Se afișează postările cu eticheta literatură franceză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatură franceză. Afișați toate postările

4 septembrie 2014

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):
  1. anna karenina de lev tolstoi
  2. doamna bovary de flaubert
  3. război și pace de tolstoi
  4. lolita de vladimir nabokov
  5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
  6. hamlet de william shakespeare
  7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
  8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
  9. povestiri de anton cehov
  10. middlemarch de george eliot
hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

29 iulie 2014

„prietenului care nu mi-a salvat viața“ de hervé guibert

hervé guibert
prietenului care nu mi-a salvat viața
(à l'ami qui ne m'a pas sauvé la vie)
editura nemira, buc., 1993
trad. nicolae constantinescu
165 pagini broșate
coperta dan alexandru ionescu
trupul betegit de boală ca centru al lumii

v-ați gândit vreodată cum ar fi să vă treziți cu sida (nu, nu cu personajul lui slavici, ci cu boala)? ei bine, un asemenea gând nu poate dura nici cât un pârț, căci îi facem vânt repede, cu frică de moarte. ei bine, hervé guibert, intelectual francez de elită, ziarist, fotograf și scriitor, chiar s-a trezit, pe la treizeci și ceva de ani, cu sida. pe la finalul anilor '80. și ce-a făcut?

am auzit de el datorită unui alt autor, al cărui roman m-a uimit prin senzualitatea sa, acest ultim autor scriind o carte despre numitul guibert, despre romanul căruia voi vorbi în continuare.

orice-ai face, nu salivezi după cartea asta. prietenului care nu mi-a salvat viața. cel mult te poți amuza de grimasele și anecdotele filozofului michel foucault în ultimele luni, înaintea morții sale (tot de sida), foucault căruia autorul - pare-se - i-a fost și amant. însă te poți amuza morbid. te mai poți amuza de poveștile cu actrița isabelle adjani isterizată după celebritate - actriță de care mă-ndrăgostisem în adolescență stropindu-i posterele afișate din revista cinema. sau te mai poți amuza (otrăvitor de amar) de goana după analizele de sânge și după medicamente miraculoase.

însă în mod sigur vei rămâne prost - cum am rămas eu - remarcând cât de moi suntem, ce cârpă, la-ndemâna bolii și a betegirilor, este trupul din care suntem făcuți.

lumea romanului lui hervé guibert este una a corpului, un corp care, deși bolnav, este tot al său, ba chiar acuma îl simte cu adevărat al său, ba chiar acum începe să-l iubească. este ca o metamorfoză inversă, în care fluturele își pierde aripile și devine vierme, târâtor și beteag, dar al dracului de prezent. și asupra acestui vierme, sufletul - dacă există așa ceva - va trebui să se aplece, va trebui să-i acorde atenție, va trebui să-i studieze geografia, să-i învețe râurile și întunecimile. când zbura, se bucura de vânt și de zbor și-l uitase.

sunt foarte atent la manifestările progresului pe care îl face virusul, mi se pare că-i cunosc harta colonizărilor, asalturilor și retragerilor, îmi închipui că știu locul în care mocnește și locul unde atacă, apoi că simt zonele încă neatinse, dar această luptă din interiorul meu, care organic este foarte reală, analizele științifice o dovedesc, nu înseamnă deocamdată nimic, ai răbdare, băiete, față de suferințele cu siguranță fictive care mă subminau. (pag. 29)


sida ca paradigmă și ca eliberare de ignoranță

Descopeream ceva suav și uluitor în atrocitatea [sidei], cu certitudinea că e o boală inexorabilă dar nu fulgerătoare, o maladie în trepte, o scară foarte lungă ce duce cu siguranță la moarte, dar fiecare treaptă a ei prezintă o ucenicie fără pereche, o boală care îți dă timp să mori și care-i dă morții timp să trăiască, timp să descoperi timpul și să descoperi în sfârșit viața, într-un fel era o invenție modernă genială pe care ne-o transmiseseră maimuțele verzi din Africa. Iar nenorocirea, odată ce te-ai cufundat în ea, era mult mai suportabilă decât presentimentul ei, mult mai puțin crudă în definitiv decât s-ar fi crezut. Dacă viața n-ar fi decât presentimentul morții, torturându-ne fără răgaz cu incertitudinea scadenței, sida, fixând un termen sigur vieții noastre..., făcea din noi niște oameni pe deplin conștienți de viața lor, ne elibera de ignoranța noastră. (p.113)

dincolo de interesul documentar - apariția sida în sânul comunităților homosexuale din occident și începuturile tratării paliative a acesteia (este apărută în 1990) - cartea te taie prin ascuțimea ei psihologică. scriitoare ca hortensia papadat bengescu, după o carte ca asta, ți se va părea o cucoană obosită, zgândărindu-și un furuncul ca să vadă cum e cu durerea. guibert se mobilizează nu atât să lupte contra bolii, dar mai ales să fructifice timpul rămas, să ia aminte la el însuși și să scrie, să scrie, să scrie cărți. nu-l interesează stilul, ci însemnările explozive, intime, care să taie ca cuțitul. și, după moarte, chiar îi vor apărea trei romane. care-i va educa pe franțuji cu privire la sida.

dacă mircea eliade propunea într-un articol să ne facem proiectele ca și cum am fi în ultimul an de viață - și o făcea alintându-se, ca exercițiu de voință - hervé guibert n-a avut luxul ăsta. cu moartea arzându-i la cur, a dat o lecție de care puțini semeni suntem în stare - deschideți dracu' ochii și prețuiți fiecare blestemată de clipă! profitați de ce aveți, că io nu mai am! și, atâta cât am, iată, mă chinui cu trupul ologit de boală să-mi cânt cântecul de lebădă, în loc să mă vait și să mă-nchid în neputințe și invidii. Sida a fost pentru mine o paradigmă în propriul meu proiect al cunoașterii de sine și enunțării inexprimabilului. (p.154)

un roman cu perspectivă unică asupra vieții și asupra propriei persoane - scris de un om inteligent, condamnat la suferință și moarte, la 36 de ani. o perspectivă destul de rară în lumea noastră superficială postmodernă, preocupată de bănet și de putere. o perspectivă a dracului de adevărată. care pe mine m-a cam tremurat la mațe.

Există un stadiu al nenorocirii, chiar dacă ești ateu, când nu mai poți decât să te rogi sau să-ți pui capăt zilelor. (p.134)





9 iulie 2014

concurs „cartea de vacanță“: confidentul de hélène grémillon

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.



pentru început, premiul va fi romanul proaspăt apărut, confidentul, de hélène grémillon (editura humanitas fiction, 2014). un roman care a primit cinci premii literare. este vorba despre o intrigă și o iubire, în vremea celui de-al doilea război mondial. cele două descoperite, cu mult suspans psihologic, în niște scrisori.


