„povestea târfelor mele triste“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
povestea târfelor mele triste 
(memorias de mis putas tristes)
 editura rao, buc, 2007
 trad. tudora șandru mehedinți 
124 pagini legate 
autorul copertei neprecizat

am găsit-o la un anticariat, nou nouță, la doar 10 lei, am luat-o dintr-o dată. deși nu e o perioadă când aș citi romane despre tristețe, am eu destulă în mine. am citit-o chiar în seara aceea.

(micro)romanul începe bine, încă de la prima propoziție - marquez e un maestru al scrierii:

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. (p.13)

apoi găsim povestea bătrânului de 90 de ani: un singuratic, de profesie știrist la ziar, necăsătorit, cu o viață lipsită de evenimente. și mai ales cu o viață lipsită de dragoste. așa că, dintr-o toană, eroul nostru apelează la o matroană de bordel să-i găsească o adolescentă fecioară. și i se găsește o cusătoreasă de 14 ani. care-și întâmpină  „clientul“ dormind. uimit de frumusețea fetei, bătrânul începe s-o admire. și-și găsește dragostea. și se schimbă.

De atunci am avut-o în minte atât de limpede, că făceam cu ea ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor  ce țineau seama de schimbările mele de dispozoție: neștiutoare îndrîgostită de douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acel ce nu cântă nu-și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. (p.69)

acesta e clinciul care m-a făcut să-mi placă cartea: felul în care eroul de nouăzeci de ani, se schimbă. și nu doar el, ci și lumea din jur.
... Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. (p.74)
Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste. (p.109)

nu e nici un realism magic aici. ci o meditație ficțională la posibilitățile vieții, la senectute. frumusețea va salva lumea, spunea idiotul lui dosto. frumusețea unei fecioare salvează o viață searbădă, spune aici gabo.

despre felul cum Teatrul schimbă o viață, la mihail bugakov, aici.

iată trailerul ecranizării:

„viața e vis“ de pedro calderón de la barca

pedro calderón de la barca

viața e vis

(la vida es sueño)

ed. univers & t.n. caragiale, 1970

traducere de sorin mărculescu

128 de pagini broșate

coperta de veniamin micu

ce e viața? un delir. 
ce e viața? un coșmar, 
o nălucă, nor fugar, 
și-i mărunt supremul bine, 
căci un vis e viața-n sine, 
iară visul, vis e doar. (p.88)

aceasta e concluzia celei mai celebre piese - viaţa e vis - a dramaturgului baroc spaniol don pedro calderón de la barca.

despre ce e vorba?

în polonia, regele basilio, speriat că studiul cărților îi arată că urmașul lui va fi un tiran, îl închide pe copil într-un turn, pe viață. însă, după ani, se răzgândește și, înainte de a preda tronul unor nepoți din moscova, îl adoarme apoi îl aduce la palat ca prinț. evident, rod al educației animalice și al dorinței de răzbunare, tânărul năpăstuit, segismundo, începe să comită crime:

iar de vreme ce-un părinte,
cu asprimi atât de grele
și atât de sterp de milă,
mă înstrăinează-orbește,
ca pe-o fiar-apoi mă crește
sau ca pe-un monstru-n silă
și să mai și mor se roagă, 
ce însemnătate are
că nu-mi dă o-mbrățișare
când ființa-mi fură-ntreagă? (p.61)

ceea ce-l determină pe rege, convins de implacabilitatea sorții, să-l ducă înapoi, adormit.

astfel că tânărul va crede că ziua sa ca prinț n-a fost decât un vis și cugetă, asemenea lui hamlet, la rosturile vieții.  

 joaquín furriel în rolul segismundo

drept e: decă să-năbușim

fiara-n noi, turbata vrere,

ura, setea de putere, 

de-o mai fi în vis să fim,

și-o să fim, căci viețuim

pe-un tărâm atât de rar

că un vis ni-i traiul doar,

și deprinderea mă-nvață

că-și visează-ntreaga viață

omul, până treaz e iar. (p.87)

culmea este că segismund se înțelepțește. dacă în 1001 de nopți, o astfel de experiență înnebunește, aici e invers. căci nemulțumirea poporului să fie condus de moscoviți naște război civil iar segismond iese învingător. dar el nu mai pedepsește, ci iartă. 

că visez și vreau doar bine

să mai fac, căci de prisos

binele nu-i nici în vise. (p.97)

putem spune că segismond s-a trezit și nu mai vrea să se supună viselor, că încearcă ceva nou, că iese din soartă. face un fel de experiment. spre deosebire de hamlet, care, scârbit de viață, vrea să moară, segismund e deschis la trăirea clipei:

de-i așa și dacă scris e

să vedem cum se destramă

maiestate și putere,

măreție, glorii, fală, 

să-nvățăm măcar să prindem

clipa ce ne e lăsată, 

căci doar ea ne dă plăcerea

care-n vise ne desfată. (p.116) 

