intelectualul - mămăliga care trebuie să fierbă

emil cioran

singurătate și destin

publicistică (1931-1944)

ed. humanitas, bucurești, 1991

ediție de marin diaconu

în antologia din 1991 de la humanitas, găsesc un articol, intelectualul român, publicat în ziarul mișcarea, când emil cioran avea 20 de ani.

intelectualul cioranian, ca un falus
cu o furie tipic juvenilă, intelectualul cioran militează pentru tărie și masculinitate, văzând parcă în intelectual un falus veșnic erect, într-un perpetuu priapism, ceea ce-i conferă un tragism foarte dureros.

Ceea ce trebuie să caracterizeze pe intelectual este teama de echilibru, teama de liniște, frica de a intra în forme, în cadre insurmontabile, care alcătuiesc o moarte timpurie. (p.13)

bubele intelectualului român, după cioran
tot scărmănând după racilele intelectualului român, cioran ajunge la câteva bube, pe care le recunoaștem, din păcate, supurând și astăzi. iată-le:

1. intelectualul român nu are un stil interior propriu - el preferă să fie o colecție de citate ale altora;
2. corolar: intelectualului îi lipsește un zvâc lăuntric, un dinamism care să ducă la creație - preferând să expună ideile altora (ceea ce fac și eu aici, de altfel :)))
3. nu are curajul indignării, în numele unor preocupări adânci și sincere - ci preferă o monotonie burgheză și prudentă.
4. nu cugetă îndeajuns: Meditațiunea personală este semn de neliniște interioară, iar această neliniște este izvorul și mobilul creației. (p.16) Mulțumindu-se cu o prindere imediată a realului, intelectualul român părăsește analiza și aprofundarea. Aproape nimeni nu urmărește până în ultimele elemente un lucru. (pp.16-17)

de ce o avem mică 

avem o cultură mică pentru că nu vom crea profund și original - zice cioran. ceea ce facem de ceva vreme este să împrumutăm elementele culturilor altor țări - acestea deja intrate în decadență. iar etosul nostru tradițional, din păcate e incapabil să mobilizeze intelectualii.

Nu găsește nimeni caracteristic că noi nu putem crea nimic original și profund în metafizică și muzică, domenii care ilustrează mai viu și mai concludent etosul unei națiuni și stilul ei lăuntric? (p.17)

comentarii 

contaminat, desigur, de la nietzsche, tânărul cioran urlă tinerește după acea energie creatoare care e esența omului. mânjit de teoria formelor fără fond, mai urlă și după original și profund. desigur că nu avea să știe succesul lui george enescu, nu doar în ceea ce privește muzica de inspirație folclorică, dar mai ales în cea extrem de modernă; nu avea să știe nici de brâncuși care va porni de la hobița în parisul modern al formelor universale. 

însă ceea ce-i concedem tânărului cioran sunt ideile legate de intelectualul ca individ - neaprofundarea și superficialitatea. eu personal am cunoscut profesori eminenți vârâți în putoarea teoriilor conspiraționiste sau a celor oculte de tip carlos castaneda. scriitori sau profesori universitari care n-au intrat în ultimii 10 ani într-o galeri de artă, darminte să mai audă de fractali sau de artă fractalică sau de personalități ca isidore isou, de pildă (apropo, de origine română).

nici cu revolta nu stăm mai bine. nici nu-i punem fitil în piața independenței, nici n-o explodăm în mari opere sublimate. ne copleșește lașitatea și lenea, plângându-ne de milă pe la colțuri (sau pe facebook), mușcând vreun tovarăș de cur și așteptând din ceruri vreo leafă sau vreo slujbă, pe la vreun minister.  

