cu „dezlegătoarea“ la humanitas kretzulescu

am mers la serile italiene de la kretzulescu pentru că se vorbea despre un roman care a inventat o realitate inexistentă. este vorba despre romanul accabadora de michela murgia, proaspăt tradus la humanitas fiction de gabriela lungu (coperta de alături e cea din ediția italiană, cea românească e complet în răspăr).

din trialogul invitaților vlad russo, vintilă mihăilescu și radu paraschivescu, am înțeles despre ce e vorba: accabadora era dezlegătoarea, de fapt o femeie care îi ajuta pe muribunzii suferinți să moară mai repede. un fel de moașă pentru moarte.

de aici, evident, discuțiile. e nevoie de așa ceva? cât e de etic să iei viața cuiva (eutanasia)? dacă există doar povestea, de ce e perpetuată ca realitate (antropologul vintilă mihăilescu a spus că nu există vreo dovadă a existenței unei asemenea accabadore - deși localnicii promovează turistic aceste gogoși)? mai are nevoie omul contemporan să se gândească la moarte? nu suntem destul de depresivi și așa? 

mie mi-a plăcut seara, publicul tot numai tânăr, studenți și studente la italienistică. pot spune că, din punct de vedere al conținutului, „am citit cartea“.

dacă v-am făcut curioși, spor!  

vlad russo și vintilă mihăilescu

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.

„castele în spania“ de petre sirin

petre sirin

castele în spania

editura humanitas, buc, 2013

285 de pagini broșate

coperta de ioana nedelcu

două mirări

mă mir cum conservatorii de la humanitas au acceptat publicarea memoriilor unui homosexual (intelectual postbelic) și înclin să cred că numele lui constantin noica a fost parola magică. deși filozoful iese destul de prost. amic cu iubitul autorului, mihai rădulescu, noica îl implică pe acesta în procesul noica-pillat. acesta, bătut cu bestialitate, se sinucide în închisoare, la nici 40 de ani.

mă mai mir iarăși: legatarul autorului a publicat acest jurnal exact la humanitas, editura care a publicat în 1999, prin fratele lui rădulescu și stelian tănase un alt maniscris al aceluiași petre sirin, jocul cu moartea, fără să menţioneze că l-au folosit, așa cum se arată aici. 

cartea

autorul își termină cartea la vreo 30 de ani de la întâmplările din interior. își culege notițele din jurnal, propria corespondență, câteva poezii pe care le înșiră în ordine cronologică. ca perioadă, avem cam 10 ani din viața lui petre (pierre) hrșanovschi sirin - de la vârsta de 23 de ani la cea de 33, ani desfășurați la umbra dragostei acestuia față de mihai rădulescu, diplomat și muzician, cu câțiva ani mai în vârstă. o dragoste mai întâi toridă, apoi una prietenească. 

 

cel mai mult mi-a plăcut găselnița lui sirin, metafora care-l ajută să ascundă „familia“ homosexuală din care face parte, cercul de pieteni din care făcea parte. băieți de aceeași vârstă, dar de origini și înzestrări diferite, uniți doar de această însușire. metafora este spania, iar ei sunt cavalerii ce trebuie să lupte cu maurii. 

pentru noi cultura nu este plăcere, nu este un mijloc de a ajunge la bunăstare, ci o necesitate lăuntrică. de aceea mergem către ea întreaga viață, fără tristeți și fără regrete. visul nostru este să trăim în ea, prin ea și pentru ea... și ne înfăptuim visul. tot restul e numai închipuire și prejudecată zadarnică. (p.198)

sunt multe considerații jurnaliere, care uneori plicitisesc, și doar reușita stilului - uimitoare pentru 26 de ani - m-au făcut să trec mai departe. altfel, depresii tinerești, intrigi sentimentale și întâmplări banale. un singur capitol mi-e ieșit în evidență: cele trei hagialâcuri, în care sirin pleacă în câteva excursii, în vreme ce concurează la facultatea de regie și film (va deveni un pionier în realizarea de film documentar).

mihai rădulescu, iubitul scriitorului

uranieni, invertiți, pederaști sau bulangii, ciochiști, homalăi?

