„zoom. gaura de vierme“ de george geacăr

george geacăr

                              zoom. gaura de vierme
          casa de pariuri literare, buc., 2013
                                        84 pagini broșate

vorba ceea - în spate liceu, în față muzeu - se aplică și cărții ăsteia: copertă ba, conținut da.  

să nu vă speriați dacă aduc aici cuvântul SPAIMĂ, care subsumează poeziile de început ale antologiei - ea e doar un cuvânt în textul câte unui poem. în rest, imaginile sunt șucare, cu peisaje urbane, unele nostalgice, altele ironice, și câteva - alea mi-au plăcut cel mai mult - șugubețe:

omul e ceva trecător

un cerșetor oprit lângă blocul nostru 

se pișă. blocul 

nu va crește mai mare

nici nu se va usca (p.27)

 ***

războiul cel mare

țânțari molii furnici

gândaci de bucătărie

dau asaltul

noi și pet ne-apărăm

în calea răutăților

apărăm roma bizanțul

barbari din stepa de dincolo

de șoseaua de centură

încornorați chitinoși din subsoluri

bateriile de inox exhală duhori

în chiuvetele noastre. gresia și faianța

spălate cu detergenți de firmă!

rezistăm. spuneți lumii

că noi aici apărăm occidentul

și orientul

septentrionul

și teritoriile de miazăzi

suntem în calea tuturor răutăților

unei voințe 

cu mult mai mari (p.33)

după jumătatea lecturii cărții, mi-a venit în ochi un glob muzical de sticlă cu peisaje, din acelea pe care le scuturi și care, pe lângă că-ncep să cânte corazon de papel, nasc înăuntru vârtej și ninsoare albă de polistiren. așa și aici - niște nisip curge din cutia poștală și se face deșert, trei lalele șed într-un borcan, o grădină e brăzdată de-o apă, un aer e neorealist, un vânt spulberă, un dumnezeu face poezii, un praf curge din stele etc. - iar muzica de fundal e una lină, vie și tremurândă. 

ultimul ciclu e mai povestaș, dar și mai melanholicos, cu tumbe prin trecut. 

instinctul de conservare inventează povești.

de la douăzeci la treizeci inconștiență. de la treizeci la patruzeci disperare.

de la patruzeci la cincizeci lucruri de strictă necesitate. și acum

rezultatul: cimin ăzaetnoc un (p.58)

atâția ani mi-a stat mintea numai la ziua de mâine 

cum să-mi trăiesc clipa

tocmai acum (p.72)

țin minte clar ziua când am fost fericit:

veneam spre casă cu două sticle într-o sacoșă

trebuia să fac rost de lapte

făcusem.

dumnezeu la cine să se uite

dacă nu eram decât eu. (p.57)

bun.

intelectualul - mămăliga care trebuie să fierbă

emil cioran

singurătate și destin

publicistică (1931-1944)

ed. humanitas, bucurești, 1991

ediție de marin diaconu

în antologia din 1991 de la humanitas, găsesc un articol, intelectualul român, publicat în ziarul mișcarea, când emil cioran avea 20 de ani.

intelectualul cioranian, ca un falus
cu o furie tipic juvenilă, intelectualul cioran militează pentru tărie și masculinitate, văzând parcă în intelectual un falus veșnic erect, într-un perpetuu priapism, ceea ce-i conferă un tragism foarte dureros.

Ceea ce trebuie să caracterizeze pe intelectual este teama de echilibru, teama de liniște, frica de a intra în forme, în cadre insurmontabile, care alcătuiesc o moarte timpurie. (p.13)

bubele intelectualului român, după cioran
tot scărmănând după racilele intelectualului român, cioran ajunge la câteva bube, pe care le recunoaștem, din păcate, supurând și astăzi. iată-le:

1. intelectualul român nu are un stil interior propriu - el preferă să fie o colecție de citate ale altora;
2. corolar: intelectualului îi lipsește un zvâc lăuntric, un dinamism care să ducă la creație - preferând să expună ideile altora (ceea ce fac și eu aici, de altfel :)))
3. nu are curajul indignării, în numele unor preocupări adânci și sincere - ci preferă o monotonie burgheză și prudentă.
4. nu cugetă îndeajuns: Meditațiunea personală este semn de neliniște interioară, iar această neliniște este izvorul și mobilul creației. (p.16) Mulțumindu-se cu o prindere imediată a realului, intelectualul român părăsește analiza și aprofundarea. Aproape nimeni nu urmărește până în ultimele elemente un lucru. (pp.16-17)

de ce o avem mică 

avem o cultură mică pentru că nu vom crea profund și original - zice cioran. ceea ce facem de ceva vreme este să împrumutăm elementele culturilor altor țări - acestea deja intrate în decadență. iar etosul nostru tradițional, din păcate e incapabil să mobilizeze intelectualii.

Nu găsește nimeni caracteristic că noi nu putem crea nimic original și profund în metafizică și muzică, domenii care ilustrează mai viu și mai concludent etosul unei națiuni și stilul ei lăuntric? (p.17)

comentarii 

contaminat, desigur, de la nietzsche, tânărul cioran urlă tinerește după acea energie creatoare care e esența omului. mânjit de teoria formelor fără fond, mai urlă și după original și profund. desigur că nu avea să știe succesul lui george enescu, nu doar în ceea ce privește muzica de inspirație folclorică, dar mai ales în cea extrem de modernă; nu avea să știe nici de brâncuși care va porni de la hobița în parisul modern al formelor universale. 

însă ceea ce-i concedem tânărului cioran sunt ideile legate de intelectualul ca individ - neaprofundarea și superficialitatea. eu personal am cunoscut profesori eminenți vârâți în putoarea teoriilor conspiraționiste sau a celor oculte de tip carlos castaneda. scriitori sau profesori universitari care n-au intrat în ultimii 10 ani într-o galeri de artă, darminte să mai audă de fractali sau de artă fractalică sau de personalități ca isidore isou, de pildă (apropo, de origine română).

nici cu revolta nu stăm mai bine. nici nu-i punem fitil în piața independenței, nici n-o explodăm în mari opere sublimate. ne copleșește lașitatea și lenea, plângându-ne de milă pe la colțuri (sau pe facebook), mușcând vreun tovarăș de cur și așteptând din ceruri vreo leafă sau vreo slujbă, pe la vreun minister.  