top 7 - romanele mele preferate românești contemporane

locul 1. patul lui procust de camil petrescu

locul 2. enigma otiliei de george călinescu

locul 3. cartea milionarului de ștefan bănulescu

locul 4. orbitor. aripa stângă de mircea cărtărescu

locul 5. întâmplări din irealitatea imediată de max blecher

locul 6. cimitirul buna vestire de tudor arghezi

locul 7. pânza de păianjen de cella serghi

„unduiri“ de geo bogza

nud de paul s. brown, sursa

Picioarele tale mi-au umplut gura cu rotund
noaptea mi se scurge puroi peste pieptul lat
și mă dor în fiecare vis cu locul unde au stat
amestecate în suflet, mereu mai profund

anumite puncte pe cer unde soarele moare
le desface de toată mătasea lor din jur
și îmi revarsă muzica albă a piciorului pur
cântând din epidermă ca o privighetoare

de-a lungul lor inima mă scoate seara la vânat
și mâinile-mi rătăcesc deasupra cu duhuri rele
fiecare deget țipă bucuria găsirii sub piele
fructului cerut de foamea sângelui crispat

linia care le împrejmuiește în rostul lor trupesc
frânge undeva unghiul genunchiului dulce
pe sfera lui mâna vrând să se culce
pulpele tale trezite ca pomii foșnesc

geo bogza, jurnalul invectivă și alte poeme, ed. litera, bucurești, 2010, p.55

„un scriitor, doi scriitori“ de alex. ștefănescu

alex. ștefănescu

un scriitor, doi scriitori

design și ilustrații de bogdan petry

editura all, bucurești, 2014

126 pagini broșate

o carte mai puțin reușită a lui alex. ștefănescu, dar una foarte reușită a lui petry

pot afirma cu mâna pe minte că reușita acestei cărți sunt ilustrațiile - de fapt, caricaturile - lui bogdan petry. ne putem distra cu figurile unor scriitori celebri români - nichita stănescu, marin sorescu, marin preda, octavian paler, augustin buzura, emil brumaru - dar și cu figurile unor scriitori mai puțin cunoscuți publicului larg, dar de menționat într-o carte care-și propune amintiri din anii ’70-’90 - laurențiu ulici, barbu brezianu, constantin țoiu, florin mugur ș.a.

din păcate, deși își propune mult umor, anecdotele nu au de fiecare dată poante hazlii. am găsit mai multe aspecte pe care, într-adevăr, nu le știam despre scriitori, însă acestea nu au fost - sincer - de prea mare interes. nu mă interesa să mi se repete că nichita bea mult (cine n-o știe?), că octavian paler era zgârcit și mânca singur căpșuni fără să invite pe ceilalți, că marin preda îl considera pe al. piru foarte urât, că george pruteanu a dansat ceardaș la un zaiafet, că autorul a intrat singur cu ileana mălăncioiu într-un bunker, că nicolae manolescu are ironii malițioase etc.

în fine, poate prin tonul acestor „confesiuni“, unul jucăuș-nostalgic, alex. ștefănescu a dorit să omagieze oamenii pe care i-a cunoscut, să ne umanizeze hazliu scriitorii pe care noi îi știm mai mult din operă decât din viață. dar ceea ce i-a ieşit a fost mai mult o umanizare banală, comună, decât una care să ne impresioneze în vreun fel, măcar prin zâmbet.

mai degrabă am râs de insistența autorului pe faptul că norman manea nu are talent, sau de o mică inadvertență în text - că sute de sârbi învățaseră românește să-l citească pe marin sorescu în original. apoi că sute de sârbi - alții? sau tot aceiași? - învățaseră românește să-l citească pe nichita stănescu în original. și-am mai râs de fuga - la propriu - a autorului însuși de sexual insațiabila nina cassian (probabil).

sfârșesc impresia mea despre carte, dorind să cred că textul lui alex. ștefănescu a fost doar un prilej pentru petry să caricaturizeze scriitorii români (sau, mă rog, pe cei din branșa filologilor), decât că a fost construit de sine stătător, pentru plăcerea cititorului.

se pare că, după reușitele recente cu cartea despre cărțile proaste (despre care am scris aici) și cu cea de interviuri cu ioana revnic, lui alex. ștefănescu i-a urmat o mai puțin reușită carte.

păcat, căci autorul are atât de mult umor. din păcate, nu și în această carte.

