21 octombrie 2009

fără iluzii

eu ştiu şi am dovezile. eu ştiu care este originea economiilor şi unde încep să prindă miros. mirosul afirmării şi al victoriei. eu ştiu ce anume se prelinge din profit. eu ştiu. iar adevărul cuvântului nu te face prizonier, deoarece devorează totul şi face dovada tuturor lucrurilor. şi nu trebuie să târască după el contra-dovezi şi să administreze probatorii. observă, cântăreşte, priveşte, ascultă, ştie. nu condamnă la închisoare şi martorii nu retractează. nimeni nu colaborează cu justiţia. eu ştiu şi am dovezile. eu ştiu unde dispar paginile manualelor de economie, transformându-şi fractalii în materie, lucruri, fier, timp şi contracte. eu ştiu. dovezile nu sunt ascunse pe in stick usb ascuns în gropi sub pământ... dovezile sunt irefutabile, deoarece sunt parţiale, filmate cu irisul ochilor, spuse prin cuvinte şi călite de emoţiile care au ricoşat pe fier şi lemn... eu ştiu şi am dovezile. şi deci povestesc. despre aceste adevăruri. (p.255-256)

împreună cu filmul gomora, cartea mi-a întregit imaginea blestemată a unei lumi infernale, deci reale, care nu e foarte departe de a noastră.

faţa ascunsă a lumii aparente, mediatizate şi cosmetizate în care trăim. e cealaltă lume. de care nu ne place să vorbim şi să auzim. dar roberto saviano nu e ca noi.


el ia un personaj - pe el însuşi - şi-l infiltrează în traficul cu produse chinezeşti ce intră-n europa prin napoli la preţuri de nimic şi ies la preţuri exorbitante; îl plimbă prin familiile napolitane unde cel puţin 2 membri sunt cocainomani sau heroinomani (o pastilă de un euro - cofeină, glucoză, manitol, paracetamol, lidocaină, benzocaină, amfetamină - e vândută cu 15 euro); îl pune între femeile care dacă nu sunt victime sau mame de victime, sunt şefi de clanuri mafiote; îl pune printre adolescenţii care sunt cei mai buni dileri de cocaină; îl infiltrează în traficul cu halaşnikovuri, cu betoane, cu deşeuri radioactive; îi aminteşte de preoţi - don pepino diana - ucişi pentru credinţa lor.
o lume plină de clanuri, familii, omoruri, boşi, faide (= luptă între familii sau grupuri rivale). vieţile se trăiesc după scarface, viaţa se ia după pulp fiction, cu citate din iezechiel 25,17.


unde se torturează prin tăierea urechilor, retezarea limbii, sfărâmarea încheieturilor mâinilor, scoaterea ochilor cu şurubelniţa, de viu, când încă eşti treaz şi conştient. prin zdrobirea feţei cu ciocanul şi crestarea cu cuţitul a unei cruci pe buze.


se moare pentru un da sau pentru un nu, oamenii îşi pierd viaţa din cauza unui ordin sau al alegerii altcuiva, vă petreceţi zeci de ani de puşcărie pentru a cuceri o putere aducătoare de moarte, câştigaţi munţi de bani pe care îi veţi investi în case în care nu veţi locui, în bănci în care nu veţi intra niciodată, în restaurante pe care nu le veţi gestiona, în societăţi pe care nu le veţi conduce, comandaţi o putere aducătoare de moarte. încercaţi să dominaţi o viaţă pe care o duceţi ascunşi sub pământ, înconjuraţi de gărzi de corp. ucideţi şi sunteţi ucişi într-o partidă de şah în care regele nu sunteţi voi, ci aceia care acaparează bogăţia voastră, punându-vă să vă devoraţi unul pe altul (p.291)


ei bine, acolo, astfel de cuvinte atrag moartea.


roberto saviano (foto), gomora, cealaltă mafie a italiei, editura univers, bucureşti, 2009, traducere de corina petroff şi adriana stănescu, 366 p

20 octombrie 2009

recitiri.ro

de două ediţii, sorin tudor m-a invitat să moderez cenaclul recitiri. lucru extrem de greu, mai ales la ultima ediţie (de-aseară) când a devenit chiar periculos :). extrem de greu, zic, pentru că textele citite au fost bune ca texte jurnalistice / de blog, dar slabe literar/artistic. a părut că autorii n-au auzit măcar de joyce, kafka, musil, să nu mai zic de coratzar, borges, carver.