„cum vrea dumnezeu“ de niccolo ammaniti

niccolò ammaniti

cum vrea dumnezeu

(come dio comanda)

editura humanitas fiction, buc., 2006

 traducere de gabriela lungu

 365 pagini broșate

coperta de ionuț broștianu

cartea mi s-a lipit de mână (e la 10 lei!) - altfel, de cât e de demnă de ghenă coperta n-aș fi luat-o în veci! deși știam de niccolò ammaniti - revelație literară, de care însuși legenda vie a cinematografiei mondiale bernardo bertolucci s-a lăsat convins de ultima lui carte și i-a făcut un film excelent - eu și tu.

dar chiar nu m-așteptam la un roman așa de bun!
cartea nu mi s-a lipit doar de mână, ci m-a copleșit ca o pediculoză, ce ți se urcă de pe pubis până-n sprâncene și-n cap. și te mănâncăăăă... zi și noapte - așa m-a mâncat s-o citesc, cartea asta, o zi și-o noapte, fără să mă lase-o clipă!

un orășel de provincie italian, pe malul unui fluviu. toamnă târzie. cristiano zena, 13 ani. locuiește doar cu tatăl său - un neo-fascist ras și tatuat - într-o mahala. tat-su mai are doi prieteni - un handicapat gras (brânzilă / omul hoit) care construiește la el în casă orașe de mucava; și-o namilă de om căruia-i lipseşte o piuliţă de când fetița i s-a-necat cu un dop de șampon.

toţi duc o viață uscată, pișată deseori cu alcool și spurcată cu frustrări. şi cu acte gratuite. puștiul omoară un câine doar pentru tat-su avea un deranj și distruge motorul unui coleg pentru că el însuși avea un deranj. până-ntr-o seară de duminică, când, odată c-o furtună ploioasă, toate sunt date peste cap.

propoziții scurte. paragrafe dese, doar de un rând. subcapitole mici, ce cuprind psihologia - grobiană - a fiecărui personaj. căci dacă vrea să zică ceva, autorul ammaniti pac! inventează un personaj! el e dumnezeul romanului, face ce vrea mușchiul lui! nu lasă nici un mister! descrie tot, el e atotputernicul, omniscientul! și ce mi-a plăcut asta!

unde e dumnezeu în lume?
păi cam plecat, sugerează ammaniti, cu sorcova uneori. fiecare cu dumnezeul mă-sii, fiecare își modelează dumnezeul propriu din noroiul obsesiilor. numai că vai! dumnezeii lui x nu se-ntâlnește cu dumnezeul lui y. unuia dumnezeu îi zice să violeze o minoră, altuia să spargă un bancomat cu botul mașinii în viteză; unuia îi zice să renunțe să-i mai producă orgasmele soției prietenului său, altuia îi zice să scape de un cadavru, c-altfel tatăl lui o pățește. o încrengătură pentru mine, în care m-am pierdut ca scufița roșie-n pădure, așteptând lupul s-o răscolească-n coșuleț.

coperta ediției italiene și a celei americane

lumea lui ammaniti e o lume urâtă, în care - din păcate - copiii trebuie să se maturizeze. unii nu mai apucă - biata fabiana ponticelli e omorâtă. e ea cam drogată și derbedoaică, dar ca victimă va deveni plânsă ca o sfântă. alţii preiau ciudăţeniile şi frustrările părinţilor. cum e cristiano zena, care va trebui să omoare un câine şi să arunce un cadavru. tu ai un suflet? va fi întrebat. nu, l-am pierdut, va răspunde.

Cristiano Zena nu asculta. Se uita la cer, la norii maronii care pluteau atât de jos, că ar fi putu să-i atingă cu vârful degetelor, la norii aceia care în curând ar fi revărsat altă apă peste lumea asta de căcat, și simți că plutește, ca și cum brusc extratereștrii l-ar fi absorbit în spațiu. Se clătină amețit, ridică brațele spre nori, ăși lăsă capul pe spate și își imagină că dă afară tot, toată întunecimea aia pe care o avea în al, furia aceea întunecată, frica, senzația că nu conta nici cât negru sub unghie, că este cel mai ghinionist om de pe planetă, cea mai singură și mai disperată ființă de pe lume. Afară. Da, afară. Trebuia să scuipe toate gândurile, toate spaimele, totul. Și să se transforme într-un câine negru. Un câine negru, un câine fără creier, care alerga întinzându-și labele, încovoindu-și spinarea, ridicându-și coada. Atingea ușor pământul și imediat se destindea perfect ca un înger. (p.327)

lumea lui ammaniti e una în care turnesolul lumii sunt copiii. ei sunt cei mai legitimi să „judece“ lumea. să găsească calea dreaptă. la ei e salvarea, spune ammaniti. la ei e răspunsul la orice întrebare. asta e descoperirea acestui mare autor contemporan. italian. tradus la noi, din fericire. incomplet, din nefericire. o carte Uuuuuubercool!

alte păreri la cristina foarfă (metropotam) și jean bica.

câștigător concurs „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton

dintre cele 12 comentarii la concurs, am ales comentariul roxanei. la obiect, explicit și povestit frumos:

„Evident că ar fi mai mult de două lucruri pe care le caut la o persoană pentru a-mi deveni partener de viață. Dar daca cerința e să mă limitez la două, acestea ar fi simțul umorului și altruismul. Se spune că în persoana iubita nu trebuie să căutam calități sau defecte, trebuie doar s-o iubim așa cum e. Ei bine, eu nu mă supun acestei reguli, pentru că sunt anumite trăsături indispensabile unei relații de durată. Astfel, un acut simț al umorului (atenție, a nu se confunda cu batjocura!) denotă automat și o inteligență sporită, întrucât oamenii deștepți nu se iau nici pe ei înșiși, nici viața, în serios și recunosc importanța aspectului ludic al realității de zi cu zi, fără a uita să fie serioși atunci când situația o impune. În plus, viața chiar e mai frumoasă lângă o persoană care te poate face să râzi cu gura până la urechi și care, la rândul ei, apreciază și se amuză la un banc bun. Ador când sunt scoasă dintr-o stare de apatie și spleen, cu o gluma bine plasată. În mintea mea, simțul umorului se coroborează cu zâmbetul, cu buna dispoziție, deci ce aș putea dori mai mult?! Iar al doilea aspect ar fi altruismul, deci implicit interesul pe care mi-l acordă. Renunțarea la "eu" și concentrarea asupra mea, deschide toate căile de comunicare și, în același timp, îmi crește respectul față de mine însămi, făcându-mă să mă simt importantă. O persoană care își rupe o bucățică din propriul timp prețios, pentru a-mi asculta lamentările în legatură cu adevărate probleme existențiale, cum ar fi ruperea unei unghii sau o șuviță de păr rebelă, de neîmblânzit, merită toată atenția. Nu spun doar eu asta, e și rezultatul unui studiu, pe care l-am citit mai demult, care demonstra că dragostea altruistă e în directă legatură cu nivelul de fericire dintr-o relație. “

o rog pe roxana ca până joi, 14 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