cartea la minut: „specimenul“ de andrei trifănescu

scriitor la 16 ani

pe andrei trifănescu l-am cunoscut pe facebook, de pe mai multe grupuri de literatură. era bine înfipt cu opinii asupra literaturii sefe şi fantasy. am rămas uimit că are 18 ani şi uau! deja o carte ce stă să apară.
iar, la bookfest, s-a mai nimerit să particip şi la lansare. e vorba despre specimenul - primul volum dintr-o trilogie! - , volum început de fapt la 16 ani, cum am avut să aflu de la editori. (eu nu mi-aduc aminte ce făceam la 16 ani)

başca: romanul este tipărit foarte frumos, e o plăcere la citit - format de buzunar, pagini gălbui reciclate, uşor rugoase, viniete la antetul paginii, caractere vintage în interior.

aşa încât dă-i bătaie, dragoşe, să vezi ce scrie tineretul! şi nu regret nici o clipă c-am făcut-o!

cine e „specimenul“?

1. mai întâi, e un roman de aventuri, în genul fantasy. cred că toată lumea care cine începe romanul va găsi similitudini cu jocurile foamei (pe care eu nu l-am citit, ci doar am văzut filmele). unii ar putea spune că e, de fapt, o rescriere în cheie proprie a romanului suzannei collins. dar eu nu vreau să amintesc de jocurile foamei, căci aş strica savoarea unei lecturi virgine - un roman trebuie citit pentru ceea ce este.

2. fără să spolăruiesc prea mult, este vorba despre nişte persoane, numite „specimene“, posesoare ale câte unui număr, care se trezesc pe o insulă, unde trebuie să urmeze un scenariu stabilit de nişte voci necunoscute. cu alte cuvinte, oamenii ăştia sunt pioni în decorul unui joc jucat de alţii. iar singura lor „libertate“ este aceea a capacităţii lor să treacă probele jocului.

3. povestite la persoana întâi, aventurile „specimenelor“ sunt redate realist, cu amănunte ale cadrului de desfăşurare - marea, plaja, pădurea, animalele -, cu multă dinamică - majoritatea propoziţiilor încep cu verbul. iar găselniţa autorului - aceea că specimenele / pionii umani nu ştiu cine sunt sau ce au fost - te face să mergi înainte şi să afli care e, de fapt, şpilul, ce-i cu „specimenele“ astea, de unde sunt şi unde se duc?

„cum să faci primul milion“ de bogdan costin

bogdan costin

cum să faci primul milion

editura cartea românească, buc., 2013

283 de pagini broșate

coperta de radu răileanu

trei chestii pro și contra

cele trei pro
1. mai întâi de toate, cartea se citește aproape dintr-o suflare (eu am început s-o citesc înainte de târgul de carte și am continuat s-o citesc, având pe noptieră noutățile de la târg care-mi făceau cu ochiul). are un stil alert, limbajul e unul colocvial, vrei să știi cum dracu-o să facă personajul principal, după ce e dat afară dintr-o agenție de publicitate, un milion de dolari. povestită la persoana întâi, te identifici imediat cu personajul și vrei să reușească (şi parcă reușești și tu puţin, ca cititor).

Partea bună la noi e că oamenii sunt foarte săraci, dar au impresia că trăiesc într-o țară modernă, capitalistă, europeană, în care trebuie să câștige cât mai mulți bani ca să-și poată cumpăra tot ce-și doresc. Asta-i combinația ideală: și săraci, și cu pretenții (p.22)

2. în povestea / viziunea sa ironico-critică despre societatea noastră consumerist-postmodernă e introdusă o temă „grea“ - moartea. ea va fi nu doar obiect de publicitate - fiind element de bază în rapida îmbogățire a personajului nostru -, dar și prilej de meditație și „salvare“ umană a celuilalt personaj principal al romanului, toma drăgan. acesta este un actor de mâna a doua care, sub amenințarea morții, va ști să lupte să-și recupereze viața ratată și să devină un câștigător. dacă va reuşi sau nu vom afla la finalul cărţii.