meritul cărții, în afară de a contura o personalitatea culturii românești postbelice care a fost petre sirin este hotărât unul documentar - despre homosexualitatea intelectuală bucureșteană postbelică. se vorbește destul de puțin pe la noi despre această lume: emanuel bibescu (prieten cu proust), petru comarnescu (ironizat în presa din 34 cavaler de curlandia), panait istrati (poetul șezuturilor deflorate, după pamfil șeicaru), dina cocea, george oprescu, sorin titel - sunt personalități din cultura românească cu astfel de preferințe sexuale. 

      totul preexistase în germene chiar de la început... de fapt, eu nu eram, cum spune un proverb rusesc,  „nici carne, nici pește“. eram un caz aparte, dezirabil fără doar și poate, dar care punea prea multe probleme inutile și nu dădea nici satisfacții sută la sută. 

        nu eram nici d.n. ori giglio - spirite cultivate și sofisticate, cu care se putea teoretiza la nesfârșit tot felul de probleme, despicând firul în patru...

      și nu eram nici ca x, y, z - băieți viguroși de la țară sau de prin mahalale - frizeri, muncitpri, soldați ori, pur și simplu, golani și șantajiști, care puneau la încercare nu numai plăcerea trupului, ci și toate spaimele sufletului, stârnind un diapazon de senzații din cele mai largi, asemenea fiarelor carnivore din junglă, a căror urmărire și vânătoare nu se puteau compara nici pe departe cu sărmanele competiții de tragere la țintă ori cu masacrarea în masă a potârnichilor...

        eu nu satisfăceam nici pe departe nevoia de „ancilatorism“ de care bietul meu prieten fusese conștient încă din adolescență. când se referea la dragostea care ne unea, giglio, care împărtășea întru totul gusturile lui mihai, nu avea decât o vorbă de dispreț: „două hoituri!“ (p.80)

 

ei bine, dacă ceilalți se știu doar din auzite, alături de ioan negoițescu, sirin și descrie aici dragostele sale. pe primul plan este mihai rădulescu, dar nu numai el. sub poreclele spaniole, găsim și pe alții. fără pudoare, fără ostentație. doar cu multă onestitate și firesc. și mai ales cu multă sensibilitate. poate legăturile sentimentale povestite pot părea uneori superficiale. nu și pentru mihai rădulescu, despre care am amintit la început. pentru că nu găsim anecdote sau cancanuri homosexuale, ci o viață sentimentală profund umană. ce nu uimește, nu intrigă, nu scârbește. ci chiar emoționează.  

      sunt în tramvai. aș vrea să citesc dar nu pot... mă gândesc numai la tine.

      te iubesc și este un lucru nou pentru mine, deoarece niciodată n-am mai iubit în felul acesta... nu e o pasiune, nu este nici măcar tandrețe, așa cum am simțit-o pentru unii: e o iubire inteligentă, o întrepătrundere sau, cum ți-am mai spus-o, o permanentă prezență, un soi de har divin care coboară peste mine.

     sunt oarecum descumpănit. am avut îndoieli, mi-a fost chiar teamă: nu mă socoteam demn de o asemenea dragoste.

    întotdeauna am resimțit iubirea ca pe ceva turbulent și dinamic, tinzând fără încetare către o finalitate exterioară și simplistă. 

    acum însă, dimpotrivă, e pacea, e abandonarea, deloc sterilă, ci evoluând pe niște planuri interioare ascendente...

      s-ar zice că sunt trist... de fapt, sunt numai calm, calm și fericit. (p.33)

un blog dedicat autorului, cu filmografia și câteva texte literare, găsim aici.

filmul documentar al lui petre sirin despre ada kaleh, aici.

later edit (13.11.2016): m-am întrebat ce înseamnă titlul. apoi am găsit în eseurile lui montaigne propoziția: „A te umple și a te clădi, <înseamnă> a face castele în Spania.“ montaigne, eseuri, II, VI.  

portretul autorului de pictorul anatoli sirin, tatăl său

câteva chestii despre noul icr

nu am înțeles de ce atâta agitație cu salonul de carte de la paris. evident că fiecare dintre miile de scriitori de pe la noi și-ar dori să-mpuște o traducere într-o engleză, franceză sau germană pe banii statului. sau măcar o călătorie moca. ceea ce să recunoaștem, nu se întâmpla nici pe vremea lui patapievici. 