„lucy“ de luc besson

cum ar fi dacă omul și-ar folosi întreaga capacitate a creierului (acceptând că folosim doar o parte)?
și cum ar fi dacă omul care începe să facă asta e o bunoacă, scarlett johansson? adică, și bombă sexy, și geniu pe deasupra.

ce să vrei mai mult? așa a vrut și luc besson și-a creat-o pe LUCY.

revenim.
ce se întâmplă dacă ne folosim tot creierașul din cutie? păi, ne arată besson, pe lângă puterile telekinetice, putem intra într-un soi de nirvana - ne contopim adicătelea cu universul - numai că nu folosim meditația (ca orientalii), ci drogurile și computerele (ca occidentalii). asta ca să-nțeleagă tot țăranul satului universal.

să nu uităm însă: pe scarlett johansson în chip de superwoman! cum are ea super-capacități, și un chip imobil, rece, de robot, care ridică în aer trupurile mafioților cu un singur deget dolofănic și manichiurat de te topești de-așa mare drag! :)

ce-i drept, poți pleca de acolo cu câteva imagini despre evoluționismul darwinist explicat copiilor (de către morgan freeman). mai pleci cu destul de mult sânge, cu împușcături (unde ești tu, jean reno?), cu dilări asiatici și - evident - cu curse de mașini prin paris.
doar efectele speciale te dezamăgesc - sunt mult sub cele din matrix sau inception.

dar pleci acasă mulțumit, poate-o visezi și tu pe scarlett johansson cum, doar cu chiloții de superwoman pe ea, te așteaptă să-ți șoptească chestii despre celule, univers, și  CPH4.

concurs „cartea de vacanţă“: „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un filozof în vogă



a cincea carte pentru vacanţă este eseuri de îndrăgostit de alain de botton (editura humanitas, 2014). o carte unde, cu mult umor şi simplitate, autorul demonstrează că este un fin cunoscător al personalităţii femeii. psihologie, filozofie şi mult umor despre bărbatul dintr-o relaţie.

întrebarea pentru concurs este:
ce căutaţi şi apreciaţi (maxim două lucruri) cel mai mult la partenerul/partenera de care vă îndrăgostiţi şi de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

top 7 - romanele mele preferate românești contemporane

locul 1. patul lui procust de camil petrescu

locul 2. enigma otiliei de george călinescu

locul 3. cartea milionarului de ștefan bănulescu

locul 4. orbitor. aripa stângă de mircea cărtărescu

locul 5. întâmplări din irealitatea imediată de max blecher

locul 6. cimitirul buna vestire de tudor arghezi

locul 7. pânza de păianjen de cella serghi

„america dezgolită de la brâu în jos“ de raluca feher

raluca feher

america dezgolită de la brâu în jos

editura tandem media, buc, 2014

293 de pagini broșate

coperta: noper

despre bizdoaca goală a americii

bun. avem coperta mișto, cu culori vii - atrage ochiul cititorului, dânsul citește titlul cu america, pac! i se scoală-n cap chestiile conexe (visul american, capitalismul, fericirea, bunăstarea etc. șamd). mai citește dânsul cu dezgolirea - america nu e așa simplă, ci e dezgolită - și i se scoală alte chestii conexe (nudități, goliciuni, erotisme, de ce nu sex, cine știe?).

bun. autoarea: tipă de publicitate, industrie, director de creație, bănet, protv, capital, fondatoare de club de presă, nu ne-ncurcăm cu fiștecine. o tipă de carieră, care pleacă într-un an sabatic! să crape și s-admire corporatistul bucureștean - care ia în mână o carte cool, scoasă parcă pe street delivery.

acuma eu. nu mă-nebunesc după cărți de călătorii, nici n-am citit prea multe. dacă mă-ntrebați acum să zic, am ațipit, de pildă, la călătoria sentimentală a lui laurence sterne, iar din cartea despre india a lui eliade nu rețin dacă mă-ntrebați decât niscaiva amănunte picante cu un concurs de sule bărbătești expuse pe masă. cam atât... iar eu, când plec prin călătorii, cel mult desenez, nicidecum să-mi scriu jurnale...

deci, v-ați prins: e o carte de călătorii, un jurnal/blog despre america de sud (da, asta-nseamnă de la brâu în jos! ce credeați, depravaților?)

așa deschisei io alene cartea, picotind: iar un autor român boring și lame care vrea să facă impresie cu povestea lui unică și irepetabilă și genială, de viață și de nobel, care vrea să se-ngroape-n istoria literară, păcat că manolescu nu mai face canoane literare să-l mai bage și pe el undeva, căci acuma criticul se-ocupă cu ambasadoreala (pe banii noștri, domle). ad postremum, luai cartea galbenă și m-apucai de ea strâns cu amândouă mâinile.

băi, și ce mișto scrie tipa! bagă mare la umor, de te-neci la unele faze (de râs). și-i un umor în general dăștept, nicidecum din ăla bășcălios, cu măscări de prost gust, de tip times new roman. evident că poantele nu-i ies întotdeauna (ca-n bancul cu al doișpelea porumbel căruia-i alunecă un picior). însă per ansamblu, te distrezi bine cu cartea!
id est, raluca feher povestește cum ajunge la aerele bune din argentina. capitala e plină de oportunități, trai, neneacă - au ăia sărbătoarea librăriilor (taximetriștii știu de românia, unul discută în draci istorie și teorii conspiraționiste), au ai restaurante mișto și - evident - obiceiuri diferite de ale noastre.

ce mi s-a părut important în cartea asta e accentul pus pe oameni, parcă mult mai mult decât pe locurile meseriașe întâlnite și - evident - descrise. sunt diferite tipuri umane pe care raluca feher le observă cu lornionul ei vesel, vrând să le surprindă acel nescio quid, acel je ne sais quoi individual, furtiv și adevărat, pe care numai un ochi exersat îl descoperă.

Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec și aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărțile sunt vii, că oamenii sunt mai importanți ca râurile și mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecția de artă de pe colecția de artă a muzeului de pe Avenida Libertator nu face doi bani dacă nu ai anjuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinațiile și eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracții fără de egal și recorduri neștiute: nurlia Monică și Ianoș/Juan cununat cu o braziliancă superbă, în fața Domnului și a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy „ne-ar trebui, pam-pam-parararam, 1000 de ani ca să trăim o noapte caum e asta în România noastrăăăăăă“. (p.23)

prin ceea ce ne spune, începând oarecum s-o cunoaștem și noi (mediat), începe să ne fie dragă argentina, cu mâncărurile & băuturile ei, cu politica (și cu președinta-i mai ales), cu istoria ei, cu sportul ei - că na-u numai fotbal -, cu crăciunul și anul ei nou, cu tangoul (terapeutic!), cu deșerturile și sfinții ei, cu mașinile ei sau cu traseele ei turistice. urmează să aflăm în alte capitole și de uruguayul, ba chiar și de antarctica (cu foci, balene, pinguini, dar mai ales cu turiști pensionari).

când raluca a ajuns în chile, m-am pierdut. umorul parcă i s-a volatilizat, acțiunea a devenit încâlcită și a trebuit să bag viteză să mă-ntorc în realitatea mea imediată. mi-am scuturat praful de chicotit cu care am zburat vreme de câteva ore și m-am făcut om serios. în principiu nu trebuie să te hlizești la o bizdoacă, mai ales că aceasta aparține mărețului continent american. trebuie să găsești mijloace să obții cele mai tari satisfacții. și pot spune c-am avut parte de ceva!

sporuri văratice la citi! - și, ca să vă faceți o idee despre cum scrie autoarea, ia de ciufuliți-i un pic blogul de aici.

visul lui raskolnikov

... Lumea întreagă era osândită să cadă victimă unei molime înfiorătoare, nemaivăzută și nemaiauzită, care, iscată în străfundurile Asiei, se abătuse asupra Europei. Toți erau condamnați să piară, în afara unui număr de privilegiați. Apăruse o specie nouă de trichine, niște vietăți microscopice care pătrundeau în trupul omului. Acești corpusculi erau înzestrați cu rațiune și voință. Oamenii în trupul cărora reușeau să se aciueze turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată până atunci, niște ființa umane nu se socotiseră mai înțelepte, nu fuseseră mai sigure că erau depozitarele adevărului, ca indivizii condamnați. Acestora li se părea că nicicând nu existaseră verdicte, legi științifice, convingeri morale și credințe mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se mai înțelegea om cu om. Fiecare credea că el singur stăpânește adevărul adevărat și, uitându-se la ceilalți, pe care-i credea rătăciți pe căi greșite, era cuprins de disperare, se bătea cu pumnii în piept, îi implora plângând și frângându-și mâinile. Oamenii nu mai știau ce e bine și ce e rău, pe cine să condamne și pe cine să absolve de vină. 

feodor mihailovici dostoievski, crimă și pedeapsă, editura, leda, 2006, traducere de ion covaci, p.590

sursa picturii

câștigător concurs „oblomov“ de ivan goncearov

dintre cele 4 comentarii la concurs, am ales comentariul evei omega, deși mi-a plăcut și cel al roxanei. totuși, să faci liposucţie şi plastie pentru cineva, şi să fii şi ironic când povesteşti, e ceva:

„Era vara lui 2012. Ne ştiam de 16 ani, fusesem buni prieteni vreo câţiva, din aceşti 16 ani. Alternativ, fusesem îndrăgostiţi fără speranţă, unul de celălalt. Mai întîi el. Apoi eu. Iar într-o seară ne-am apropiat. Şi a fost straniu, pentru că, nu ştiu cum, corpurile nu ni se potriveau. Erau două amfore care încercau să se apropie. Două figurine stîngace. Cu ceva burtă.
Peste cîteva luni, cu un curaj nebun, m-am programat la o liposucţie şi ceva-plastie. Am căutat pe net un doctor. Am găsit una pe strada Vlad Dracul. Era o femeie slabă, aranjată bine, cu unghii lunuuungi, luungi.
După ce mi-a injectat anestezicul, cu inhibiţia anihilată de cocktailul de chimicale, am întrebat-o dacă mă va opera cu unghiile ălea. Da, m-a asigurat ea, zîmbind.
Aşa că, din două amfore, am devenit o amforă şi o farfurie. Apropierile noastre au devenit mai fireşti. Decurgeau, până la un punct, la fel ca serile lui Oblomov, discuţii leneşe, la un pahar cu vin, după care lucrurile se învolburau.
Schimbarea era fabuloasă. Şi a fost şi dincolo de întâlnirile cu el. A rămas să-mi cîrpească imaginea de sine, de amazoană care doar ascunde şi nimic nu poate arăta. “

o rog pe eva omega ca până miercuri, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece romanul „oblomov“ de ivan goncearov. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți trei participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

concurs „cartea de vacanţă“: „oblomov“ de ivan goncearov

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un clasic rus

al patrulea roman pentru vacanţă este oblomov de ivan goncearov (editura all, 2014). un roman pentru cei care apreciază literatura clasică, mai ales cea rusă. o traducere nouă, în versiunea prodigioasă a antoanetei olteanu. un moşier leneş - nu e român, ci rus - e scos din procrastinare de o femeie de care se îndrăgosteşte. carevasăzică: amor rusesc!
ps. coperta este una dintre cele mai reuşite din câte am văzut recent prin librării!

întrebarea pentru concurs este:
care a fost cea mai mare schimbare (definitivă) în bine pe care aţi făcut-o, de dragului omului iubit, până în prezent? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până duminică, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!

sursa

recunoașteți scriitorii?

am schițat câțiva dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc, prin operele lor. doi sunt chiar români. îi recunoașteți?

„prietenului care nu mi-a salvat viața“ de hervé guibert

hervé guibert

prietenului care nu mi-a salvat viața

(à l'ami qui ne m'a pas sauvé la vie)

editura nemira, buc., 1993

trad. nicolae constantinescu

165 pagini broșate

coperta dan alexandru ionescu

trupul betegit de boală ca centru al lumii

v-ați gândit vreodată cum ar fi să vă treziți cu sida (nu, nu cu personajul lui slavici, ci cu boala)? ei bine, un asemenea gând nu poate dura nici cât un pârț, căci îi facem vânt repede, cu frică de moarte. ei bine, hervé guibert, intelectual francez de elită, ziarist, fotograf și scriitor, chiar s-a trezit, pe la treizeci și ceva de ani, cu sida. pe la finalul anilor '80. și ce-a făcut?

am auzit de el datorită unui alt autor, al cărui roman m-a uimit prin senzualitatea sa, acest ultim autor scriind o carte despre numitul guibert, despre romanul căruia voi vorbi în continuare.

orice-ai face, nu salivezi după cartea asta. prietenului care nu mi-a salvat viața. cel mult te poți amuza de grimasele și anecdotele filozofului michel foucault în ultimele luni, înaintea morții sale (tot de sida), foucault căruia autorul - pare-se - i-a fost și amant. însă te poți amuza morbid. te mai poți amuza de poveștile cu actrița isabelle adjani isterizată după celebritate - actriță de care mă-ndrăgostisem în adolescență stropindu-i posterele afișate din revista cinema. sau te mai poți amuza (otrăvitor de amar) de goana după analizele de sânge și după medicamente miraculoase.