... totu-n

fericirea omenească

piere ca-tr-un vis la urmă, 

și de-aceea clipa de-astăzi

vreau s-o folosesc, cât ține,

implorând iertarea voastră

pentru ce-am greșit, căci lesne

cei cu suflet nobil iartă. (p.128)

acestea sunt cuvintele care încheie frumoasa piesă, lăsându-ne în efemeritate: dacă totul e vis, în trezie clipa trece, ce facem ca ceva să rămână? binele, răspunde moral calderón, binele pe care visele nu-l au, binele însemnând a cere și a da iertare. a regla lucrurile - căci mai sunt, desigur, și alte personaje - și chiar a le pedepsi (ca trădarea: cine a trădat o dată, va trăda și a doua oară). înseamnă justețea. evident că și aceasta e relativă... 

iată-ne deci în plin relativism existențialist, în secolul 17 al spaniei.

se cuvin omagii traducătorului sorin mărculescu, care a făcut o traducere ca o bijuterie. alături de celelalte bijuterii: transpunerea în românește a baladelor spaniole (romancero), a operelor complete ale lui baltasar gracián și - fapt unic în lume - traducerea de unul singur a operei lui miguel de cervantes, ba chiar și opera apocrifă a lui don quijote (de alonso fernández de avellanedade).

trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez

un roman extraordinar

pedro juan gutiérrez
 trilogie murdară la havana
 (trilogia sucía de la habana)
 editura trei, bucurești, 2007 

traducere de ana-maria tamaș 

 459 pagini broșate 
coperta de faber studio

arta servește numai dacă e necuviincioasă, neliniștită, plină de coșmaruri și disperare. doar o artă iritată, indecentă, violentă, grosolană poate să ne înfățișeze celălat chip al lumii, cel pe care nu-l vedem sau pe care nu vrem să-l vedem pentru a evita deranjul pe care conștiința noastră l-ar putea suferi. (p.131)

[pentru un scriitor nu există forme sau tehnici.] fiecare scriitor se construiește pe el însuși așa cum poate. de unul singur. fără să asculte de nimeni. iar lucrul acesta este sfâșietor, dar nu există alt mijloc. (p.105)

cuba anilor '90, sărăcie lucie, oamenii nu au de mâncare și trăiesc în condiții mizere, de ev mediu. personajul principal - pedro juan, poate autorul însuși - are tot felul de slujbe, de la bișniță, până la adunatul din gunoaie, astfel încât să poată să aibă ce mânca, ce bea - rom. în ceea ce privește fututul, se găsesc destule negrese în odiseea lui havaneză.

însă pedro juan trăieşte printre oameni şi îi place să le scrie poveştile. bătrâni care se sinucid, bătrâne care răspund avansurilor tinerilor sau chiar le caută, poponari sinucigaşi, necrofili, negrii care mănâncă cadavre de animale (s-a întâmplat și la noi), canibali, criminali şi traficanţi, moşi colecţionari sau avari, imberbi creduli, copii care se prostituează şi multe multe femei de culoare neagră cu carne tare şi forme bombate care mustesc prin toate orificiile, de departe, a sex. iar bărbaţii sunt acolo tot timpul să le răspundă. niciodată aceiaşi. căci numai sexul rămâne cel mai accesibil mijloc de "îndulcire" a omenescului havanez.

multele scene - unele fierbinţi - de sex zgârie "retina" cititorului, însă se potrivesc perfect lumii închise în carte. când tragic, când când ironic (de cele mai multe ori cu cu el însuși), când melanco(h)olic,  gutiérrez scrie cu mare forță. propozițiile scurte, în genul autorilor americani, fără înflorituri şi metafore siropoase, au aici efecte puternice, de baros care fărâmă ecranele viselor ca să redea lumea aşa cum e ea, murdară. ca să redea oamenii, aşa cum sunt ei pe interior, murdari şi întunecoşi. când fiecare luptă în pentru supravieţuire. nu în comunism, nu în capitalism, nu în castrism, ci în junglă.  

mizeria are multe chipuri. poate că una intre fețele cele mai vizibile aceea că te despoaie de măreția spiritului. te transformă într-un ticălos, un mizerabil, unul care-și vede de propriile interese. singura necesitate este supraviețuirea. și la naiba cu generozitatea, solidaritatea, amabilitatea și pacifismul. (p.191)

este o carte foarte dură, fără delicatețuri, eleganțe sau gingășii. în fața vieții dure și sălbatice, perdro juan gutiérrez îşi potriveşte perfect stilul. după cele 459 de pagini, îţi dai seama că romanul nu putea fi scris altfel, că ai deja o vizine a havanei suburbane, şi zeci de poveşti ale unor oameni mult diferiţi ca tine, cititorule.