 *

pe vremea lui h.-r. patapievici şi a echipei sale, îți lansai cartea în aleea alexandru doar dacă erai gabriel liiceanu. altfel te loveai de lipsa răspunsurilor la mailurile oficiale.

*

mă îndoiesc că dacă scoteai o carte la editura dacia din cluj, de pildă, încăpeai pe rafturile lui liiceanu, pleșu și patapievici de la standurile românești ale târgurilor de carte organizate cu icr.

*

nu mai pot perimații de marga sau gârbea de indignările din online sau de refuzurile din offline ale lui djuvara etc. atâta timp cât antonescu și ponta sunt la putere, intelectualii contra, ciocu' mic. intelectualii, pare-se, se fac că nu au aflat că tot ce e stat, e politic (în sensul rău). 

*

a scrie istorii ale filozofiei sau piese de teatru fără spectatori nu înseamnă că automat te pricepi să conduci instituții. unde e minte multă, e și prostie (vezi comunicatele de presă icr).

*

a devenit o adevărată modă să fii contra lui marga (că parcă a fi greu să fii contra unui om prost).

*

h.-r. patapievici şi echipa sa a dovedit o reușită a managementului cultural în românia, dar care a necesitat câțiva ani buni și o libertate garantată la nivel "despotic". ceea ce-i nedumerește puțin pe stângiștii ca rogozanu, de pildă. e ceva dincolo de principiile stângii ca o instituție a statului să funcționeze după criterii capitaliste, și cu un conservator cu simpatii liberale în frunte.

 *

orice apropiere (chiar și instituțională) față de actualul icr e socotită by default un hiper-compromis, o grețoasă încălcare a valorilor. e ca și cum nu vrei să ai de-a face cu parlamentul european, pentru că sunt eba, becali și vadim tudor acolo.

la clubul de lectură nemira

 

în seara asta, când mă cocoțam în clubul energiea din brezoianu 4, nu știam ce găsesc. așa mulțime electrizată de un bătrân scriitor care nici măcar nu era de față: george raymond richard martin. eu nu eram. deși am fost prezentat ca, vezi doamne, blogăr cunoscut, m-am simțit stingher în mijlocul atâtor oameni care parcă vorbeau o altă limbă. a literaturii fantasy.

căci oamenii ăștia mâncau cântec de gheață și foc pe pâine. știau citate, geografia epopeii, nu mai spun de personaje, care și ce. eu parcă nu mai reținusem nimic din ce citisem. s-au pus întrebări, iar participanții turuiau de parcă știau cogeamitea cartea pe de rost. au putut astfel câștiga afișe, insigne, genți sau chiar un joc de cărți - mie ăsta mi-a plăcut cel mai mult. dar am știut și eu o întrebare - sâc! - pentru echipa mea - căci s-a lucrat în echipe (idee bună!) - și m-am simțit parcă mai bine. 

și-atunci m-am bucurat de ce poate face literatura și un astfel de club din unii oameni: îi unesc și-i fac să se simtă bine. îi scoate din singurătatea lecturii, din timiditatea proprie, le dau prilejul să-și împărtășească reciproc pasiunea. iar pe mine m-a determinat să mă ridic să le spun verde în față că, în comparație cu cartea, bună într-adevăr, frânturile din ecranizarea de la hbo pe care le-am văzut nu mi-au plăcut deloc...

am scris despre urzeala tronurilor de george r.r. martin aici.

au fost și ceva minusuri - atmosfera a fost destul de zgomotoasă, în unele colțuri nu s-a auzit mai nimic, spațiul s-a dovedit insuficient - dar echipa fetelor de la nemira s-a descurcat foarte bine. iar vedeta serii a fost o groupie care ne-a încântat pe toți prin exaltarea - adusă din republica moldova - cu care a povestit despre carte și cu care, apoi, a primit premiile.

o să văd ce fani se mai adună data viitoare.