Nu există triumf al spiritului asupra trupului, trupul e ca Chuck Norris. E imbatabil. Când trupul suferă, spiritul se face mic și nu mai are curaj să zică nimic. Un căcănar laș, spiritul. Când trupul decade, trage după el spiritul. descopăr lipsa de sens a tot ce există doar când trupul mi-e paradit și bolnav. (p.209). Ceea ce oamenii numesc suflet e doar un clișeu, o lene a gândirii. Un cuvânt în spatele căruia se ascunde frica enormă a omenirii că s-ar putea să nu mai existe numic după moarte. (p.262) Din cauză că au uitat că mor au ajuns oamenii atât de răi sau de rătăciți. Moartea te face mai bun. (p.266)

3. romanul este unul cu mesaj puternic. eu am simpatizat mai mult cu personajul decăzut, cu actorul ratat, bețiv și bolnav incurabil. mi-a fost simpatic pentru că iubește nu banul, nu cariera, nici măcar nu se iubește pe sine însuși. ci iubește lumea, pe care caută s-o pună puțin în ordine, atât cât poate. să aducă ceva bine celor doi-trei oameni care-i sunt aproape. ca actor pe scena nebună a lumii, se va pregăti să joace rolul propriei sale vieţi, înainte de moarte apropiată. ce va reuşi să facă vom afla la finalul cărţii.
pe celălalt personaj, pe cel care povestește, cinicul, deși rămâne un învingător (va câștiga banii) îl voi fi uitat, așa cum se va lăsa și el uitat, cu milionul lui jumate cu tot, în brațele unor femei thailandeze, pe o plajă necunoscută.

cele trei contra
1. după copertă, n-aș fi cumpărat cartea în veci. găsesc că nu are legătură cu volumul, iar imaginea pixelată în culori fade nu-mi spune nimic. deși ghinionul unei coperte nu trebuie să afecteze conţinutul, în graba căutării ignorante printre rafturi, din păcate, adesea, se întâmplă s-o facă.

2. personajul principal este in-credibil. prea e sharp. este un personaj uşor standardizat, clișeizat - cinic, el nu se îndoieşte de ceea ce vrea să facă, odată pornit în hotărârea sa de îmbogăţire. este un tânăr frumos şi deştept căruia îi ies toate, de la gagicăreală, la prietenii şi escrocherii. nici o greşeală, nici o abatere, nimeni pare că nu se pune de-a curmezişul planului său - ce mai, personajul nostru pare un superman.

3. deși momentele de suspans nu lipsesc pe parcursul romanului, alternate cu desele momente de umor, nu avem în roman momente de atmosferă. în acord cu punctul anterior, povestea se rostogolește și se rostogolește gâfâit, ca s-ajungă, parcă, mai repede, la final. nu găsim „momente de relaxare“, în care ochii povestitorului să se oprească, împreună cu noi, pe un colț de natură (urbană), pe o umbră de chip sau pe-o emoție contradictorie.

concluzii
pe final, „cum să faci primul milion“ de bogdan costin este un roman bun, scris bine, alegro și proaspăt. nu te plictisești, te simți bine cu personajele și cazi deseori pe gânduri. un roman scris într-o lume nebună, despre o lume nebună, în care lipsesc, din ce în ce mai mult, posibilitățile de alegere.

o ediție înapoiată a poeziilor lui eminescu, girată de academia română

la bookfest mi-am cumpărat o ediție de poezii de eminescu, în colecția de lux „opere fundamentale“ a academiei române și a fundației naționale pentru știință și artă, sub egida lui eugen simion. m-a costat 90 de lei, în casetă și țiplă, fără a putea fi răsfoită.

există faimoasa ediție a lui eminescu, inițiată de perpessicius și continuată de petru creția și dumitru vatamaniuc, în 16 volume masive (1939-1994). ediție ce a fost preluată în aceeași colecție, de „opere fundamentale“, în șapte volume de dumitru vatamaniuc (1999-2000) și care respectă în mare ediția anterioară, cu câteva lipsuri totuși (vezi articolul lui ion simuț) - adică lipsesc poeziile găsite de petru creția și publicate în revista manuscriptum nr. 1/ 1991 și corespondența cu veronica micle publicată de polirom. în fine, eu nu aveam nevoie de întreaga serie și m-am bucurat de volumul acesta stingher, doar de poezii.