însă în mod sigur vei rămâne prost - cum am rămas eu - remarcând cât de moi suntem, ce cârpă, la-ndemâna bolii și a betegirilor, este trupul din care suntem făcuți.

lumea romanului lui hervé guibert este una a corpului, un corp care, deși bolnav, este tot al său, ba chiar acuma îl simte cu adevărat al său, ba chiar acum începe să-l iubească. este ca o metamorfoză inversă, în care fluturele își pierde aripile și devine vierme, târâtor și beteag, dar al dracului de prezent. și asupra acestui vierme, sufletul - dacă există așa ceva - va trebui să se aplece, va trebui să-i acorde atenție, va trebui să-i studieze geografia, să-i învețe râurile și întunecimile. când zbura, se bucura de vânt și de zbor și-l uitase.

sunt foarte atent la manifestările progresului pe care îl face virusul, mi se pare că-i cunosc harta colonizărilor, asalturilor și retragerilor, îmi închipui că știu locul în care mocnește și locul unde atacă, apoi că simt zonele încă neatinse, dar această luptă din interiorul meu, care organic este foarte reală, analizele științifice o dovedesc, nu înseamnă deocamdată nimic, ai răbdare, băiete, față de suferințele cu siguranță fictive care mă subminau. (pag. 29)

sida ca paradigmă și ca eliberare de ignoranță

Descopeream ceva suav și uluitor în atrocitatea [sidei], cu certitudinea că e o boală inexorabilă dar nu fulgerătoare, o maladie în trepte, o scară foarte lungă ce duce cu siguranță la moarte, dar fiecare treaptă a ei prezintă o ucenicie fără pereche, o boală care îți dă timp să mori și care-i dă morții timp să trăiască, timp să descoperi timpul și să descoperi în sfârșit viața, într-un fel era o invenție modernă genială pe care ne-o transmiseseră maimuțele verzi din Africa. Iar nenorocirea, odată ce te-ai cufundat în ea, era mult mai suportabilă decât presentimentul ei, mult mai puțin crudă în definitiv decât s-ar fi crezut. Dacă viața n-ar fi decât presentimentul morții, torturându-ne fără răgaz cu incertitudinea scadenței, sida, fixând un termen sigur vieții noastre..., făcea din noi niște oameni pe deplin conștienți de viața lor, ne elibera de ignoranța noastră. (p.113)

dincolo de interesul documentar - apariția sida în sânul comunităților homosexuale din occident și începuturile tratării paliative a acesteia (este apărută în 1990) - cartea te taie prin ascuțimea ei psihologică. scriitoare ca hortensia papadat bengescu, după o carte ca asta, ți se va părea o cucoană obosită, zgândărindu-și un furuncul ca să vadă cum e cu durerea. guibert se mobilizează nu atât să lupte contra bolii, dar mai ales să fructifice timpul rămas, să ia aminte la el însuși și să scrie, să scrie, să scrie cărți. nu-l interesează stilul, ci însemnările explozive, intime, care să taie ca cuțitul. și, după moarte, chiar îi vor apărea trei romane. care-i va educa pe franțuji cu privire la sida.

dacă mircea eliade propunea într-un articol să ne facem proiectele ca și cum am fi în ultimul an de viață - și o făcea alintându-se, ca exercițiu de voință - hervé guibert n-a avut luxul ăsta. cu moartea arzându-i la cur, a dat o lecție de care puțini semeni suntem în stare - deschideți dracu' ochii și prețuiți fiecare blestemată de clipă! profitați de ce aveți, că io nu mai am! și, atâta cât am, iată, mă chinui cu trupul ologit de boală să-mi cânt cântecul de lebădă, în loc să mă vait și să mă-nchid în neputințe și invidii. Sida a fost pentru mine o paradigmă în propriul meu proiect al cunoașterii de sine și enunțării inexprimabilului. (p.154)

un roman cu perspectivă unică asupra vieții și asupra propriei persoane - scris de un om inteligent, condamnat la suferință și moarte, la 36 de ani. o perspectivă destul de rară în lumea noastră superficială postmodernă, preocupată de bănet și de putere. o perspectivă a dracului de adevărată. care pe mine m-a cam tremurat la mațe.

Există un stadiu al nenorocirii, chiar dacă ești ateu, când nu mai poți decât să te rogi sau să-ți pui capăt zilelor. (p.134)

câștigător concurs „ai toată viaţa înainte“ de romain gary

dintre cele 4 comentarii la concurs, am ales comentariul biei, deși mi-a plăcut și entuziasmul incredibil al anei-maria gîbu. totuși, părerea mea este că să fii impresionat de o persoană vie, dar pe care n-ai cunoscut-o niciodată nu e de colo:

„Poate o să vă pară ciudat, dar copilăria mea a fost influențată de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată altfel decât din povești: Mătușa Sanda. Am scris despre ea și despre poveștile tatei despre ea și chiar am crezut că până la urmă, tata mă va duce să o cunosc și personal. Dar nu a mai apucat... Mătușa Sanda a fost o Doamnă care l-a învățat pe tata, venit dintr-un sat micuț din Câmpia de Vest, bunele maniere, l-a învățat să iubească teatrul, călătoria și lectura în Bucureștiul anilor '70. L-a transformat în copilul pe care nu l-a avut niciodată și probabil și-a dorit mult ca el să nu părăsească Bucureștiul după cei 2 sau 3 ani petrecuți acolo... Se poate ca tata să o fi dezamăgit întorcându-se acasă, dar felul în care vorbea mereu despre ea mă făcea să o admir până la lacrimi. Pe la 9-10 ani, îmi doream deja să ajung o Doamnă cultivată ca Mătușa Sanda, să mă plimb cu avionul, să mănânc bine în restaurante selecte și să citesc cele mai fabuloase cărți din biblioteca, care tatei i-a rămas la suflet pentru totdeauna. Într-un fel aparte, cred că dragostea mea și a tatei pentru lectură, călătorie și viață bună i se datorează acestei Mătuși nălucă, pe care de atunci o zăresc sau aș vrea să o zăresc în toate femeile "d'un certain age" pe care le întâlnesc...“

o rog pe bia ca până miercuri, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece romanul „ai toată viața înainte“ de romain gary. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți trei participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

concurs „cartea de vacanţă“: „ai toată viaţa înainte“ de romain gary

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

la centenarul gary (100 de ani de la naştere), al treilea roman pentru vacanţă este ai toată viaţa înainte, de romain gary (editura univers, 2013). un roman în care e vorba despre un adolescent arab şi o bătrână evreică care-l ocroteşte şi pe care acesta o iubeşte tare. un roman impresionant, care mie mi-a smuls lacrimi când l-am citit (ocazie cu care am scris aici.) unul din romanele mele preferate.