câştigător la concurs

avem deja câştigătorul: răzvan bucur. a răspuns primul la întrebare.
răspunsul corect era războiul celor două roze (1455–1485) dintre casele de lancaster şi de york.. 

concurs „clubul de lectură nemira“: „cântec de gheață și foc“ de george r.r. martin

george r.r. martin
 urzeala tronunilor
 (a game of thrones)
 editura nemira, bucurești, 2011
 traducere de silviu genescu 
 940 de pagini legate 
coperta de corneliu alexandrescu

m-am pregătit pentru clubul de lectură nemira pe care editura îl organizează lunea viitoare, pe 18 martie, la club energiea, luând cogeamitea tomul de george r.r martin, urzeala tronurilor și am început cititul.

urzeala tronurilor
adevărat, romanul lui george raymond richard martin este ca un drog, intri în lumea lui și nu vrei să mai ieși. scriitorul este păianjenul care te prinde în plasa lui și te învăluie cu cele peste 900 de pagini. 

probabil că punctul forte al seriei sunt personajele (câteva zeci). fiecare capitol, purtând numele câte unui personaj, îți aduce perspectiva acestuia, reușind cu ușurință să nu te lase până nu-l preferi pe unul, pe care să-l urmărești cu limba scoasă după aceea. 

până acum, mie mi-a plăcut jon snow, fiul bastard al lordului edward stark, care, la doar paisprezece ani, pleacă singur (de fapt, împreună cu lupul nălucă) într-o garnizoană vitregă, să devină păzitor al zidului ce apără regatul ca un zid chinezesc. ce găsește aici, în zăpadă, sunt pe cale să aflu.

la un moment dat, am pierdut unele personaje - cine sunt și ce relații au ele cu altele - dar nu e un reproș. am putut trece lin peste - pentru că ceea ce contează cel mai mult este lumea ce mi se dezvăluie cu realism înainte: tărâmul medieval inventat, unde diferitele clanuri se luptă - cu intrigile și cu armele - pentru putere și pentru patimi. și deși stilul e unul plat, doar unele descrieri reușind, uneori, să-l mai onduleze, șade bine în contextul accesibil al literaturii fantastice căreia-i aparține. 

per ansamblu, un roman reușit, îi înțeleg popularitatea. deși mi-a plăcut mai mult regii nisipurilor (despre care am scris aici).

CONCURS! pentru cei din bucurești 

în cinstea clubului de lectură nemira de lunea viitoare, împreună cu editura nemira organizez UN CONCURS, având drept premiu unul din cele cinci volume ale seriei cântec de gheață și foc (la alegerea sa) traduse la noi.

întrebarea este următoarea: care este evenimentul din istoria angliei medievale din care se spune că s-a inspirat autorul ciclului romanesc?

primul răspuns corect, scris drept comentariu mai jos va primi drept premiu cartea aleasă de el în cadrul clubului de lectură de luni, ora 19:00, la club energiea. 

nemira ne așteaptă! vor participa oliviu crâznic şi marian truţă și vor fi oferite premii și surprize de la hbo și taraba de jocuri.

mai multe detalii aici.

„magazinul de sinucideri" de jean teulé (video)

trailerul ecranizării animate aici.

notă de subsol la „howl“ de allen ginsberg

Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
The world is holy! The soul is holy! The skin is holy!
            The nose is holy! The tongue and cock and hand 
            and asshole holy! 
Everything is holy! everybody's holy! everywhere is 
            holy! everyday is in eternity! Everyman's an 
            angel! 
The bum's as holy as the seraphim! the madman is 
            holy as you my soul are holy! 
The typewriter is holy the poem is holy the voice is
            holy the hearers are holy the ecstasy is holy! 
Holy Peter holy Allen holy Solomon holy Lucien holy 
            Kerouac holy Huncke holy Burroughs holy Cas-
            sady holy the unknown buggered and suffering
            beggars holy the hideous human angels! 
Holy my mother in the insane asylum! Holy the cocks
            of the grandfathers of Kansas! 
Holy the groaning saxophone! Holy the bop 
            apocalypse! Holy the jazzbands marijuana
            hipsters peace & junk & drums! 
Holy the solitudes of skyscrapers and pavements! Holy
            the cafeterias filled with the millions! Holy the 
            mysterious rivers of tears under the streets! 
Holy the lone juggernaut! Holy the vast lamb of the 
            middle class! Holy the crazy shepherds of rebell-
            ion! Who digs Los Angeles IS Los Angeles!
Holy New York Holy San Francisco Holy Peoria &
            Seattle Holy Paris Holy Tangiers Holy Moscow
            Holy Istanbul!
Holy time in eternity holy eternity in time holy the 
            clocks in space holy the fourth dimension holy
            the fifth International holy the Angel in Moloch!
  Holy the sea holy the desert holy the railroad holy the
            locomotive holy the visions holy the hallucina-
            tions holy the miracles holy the eyeball holy the 
            abyss! 
Holy forgiveness! mercy! charity! faith! Holy! Ours! 
            bodies! suffering! magnanimity! 
Holy the supernatural extra brilliant intelligent
            kindness of the soul! 