totuşi, scrupulele mele s-au referit până acum la descoperirea lucrurilor bune, pentru a fi îmbunătăţite. intenţia cenaclului însă, am aflat-o aseară, era de fapt, alta: de a se alege ce e bun de ce e prost, pe principiul mulţi chemaţi, puţini aleşi. mi se pare ok - e ceea ce fac deja şi cu acest blog.

aşadar, viitorii participanţi la recitiri să se aştepte din partea mea la multe duşuri reci. după care, pot alege: a rămâne cititor sau a fi scriitor. a doua fără prima nu se poate.

19 octombrie 2009

reactivarea vechilor valori

dacă volumul lui baricco afirmă o mutaţie cultural-civilizatorie a lumii contemporane occidentale, cartea ziaristului francez jean sevilla nu doar că denunţă o altă mutaţie - morală - dar şi propune o soluţie, anume întoarcerea la valorile vechi, pe baza cărora a fost construit contractul social. când morala devine subiectivă, legătura socială se destramă.

exemplele care să-i demonstreze concluzia sunt din mai multe paliere, iar acestea nu doar că-i demonstrează concluzia, dar arată neîndoios un adevărat dezastru social. cu alte cuvinte, franţa - căci exemplele se referă doar la franţa - e cu un picior în groapă.

exemplele se referă de la puterea politică - aproape inexistentă -, patriotism - ca nevoie (maslowiană) de apartenenţă -, obligaţia integrării în societate, obligaţia de a munci şi nu dreptul la nemuncă, reactivarea familiei drept cadru al educaţiei (pe principiul recompensei şi a sancţiunii), totalitarismul sexual, dependenţele noastre cele de toate zilele etc.

dar vreau să mă opresc mai ales la partea educaţională, pe care se întemeiază - zic eu - întreaga provocare a lumii noastre.

fapte:

- 1/3 din din elevii care intră în clasa a cincea, nu ştiu să citească şi să socotească. (Luc ferry, ministrul învăţământului)
- un profesor afirmă că nu mai trebuie să se predea Cidul, pentru că autorul face apologia rasismului (ap. fr. vermorel)
- orice nou-născut este un potenţial gangster: dacă e înarmat, ar fi în stare să tragă pentru biberonul lui. (samuel lepastier, psihiatru)
- lipsiţi de cadre, de mari valori transcendentale, de repere religioase, nu mai suntem îngrădiţi ca altădată. pentru a umnple acest vid existenţial, cădem pradă dependenţei (nicole aubert, psiholog, în le figaro)
- un copil din doi, la vârsta de 11 ani, a văzut deja un film porno. (michela marzano, alice au pays du porno)
- ne apropiem de o structură familială descrisă de etnologi în zona insulelor Caraibe dinainte de columb - de la centrarea în jurul tatălui la centrarea în jurul mamei (henri mendras, francais, comme vous avez change)
- un minor din patru nu trăieşte împreună cu ambii părinţi. un sfert din părinţii divorţaţi nu-şi mai văd copiii (p.82) - părinţii se ceartă, copiii trag ponoasele
- creşterea prezenţei şi folosirii armelor de foc în proximitatea sau în interiorul instituţiilor şcolare este îngrijorătoare, evidenţiind o breşă între viaţa străzii şi şcoală (raport al serviciilor de informaţii generale, 2006)
- să omori pe cineva face parte dintr-un fel de traseu inţiatic, care permite recunoaşterea şi înaintarea în cadrul unei bande (raport al serviciilor de informaţii generale, 2005)
- 84% dintre francezi cer mai multă autoritate la şcoală, 74%, în familie (sondaj les echos)
- în franţa, un copil din doi se transferă la un moment dat sau un altul al şcolarizării sale la o şcoală catolică pentru învăţarea valorilor cetăţeneşti.

trebuie să redescoperim limitele: fără interdicţii, nu există umanitate (p.69)
o carte care m-a făcut mai deştept şi care mi-a confirmat unele concluzii intuitive la care ajunsesem şi eu.

jean sévillia, corectitudinea morală. căutăm cu disperare valori, editura humanitas, bucureşti, 2009, traducere de alina-daniela marinescu şi paul marinescu, 193 p