întrebarea pentru concurs este:
dacă ați scrie o scrisoare, pentru viitor, strănepotului / strănepoatei dumneavoastră, care ar fi cele două lucruri pe care le-ați dori cu tot dinadinsul să le afle despre dumneavoastră? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până duminică, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!


sursa foto


22 iunie 2014

universul din somnul albertinei


plăcerea pe care ne-o dăruie un artist este aceea de a ne face să cunoaștem un nou univers, spune însuși proust într-unul din eseurile sale. iar universul nou întâlnit - întâmplător - în volumul prizoniera (al cincilea din ciclul în căutarea timpului pierdut) este cel al naturii izvorâte din somnul iubitei lui marcel, albertine. 
de la prima asemănare, cu o floare, ființa-în-absență îi provoacă eroului o altfel de dragoste. evident că și noi, cu toții, am privit cândva persoana iubită dormind, am admirat-o și ne-am cufundat în gânduri sau fantezii, dar trebuie să fii proust ca din imaginea, mirosul și zgomotele unui somn să intri într-o dimensiune paralelă, într-o lume vegetală, sălbatică și neînsuflețită. ba chiar din acest somn - inconștient - să naști - involuntar - în mintea personajului - un întreg peisaj marin, o întreagă experiență senzorială, dar și una culturală, ca cea pricinuită de un tablou. 
până la urmă, marcel se îmbarcă pe marea deplină a somnului profund. își va poseda iubita în somn, dimpreună cu celelalte albertine iscate prin aceeași vrajă onirică. uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos. actul sexual ca o călătorie marină.

iată fragmentul din prizoniera în marcel proust, opere, vol. iii, în căutarea timpului pierdut (prizoniera; plecarea albertinei; timpul regăsit), editura fundației naționale pentru știință și artă, 2011, traducere de irina mavrodin, pp.82-88:

... Întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu o floare cu lungă tulpină care ar fi fost așezată aici; și chiar așa și era: puterea de a visa pe care nu o aveam decât în absența ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lângă ea, ca și cum dormind ea devenise o plantă.

Astfel somnul ei realiza într-o anumită masura posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gândi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gândi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, știam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafața ființei mele. Închizând ochii, pierzându-și conștiința, Albertine lepădase, una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care mă decepționaseră încă din ziua când o cunoscusem. Ea nu mai era însuflețită decât de viața inconștientă a vegetalelor, a copaci­lor, viață mai diferită de a mea, mai stranie și care totuși îmi aparținea mai mult. Eul ei nu se arăta în orice clipă, ca atunci când stăteam de vorbă, prin ieșirile gândului nemărturisit și ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei.

vicente romero, fată dormind, pastel, sursa

Ţinând-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viața ei îmi era supusă mie, își trimitea spre mine suflul ușor. Ascultam murmu­rul acestei emanații misterioase, lină precum zefirul mării, feeri­că precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cât persista puteam să visez la ea și totuși să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adânc, să o ating, să o îmbrațișez. Simțeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca și creaturile neînsuflețite care sunt frumusețile naturii. Și într-adevăr, de îndată ce dormea puțin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aș fi săturat niciodată și pe care aș fi putut-o gusta la nesfârșit, era pentru mine un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopți cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac și pe malul căruia ramurile abia dacă se mișcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfârșit cum se sfărâmă refluxul pe plajă.

Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag, neîndrăznind să fac vreun zgomot și nici nu auzeam altul decât cel al respirației sale ce-i expira pe buze, la intervale intermi­tente și regulate, ca un reflux, dar mai somnoros și mai blînd. Și în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viață a încântatoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei.

john markese, fată dormind, pastel și ulei, sursa

Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămânea la fel de nemișcată, la fel de pură, suflul ei rămânea la fel de ușor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, vazând că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă așezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat. ... Am petrecut seri fermecătoare stând de vorbă, jucând cărți cu Albertine, dar niciodată seri atât de liniștite ca atunci când o priveam cum doarme. Deși când flecărea, când jucam cărți, ea avea acel firesc pe care nici o actriță nu l-ar fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai profund, un firesc de gradul doi.

Părul ei coborât de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat și uneori o șuviță izolată și dreaptă realiza același efect de perspectivă ca și acei arbori lunari, subțiratici și palizi pe care îi zărești, drepți, în fundalul tablourilor rafaelești ale lui Elstir. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atât de puțin împreunate încât aș fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuși, aceste pleoape coborâte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există ființe al căror chip capătă o frumusețe și o măre­ție neobișnuite doar pentru că e absentă privirea.

frederick leighton, flaming jane, ulei, sursa

O măsuram din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din când în când era străbătută de o agitație ușoară și inexplicabilă ca frunzișul pe care o briză neașteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea își atingea părul, apoi, nefăcând gestul așa cum îl voia, își ducea încă o dată mâna la păr cu mișcări atât de consecvente, atât de voluntare, încât eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calmă în somnul pe care nu-l părăsise. Rămânea de acum înainte nemișcată. Îsi pusese mâna pe piept cu o mișcare a brațului atât de naiv copilărească încât eram silit privind-o să-mi înăbuș surâsul pe care ni-l aduc pe buze copiii mici prin seriozi­tatea, inocența și grația lor.

Eu care cunoșteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lângă mine. Sprâncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele ușor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ei. De fiecare dată când își schimba poziția capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respirația ei devenită treptat mai adâncă îi înălța cu regularitate pieptul și, deasupra, mâinile încrucișate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeași mișcare, ca acele bărci, acele lanțuri de ancorat pe care le clatină mișcarea valului. Atunci, simțind că doarme adânc și că nu mă voi izbi de stâncile conștiinței acoperite acum de marea deplină a somnului profund, săream deliberat și fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lângă ea, o apucam cu un braț de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul și pe inima ei, apoi pe toate părțile corpului ei îmi puneam singura mână rămasă liberă, și care, ca și perlele, era ridicată de respirația Albertinei; eu însumi eram de­plasat usor de mișcarea ei regulată. Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.

jolante hesse, fată dormind, ulei pe pânză, sursa
Uneori mă făcea să gust o plăcere mai putin pură. Pentru asta nu trebuia sa fac nici o mișcare, lăsam să-mi atârne piciorul lipindu-l de al ei, ca o vâslă pe care o lași liberă și căreia îi imprimi din când în când o ușoară oscilație ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să o privesc acea față a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată și care era atât de frumoasă. La rigoare, întelegi că scrisorile pe care ți le scrie cineva sunt aproape asemănătoare între ele și desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoști, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciu­dat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica, de o altă femeie, a cărei frumusețe diferită te face să induci un alt caracter, și ca să o vezi pe una trebuie să te așezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în față. Zgomotul respirației ei deve­nind mai puternic putea da iluzia unui gâfâit voluptuos și când gâfâitul meu luase sfârșit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe ca o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconștient și fără rezistența din muta natură.

... Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniștitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure, o întreagă existență fiziologică era în fața mea, era a mea; tot atât de mult timp cât ramâneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aș fi rămas să o privesc, să o ascult. Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos.

... Și tot așa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decât atât pentru ea, de vreme ce îi aveam rasuflarea lângă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingându-mi limba trecea viața ei. Dar această plăcere de a o vedea dormind, și care era la fel de minunată ca și aceea de a o simți cum trăiește, era curmată de o alta, și anume de cea de a o vedea trezindu-se.
__________________________________________________

...Étendue de la tête aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu inventer, je lui trouvais l’air d’une longue tige en fleur qu’on aurait disposée là; et c’était ainsi en effet: le pouvoir de rêver, que je n’avais qu’en son absence, je le retrouvais à ces instants auprès d’elle, comme si en dormant, elle était devenue une plante. 

Par là son sommeil réalisait dans une certaine mesure, la possibilité de l’amour; seul, je pouvais penser à elle, mais elle me manquait, je ne la possédais pas. Présente, je lui parlais, mais j’étais trop absent de moi-même pour pouvoir penser. Quand elle dormait, je n’avais plus à parler, je savais que je n’étais plus regardé par elle, je n’avais plus besoin de vivre à la surface de moi-même. En fermant les yeux, en perdant la conscience, Albertine avait dépouillé, l’un après l’autre, ses différents caractères d’humanité qui m’avaient déçu depuis le jour où j’avais fait sa connaissance. Elle n’était plus animée que de la vie inconsciente des végétaux, des arbres, vie plus différente de la mienne, plus étrange et qui cependant m’appartenait davantage. Son moi ne s’échappait pas à tous moments, comme quand nous causions, par les issues de la pensée inavouée et du regard. Elle avait rappelé à soi tout ce qui d’elle était en dehors, elle s’était réfugiée, enclose, résumée, dans son corps. 

En le tenant sous mon regard, dans mes mains, j’avais cette impression de la posséder tout entière que je n’avais pas quand elle était réveillée. Sa vie m’était soumise, exhalait vers moi son léger souffle. J’écoutais cette murmurante émanation mystérieuse, douce comme un zéphir marin, féerique comme ce clair de lune, qu’était son sommeil. Tant qu’il persistait je pouvais rêver à elle et pourtant la regarder, et quand ce sommeil devenait plus profond, la toucher, l’embrasser. Ce que j’éprouvais alors c’était un amour devant quelque chose d’aussi pur, d’aussi immatériel, d’aussi mystérieux que si j’avais été devant les créatures inanimées que sont les beautés de la nature. Et en effet, dès qu’elle dormait un peu profondément, elle cessait seulement d’être la plante qu’elle avait été, son sommeil, au bord duquel je rêvais, avec une fraîche volupté dont je ne me fusse jamais lassé et que j’eusse pu goûter indéfiniment, c’était pour moi tout un paysage. Son sommeil mettait à mes côtés quelque chose d’aussi calme, d’aussi sensuellement délicieux que ces nuits de pleine lune, dans la baie de Balbec devenue douce comme un lac, où les branches bougent à pein; où, étendu sur le sable, l’on écouterait sans fin se briser le reflux. 

En entrant dans la chambre j’étais resté debout sur le seuil, n’osant pas faire de bruit, et je n’en entendais pas d’autre que celui de son haleine venant expirer sur ses lèvres, à intervalles intermittents et réguliers, comme un reflux, mais plus assoupi et plus doux. Et au moment où mon oreille recueillait ce bruit divin, il me semblait que c’était, condensée en lui, toute la personne, toute la vie de la charmante captive, étendue là sous mes yeux. 


Des voitures passaient bruyamment dans la rue, son front restait aussi immobile, aussi pur, son souffle aussi léger, réduit à la simple expiration de l’air nécessaire. Puis, voyant que son sommeil ne serait pas troublé, je m’avançais prudemment, je m’asseyais sur la chaise qui était à côté du lit, puis sur le lit même. J’ai passé de charmants soirs à causer, à jouer avec Albertine, mais jamais d’aussi doux que quand je la regardais dormir. Elle avait beau avoir, en bavardant, en jouant aux cartes, ce naturel qu’une actrice n’eût pu imiter, c’était un naturel plus profond, un naturel au deuxième degré que m’offrait son sommeil. 

Sa chevelure, descendue le long de son visage rose était posée à côté d’elle sur le lit, et parfois une mèche isolée et droite donnait le même effet de perspective que ces arbres lunaires grêles et pâles qu’on aperçoit tout droits au fond des tableaux raphaëlesques d’Elstir. Si les lèvres d’Albertine étaient closes, en revanche de la façon dont j’étais placé ses paupières paraissaient si peu jointes que j’aurais presque pu me demander si elle dormait vraiment. Tout de même, ces paupières abaissées mettaient dans son visage cette continuité parfaite que les yeux n’interrompaient pas. Il y a des êtres dont la face prend une beauté et une majesté inaccoutumées pour peu qu’ils n’aient plus de regard.

Je mesurais des yeux Albertine étendue à mes pieds. Par instants, elle était parcourue d’une agitation légère et inexplicable comme les feuillages qu’une brise inattendue convulse pendant quelques instants. Elle touchait à sa chevelure, puis ne l’ayant pas fait comme elle le voulait, elle y portait la main encore par des mouvements si suivis, si volontaires, que j’étais convaincu qu’elle allait s’éveiller. Nullement, elle redevenait calme dans le sommeil qu’elle n’avait pas quitté. Elle restait désormais immobile. Elle avait posé sa main sur sa poitrine en un abandon du bras si naïvement puéril que j’étais obligé en la regardant d’étouffer le sourire que par leur sérieux, leur innocence et leur grâce nous donnent les petits enfants. 