păcat că prezenţa vocabularului pervers - şi aici traducătoarea ana-maria tamaş merită laude - a încadrat romanul în colecţii erotice. pentru că romanul reprezintă fără nici o fărâmă de îndoială Literatură adevărată, mare. 

mă bucur că avem tradus acest roman (alături de altele două ale aceluiaşi autor) în limba română. 

acesta este pe elefant.ro la doar 10 lei.

foto cu autorul de sven creutzmann

saitul autorului aici.
iar un film cu autorul despre el şi despre havana, mai jos:

despre eroi și morminte de ernesto sábato

ernesto sábato
despre eroi și morminte
(sobre héroes y tumbas)

ed. univers, bucurești, 1997

438 de pagini broșate

 traducere de aurel covaci

 coperta de vasile socoliuc

probabil "realizarea"acestei săpămâni de vacanță a fost recitirea acestei cărți, care mi-a dat mai mult decât prima oară siguranța că citesc o CAPODOPERĂ. despre care s-au scris multe: tratate, lucrări, hermeneutici etc. dar dincolo de astea, nu are cum să nu impresioneze orice cititor, încă de la început, de la seara din parcul lezama, când de pe bancă, martín o simte pe alehjandra.

alejandra vidal, ființa răului

îmi aminteam din acest roman doar de fata de care m-am îndrăgostit și eu la 21 de ani, frumoasa și focoasa alejandra, seducătoarea de tineri: a lui marcos, pe un țărm de mare; dar mai ales seducătoarea lui martín, într-o zi, într-un parc.

am regăsit-o pe această sirenă, cu nevoia ei de inocență din care își hrănește răul. un amestec de forță cosmică, de ură și de o nemăsurată tristețe. (p.73) o prințesă-zmeu, un monstru inform, cast și, totodată, arzând de patimă, candid și respingător în același timp: era ca și cum o fetiță cu totul nevinovată ar fi avut, la prima comuniune, coșmaruri de reptilă și lilieci. (p.116) foc, păsări, mocirle și pantere care sfâşie, vipere. până și lacrimile îi sunt niște picături amare de ciudă lichidă, fierbând în clocot și devoratoare. (p.213)

cu acea bunică ce-a locuit singură împreună cu capul tăiat al tatălui, sau cu cealaltă bunică ce savura cu entuziasm morțile cunoștințelor, cu tatăl obsedat de orbi, alejandra locuiește în mirador, loc rupt de lume în care zac eroii și mormintele - turnul prințesei.

m-am întrebat: cu ce s-a ales martín, tânărul de șaptesprezece ani, din dragostea alejandrei? el, inocentul și prostănacul? am aflat din scena amorului dintre cei doi - ce mi-a arătat rostul răului pentru inocent, acel bine mefistofelic pe care-l pune și bulgakov în fruntea romanului său maestrul și margareta. de a-l ajuta să se înalțe:

prin fantasticele puteri ale dragostei, nu mai rămânea nimic decât trupul alejandrei, așteptând alături de el, un trup care odată va muri și va putrezi, dar care în clipa asta era nemuritor, ca și cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternității lui. bătăile inimii îl făcură să înțeleagă că urca pe înălțimi neatinse de el vreodată, pe piscuri unde aerul era nespus de pur și de tare, un munte înalt înconjurat parcă de o atmosferă electrizată, la înălțimi incomensurabile deasupra mlaștinilor întuneacoase și puturoase în care auzise odată cum se bălăcesc dihănii diforme și murdare. (p.120)

dacă capitolul 1 (din 4) cuprinde idila celor doi, misterioasa alejandra și inocentul martín, al doilea capitol arată sfârșitul acestei idile, dar mai ales opinii ale scriitorului - puse în gura unor personaje - despre lume, despre rațiune, despre rău, despre politică, despre teme mari ale omului. ca în capitolul 3 să fie darea de seamă despre orbi, socotită punctul de rezistență al romanului.

orbii lui sábato

se spune că punctul nodal al cărții este capitolul 3, "darea de seamă despre orbi", în care paranoicul fernardo vidal, tatăl alejandrei, încearcă să descopere bârlogul orbilor, secta care de fapt, conduce lumea. se mai spune că ideea cu orbii e o răutate față borges. totuși, este doar un pretext pentru personaj să-și consume cinismul, să-și caute propriul infern, chiar o oarecare izbăvire. față de răutățile lumii, pe care le experimentăm cu toții, ca orbii. căci metafora orbilor, după mine, ne privește pe toți, față de lumea în care am ales să trăim.