întrebarea pentru concurs este:
în afară de părinţi şi bunici, care este persoana (matură) care v-a impresionat copilăria - și de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până luni, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!

sursa

„cum iubesc bărbaţii“ de mihaela rădulescu

o ultimă video-impresie, înainte de vacanţă, pentru vacanţă.

pornind de la o poză - despre maturitate, copilărie şi sensul vieţii

când am găsit fotografia aceasta, am râs de grimasa micuţului şi atât. însă, pornind de aici, nu mi-am putut (ab)ţine gândurile să nu fugă departe, într-un mic exerciţiu de gândire. aşadar:

tatăl copilului doarme. probabil că e fericit că a scăpat de gura nevesti-si care l-a pus să aibă grijă de copil. în viaţă, se simte liniştit - faţă de natură, şi-a făcut datoria biologică de a-şi perpetua darwinic specia. social, e socotit un om serios, cu familie şi cu copil. societatea va profita de-acum înainte de faptul că va face niscaiva compromisturi pentru a-şi creşte. mici pupincurisme, câteva abţineri, avânt zero în a-şi suţine ideile sau idealurile - copilul va deveni cel mai important şi nu se va pune în primejdie să-l lase singur. ce mai vedem? cum omul nostru se bucură de-o oarecare siguranţă, progenitura îi şade liniştit, alături. omul nostru nu pare copleşit de nelinişti metafizice. e un cetăţean matur, sigur pe sine, pe care societatea umană se poate baza.

copilul nu doarme. e chiar treaz. un surâs ciudat poartă pe buze. poate chiar unul răutăcios. pare pus pe şotii - nu ştim dacă urmează să-şi trezească tatăl printr-un urlet sau dacă e pur şi simplu bucuros că şade lângă. ştim dacă pregăteşte vreo surpriză - vreo regurgitare, vreo vomă bruscă pe chipul tatălui sau vreun scrânjel în pamperşi. dacă tatăl nu-l ţine cu braţul, se poate şi întoarce şi cădea din pat - o sinucidere infantilă, putem spune cu cinism. sau nimic din toate astea.

avem, iată, două situaţii - în prima, un om matur, liniştit şi împăcat cu sine şi - de ce nu? - cu ceilalţi. destul de puţine şanse să ne imaginăm chipul acestui om cuprins de revoltă împotriva societăţii crude şi nedrepte - ci mai mult ni-l vom imagina luptând pentru familie - familia, acest univers mic pe care va trebui să-l ţină sub ocrotire. în care va trebui să se realizeze dacă n-a făcut-o pân-acum.

a doua situaţie - un copil fără discernământ, vesel şi pus pe şotii. un neastâmpăr - poate sardonic - i se citeşte pe faţă şi ştim că va lua de la capăt experienţale tatălui său sau mamei sale, pentru a ajunge (sau nu) la fel ca ei. vedem însă o energie care la tată s-a dus, o energie pe care acum o pune în zâmbet, energie pe care va trebui - cumva - s-o cheltuiască. va fi un rebel? un mic nonconformist? un comic? încotro i se vor îndruma energiile copilăriei şi tinereţii sale? ce va face societatea şi părinţii din el? un conformist ca tatăl lui? un om de bază al societăţii? va fi poate, un creator? un erou? un einstein? un victor ponta?

câștigător concurs „bastarda istanbulului“ de elif shafak

dintre cele 7 comentarii la concurs, am ales comentariul denisei1999, pentru entuziasmul ei cu care povestește de ce iubește orientul, și mai ales pe care-l și practică:

„Iubesc Istanbul și de aici tot ce ține de Orient. Am citit Rivala din Harrem și mai nou am găsit ceva cărți din literatura turcă la Editura Vivaldi. Am fost de 2 ori la Istanbul, unde am profitat de atmosfera turcească, am gustat din baclavalele lor renumite în fiecare seară, am servit zilnic un pahar mic de ceai, am adus acasă cafea tradițională împreună cu ceșcuța specifică. Acum urmăresc serialul Tyrant a cărui acțiune se petrece în Maroc. Mă impresionează cultura orientală și încerc să aflu cât mai mult despre ea prin toate mijloacele posibile. Această carte o am deja în whislist și sper să o citesc curând!“

o rog pe denisa ca până miercuri, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com unde să-i trimit romanul „bastarda istanbulului“ de elif shafak. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

romane reprezentative austriece

devenim tributari pârțurilor literare revărsate ca un tsunami de peste ocean și care, din păcate, inundă și europa. literatura austriacă rămâne doar o curiozitate elitistă și un pariu editorial păgubos.

totuși, această îngustime editorială românească a mai găsit, de-a lungul anilor, câteva breșe.
mari romancieri austrieci, deveniți maeștri recunoscuți nu doar pe plan european, ci internațional au fost traduși, din fericire, și în românește. de cei câțiva traducători care se mai încumetă la literatura bună.
câteva exemple reprezentative:

christoph ransmayr - ultima lume, editura univers, 1996, trad. mircea ivănescu (reeditată la rao)
thomas bernhardt - extincție, editura art, 2013, trad. gabriela danțiș
elfriede jelinek - pianista, editura polirom, 2004, trad. nora iuga
peter handke - scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire, editura univers, 1998, trad. mariana lăzărescu
robert schneider - frate somn, editura vremea, 1997, trad. daniela ștefănescu

grădină de citit la biblioteca metropolitană

dacă n-aveți chef de sex acasă că-i prea cald,
dacă n-aveți mălai s-o ardeți prin bulgaria sau măcar prin vamă,
dacă n-aveți coaie să vă scăldați prin ștrandurile mizere din bucale,
IATĂ ALTERNATIVA:

la sediul bibliotecii metropolitane din piața amzei - e pe străduța de vizavi de mcdonald's romană, că dacă vă zic de sinagogă, n-o să știți - se inaugurează GRĂDINA DE CITIT. un spațiu în care se citește și se organizează chestii.
habar n-am cum i-acolo, da poate se lasă cu hipsterisme și chestii cool.
măcar găsiți cărți.
o s-ajung și io și-o să v-arunc niște bârfe mici.

sursa

concurs „cartea de vacanță“: „bastarda istanbulului“ de elif shafak

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.



al doilea roman pentru vacanţă este bastarda istanbulului, de elif shafak (editura polirom, 2013). un roman în care e vorba nu numai despre poveștile a două femei de etnii diferite, dar care redă minunat atmosfera istanbulului - străzile pietruite, strigătele negustorilor, mirosul condimentelor, ceaiul, șaorma, budincile asure, baclavaua, sucurile stoarse.