Moi qui connaissais plusieurs Albertine en une seule, il me semblait en voir bien d’autres encore reposer auprès de moi. Ses sourcils, arqués comme je ne les avais jamais vus entouraient les globes de ses paupières comme un doux nid d’alcyon. Des races, des atavismes, des vices reposaient sur son visage. Chaque fois qu’elle déplaçait sa tête elle créait une femme nouvelle, souvent insoupçonnée de moi. Il me semblait posséder non pas une, mais d’innombrables jeunes filles. Sa respiration peu à peu plus profonde maintenant soulevait régulièrement sa poitrine et, par-dessus elle, ses mains croisées, ses perles, déplacées d’une manière différente par le même mouvement, comme ces barques, ces chaînes d’amarre que fait osciller le mouvement du flot. Alors, sentant que son sommeil était dans son plein, que je ne me heurterais pas à des écueils de conscience recouverts maintenant par la pleine mer du sommeil profond, délibérément je sautais sans bruit sur le lit, je me couchais au long d’elle, je prenais sa taille d’un de mes bras, je posais mes lèvres sur sa joue et sur son coeur, puis sur toutes les parties de son corps posais  ma seule main restée libre, et qui était soulevée aussi comme les perles, par la respiration d’Albertine; moi-même, j’étais déplacé légèrement par son mouvement régulier. Je m’étais embarqué sur le sommeil d’Albertine. 

Parfois, il me faisait goûter un plaisir moins pur. Je n’avais pour cela besoin de nul mouvement, je faisais pendre ma jambe contre la sienne, comme une rame qu’on laisse traîner et à laquelle on imprime de temps à autre une oscillation légère pareille au battement intermittent de l’aile qu’ont les oiseaux qui dorment en l’air. Je choisissais pour la regarder cette face de son visage qu’on ne voyait jamais et qui était si belle. On comprend, à la rigueur, que les lettres que vous écrit quelqu’un soient à peu près semblables entre elles et dessinent une image assez différente de la personne qu’on connaît pour qu’elles constituent une deuxième personnalité. Mais combien il est plus étrange qu’une femme soit accolée, comme Rosita à Doodica, à une autre femme dont la beauté différente fait induire un autre caractère, et que pour voir l’une il faille se placer de profil, pour l’autre de face. Le bruit de sa respiration devenant plus fort pouvait donner l’illusion de l’essoufflement du plaisir et quand le mien était à son terme, je pouvais l’embrasser sans avoir interrompu son sommeil. Il me semblait à ces moments-là que je venais de la posséder plus complètement, comme une chose inconsciente et sans résistance de la muette nature. 


... Continuant à entendre, à recueillir, d’instant en instant, le murmure apaisant comme une imperceptible brise, de sa pure haleine, c’était toute une existence physiologique qui était devant moi, à moi; aussi longtemps que je restais jadis couché sur la plage, au clair de lune, je serais resté là à la regarder, à l’écouter. Quelquefois on eût dit que la mer devenait grosse, que la tempête se faisait sentir jusque dans la baie, et je me mettais comme elle à écouter le grondement de son souffle qui ronflait. 


... Et de même que des gens louent cent francs par jour une chambre à l’hôtel de Balbec pour respirer l’air de la mer, je trouvais tout naturel de dépenser plus que cela pour elle, puisque j’avais son souffle près de ma joue, dans sa bouche que j’entr’ouvrais sur la mienne, où contre ma langue passait sa vie. Mais ce plaisir de la voir dormir, et qui était aussi doux que la sentir vivre, un autre y mettait fin, et qui était celui de la voir s’éveiller.


marcel proust, à la recherche du temps perduédition gallimard, collection quarto, texte établi de pierre-edmond robert, sous la direction de jean-yves tadié, 2007, pp.1654 - 1658.

_________________________________________________________

29 aprilie 2014

„educație europeană“ de romain gary

romain gary
groapa bunei speranțe
(éducation européenne)
editura univers, buc 1974
traducere de geo dumitrescu
263 pagini broșate
coperta ioana dragomirescu
romain gary este un mare scriitor. unul nu foarte preocupați de stil, ci de a lovi cu mesaje direct în sensibilitatea descoperită a cititorului. „stilul“ său nu stă în cuvinte, ci în poveste. începe să povestească, povestește și zbang! te lovește cu măciuca, amintindu-ți de umanitate, de sentimente, de emoții - dar mai ales că sunt lucruri importante în viață pe care le uităm cu toții.
iar romain gary este aici să ți le amintească și să gândești asupra lor.

educație europeană“ - tradus la noi groapa bunei speranțe - este primul său roman, apărut în 1945, pentru care a primit premiul criticii franceze. scriitorul l-a scris în război, ca aviator combatant, în anglia. jean-paul sartre a fost entuziasmat de roman și l-a numit romanul rezistenței.

se petrece în polonia, în pădurea wilno (vilnius este orașul natal al scriitorului), unde se ascunde rezistența poloneză. aici poposește tânărul janek twardowski (14 ani), adoptat de oamenii care-i sabotează pe naziști. este 1942 și începe bătălia de la stalingrad. câteva tipuri umane sunt unite în pădurea aceasta sub singurul țel de a rezista. în buncăre subpământene, în miez de iarnă, hrăniți doar cu cartofi - tânărul janek îl întâlnește pe povestitorul student dobranski, o întâlnește pe zosia, prostituata minoră care smulge informații de la nemți și pe un neamț bătrân pianist. poezie, muzică și dragoste - iată educația pe care o primește în pădure, printre frig și moarte.


Universitățile europene au fost leagănul civilizației! Dar mai există și o altă educație europeană, aceea pe care o primim acum: plutoanele de execuție, sclavia, tortura, violul - distrugerea a tot ceea ce face viața frumoasă. (p.77)

Educație europeană, pentru el, sunt bombele, masacrele, ostatecii împușcați, oamenii siliți să trăiască în gropi,ca animalele... Eu însă, eu primesc provocarea. Poate să-mi spună cine vrea și cât vrea că libertatea, demnitatea, onoarea de a fi om, în fine, toate astea nu sunt decât povești pentru copii, un basm pentru care oamenii se lasă uciși. Adevărul e că există clipe în istorie, clipe ca astea pe care le trăim, în care tot ceea ce îl împiedică pe om să dispere, tot ceea ce îi îngăduie să mai creadă și să continue a trăi, are nevoie de-o ascunzătoare, de-un refugiu. Acest refugiu, e, câteodată, un simplu cântec, un poem, o muzică, o carte. (p.66)

În Europa avem cele mai vechi catedrale, cele mai vechi și mai celebre universități, cele mai mari librării și, aici, în Europa, se poate căpăta cea mai bună educație - din toate colțurile lumii, se pare, vin oameni să învețe în Europa. Dar, la urma urmei, tot ce te învață această faimoasă educație europeană este cum să găsești curajul și bunele argumente, foarte valabile, foarte curate, care să ucizi un om care nu ți-a făcut nimic. (p.254)

mesajul lui gary este unul singur - că suntem oameni prin câteva lucruri simple: idealurile și speranța.
iar acestea le spune frumos, într-un roman frumos, moral, crud și optimist. ca și celelalte pe care i le-am citit: ai toată viața înainte și prima dragoste, ultima dragoste (promisiunea zorilor).