___________________________
(traducerea mea)
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
            Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
Lumea e sfântă! Sufletu-i sfânt! Pielea e sfântă!
            Nasul e sfânt! Limba și pula și mâna 
            și gaura curului sfânte!
Totul e sfânt! cu toții sunt sfinți! oriunde e 
            sfânt! fiecare zi e eternă! Fiecare om e un
            înger! 
Vagabondul e sfânt ca serafimul! nebunul e
            sfânt ca tine, sufletul meu, de sfânt!
Mașina de scris e sfântă poemul e sfânt vocea-i 
            sfântă scultătorii sunt sfinți extazul e sfânt!
Sfânt Peter sfânt Allen sfânt Solomon sfânt Lucien sfânt
            Kerouac sfânt Huncke sfânt Burroughs sfânt Cas-
            sady sfinți necunoscuții bulangiii și suferinzii
            cerșetori sfinți hidoșii îngeri umani!
Sfântă mama mea în azilul de nebuni! Sfinte pulile
            strămoşilor Kansasului!
Sfânt grohăitorul saxofon! Sfântă bop
            apocalipsa! Sfinte-orchestrele de jazz marijuana
            hipsterii pacea & marfa & tobele!
Sfinte singurătățile zgârie-norilor și ale pavajului! Sfinte
            cafenelele pline de milioane! Sfinte
            misterioasele râuri de lacrimi de pe sub străzi!
Sfânt distrugătorul* cel singur! Sfânt uriașul miel al
            clasei de mijloc! Sfinți nebunii părstori ai rebel-
            iunii! Cine-nțelege Los Angeles-ul ESTE Los Angeles-ul!
Sfânt New York-ul Sfânt San Francisco Sfânt Peoria & 
            Seattle-ul Sfânt Parisul Sfânt Tangerul Sfântă Moscova
            Sfânt Istanbulul!
Sfânt timpul în eternitate sfântă eternitatea în timp sfinte 
            ceasurile în spațiu sfântă a patra dimensiune sfântă
            Internaționala a cincea sfânt Îngerul în Moloch!
Sfântă marea sfânt deșertul sfântă calea ferată sfântă
            locomotiva sfântă viziunea sfinte halucinațiile 
            sfinte miracolele sfânt globul ochiului sfânt
            abisul!
Sfântă ierarea! mila! caritatea! credința! Sfinte! Ale noastre!
            trupuri! suferind! mărinimie!
Sfântă supranaturala extra strălucita inteligenta
            bunătate a sufletului!
*original juggernaut, termen din sanscrită simbolizând o forță distructivă de neoprit

foto: peter orlovsky și allen ginsberg. (sursa) 

prăbușirea casei usher în 9 imagini

 

 

„poziția copilului“ de călin netzer

chiar dacă nu câștiga ursul de aur la berlin, m-aș fi dus la film, așa cum am fost la medalia de onoare, al aceluiași regizor. pentru că e o temă în care cei doi scenariști - călin netzer și răzvan rădulescu au devenit experți (primul, prin filmul amintit, cel de-al doilea prin felicia, înainte de toate): relația nevrotic-obsesivă dintre părinți și copii. un subiect cathartic, cum a afirmat, la finalul proiecției, regizorul.