un volum care doar costă bani
dar, ce să vezi? acest volum nu e unul serios editorial, ci unul scos doar din considerente materiale.

nu doar că, la fel, poeziile publicate în manuscriptum lipsesc din nou, dar editorul e altul (poate și pentru că domnul vatamaniuc are acum 94 de ani). numele lui este nicolae georgescu, fost decan al facultății de jurnalism, comunicare și relații publice al universității spiru haret și asiduu publicat la editura floare albastră (cum vedem în cv-ul dumnealui de aici). ei bine, acesta se întoarce la ediția perpessicius, din 1939 și este preocupat mai degrabă de reevaluarea punctuației poeziilor - idee pe care nicolae manolescu o găsește aici interesantă - decât de integralitatea poeziilor.

astfel, în 2014, în loc să ne îndreptăm spre o ediție contemporană - doar e girată de academie și costă 90 de lei! - după ultimele exigențe și descoperiri, domnul nicolae georgescu se întoarce și publică o ediție de acum un secol și ignoră descoperirile eminescologice de acum 23 de ani ale lui petru creția.

editori incompetenți
deci, domnule eugen simion și domnule nicolae georgescu, pentru că mi-ați oferit un rebut pe mulți bani, sunteți doi incompetenți.
.

„muște pe parbrizul vieții“ de radu paraschivescu

radu paraschivescu

muște pe parbrizul vieții: 

nou catalog de perle

ed. humanitas, buc., 2014

182 pagini broșate

coperta ioana nedelcu

după două volume de perle ale românilor mai mult sau mai puțin celebri, volume care eu făcut furori - eu mi-aduc aminte că puneam mâna pe fie-ne tranziția ușoară ori de câte ori voiam să râd copios - iată că radu paraschivescu lovește din nou cu un volum nou: muște pe parbrizul vieții: nou catalog de perle.

grupate pe teme - afaceri, aconomie, bacalaureat, dragoste, sex, filozofie, fotbal, media, showbiz, politică, sănătate, varii și chapeau! - perlele culese cu acribie de antologator, pe lângă faptul că stârnesc râsul - multe dintre ele, unul nebun! - te face să te și gândești un pic. 

până la urmă, printre emitenții unor astfel de perle trăim de ani buni, și parcă nu ne mai săturăm. fără să râdem așa de des de ei. iar antologatorul ni-i înfățișează pe mulți așa cum sunt - niște clovni imbecili care vor să facă bine, dar care, până la urmă, fac numai rău. până la urmă, asta va rămâne din toți: niște perle, de care e bine să râdem cât putem. deseori, de ce nu? cu curul.
căci asta merită mulţi dintre ei.

• nu poți să conduci organizația psd bucurești dacă ești pămpălău, că te ejaculează. (marian vanghelie)
• eu și când respir, totul este electoral. (idem)
• până la douăzeci și doi de ani am avut patruzeci și patru de bărbați, ca mucenicii. (daniela crudu)
• kremlinul este o prăjitură? (gina maican)
• cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Autostivuitorul. (cristian borcea)
• maseuza? da, am fredonat maseuza, fiindcă îmi place foarte tare. (george becali)
• mașina care mi-am luat-o m-am sfătuit cu mine însuți. (nicolae mitea)
• de câțiva ani, toamna vine fix la 1 septembrie. (elena udrea)
• noi suntem un popor ortodox și lucrăm cu vecii vecilor. (ilie sârbu)
• înaintez în vârstă de vreo cinci decenii. (crin antonescu)
• deocamdată, suntem unde ne aflăm. (emil boc)
• nu putem fi partizanii emasculării totale a autorității statului, în virtutea unei utopii care pune accent pe omnipotența pieței, pe soarta ineluctabilă care face ca economia să funcționeze pe baza unor predicții verificabile matematic, pe fel de fel de moduri de a explica realitatea doar pe baza unor modele hiperraționalizate, dehistorizate și desociaizate. (adrian năstase)
• eu am punctul G în ceafă. (adelina pestrițu)
• eu le spun mereu fotbaliștilor să facă dragoste normal. de la oral le tremură genunchii. (gigi becali)
• sunt situații în care femeile nu contează. (adrian năstase)
• adrian năstase e un om cu o forță de penetrare serioasă. (ion iliescu)

dacă 23 de lei vi se pare mult - cât un pachet jumate de țigări - o puteți lua împreună cu prietenii, și vă puteți tăvăli pe jos garantat! împreună.