28 aprilie 2014

centenar romain gary

francezii îl sărbătoresc anul acesta pe romain gary, scriitor francez câștigător de două ori (singurul!) al premiului goncourt, cel mai important premiu literar francez.

și pentru că este unul dintre scriitorii mei favoriți - cu ai toată viața înainte (primul goncourt) și prima dragoste, ultima dragoste - îl omagiez citindu-i primul roman, educația europeană (tradus la noi cu groapa bunei speranțe).




romanele lui romain gary traduse în românește


***


la barcelona, în excursia de anul trecut, am căutat - și găsit - LLETRAFERIT (iubitorul de literatură), barul bibliotecă al fiului său, alexander diego gary, de pe strada joaquín costa. am intrat și am făcu și câteva poze:






15 martie 2014

despre bunul gust în literatură, după doamna de staël


doamna de staël, despre germania (1810), în scrieri alese, editura pentru literatura universală, bucurești, 1967, trad. de irina mavrodin, p. 446

26 august 2013

„candid sau optimismul“ de voltaire

voltaire
candid sau optimismul 
(candide ou l’optimisme) 
editura hyperion, chişinău, 1993
 traducere de al. philipidde
 98 de pag. legate
 coperta de alexei colîbneac
în general, preferăm literatura contemporană, pentru că cea clasică – medievală sau premodernă – oricât de deschişi la minte am fi – ne vorbeşte despre o lume care nu mai e a noastrăşi pe care n-o cunoaştem noi, emancipații. totuşi, există şi anumite cărți care merită citite ( mai ales dacă sunt mai scurte). de exemplu, acesta: candide sau optimismul de voltaire (aka franҫois-marie arouet).

micro-romanul acesta este o parabolă. despre rostul oprimismului în lumea rea, omenească. şi nu e vorba (doar) despre lumea medievală, ci despre omenirea dintotdeauna.

personajul candide este un tânăr educat care, chiar dacă nu e nobil, beneficiază de educația unui filozof care-l învață că, orice i se va întâmpla în viață, i se va întâmpla cu un rost, iar acesta este unul bun.

Totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poartă ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele sunt în chip evident alcătuite ca să poarte ciorapi şi de aceea avem ciorapi. Pietrele au fost formate ca să fie cioplite şi să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos... Și porcii fiindcă au fost făcuţi ca să fie mâncaţi, mâncăm carne de porc toată vremea; prin urmare cei care au spus că toate-s bune au spus o prostie; trebuiau să spună că toate sunt cum nu se poate mai bine. (ceux qui ont avancé que tous est bien on dit une sotisse; il fallait dire que tout est au mieux.) (p.100)

sunt un fan al optimismului şi, cu toată ironia explicită a lui voltaire faţă de filozofia la modă, la care face deseori recurs – a lui leibniz şi a discipolului acestuia, wolff – îmi place pentru că şi eu cred cu tărie că orice mi se întâmplă clipă de clipă, îi pot da un rost, şi dacă vreau, poate fi unul optimist.



nu l-am înţeles deloc pe voltaire în acest roman, dacă face mişto sau vorbeşte serios. pentru că, deşi lui candide şi personajelor care îl înconjoară li se întâmplă tot felul de nenorociri, în cele din urmă, toţi scapă – afară de personajele negative, pedepsiţi de pronia divină. e-adevărat, salvarea, binele optimism vor însemna siguranţă plictisitoare – omul era sortit să trăiască ori în zvârcolirile neliniştii ori în letargia plictiselii (l’homme étais né pour vivre dans les convulsions de l’inquiétude, ou dans la létargie de l’ennui) (p.186) – dar totuşi ating binele. adică îşi lucrează liniştit grădina de lângă casă. mi-aduc aminte de finalul educaţiei sentimentale a lui flaubert, când cele două personaje, după lungi peripeţii, sfârşesc în faţa focului, la o poveste despre o vizită la bordel (flaubert însuşi spunea depsre candide că este capodopera romanului filozofic, rezumat al tuturor operelor sale).

- dar lumea asta cu ce scop a fost creată? întrebă candid 
- ca să ne facă să turbăm, răspunse martin. (mais à quel fin ce monde a-t-il donc été formé? dit candide. pour nous fire enrager, répondit martin.) (p.154)

în schimb, am urmărit – cu o curiozitate de secol întâmplările personajelor. nu vreau să povestesc prin ce întâmplări extraordinare trece eroul nostru candid, cum dă el de el dorado – ce mai bună lume ever, cu aur pe jos – ci doar să spun, asemenea unui alt blogăr, vlad, (datorită căruia am citit, de altfel, romanul) că am găsit aici: o scriitură simplă, presărată cu poate cea mai fină ironie pe care am întâlnit-o vreodată, cu pasaje memorabile de filozofie pe înţelesul oricui.

Atunci când îmi arunc ochii peste globul acesta, sau mai bine zis pe această globulă, îmi vine a crede că Dumnezeu l-a părăsit şi l-a dat pe mâna vreunei fiinţe răufăcătoare. N-am văzut oraş care să nu dorească distrugerea oraşului vecin, n-am văzur familie care să nu vrea să piară altă familie. Pretutindeni cei slabi urăsc pe cei tari, dar se târăsc în faţa lor, iar cei tari se poartă cu ei cum s-ar purta cu nişte turme pe care le cresc pentru lână şi carne. Un milion de asasini înregimentaţi cutreieră Europa de la un capăt la altul, practică omorul şi tâlhăria cu disciplină ca să-şi câştige existenţa pentru că n-au o meserie mai cinstită; şi, în oraşele în care s-ar părea că lumea trăieşte în pace şi în care înfloreşte arta şi ştiinţa, oamenii sunt roşi de invidie, de griji şi de necazuri mai mult decât e ros de urgie un oraş asediat. Durerile ascunse sunt mai mari şi mai cumplite decât nenorocirile publice. (pp.151-152)




22 august 2013

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 
 meteorii 
 (les météores) 
editura univers, bucurești, 1995
 traducere de irina bădescu
 443 pagini broșate 
coperta de vasile socoliuc
fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.