ultima parte a cărții e bună cu martín, care, dintre toate personajele sale, primește un semn de la Dumnezeu, prin necunoscuta ce se va numi hortenzia paz. prin ea, se va purifica de alejandra, și-și va lua viața de la capăt. va înceerca prin asta, să apropie prăpăstiile fără sfârșit dintre noi, oamenii, locuitori singuratici pe insule atât de apropiate.

despre eroi - sábato

de aici

ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

trei chestii despre-un roman înălţător

1. chiar nu m-aşteptam să găsesc un roman atât de bun, croşetat exemplar pe tema pâlcului de soldaţi care salvează o civilizaţie şi de care mai apoi nu mai vorbeşte nimeni.

2. structura cărţii este perfectă, în trei părţi şi două planuri temporale. punctul nodal este delimitat clar de timpul prezent care-aduce tensiune. cartea curge firesc, închierea e - la fel de firesc - apoteotică.

3. contextul războiului civil care m-a descurajat la-nceput e doar un pre-text.

voinţa e salvatoare şi deseori anonimă şi, dacă se agaţă de memorie - prin artă - o poate salva de la moarte.

a, toate personajele cărţii sunte reale. chiar şi roberto bolaño.

s-a uitat la lumina semaforului şi a spus:

- de mulţi ani n-am mai îmbrăţişat pe nimeni. 

am auzit zgomotul bastonului căzând pe trotuar, i-am simţit braţele enorme, care mă zdrobeau, în timp ce ale mele abia puteau să-l cuprindă, m-am simţit foarte mic şi fragil, am simţit miros de medicamente, de ani întregi de stat în casă, de legume fierte şi mai ales de bătrân, şi-am ştiut că acesta e mirosul nefericit al eroilor. (p.179)

soldatul se uită la el, sáncez mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă... (p.89)

javier cercas, soldaţii de la salamina (soldados de salamina), editura humanitas, 2001, traducerea (exemplară!) de cornelia rădulescu, 184 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

ecranizarea - imdb
şi-un paso doble - suspine din spania - al soldatului din film:

peste 2 luni împlinea 1 secol

ernesto sábato (24 iulie 1911 - 30 aprilie 2011), 

genial autor al romanelor despre eroi şi morminte şi abbadón, exterminatorul

o glumă pe 500 de pagini

aşa îşi intitulează scriitorului cubanez guillermo cabrera infante capodopera sa, despre care am citit prima dată în cartea lui matei călinescu (cinci feţe ale modenităţii) la lista postmodernilor. premiat cu cervantes în 1997, guillermo cabrera infante face parte din magicienii limbii.

de fapt, întregul roman este un joc al limbii spaniole - joc  tradus excelent de dan munteanu colán, profesor de filologie romanică la universitatea din las palmas de gran canaria. de la limba populară cu greşeli gramaticale, la argou şi pastişe după scriitorii cubanezi (josé martí, alejo carpentier), scriitorul se distrează de minune cu personajele sale, creionându-le după dialoguri, într-un spectacol livresc de zile mari. cuvinte răsucite, palindromuri, miştouri, nu poţi să nu zâmbeşti şi să te minunezi de geniul lingvistic al lui infante.

într-o havană capitalistă, trei prieteni se tot întâlnesc prin baruri, se plimbă cu maşina şi tot povestesc. uneori totul seamănă cu un dialog platonician la mişto, alteori te cam plictisesc descrierile havanei şi a împrejurimilor, unele pagini sunt în plus, dar n-am ce să zic mai mult decât să repet că romanul e un model de geniu lingvistic:

Amerigo Prepuţ şi Harun al-Haşiş şi Nefritis şi Antigripina, mama lui Negro şi Duns Scrot şi Contele Orgasm şi Gregory La Cavia şi epiditismul Panama Şi William Shakeprick şi Shapescare şi Chasepear şi Fuckner şi Scotch Fizz-gerald şi Somerset Mom şi Cleoputoare şi Carlomagul şi Alexandru cel Amar şi genialul compozitor saşiu Igor Strabinski şi Jean-Paul Sacru şi Thomas de Cinşpe şi George Bricabrac şi Vincent Bongos (în ciuda lui Silvio Ribot mai cunoscut ca Eribo graţie lui B.)... (p.238)

sunt şi câteva referinţe la eliade: de pildă, în vreme ce doi amici agaţă o fată, aceasta se prezintă: Numele meu este Mircea Eliade. Silvestre şi eu sărim în sus în acelaşi timp Cum? Mirta Secades repetă ea - auzisem prost, evident. (p.150)

mie mi-a plăcut un personaj feminin, o grasă neagră care cântă bolerouri, personaj principal al câtorva capitole. iat-o dansând:

dansatoarea rămânea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămâmtiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsând în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere, pe coapsele lungi, pline, elastice şi perfecte şi ăşi azvârlea capul pe spate, în sus, într-o parte, în alta, în stânga şi în dreapta, pe spate din nou, mereu pe spate, pe spate lovindu-se de ceafă, de spatele decoltat şi lucios şi tutuniu, pe spate şi în faţă, mişcându-şi mâinile, braţele, umerii cu o piele incredibil de senzuală, incredibilă mereu, trecându-şi-le peste sâni, aplecându-se, peste sânii plini şi tari, fără sutien evident, ţepeni evident, evident catifelaţi, dansatoarea de rumbă fără nimic pe dedesubr, Oliva, aşa se numnea, aşa i se spunea şi-acum prin brazilia, fără pereche acum, slobodă, liberă acum, cu faţă de fetiţă perversă incredibil de inocentă în acelaşi timp, inventând mişcarea, dansul, rumba acum în faţa ochilor mei; toată mişcarea, toată africa, toate femeile, tot dansul, toată viaţa, n faţa ochilor mei şi eu fără un nenorocit de aparat de fotografiat (p.69-70)

şi acuma, că v-aţi prins cum scrie cubanezul - adică magnific! -, o anecdotă de final:

un Pletos mergea pe stradă şi a văzut Moartea  fără ca Ea să-l vadă pe el, şi a auzit că spunea, Azi trebuie să iau un pletos. A intrat repede într-o frizerie şi i-a spus frizerului, Tunde-mă zero. A ieşit pe stradă foarte mulţumit fără un fir de păr. Doamna cu coasa tot căuta şi căuta un pletos, şi cum era moartă de oboseală, când l-a văzut pe omul ras în cap a spus, Cumnu găsesc un pletos o să-l iau pe chelul ăsta.

Morala: Toţi oamenii sunt muritori, dar unii oameni sunt mai muritori decât alţii. (p.365)

roman sterne-ian, joycian, postmodern, revelaţie, cuba libre (cum îl aseamănă rushdie), şi oricum i-ai spune, o încântare!

guillermo cabrera infante, trei tigri trişti (tres tristes tigres), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de dan munteanu colán, 504 pagini

coperta de griffon & swans

haunted

o femeie care moare brusc înainte de partida de sex pentru care ai venit la ea acasă când soţul îi este plecat, cu un motiv serios despre care vei afla la final, dar ea a rămas cu copilul pe care trebuie să-l culce înainte şi ai rămas şi tu cu conştiinţa neliniştită că nu ai procedat cum trebuie în asemenea momente critice. un dictator cu care te întâlneşti ca să-i scrii discursurile ca ghost writer, dar mai ales ca să-i aminteşti un film de orson wells pe care nu l-a văzut noaptea de la început, şi care-l bântuieşte, o târfă pe care-o agăţi crezând că e fosta soţie cu care ai trăit 3 ani, sau fosta soţie pe care o agăţi crezând că e târfă.

iată trei dintre cele câteva episoade care nu contează prea mult din moment ce vi le scriu aici, căci la acest roman, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (replică din Richard III - tomorrow in the battle think on me,/ and fall thy edgeless sword: despair, and die!), nu povestea e importantă, ea e doar scheletul, poate artificial, cine ştie, pentru ceea ce vrea să spună, adică toate întrebările despre viaţă şi moarte, dragoste şi trădare, oameni şi lume, trecut, mult trecut, care bântuieşte, dacă nu e uitat şi mestecat, asimilat şi lămurit sau măcar acceptat, ca la proust, cum spuneam şi despre inimă atât de albă. 

totul se uită sau se pierde, tot ce faci singur şi nu se consemnează undeva şi de asemenea aproape tot ce nu faci singur, ci cu alţii în jurul tău, ce puţin rămâne din fiecare om, din cât de puţine lucruri rămâne o urmă, şi din acest puţin care rămâne atâta se ascunde, şi din  ce nu se ascunde îţi aminteşti pe urmă doar o parte foarte mică, şi pentru puţină vreme, memoria individuală nu se transmite, nici nu interesează pe nimeni, din moment ce fiecare creează şi posedă propria sa memorie. (p.226)

ajungem să ne vedem toată viaţa în funcţie de ultimul lucru pe care l-am făcut, sau a celui mai recent, ca şi cum trecutul ar fi fost doar o pregătire şi am înţelege acest lucru pe măsură ce rămâne tot mai mult în urmă şi am înţelege totul abia la sfârşit. (p.198-199)