„zaraza“ de andrei ruse

„soldații“ de adrian schiop

diseară, lansarea romanului „zaraza“ de andrei ruse

diseară, la clubul ţăranului, lansarea romanului lui ruse, pe care o voi modera - sper eu - bine.

concurs „soldații“ de adrian schiop - la evenimentul cărturești

roman incitant, după paul cernat, romanul anului 2013, după marius chivu, soldații lui adrian schiop este unul dintre aparițiile notabile ale anului trecut.

până să-l termin și eu de citit, voi merge (chiar dacă va ploua) la evenimentul cărtureștiului - dialoguri cu scriitori români - în care nu se va vorbi foarte multe despre autorul și omul adrian schiop, într-un dialog cu nadine vlădescu. ce fel de om este? care i-a fost trecutul? cum a scris și cum scrie? ce intenții are autorul?

nu știu cum se va descurca autorul soldați-lor, știindu-l cam timid, dar sunt sigur că va ieși un eveniment mișto.

până una alta, cărturești verona oferă un exemplar din romanul soldații de adrian shiop unuia / uneia dintre cei care vor răspunde la întrebarea: de ce aţi participa la un eveniment cu un scriitor român? care este oraşul în care scriitorul a fost profesor de liceu?

câștigătorul va fi ales prin random.org, dintre cei care vor da un răspuns aici, până mâine-miercuri, 23.03.2014, ora 12,00, iar cartea o va putea primi cu autograf, miercuri, 23.03.2014, ora 19,00. (altfel, o va primi prin poștă.)

la o lectură publică de mircea cărtărescu

aseară am participat, pentru a doua oară, la o lectură publică a lui mircea cărtărescu. îl consider un privilegiu pentru că, spre deosebire de personajul cărtărescu, întâlnit pe la evenimente și lansări, la o lectură publică pot avea, în sfârșit, contact direct cu ceea ce îi admir mai mult - creația.

m-așteptam ca librăria să fie plină, așa că am venit mai devreme și am prins un loc. dar apoi lumea s-a-nmulțit și mulți au stat în picioare.

din mica introducere am aflat că lucrează la o carte numită anomaliile mele, din care a scris vreo cinci sute de pagini (și care va avea vreo opt). probabil că cel mai interesat a fost partea de șantier a cărții - adică prezentarea celor două caiete studențești pline ochi cu scris de mână, unele cu postituri, în genul paperolelor proustiene. ei bine, din această carte, autorul a citit două povestiri.

cea de-a doua a fost cea mai „literară“. în genul postmodern al lui cărtărescu, am asistat la intrarea în timpul tramvaielor cu cai, a începuturilor medicinii legale în românia, a fraților „legiști“ mina și nicolae minovici. pe lângă universul paralel și infernal al cadavrelor și fragmentelor umane formolizate ce alcătuiesc ciudatul lor muzeu, am asistat la o frumoasă scenă de dragoste necrofilă - prima pe care am auzit-o în românește - în care desenatorul nicolae minovici se îndrăgostește de o fată spânzurată din cauza răcelii lui. o scenă romantic-eminesciană între o moartă vânătă și un viu se transformă sub pixul lui cărtărescu în imaginea zguduitoare a două schelete ce străbat timpurile. desigur că acestă moartă va fi motivul pentru care nicolae minovici va renunța la cariera de artist, va intra în medicina legală și experimenta - în chip deja legendar - pe sine însuși simptomele spânzurării.