17 iulie 2013

„micul prinț“ de antoine de saint-exupéry


antoine de saint-exupéry
micul prinț
 (le petit prince)
 editura rao, bucurești, 2003
 traducere de ileana cantuniari
 123 de pagini broșate
aș putea spune că ilustrația de carte din postul anterior mi-a venit de la micul prinț. pentru că, după mine, acesta este lucrul care va rămâne din micul prinț, oricând la îndemână:

ce îți (mai) imaginezi dincolo de ceea ce vezi? și desigur că desenul ajută întotdeauna.

deci, iată testul lui saint-exupéry (deși mă îndoiesc că nu îl știți): privind desenul de mai jos, ce vedeți?
o pălărie, spune majoritatea, dar nu. este un elefant care a înghițit un șarpe. șarpe care a înghițit un elefant.

ei bine, autorul plusează când îl întâlnește pe micul prinț - un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. (p.11). acesta din urmă îi cere lui saint-exupéry să-i deseneze o oaie. și singura oaie acceptată va fi cea ascunsă într-o cutie, oaie care nu se vede.

cam astea sunt lucrurile care mi-au plăcut. restul, despre planeta dintre stele a micului prinț, prietenia lui cu floarea unică. sau călătoriile lui pe diferitele planete, unde întâlnește diferite tipuri umane „serioase și mature“ - mi s-au părut comune.


 
 
câteva propoziții te pun pe gânduri:
- oamenii se urcă în trenuri rapide, dar nu mai știu ce caută; 
- ceea ce vedem sunt coji, ce e mai important e invizibil; 
- doar copiii mai știu ce caută; 
- timpul pe care l-ai petrecut cu ceva anume este ceea ce face ca acel ceva să fie important;
- devii răspunzător întotdeauna pentru ceea ce ai îmblânzit -
însă mi s-au părut destul de forțate - sub întreaga poveste s-au străvezit tot timpul intențiile lui saint-exupéry de a fi cu orice preț înțelept.

dincolo că este o frumoasă metaforă a pierderii (și regăsirii) inocenței de copil, tot nu-i înțeleg succesul. părerea mea este că e apreciată mai mult de adulți, decât de copii.

10 iulie 2013

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)




1 iulie 2013

„uriașul meaulnes“ de alain fournier


un roman cult al adolescenței, la 100 de ani de la apariție

în franța, romanul le grand meaulnes de alain fournier este socotit romanul par excellence al adolescenței, așa cum micul prinț e al copilăriei. la noi, de veghe în lanul de secară are mai mult succes, deși în romanul franțuzesc există mult romantism și o poveste de dragoste. la noi, mircea eliade, mihail sebastian, ionel teodoreanu, ștefan bănulescu l-au admirat deopotrivă.

john fowles vorbește în prefața magicianului despre influența acestui mic roman francez:
Pe lîngă evidenta influenţă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru cîţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decît cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect a romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică. (Magicianul, Ed. Univers, Buc., 1992)

în căutarea adolescenței pierdute

cu ploaia de afară, mi-a venit să citesc ceva romantic, nimerind întâmplător ecranizarea din 2006 a romanului. așa că am reluat romanul, început mai demult în franceză. îmi plăcuse atât de mult atunci, că m-am apucat să-l traduc. sunt doar vreo 200 de pagini și se citesc repede. important e să treci de primele 40 de pagini.

o familie de profesori de provincie primește în gazdă un licean, care va deveni prietenul cel mai bun a fiului acesteia. pe licean îl cheamă august meaulnes iar pe fiu, françois seurel. și acest meaulnes - uriașul meaules, așa cum i se spunea pentru că era cel mai înalt dintre elevi - va intra fără voie într-o aventură: se va rătăci într-o pădure necunoscută, unde va da peste o petrecere, la un conac. petrecerea - la care participă numai adolescenți, copii și bătrâni - e prilejuită de nunta tânărului moștenitor. care are o soră, de care - evident - auguste meaulnes se îndrăgostește.

Meaulnes se trouvait là plongé dans le bonheur le plus calme du monde... Le grand garçon se sentit parfaitement heureux. Il était là, mystérieux, étranger, au milieu de ce monde inconnu, dans la chambre qu'il avait choisie. Ce qu'il avait obtenu dépassait toutes ses espérances. Et il suffisait maintenant à sa joie de se rappeler ce visage de jeune fille, dans le grand vent, qui se tournait vers lui... 
(meaulnes se simțea aruncat în fericirea cea mai calmă din lume... se simțea total fericit. era aici, misterios, străin, în mijlocul unei lumi necunoscute, în camera pe care-o alesese. ceea ce obținuse îi depășea toate așteptările. și acum îi era suficient să-și amintească de chipul tinerei fete, în bătaia vântului, ce se-ntorcea spre el...)

dar  nunta nu va mai avea loc, căci mirele e părăsit de mireasă. invitații pleacă, pleacă și eroul nostru. și totul se sfârșește. dar nu chiar de tot.

căci meaulnes va lua cu el această experiență de vis tot restul vieții. va încerca să o reînvie. va forța lumea și oamenii să o reînvie. pentru a-și recupera adolescența. nu facem cu toții - până la un punct - la fel?
nu vrem cu toții să ne îndeplinim idealurile de adolescență? 
nu căutăm să retrăim mereu prima dragoste? 
nu ne urmăresc în vise întâmplările nelămurite de atunci? 

iar partea a doua și a treia a romanului chiar aceasta este: căutarea obsesivă a lui meaulnes a acelei experiențe pierdute. aventura vieții lui, care-l va împinge la alte aventuri. ba mai mult, care-l va împinge și pe prietenul său spre aventură: 

Je cherche quelque chose de plus mystérieux encore. C'est le passage dont il est question dans les livres, l'ancien chemin obstrué, celui dont le prince harassé de fatigue n'a pu trouver l'entrée. (caut ceva și mai misterios. este trecerea despre care se vorbește în cărți, vechiul drum blocat, acela căruia prințul, copleșit de oboseală, nu i-a putut găsi ieșirea.)

totul se va sfârși cu bine. poate spre o nouă aventură. 

nu și pentru alain fournier, care, la un an după cel al apariției cărții în foileton, la nouvelle revue francaise - 1913, anul apariției și a lui swann-ul lui proust - va muri în primul război mondial, la 28 de ani.
căci, nu-i așa?: quem di diligunt adolescens moritur.


alain fournier, pseudonimul lui henri alban-fournier (1886 - 1914)