nimeni nu încetează să mai fie viu atâta timp cât îşi păstrează conştiinţa şi amintirile, mai mult, amintirile sunt cele care fac ca toate fiinţele vii să fie periculoase  şi dornice şi să aştepte tot timpul ceva, e imposibil să nu îţi faci proiecte şi să nu rânduieşti amintirile în viitor, adică să nu le aşezi doar în ceea ce a trecut, ci şi în ceea ce trebuie şi în ceea ce urmează să vină, există lucruri despre care e imposibil să te gândeşti că n-au să se mai repete, ceea ce a fost odată nu poate să nu mai existe, dacă ai avea certitudinea că ai făcut dragoste ultima dată din viaţa ta, ai pune capăt consştiinţei şi amintirii şi te-ai sinucide , poate, dacă ai şti sigur acest lucru imediat ce ai făcut-o de data aceasta care a fost ultima. iar oamenii au obiceiul să spere că încă se mai poate întâmpla ceea ce nu s-a întâmplat încă. (p.153)

aş putea să umplu pagini, pentru că, deşi are subiecte contemporane, mistere personale noir, crime, politică, trădări, sex, romanele lui marías urmăresc teme universale "canonice", grele, doar a tradus la viaţa lui  hardy, sterne, conrad, o'hara, nabokov, faulkner, stevenson, yeats, burgess, auden, salinger, updike şi cum îmi place să categorisesc autorii buni, deci javier marías este cel mai bun scriitor spaniol al momentului, 

a povesti, ce stranie misiune sau îndatorire e aceasta, ce se întâmplă nu se întâmplă pe de-a-ntregul până nu este descoperit, până ce nu este spus şi nu se ştie, şi între timp faptele se pot transforma în simplu gând şi în simplă amintire, în nimic. (p.312)

uimirea mea se referă la abandonarea trilogiei chipul tău, mâine, de către polirom, acum 5 ani - deşi univers s-a încăpăţânat să traducă până şi povestirile... rămâne deci de citit în engleză.

javier marias, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (mañana en la batalla piensa en mí), editura univers, bucureşti, 2002, traducere de cătălina vasile, 315 pagini   

coperta de done stan

romanul a fost reeditat în colecţia cotidianul - într-o traducere, se spune, mult mai proastă, a dianei moţoc.

în sfârşit, nobel = llosa

"pentru cartografierea proprie a structurilor şi pentru imaginile sale tranşante ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerilor individului." de aici.

iar despre elogiu mamei vitrege a lui mario vargas llosa aici.

primul meu vila-matas

în răspăr cu bartleby, enrique vila-matas construieşte o istorie a scriitorilor Nu, adică a scriitorilor care au renunţat la un moment dat să scrie, sau la a fi scriitori. cartea nu e roman, aşa că nu pot spune că mi-a produs mari emoţii artistice, însă extaze livreşti, da.

reproduc mai jos câteva citate memorabile:

• schopenhauer: cărţile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. şi, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăţi, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulaţie, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi. (p.160)
• susan sontag: atitudinea cu adevărat serioasă e cea care interpretează arta ca pe o cale de a tinge ceva ce poate că se obţine numa abandonând arta. (p.81)
• dylan thomas: o certitudine trebuie să existe / dacă nu de-a scrie, cel puţin de-a nu scrie. (p.132)

am mai reţinut două poveşti frumoase:

1. un poet talentat scrie la un moment dat pe o foiţă de ţigară un poem, al cărui prim vers e "stupiditatea e punctul meu forte". după care face din el o ţigară, pe care o fumează liniştit, funându-şi astfel poemul. (p.138)
2. scriitorul francez marcel schwob scrie povestirea petroniu, în care autorul satyricon-ului nu e arbitrul alaganţei, ci un tânăr aristocrat care descoperă lumea datorită unui sclav, siro, lumea de jos, a gloatei. şi la 30 de ani, acest petroniu scrie toate poveştile pe care i le spusese sclavul, în 16 cărţi, spre hazul nebun al acestuia din urmă. apoi cei doi prieteni se travestesc şi pleacă să trăiască toate aceste poveşti pe care le scrisese(ră). petroniu se lasă astfel pentru totdeauna de scris, "chiar din clipa când a început să trăiască viaţa pe care şi-o imaginase". (p.114)

pe lânga panoplia unor scriitori notorii pentru retragerea lor - b. traven, pynchon, salinger, rimbaud, de quincey - am mai aflat amănunte picante despre nebunia lui maupassant, despre melville, juan ramón jiménez, robert walser, juan rulfo (şi unchiul său proverbial, celerino) ş.a.

alături de javier marías (şi aici), enrique vila-matas e un mare scriitor spaniol contemporan.

enrique vila-matas, bartleby & co, editura rao, bucureşti, 2005, traducere de ileana scipione, 187 pag.