prima povestire mi-a plăcut însă mai mult. poate pentru că nu era propriu-zis literatură, ci mai degrabă despre „sensul“ acesteia. cu alte cuvinte, dacă prin literatură nu te cauți pe tine însuți, nu-ți cauți acea „a patra persoană care este eul“, dacă nu-ți cauți răspunsul adevărat, literatura nu e de nici un folos. prilej pentru cărtărescu să-i prefere nu pe marii scriitori care umplu podiumurile și istoriile literare, ci pe scriitorii necunoscuți care și-au scris cu sânge, pe întreaga piele - exterioară sau interioară - cărțile, căutându-se pe ei înșiși și secretele lumii dimprejur. 

desigur că au fost reluate multe din temele/obsesiile/instrumentele totem ale autorului - visul, androginia, organicul, suprafețele, pielea, hermann/kafka, fluturele, clădirile misterioase - însă ce contează dacă, cu aceeași materie, creezi forme noi și frumoase?

ps. am intrat în vorbă cu un bărbat de 84 de ani, din craiova, ce venise întâmplător prin bucurești, căutase și cumpărase o carte de veronica niculescu și era tare entuziast de participare la eveniment. la vîrsta lui, era zâmbitor și deschis, și văzuse până și shanghai-ul. :)  

gâlceava lumii cu teleşpanul

recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.

recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile  încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).

ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?

pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;

- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.

căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?

nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?

mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.

„cimitirul“ de teleșpan

la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

două poezii de octavian perpelea

se-apropie weekendul, şi am chef de puţină poezie. aşa că pun două poezii de octavian perpelea. îmi plac pentru că văd cum banalului din viaţa mea i se regăseşte - iată - o întrebuinţare estetică. şi nu chiar banal, ci e doar un decor pentru evenimente extraordinare - un fir de păr în gură, o bătaie bună. 

în plină zi / în plină stradă

mă îndreptam spre serviciu
îmi cumpărasem obişnuita
gogoaşă cu gem de fructe de pădure
& începusem s-o halesc
când exact la intersecţia
Elisabeta cu Brezoianu
acolo unde pe zid e scris
Iisus te iubeşte
am simţit un fir de păr
în gură


noaptea Sfântului Alcoolomeu

sunt mese răsturnate
urme de sânge
& haine rupte
pe pietriş
la Terasa Scriitorilor
ospătarii mi-au spus
că ieri seară
alcoolismul & mediocritatea
au băgat o mulţime
de scriitori
în spital 

mi-aş dori să le citesc la cartea românească sau max blecher.

„craii și morții“ de dan stanca

dan stanca 
craii și morții 
ed. cartea românească, buc, 2012
 208 pagini broșate
 coperta de radu răileanu

prea melancolic
romanul începe cam prost. mai precis, nu începe pe gustul meu, cu personajul scriitor jurnalist ratat care o arde prin spelunci, alături de alți ratați ai tranziției. personaj care se-nsoară, dar nevasta-l înșeală, arătându-i chiar vaginul ei pe ale cărui labii scânteiau stropi de spermă (culmea looser-ului, cred), personaj care... - în fine se-ncadrează în tiparul intelectualului balcanic blazat, copleșit de viață și de „procrastinare“. personaj căruia, dacă nu-i scânteiază stropi de ironie, e total plictisitor.

se continuă apoi cu câteva personaje care încep să facă romanul interesant: avem trei crai de casa scânteii veche, foști colegi de presă: un victor pașadia afemeiat și pârnăiaș, un florea pirgu poet nomenclaturist și un alexandru pantazi tipograf reacționar - sunt avataruri ceaușiste și neocomuniste ale celor trei crai dandy mateini.

ceea ce mi-a salvat impresia romanului este aspectul fantastic al romanului, înțelesul mistic pe are dan stanca îl dă stirpei crailor - trei cavaleri de malta fugiți de napoleon la ruși, apoi în valahia. puterile lor vrăjitorești merg până la craii lui mateiu caragiale, fără a uita inorogul din istoria ieroglifică.

cu craii și morții, dan stanca e la al șaptișpelea roman, și pot spune că am crescut cu romanele lui pe rafturile librăriilor. de-a lungul anilor, în vizitele prin librării, nu se putea să nu întâlnesc un roman de el. nu m-am încumetat însă, să-l citesc. pân-acum. însă pot afirma că are stofă - și încă una de lux - de mare povestitor. doar că prea-melancolia de care abuzează, aspectele dark, lipsite de lumină a paginilor au fost prea mult.