în românește există două traduceri ale romanului: una - cu titlul cărarea pierdută - la editura pentru literatură universală din 1967, a domniței gherghinescu-vania (barocă și lipsită de concizia originalului), retipărită la univers și all, și alta a lui alexandru calciu (pe care n-o știu)- cu titlul taina lui meaulnes -, în 2008 la editura historia. 
din punct de vedere al traducerii titlului, deși în engleză au fost alese the lost estate sau the lost domain, mi se pare onorabilă alegerea mea uriașul meaulnes, în loc de găliganul meaulnes, mult mai potrivită, însă mai nefericită, cu conotația negativă a epitetului. 


iată trailerul ecranizării:


2 iunie 2013

seri bucureștene cu scriitori străini

ich mit dem deutschen schriftsteller saša stanišić

am ocolit anul ăsta bookfestul.
în schimb, am ales câteva lansări și lecturi publice ale câtorva scriitori de limbă franceză și germană ce-au vizitat bucureștiul. am mers să-i ascult citind în limba originală din cărțile lor, apoi să-i ascult povestind despre cărți, despre ei și despre literatură, în general.

joël dicker
scriitor elvețian, autor al romanului adevărul despre cazul harry quebert (despre care am scris aici). romanul a câștigat premiul pentru roman al academiei franceze și premiul goncourt al liceenilor - și este prima traducere într-o limbă străină. un eveniment pentru piața editorială românească, dar neîndejuns promovat de editura trei - astfel încât, dacă nu aflam de la traducătoarea romanului, ana antonescu, scăpam evenimentul. la cărturești.

am descoperit un autor tânăr, de aproape 28 de ani, chipeș, neinhibat, vorbind cu ușurință despre experiența lui de scriitor. a scris 5 romane refuzate de editori, până să publice acest roman cu care a dat lovitura.


jérôme ferrari 
scriitor premiat cu cel mai prestigios premiu din franța, premiul goncourt, în 2012, pentru romanul predica despre căderea romei. la librăria franceză kyralina, l-am ascultat pe scriitor vorbind - între două tinere frumoase graseind franțuyește - despre legătura lui cu filozofia (este profesor de filozofie, iar în roman există referințe la sfântul augustin și leibniz), cu corsica și cu literatura în general. un om cam trist - ca filozofia -, ca și romanul. 
mi-a făcut plăcere să fiu singurul cititor român care i-a pus o întrebare, „salvând“ astfel onoarea „tăcută“ a publicului. ceea ce mi-a adus o dedicație personalizată. 





autorii de limbă germană
vineri seară, headsome communication și câteva institute culturale au adus opt scriitori de limbă germană, la humanitas cișmigiu
- saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007 - despre care am scris aici)
- cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012 - am scris aici
- katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), 
- jan koneffke (cele şapte vieţi ale lui felix k, humanitas, 2007)
- christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004)
- joseph winkler
- jolanda piniel

mi-a plăcut s-ascult fragmentele în germană, citite de fiecare. mai ales că patru dintre scriitori aveau personaje din românia (jan koneffke a vorbit chiar în românește, fiind căsătorit cu o româncă). mi-au mai plăcut, de asemenea, moderatorii, ce n-au căutat să iasă ei ei în evidență și să vorbească mai mult decât scriitorii. doar translatoarele mi s-au părut depășite uneori, de situație. 

la final, am fost luat prin surprindere și emoționat de cătălin dorian florescu care mi-a dăruit maseurul orb, într-un soi de „ceremonie“: ca de la scriitorul „ideal“, la cititorul „ideal“. 
în plus, foarte bucuros să-l cunosc în carne și oase și să vorbesc vreo 5 minute cu saša stanišić, cu care corespondez de vreo 6 ani. onorat că prima mea fotografie împreună cu un scriitor a fost cu el.



29 mai 2013

vin scriitorii nemți și francezi!


la bookfest, este organizată acțiunea „trei țări – aceeaşi limbă“ -  adică cea germană. de miercuri până duminică, la târg, se vor discuta despre aparițiile editoriale din germania, austria și elveția.
la standul comun vor fi prezenţi autori din toate cele 3 ţări, iar vineri seară aceştia vor citi şi discuta cu publicul la librăria humanitas cişmigiu.
sâmbătă seară, la club control, vor cânta muzicieni din viena și berlin - textor și mieze medusa
& tenderboy
.

unde aș vrea s-ajung?
  • miercuri, la ora 19:00, dianei 4, lectură a laureatului goncourt 2012, jérôme ferrari, din romanul premiat, predică despre căderea romei, pandora m, 2013
  • vineri, la ora 19:00, librăria humanitas cişmigiu -  9 autori de limbă germană vor susține un maraton de lectură, alături de moderatorii rodica binder şi horaţiu decuble. nu știu dacă vor fi respectate temele de discuție, dar voi fi bucuros să-i văd de-aproape pe uwe tellkamp (turnul, curtea veche, 2013), katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012), jan koneffke (o iubire la tibru, humanitas, 2007), christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004), julya rabinowich, joseph winkler, jolanda piniel, saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007).


 

27 mai 2013

„adevărul despre harry quebert“ de joël dicker

joël dicker
adevărul despre cazul harry quebert
 (la vérité sur l'affaire harry quebert)
editura trei, bucurești, 2013
 trad. (foarte bună!) de ana antonescu
648 de pagini broșate
 coperta de faber studio
premiile 
cucerirea unui premiu înseamnă foarte mult pentru o carte, nu doar pentru marketing - o diferențiază de celelalte milioane -, ci este și o judecată de valoare. astfel, premiul pentru roman al academiei franceze și premiul goncourt al liceenilor au propulsat romanul scriitorului elvețian de 27 de ani joël dicker pe culmile succesului. (este cazul similar al scriitorului american jonathan littell cu binevoitoarele sau al lui jean baptiste del amo cu o educație libertină).

un roman paradoxal?
paradoxul romanului constă chiar în cele două premii: după premiul academiei, te aștepți să dai de o operă profundă, grea; după goncourt-ul liceenilor, te aștepți să dai peste un roman dinamic, chiar pasionant. și ce găsim?

romanul începe excelent: un tânăr scriitor american de succes, după viața glamouroasă, intră într-o perioadă de blocaj, când e să-și scrie următorul roman. așa că, după o perioadă de disperare, „norocul“ îi aruncă în față acuzația de crimă a mentorului său, harry quebert, asupra fostei sale iubite de 15 ani, nola, ceea ce îl va inspira să scrie romanul elucidării cazului. și romanul continuă excelent. și se sfârșește la fel.