primăvara cu don quijote (6)

ce mi-a spus cervantes?

ca să nu plictisesc prea mult cu-acest roman uitat de toţi, dar invocat de toată lumea, roman pe care, dac-ar fi după mine, l-aş introduce cu forţa în educaţia oricărui om, trag câteva concluzii. după 3 luni de primăvară de lectură, taman cât a durat şi a treia - şi ultima - călătorie a eroilor noştri, don quijote şi sancho panza.

acest al doilea volum nu mai are nebunia primului, nu mai are comicul de situaţie fabulos ce a dat celebritate lui quijote. aici quijote şi sancho sunt înţelepţi iar gândirea lor pare "nebunească" prin "normalitatea" ei într-o lume anormală.

lumea mea nu e din lumea aceasta, par a spune cei doi, iar dacă în primul volum ei erau nebuni faţă de lume, în acest al doilea lumea e nebună faţă de ei - cu neamurile pe care-i fute grija şi vor să-i condamne la o viaţă banală, cu aristocraţii care-i folosesc doar pentru propria lor distracţie. lumea asta se împarte în banalitatea familială şi efemerul hedonist - orice ideal, orice normă sunt nebunie. drama / tragicul este că sfârşim într-una din cele două: sau banalitate, sau efemer.

cei doi eroi prieteni îşi trăiesc visul: don quijote se luptă pe bune şi e învins, sancho cârmuieşte pe bune, dar renunţă. pentru că ceilalţi oameni nu sunt demni de cei doi - iar aici cervantes e bun cu eroii săi şi aspru cu lumea. se foloseşte de tot geniul său scriitoricesc să-şi salveze eroii, şi chiar şi-i salvează nemurindu-i.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de salvador dali.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

evident, o femeie...

... povesteşte trecutul ei. perioada e ceva belle epoque, însă indiferent care-ar fi fost, fiind vorba de chile, nu lipsesc războaiele, inclusiv cele civile. dar nu asta e important, ci:

isabel allende scrie superfain, are o îndemânare a scrisului de m-a lăsat paf, nu degeaba cărţile ei sunt bestselleruri! aşa că subiectul nu e cine ştie ce, istoria unei familii povestită de o fată, de la strămoşii ei până la acum (1910).

memorabil pentru mine este un singur personaj, bunica, paulina del valle, matroană uimitoare a familiei, care-i învârteşte pe toţi, un fel de miss havisham capitalistă. tot romanul se construieşte în jurul ei, tânăra povestitoare e doar un pre-text pentru strălucirea şi suferinţele acestei femei.

cum spuneam, allende scrie brici, ştie să nască personaje, a fost un deliciu să citesc cartea, care nu e neapărat mare capodoperă (dar cine vrea să citească numai mari capodopere?), dar te ţine ca un drog să n-o laşi din mână.
iar paulina del valle face toţi banii, vă zic eu!

ce să spun, aceasta a fost allende-le meu şi nu sunt dezamăgit, pentru că mă impresionase casa spiritelor, filmul, cu meryl streep, glenn close şi jeremy irons.

iar autoarea remarc că e damă mai faină acum, la bătrâneţe, decât la tinereţe.



isabel allende, portret în sepia, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de cornelia rădulescu, 300 pagini

saitul autoarei aici.

muñoz

VENTANA

Para sentir
la tormenta
la furia y el relámpago no abro la ventana.

Abro tu vestido.

Y entro
en el mundo atónito.

En ti está la residencia
de mi Sol creciente.

Campana de pétalos
para el oido de mi sueño.

_______________________
FEREASTRĂ

Pentru a simţi
furtuna
mânia şi fulgerul
nu deschid fereastra.

Îţi deschid rochia.

Şi intru
în lume uimit.

În tine este reşedinţa
Soarelui meu crescând.

Clopot de petale
pentru auzul visului meu.

primăvara cu don quijote (5)

ocârmuirea lui sancho

cum spuneam într-un post anterior, mi se pare deloc funny, ci tragică bătaia de joc la care sunt supuşi cei doi prieteni, don quijote şi sancho panza de către cei ce-i găzduiesc la un moment dat - un duce şi o ducesă. în rândul acestor farse, intră şi ocârmuirea promisă lui sancho de către quijote, numai că ostrovul e aici un sat amărât.