întrebarea pentru concurs este:
cum descrieți ceea ce iubiți cel mai mult din cultura orientală - nu neapărat cea turcească - și de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până luni, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!

sursa

despre topuri de cărți

sunt la modă topurile. citești topul, îl memorezi și gata! te-ai procopsit cu the best-uri! ura, ești în elită! căci, nu-i așa? în viața asta scurtă, nu poți să faci toate chestiile, și de ce să nu te delectezi cu ce-i mai bun, cu vârfurile, cu crema cremelor, cu cireșele de pe tort?

acum vreo cinci ani mi-a ejaculat și mie modesta-mi minte o listă cu 100 de cărți de citit într-o viață, după ce, prin fragede juneți, când alții jucau la păcănele, io adunam posedat liste și listuțe, zăpăceam bibliotecarii după planuri editoriale, băteam la cap cititori conesseuri să-mi facă recomandări și, după ce la final, lăsam cărţile găsite să mi le răftuiască inimioara. evident că acum, acestei liste i-aș mai face niscaiva modificări prin părțile esențiale, dar în nici un caz apocaliptice.

cum apocaliptice mi se par unele topuri de cărți. de pildă un top de pe internet, ce și-a mânjit intenția ca un vas de veceu pe care-a rămas, după ce-ai tras apa, colo, un boț de murdărie. e vorba despre top 50 de cărți pe care trebuie să le citești într-o viață (de ce mă-sa trebuie?), boț publicat de glamour magazin. boț preluat, din nefericire pentru ele, de ziarul financiar și de gândul. și da, ați ghicit, mă roade invidia de mă scoate din casă că nu au preluat lista mea.

am scotocit puțin prin pofilele autoarei (retribuite de ziar, bănuiesc), mirela ujică, și-am descoperit ce cărți apreciază ea pe goodreads (de fapt, căror cărți citite le acordă ea cinci stele): o carte despre steve jobs, o carte feministă - lean in, ca și anul gândirii magice (de joan didion!), una de andre agassi. e-adevărat, mai găsim și un salinger, marquez, salinger, chiar și un eliade (!) și ionel teodoreanu!

dar să trecem repede la ce ne roade ficații livrești: ce caută într-un top de cărți esențiale anumite cărți ușurele de le ia vântul, în vreme ce altele, grele lipsesc, deși au făcut în istoria culturală a umanității gropi adânci de nu le mai astupă veacuri de literatură?

putem să-i iertăm autoarei, mirelei ujică adică, trilogia lui tolkien, dar împăratul muștelor? dar memoriile lui sherlock holmes? dar pe drum de kerouac? două cărți de truman capote? ce facem? îl omitem pe cehov, dar băgăm mic dejun la tiffany. putem să-i iertăm siddhartha a lui hesse (mai explică melteanului cum să treaba cu budismul), dar să lipsească flaubert? înțelegem că proust nu e deloc facil, dar harry potter în loc de poe, stendhal, balzac, goethe? de ce micul prinț și nu andersen sau grimm? de ce lipsesc atunci - știu că v-așteptați la asta :) - dan brown și coehlo?

nu ne legăm de studiile autoarei, nici de gusturile dumneaei, dar cum majoritatea recomandărilor s-au vrut canonice, măcar să fi avut profesionalismul să fi păstrat criteriul până la final.

o altă autoare (blogăriță studentă de data aceasta, de aceea i se vor ierta greșelile, în mizericordia blogosferică) alătură pe lista ei de 104 cărți, acelorași titluri canonice, arta compromisului de ileana vulpescu, scarlet de alexandra ripley (urmarea de la pe aripile vântului), scrisoare de dragoste de drumeș, cel mai mare secret și copiii matricei de david icke (sic!), alchimistul (evident) și ne-om întâlni în cer de pavel coruț! are mult umor blogărița, nu-i așa? mai lipsea dan puric cu una dintre cele trei volume.

de fapt, ideea postului acestuia este că ori luăm un criteriu și nu-l lăsăm din mână (fie cel canonic recunoscut, fie cel al preferințelor personale), fie lăsăm dracului orice clasificare și-nșiruim la bunul nostru plac, c-așa vrea mușchiul nostru, ce cărți vrem noi. și cărți proaste, și cărți bune, că doar ce mama mă-sii, e democrație! dostoievski, paulo coelho, tot cărți au scris până la urmă, și unul, și altul. nu-i așa?

cum să scrii pe blog pentru bani

mă mai întreabă câte unul dintre cei care știu că am blog:
- de ce bă, dragoșe, nu câștigi bani din blog? că doar ești vechi, domnule! acuma faci și chestii video...
- nu mă pricep, îi răspund.
dar azi n-am mai rezistat!
când un foarte bun amic îți reiterează întrebarea, trebuie să zici: hait! ia să mișc, cumva, din blog!

și de unde să-nveți decât de la maeștri? c-așa știu eu din povești - dacă vrei să înveți ceva, du-te la ăia bunii, du-te la elite! zis și făcut! am luat eu frumușel trei blogări despre care am auzit că sunt connaisseuri într-ale notorietății - adică adună mii de cititori - și-ntr-ale atragerii, ca muștele la miere, compeniilor dornice să-și facă publicitate, pe bani. și m-am apucat să le descifrez rețeta de succes.

intru pe blogul lui zoso. sus, un banner promovează în transă niște gadgeturi, iar în josul unui post e chiar o librărie online - libris.ro - care-și leagănă promoțiile. ia să vedem ce scrie faimosul blogăr de atrage ca un magnet companiile și banii, mă întreb. și ce găsesc pe ziua de azi?

1. câteva poze bășcălioase despre ponta gânditor. ei, orice blogăr mai face chestii ușurele, îmi zic. și eu mai pun nuduri care citesc. așa că ia să mai luăm un post.
2. cum alegem o cameră foto mirrorless. neinteresant, îmi spun, o fi vreun trend să-și ia lumea așa ceva! ce legătură o fi între librăria libris și camera foto? mister! mai caut...
3. un filmuleț despre cum să reușești în america? un tip - pare-se de succes - turuie incomprehensibil despre cum a făcut el facultatea în america. nu prea înțeleg. zoso îi vânează greșelile. e oare pro sau contra? ce să înțeleg eu din asemenea post? e de bine sau e miștocăreală?

poate am dat eu peste o zi fără inspirație, îmi spun. așa că intru pe top articole: dragă erica. e ceva sentimental, dar intru, dau click pe un link și mă trezesc pe un site porno.
hm! asta să fie rețeta succesului?