putem găsi asemănări ironice cu lolita lui nabokov: pedofilia, similitudinea numelor nola / lola, harry quebert / humbert quilty, privirea ironică asupra orășelelor americane. putem găsi asemănări cu romanul lui stieg larsson - prin întorsăturile de situație sau cu maleficul infantil din thrillerele americane exorcistul sau primal fear. dar am strica romanul. pentru că, așa cum e el, e un roman acaparant, pe care nu-l lași din mână, cu toate cele peste 600 de pagini.


izbutința autorului - după părerea mea - este strunirea perfectă a formei. împrumutând elemente din romanul polițist, thriller, roman american, postmodernism, realizează un roman original, care se susține. instrumentele pe care joël dicker le folosește îl duc la un roman care te face să te lingi pe degete și să nu-l mai lași din mână. acțiuni petrecute la distanțe de 30 de ani, întoarceri bruște în timp, scrisori, fragmente de romane, mise en abyme-uri, motto-uri cu tehnici de scriere, repetiții voite - romanul ar putea fi un manual de scriere a unui roman de succes.  

am citit destule reproșuri vizavi de carte, mai ales de la cei care se așteptau la un roman „clasic“; eu însumi am întâlnit câteva potriviri neverosimile. însă, în condițiile în care acest roman este scris excelent, când te ține cu sufletul la gură, și denotă inteligență - nu ai ce să-i reproșezi. ci doar să te bucuri de el și să te ții de aripile lui. iar la sfârșit, când aterizezi, n-ai decât să te reapuci de swann.

rolul scriitorului
și, în plus, mi-a plăcut însuși rolul asumat de scriitor - și acest roman captivant e o dovadă - așa cum l-a declarat într-un interviu la hotnews, cu prilejul lansării din bucurești: dincolo de acela de a spune povești, acela ca, în condițiile existenței unei crize a cărții, să confirme rolul prioritar al ei în societate. aceasta ar trebui să fie ambiția unui scriitor

totdeauna am dorit sa fiu scriitor si totdeauna am vrut să scriu și să inventez povești. am început prin a crea un ziar despre animale, apoi am scris proză scurtă, după aceea am participat la mai multe concursuri literare. acolo puteam să mă confrunt cu oameni care îmi puteau spune dacă scriu bine sau nu. 
la 20 de ani am început să scriu roman, primele romane au fost refuzate, până ce s-a gasit un editor încântat de ceea ce scriu. este dificil să dai sfaturi, fiecare are propria manieră de a scrie. ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să scriu în fiecare zi, să nu mă descurajez, să continui chiar când ceilalți nu erau de partea mea. când actul de a scrie ne aduce nouă ceva important, o satisfacție, înseamnă că suntem pe calea cea bună. inspiraţia vine muncind, e ca orice fel de activitate, ca să o poți face trebuie să te apuci de ea. 
putem să schimbăm atitudinea față de carte. acesta este rolul care revine presei și media. este datoria lor să repornească interesul față de carte. 

interviul hotnews aici.



 ________________________________________________________________________


Les prix
Gagner un prix signifie beaucoup pour un livre, pas que du marketing - il le distingue des autres millions - mais c'est aussi un jugement de valeur. Ainsi Le Grand Prix du Roman de L'Académie Française et Le Prix Goncourt des Lycéens ont propulsé le jeune écrivain suisse de 27 ans, Joël Dicker, dans les sommets de la réussite. (C'est le cas similaire de l'écrivain américain Jonathan Littell avec Les Bienveillantes ou Jean Baptiste Del Amo avec Une éducation libértine).

Un roman paradoxal?
Le paradoxe du ce roman ce trouve dans les deux prix: le Prix de L'Académie Française te fait penser à une œuvre profonde, dure; au contraire, Le Goncourt des Lycéens te fait penser à un roman dynamique, passionnant. Et que trouvons-nous?

Le roman commence excellent: un jeune écrivain américain couronné de succès, après la vie glamoureuse, passe par une période de blocage, vis-à-vis de son prochain roman. Après une période de désespoir, la «chance» lui lance l'idée: Le cadavre de l’adolescente Nola, de 15 ans, qui a disparu sans laisser des traces trente-trois ans plus tôt est découverte. Le mentor du jeune écrivain, Harry Quebert, est suspecté et arrêté, dans une dégringolade médiatique. La jeune fille était sa maîtresse. Et l'élucidation de l'affaire va inspirer Marcus Goldman à écrire le grand roman. Le chef-d'œuvre. Le roman continue excellent. Et il se termine dans la même manière

On retrouve des ressemblances ironiques avec Lolita de Nabokov: la pédophilie, la similitude des noms Nola / Lola, Harry Quebert / Humbert Quilty, le regard persiflant sur les villes américaines. On retrouve des ressemblances avec le roman de Stieg Larsson - les rebondissements -, et avec l'esprit diaboliques des thrillers américains L'Exorciste ou Primal Fear. Mais le roman ne vit pas  par ces ressemblences. Parce qu'il est un roman captivant qu’on ne peut pas laisser, bien qu'il a plus de 600 pages.

La réusitte de l'auteur - à mon avis - est la maîtrise parfaite de la forme. Les éléments sont empruntés du roman policier, du thriller, du roman americain, du roman postmodern et l'auteur effectue un roman original, qui se tient debout. Les instruments de Joël Dicker conduisent à un roman à s'en lêcher les doigts et tres captivant. Des actions qui se produisent à distances de 30 ans, des sauts temporels, des lettres, des fragments de romans, des mises en abyme, des mottos qui décrivent les techniques d'écriture, des répétitions délibérées - le roman entier pourrait être un manuel: "comment écrire un roman de succès".

J'ai lu suffisamment des reproches concernant ce livre, en particulier de ceux qui s'attendaient à un roman «classique»: j'ai moi-même rencontré quelques matchs improbables. Mais étant donné que ce roman est excellent écrit, quand il coupe le souffle, quand il montre de l'intelligence - on n'a rien à lui reprocher. Il faut qu'on en profite et vole avec ses ailes. Et enfin, quand on atterrit, il suffit d'on recommence Swann.

Le rôle de l'écrivain
En plus, ce qui m'a beaucoup plu c'est le rôle assumé par l'auteur lui-même - et ce roman captivant est la preuve - comme l'a déclaré dans une interview à Bucarest: au-delà de raconter des histoires, le role est, dans la crise de livre, de confirmer le rôle prioritaire de livre dans la société - voilà l'ambition d'un écrivain.

L'interview en Roumanie de l'auteur ici.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...