mi-aduc aminte că în 1001 de nopţi un sultan ia un cerşetor beat ce seamănă cu el şi-l pune în locul lui. deştepţi, supuşii îi omoară pe sultan şi rămân cu cel fals, cerşetorul care se dovedeşte un sultan mai bun şi mai înţelept. se pare că orientalii celor 1001 de nopţi foloseau glumele constructiv, pe când occidentalii văd numai distracţia. surprinzător, sancho se dovedeşte cu cârmuitor înţelept, cât e el de cioban, rezolvă toate "testele", dar scenariul trebuie să curgă, iar toată "gloria" se sfârşeşte după 7 zile cu un alt renghi, anume o mamă de bătaie administrată lui sancho de către lachei. ceea ce îl hotărăşte să plece:

mai bucuros sunt să mă lungesc la umbra unui gorun vara şi să mă-nfăşor în cojocelul meu din piei de oaie iarna şi să ştiu că-s slobod decât, apăsat de robia asta a ocârmuirii, să dorm pe cearceafuri de in şi să mă-mbrac în blănuri de jder... fără leţcaie am intrat aici să ocârmuiesc şi fără leţcaie mă şi duc, cu totul altminteri decât cum pleacă ocârmuitorii altor ostroave. (p.1137)

cam aşa cu ocârmuirile, când conducătorul e bun, sunt proşti supuşii; când supuşii sunt buni, e prost conducătorul. cred c-ar trebui să fim mai orientali, să căscăm mai bine ochii în jur după conducători. se pot ascunde orunde. chiar şi-ntr-un roman de cervantes :)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de jules david.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici şi aici.

primăvara cu don quijote (4)

eu însă, călăuzit de steaua mea, merg pe calea cea strâmtă a cavaleriei rătăcitoare, prin a cărei îndeletnicire nesocotesc bunurile lumeşti, nu însă şi cinstea. am răzbunat jigniri, am îndreptat strâmbătăţi, am pedepsit cutezanţe, am biruit uriaşi şi am doborât căpcăuni; sunt îndrăgostit, şi nu din altă pricină decât că aşa trebuie să fie cavalerii rătăcitori; şi dacă sunt îndrăgostit, nu sunt din aceia destrăbălaţi, ci dintre aceia platonici şi înfrînaţi. gândurile mele le îndrept totdeauna către ţinte înalte, care sunt acelea de a face bine tuturor şi rău nimănui; dacă cel care cugetă aceste lucruri, dacă cel ce le săvârşeşte şi dacă cel care se îndeletniceşte cu ele merită a fi numit neghiob, s-o spună măriile voastre, slăvite duce şi ducesă. (p.953)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

pictură de garcia hispaleto (discursul lui don quijote)
alte quijotisme aici, aici, aici şi aici.

primăvara cu don quijote (3)

cine-i mai nebun?

în capitolul 27 al volumului 2, don quijote asistă la un spectacol de marionete. spectacolul povesteşte cum o domniţă, melisendra, e eliberată dintre arapi de către un cavaler, don gaiferos. când vede că răpitorii-marionetă se strâng să-i urmărească, quijote intervine: scoate spada şi-ncepe să taie marionetele, venind în ajutorul cavalerului întruchipat.

dacă don quijote confundă spectacolul cu realitatea, "războindu-se" cu el, noi facem altminteri: intrăm cu realitatea în spectacol, n-o "lovim", ci acceptăm să ne "lovească" ea.
cine oare-i mai nebun: quijote care distruge spectacolul înşelător? sau spectatorul de azi de la avatar care-şi distruge voluntar realitatea, ca să intre cât mai bine în lumea spectacolului?

poza este de miguel bugallo sanchez
alte quijotisme aici, aici şi aici.

primăvara cu don quijote (2)

cervantes, un pierre menard mai concis

îmi place că, supărat, cum spuneam, pe acela care-i continuase aventurile volumului unu din don quijote, autorul cervantes vrea să câştige mai mult simpatia cititorilor, scutindu-i de amănunte plictisitoare, care, bunăoară pe balzac sau thomas mann îi încântă de să te urci pe pereţi.

aci zugrăveşte povestitorul toate amănuntele casei lui don diego, înfăţişându-ne astfel tot ce cuprinde conacul unui cavaler avut de la ţară; dar tălmăcitorul acestei povestiri a găsit cu cale să le treacă sub tăcere, aşa cum a făcut şi cu alte mărunţişuri, fiindcă nu aveau nici în clin, nici în mânec cu firul adevărat al poveştii, care-şi află tăria în adevăr, iar nu în ocolişuri lipsite de viaţă. (p.828 - 829)

şi îşi poate permite, căci de fapt el (cervantes) povesteşte, la mâna a doua, după cide hamete benengeli, care cu volumul său întâi are mare faimă în chiar realitatea volumului doi. şi toate astea înainte ca pierre menard să scrie un don quijote mai fain, "infinit mai bogat", în realitatea ficţională a lui borges. apoi să vin eu să scriu despre, în (i)realitatea blogului meu.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu, 1350 p
desenul este de pablo picasso.

alte quijotisme aici şi aici.

primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.