Cavalerii călugări au traversat veacurile ca niște superbe păsări de sânge și fum, sângele rezulta din bătăile la care participau, fumul se ridica din tămâia arsă liturugic. Pe de o parte ochii lor, potrivit învățăturii monastice, nu aveau nevoie să vadă, pe de alta, stirpea de cavaleri ale căror simțuri trebuiau satisfăcute, le cerea să vadă tocmai nevăzutul. De aici, de altminteri, s-a născut condiția lor specială, sfâșiată într-o teribilă tensiune. Cruciadele au fost tocmai aspirația încordată către acele relicve și vestigii care arată trecerea Domnului pe pământ. (p.140)

poate dacă povestea cavalerilor ar fi fost mai stufoasă, poate dacă medicul mihai ștefănescu ar fi condus detectivistic acțiunea romanului, s-ar ai fi redus marota scriitorului român despre destinul ratat al intelectualului - întotdeauna umanist - român.

una peste alta, un roman bun, de revizitare creativă și pasionantă a romanului matein.

primul roman pe care-l citesc din cele cinci, finaliste la premiul augustin frățilă de 10 000 de euro.
alte impresii la micawber, dan c mihăilescu și pe goodreads.

un interviu cu nicolae breban

orice-ar zice unii, măcar pentru Bunavestire - când l-am întâlnit, mi-a părut rău că nu i-am strâns mâna pentru romanul ăsta -, nicolae breban e un mare scriitor român.
un interviu savuros cu el a publicat ieri adevărul. la prima vedere, omul e super-cool, ce-i în gușă și-n căpușă, deși cam trage spuza pe turta lui. :)

nicolae breban, foto mediafax

spicuiesc câteva citate:

• eu n-am fost niciodată deştept, am fost doar inteligent, ceea ce în societăţile balcanice e periculos. e ca şi când ai umbla cu un pistol la tine.
• [m-au plăcut femeile] pentru că arătam bine şi eram bun la pat. nu ştiu cum ai să scrii treaba asta. dar să ştii că pentru un prozator aşa cum sunt eu, orgolios să fac construcţii mari epice, trebuie să posezi femeia.
• în anii ’58-’59, aveam un prieten, corector la gazeta literară, unul, nichita stănescu.
• mi-a plăcut Camil Petrescu, pe care l-am descoperit la o gagică la care mai mergeam eu. în noaptea în care am citit „Patul lui Procust“ parcă mă masturbam, era fantastică, un stil, o demenţă.
• au fost câţiva băieţi deştepţi în generaţia mea care au înţeles că nu poţi să scrii roman fără să te caci pe tine, cum ziceam noi. 
• îmi trebuie 30.000 de euro, nu poţi să mă-mprumuţi? 
• atunci când eram tânăr, arătam bine, îmi plăcea să am BMW la scară, să am câteva costume de haine, îmi plăceau femeile. dar n-am alergat după bani vreodată. țin minte că, după ce-a ieşit „Bunavestire“, în ’77, eram la athénée palace să beau un whisky cu marin preda. aveam 25 de lei, atât aveam. marin preda avea 10.000 de lei – umbla cu mulţi bani la el. am băut un whisky cu el, iar el a făcut semn să mai comandăm unul. „nu mai am bani“, îi zic. „cum adică? mâine îţi dau 200.000.“ Salariul mediu era 2.000. Adică 100 de salarii. nici atunci n-am cedat. n-aveam familie, n-aveam să duc grija nimănui. am avut noroc că, în ’74, lângă mine a apărut o fată, cristina. 
• o grămadă de scriitori s-au distrus, începând cu manolescu, până la groşan şi alţii. au părăsit literatura, unde aveau deja un nume, să facă bani. au rămas şi fără bani, şi fără operă. 
• cele mai frumoase pagini din „Bunavestire“ au fost scrise pe un capac de closet. 

întregul interviu aici.

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.