la mai mult de jumătate de film, am asistat la un film românesc "clasic": cadre statice, minimaliste, cu acuratețe de documentar. limbaj frust, uneori prea colorat. gesturi tăceri. gen puiu, mungiu, porumboiu. există totuși ceva diferit, glamourul societății de astăzi, a parveniților cu bani. o aniversare într-un viloi, apartamente duplex în ansambluri rezidențiale, audi-uri și mii de euro. câteva zeci de minute, doar pentru un final apoteotic.

la final, totul se dezlănțuie și ia aspect de tragedie antică. în fața morții unui copil, maternitatea - perfect întruchipată de luminița gheorghiu (eroina din moartea domnului lăzărescu) - nu mai are frâie și izbucnește prin ceea ce are ea mai frumos - copilul ca ideal frumos. două-trei gesturi memorabile ale copilului iubit salvează urâțenia unei întregi vieți. și poate - nu avem de unde să știm - îl salvează chiar și pe fiu. 

un film puternic, al cărui final m-a impresionat puternic. de văzut.

nota 6 din 7.

haine noi la biblioteca polirom

biblioteca polirom este, fără pic de îndoială, cea mai bună colecție de literatură universală, nu numai prin volumul aparițiilor, cât mai ales prin calitatea lor. de la autori clasici - balzac, flaubert, tolstoi și dostoievski - până la cei moderni și contemporani - beckett, pynchon, grass - a înlocuit cu brio singura editură de literatură universală pe care a avut-o românia, vechea editură univers.

ei bine, acele coperte care au făcut o modă - fiecare român cititor are în bibliotecă cotoare de cărți de buzunar pe jumătate roșii, pe jumătate colorate din colecție -, vor fi schimbate cu altele noi. cu alte cuvinte, vom avea o bandă colorată și un dreptunghi alb. 

dar mai ales, alături de seriile de autor cunoscute, vom avea trei colecții:

• „esential”, dedicată autorilor consacrați, cărților importante din literatura lumii”; 
• „actual”, ce va cuprinde scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi; 
• „junior”, în care vor apărea cărți pentru adolescenți, cărti pentru tinerii de toate vârstele.

 

de asemenea, se anunță reeditări și apariții noi: fabio stassi, irvine welsh, madeline miller, uzma aslan kahn, ruth ozeki, tracy chevalier, phillipa gregory, eco etc.

să-i urăm succes în continuare bibliotecii polirom, să ne încânte ca și până acum!

mi-am pierdut oare idealurile?

un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor, spunea flaubert. și tot el, în educația sentimentală introducea ca instrument al măsurării unei vieți reușite (sau nu) - idealul tinereții. 

tocmai am 37 de ani. și mă chinui să mi-amintesc care mi-era idealul de tinerețe?

- la școală, mă desenam un medic dentist cu bărbuță și halat alb.
- pe la 16 ani, mă vedeam un medic psihiatru, un fel de freud c-o bibliotecă plină de tratate în spate, ușor nebun de la pacienții tratați...

- inspirat de eliade, mă închipuiam ucenic într-o mânăstire budistă, rugându-mă pentru propria-mi salvare.

- mai târziu, mă vedeam filolog, specialist de talie mondială în eugen ionescu, pe care-l adoram în primii ani de facultate... 

și nu mai știu.

apoi m-am angajat.

am devenit om al muncii. și n-am mai avut timp să mă gândesc la idealuri. 

ba nu. odată, parcă m-am imaginat aievea într-un roman de fitzgerald, cei frumoși și blestemați: m-am văzut într-un palton scump cu guler de blană coborând dintr-o limuzină pe o stradă din new york... mi-era etalonul bunăstării și al fericirii.

acum, la 37 de ani, mărturisesc că nu-mi mai știu idealul. mărturisesc că destinația mi-e încă departe, în ceață.

am devenit însă mai atent la drum. la oamenii ieșiți în cale, la peisajele dimprejur. la pași. la umbre. la lumini.

poate aștept. poate aștept să mi se-ntâmple vreo minune mai târziu, ca generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt din microromanul lui bulgakov, roman teatral.

voi vă mai știți idealul?

georges seurat, la scăldat la asnières

37