâneci de rochie, o culoare vişinie, un tutu, cotele apelor dunării, dar și câte-un șoricel invizibil din când în când - completează fericit spectacolul coregrafic cum nu mă aștept, aproape fără cusur. numai să mă bucur și atât. tinereţe, voioşie, uneori furie, ironie, frustrare, multe alte emoţii... numai să mă bucur și atât.

poate cele câteva cuvinte din zic zac nu-și aveau rostul. ele par că strică mişcarea mută. mişcare fără cusur, am zis. dar am înțeles, trupurile au şi ele nevoie de odihnă.

obligatoriu de mers la acest spectacol. unul dintre puţinele spectacole de dans la care aplauzi cu entuziasm sincer. 

„religia pentru atei“ de alain de botton

ce-mi doresc pentru 2014

„cimitirul“ de teleșpan

la un ceai, cu cărţi despre crăciun

joi, 19 decembrie, de la ora 19,00, merg să discut la ceainăria la un ceai, invitat de editura univers, alături de de alexandra blaş, andreea iulia toma, ciprian enea şi costi piştea.pe lângă crăciun, vom discuta despre jostein gaardner (îl ştiţi, a scris lumea sofiei).

dacă vreţi să veniţi, vă aşteptăm!

„tsukuru tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj“ de haruki murakami

din începutul bun al unui roman recent

haruki murakami, tsukuru tazaki el fără de culoare și anii săi de pelerinaj, editura polirom, iași, 2013, traducere de florin oprina

despre filb

ei bine: „bărbatul sentimental“ de javier marías

săptămâna viitoare vine FILB-ul, anul 6

anul acesta inimoșii organizatori ai Festivalului Internațional de Literatură București s-au pregătit pentru ediția a șasea. programul este aici, însă trebuie menționați câțiva scriitori invitați, de primă mărime:

sarah dunant din marea britanie, zeruya shalev și eyal megged (soț și soție) din israel, marinko koščec și robert perišić din croatia, andrea tompa din ungaria, srđan srdić din serbia, kei miller din jamaica și corina sabău, marin malaicu-hondrari, andrei dósa și adrian schiop din românia.

voi fi prezent acolo, ca în fiecare an, evident.
la clubul țăranului, în fum de țigară. (între timp, m-am apucat de fumat).

„dragă nora“ de james joyce

james joyce și bășinile

10 cărţi pentru gaudeamus

am propus pe adevărul 10 recomandări de cărţi scrise de autori străini, demne de a fi cumpărate la târgul de carte gaudeamus de anul acesta. pamuk, joyce, woolf, makine, papini, dar şi de botton, wallentin şi rachman. plus, evident, eminescu, prin excepţie.