2. intru pe blogul lui cabral. îl știu, tipul citește de pe prompter știrile de la acasă tv, un post pentru femei. dar poate ca blogăr, tipul e ok. nu degeaba abbott are un banner, iar pateul bucegi îmi zâmbește cremos dintr-un colț. ia să vedem niște posturi. de ce oare atrage cititorii?

1. cabral pune niște poze, îmi spune despre sony slt-a99v | 16mm F8 1/250 iso100 (?) și mă invită să fug în lume cu el. nu înțeleg ce vrea de le mine și mă simt prost.
2. mai găsesc un post despre cum merge cabral la sală și cum face el poze de pe motoretă.
3. mai caut un articol de succes și dau peste este corect ca fata să ia întotdeauna numele de familie al băiatului? descopăr că articolul are 87 de comentarii care mai de care mai inepte. 

hm! asta să fie rețeta succesului?

intru pe blogul lui radu f constantinescu. văd că tipul tocmai a scos o carte, filozofia sexului, la editura curtea veche. epuizată, cică. un tip mai citit, îmi spun și trec repede să-i citesc posturile. bannerul avon tronează alburiu, cu litere roz.

1. un post despre oamenii frumoși care au participat la lansarea cărții sale. înțeleg, orice autor e vanitos, postul vrea să măgulească.
2. mai jos, un post intitulat poza aia în care te strâmbi. e o înșiruire de propoziții. le găsesc incomprehensibile. tipul e filozof, deci e complex. insist. tot nu înțeleg. ceva cu viață, siguranță, viteză, contracte. se poate înțelege nimic și orice. 
3. și mai jos, un text despre aplicația star taxi. un post plătit probabil, deși nu scrie. 
4. mai jos, un post începe că facebook-ul e o mare invenție. ies repede.

pentru că m-a lovit rețeta! rețeta succesului!

scrii despre motociclete, camere foto, aplicații, faci bășcălie, pornoșaguri, scrii banalități incomprehensibile și evrika! companiile te sprijină cu bani, pentru publicitate.
să curgă banii deci!

câștigător concurs „confidentul“ de hélène grémillon

dintre cele 12 comentarii la concurs, am ales comentariul dianei, care iată ce i-ar scrie într-o scrisoare strănepotului ei:

„Probabil citești asta în anii 2080, sau 2070. Eu o scriu în 2014, aruncând o privire curajoasă spre viitor, în contextul în care mă aflu printre oameni cu viziuni sumbre asupra prezentului tău. Ăsta e un lucru pe care aș vrea să îl știi despre lume: mereu vor exista oamenii strâmți și oamenii deschiși, oamenii care văd regresul și răul, și oamenii care văd progresul și binele.
Despre mine, ei bine, fac parte din cea de-a doua categorie. Iubesc tehnologia, iubesc progresul și mi se pare stupid să mă gândesc că peste 30 de ani vom mânca doar cartofi făcuți în tuci (știi ce-i ăla oare?!), pentru că vom rămâne fără curent.
Celălalt lucru pe care vreau să îl știi e că sunt omul care s-a desprins de tendințele bolnăvicioase ale societății și s-a pus pe primul plan fără egoism, ci cu interes de sine. Dintr-o grasă care mânca porcării am devenit o femeie frumoasă și sănătoasă, am lăsat în spate tot ceea ce îmi dăuna fizic și moral.
Știu că ți-am dat două sfaturi voalate, iar tu le vei simți cu siguranță.“

mi-a plăcut textul ei pentru că este sincer și amuzant. o rog pe diana ca până marți, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com adresa unde să-i trimit romanul „confidentul“ de hélène grémillon. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți.
nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

la şapte ani. conţinut diferit, acelaşi blog

pe 26 iunie, acest blog a împlinit 7 ani.
consider că şi-a făcut educaţia, iar odată cu el şi eu.
au fost ani frumoşi.

însă e vremea pentru o schimbare. pentru că simt nevoia şi pentru că schimbarea e singura care mă poate duce înainte, aici.

schimbarea este de perspectivă. şi anume de perspectivă adusă de o stare nouă. starea veche - de seriozitate, morgă şi profunzime - nu-mi mai place.
într-o lume superficială, trecută prin postmodernism, îndrăgostită de simţuri şi iluzionată de profunzimi, să scrii cu seriozitate despre cărţi, filme, teatru sau pictură este desuet şi frustrant. ca şi cum ai cânta devotat la pian o sonată, dar înconjurat de o mulţime de difuzoare din care se zbiară manele. nu te aude nimeni.

de aceea, aleg în continuare, atât cât mă va ţine, umorul.
este limbajul cel mai potrivit stării în care sunt.
este stilul pe care-l aleg în a mă raporta aici. 
într-o lume plină de băşcălie, negativism şi depresii, umorul poate fi o armă inteligentă şi pozitivă.

îmi urez mult succes!

voi ce carte aţi cumpăra? :))

concurs „cartea de vacanță“: confidentul de hélène grémillon

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.



pentru început, premiul va fi romanul proaspăt apărut, confidentul, de hélène grémillon (editura humanitas fiction, 2014). un roman care a primit cinci premii literare. este vorba despre o intrigă și o iubire, în vremea celui de-al doilea război mondial. cele două descoperite, cu mult suspans psihologic, în niște scrisori.


întrebarea pentru concurs este:
dacă ați scrie o scrisoare, pentru viitor, strănepotului / strănepoatei dumneavoastră, care ar fi cele două lucruri pe care le-ați dori cu tot dinadinsul să le afle despre dumneavoastră? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până duminică, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!

sursa foto

„unduiri“ de geo bogza

nud de paul s. brown, sursa

Picioarele tale mi-au umplut gura cu rotund
noaptea mi se scurge puroi peste pieptul lat
și mă dor în fiecare vis cu locul unde au stat
amestecate în suflet, mereu mai profund

anumite puncte pe cer unde soarele moare
le desface de toată mătasea lor din jur
și îmi revarsă muzica albă a piciorului pur
cântând din epidermă ca o privighetoare

de-a lungul lor inima mă scoate seara la vânat
și mâinile-mi rătăcesc deasupra cu duhuri rele
fiecare deget țipă bucuria găsirii sub piele
fructului cerut de foamea sângelui crispat

linia care le împrejmuiește în rostul lor trupesc
frânge undeva unghiul genunchiului dulce
pe sfera lui mâna vrând să se culce
pulpele tale trezite ca pomii foșnesc

geo bogza, jurnalul invectivă și alte poeme, ed. litera, bucurești, 2010, p.55