18 octombrie 2009

evenimente livreşti săptămâna asta


ultimii eretici ai imperiului se lanseaza miercuri 21 octombrie ora 19.00 la mţr (in club jos). vine artanu de la timpuri noi, singurul ...român care cântă in carte (alaturi de citiva rusi, belorusi, anglosaxoni si nemti)...

joi, la ora 18.00, la cărtureşti verona, adrian schiop citeşte din romanul său zero grade kelvin (foto)- din librării pe 1 noiembrie.

joi, la mţr, la ora 18.00, daniela crasnaru si poeticile cotidianului vor prezenta seara in cadrul evenimentului word express - adela greceanu, claudiu komartin, anahit hayrapetyan (armenia), baris mustecaplioglu (turcia) si ognjen spahic (muntenegru).

blogrol

nu obişnuiesc să fac revista blogurilor aici, nici măcar cu despre subiecte livreşti. pentru că nu am vreme să fiu la zi cu toate blogurile, nici măcar cu cele din blogrolul meu. (pentru cine nu ştie, nu am net acasă, ci doar la serviciu)

dar nu pot să nu observ că se înmulţesc blogurile interesante, ale căror posturi e-o plăcere să le citeşti. templeiturile s-au înfrumuseţat, autorii par preocupaţi să spună ceea ce e important pentru ei şi care devine important şi pentru ceilalţi. observ că şi blogrolul meu s-a mărit ameninţător şi, de câte ori descopăr un blog/site nou, am tendinţa de a-l trece aici. când toţi folosesc rss-ul, eu încă mai cred că oamenii mai ţin seama de recomandările din blogrol...

evident, vor fi aşa de multe bloguri, că numărul cititorilor va scădea simţitor. aşa e şi cu cărţile tipărite - cu cât sunt mai multe, cu atât numărul cititorilor scade. timpul de citit e limitat, descoperirea unui blog nou/unei cărţi noi face ca să abandonez un altul/o alta.

iată, e un cerc vicios - încă unul în care să ne zbatem în viaţa noastră scurtă.

17 octombrie 2009

leyendecker, j.c.

joseph christian leyendecker este un celebru ilustrator american din prima jumătate a secolului trecut, dintre primii în slujba comercialului. ceea ce mi-a plăcut la ilustraţiile lui este plasarea la loc de cinste a cărţii, într-o lume ideală a succesului pentru toţi. iată câteva exemple:






alte ilustraţii aici.

16 octombrie 2009

seri livreşti

miercuri, la povestitorii de la şosea, l-am întânit pe radu cosaşu povestind unei mulţimi de oameni, de la dilematici la critici şi la cristian ţopescu :)
în comparaţie cu precedentele două ediţii la care am participat, a fost foarte multă lume. poate şi pentru că a fost ceva de bonton - erau multe fete de presă cu carneţelul în mână care se chinuiau să scrie nume livreşti cu care scriitorul îşi împănase tabletele; şi mulţi băieţi de presă cu aparate foto sau de filmat.

pentru mine a fost un eveniment reuşit - am făcut cunoştinţă cu proza lui scurtă, din care voi mai citi cu siguranţă - elitistă şi cu umor fin!
mai ales c-a urmat pentru mine şi un vin fiert...:)

***

aseară, am fost invitat la poeticile cotidianului de către poetul răzvan ţupa, într-un apartament din piaţa lahovary, în cadrul unor evenimente private - seară de seară. a fost foarte fain şi boem, dar din păcate, n-am putut sta prea mult...

***

şi observ că, tot participând la evenimente, am tot mai puţin timp de citit :(

şi-am pus în stânga un interviu cu filip florian (pentru rss readeri). următorul concurs, zilele regelui :)

câştigator concurs - romanul exuvii cu autograf -

răspunsul corect este raymond roussel.

câştigătorul concursului este adina. pe care o rog să-mi trimită adresa şi pe ce nume să fie autograful pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) pentru a-i trimite cartea, dacă este din provincie. dacă este din bucureşti, ne putem întâlni. sau nu.

multe felicitări din partea mea şi a simonei popescu!

UPDATE - în afara concursului, simona popescu oferă o carte (cu autograf) şi alynei, pentru că şi-a doriiiiiiiiiiiiiiit-o atât de mult :). aşa că o rog şi pe ea să-mi trimită datele.

13 octombrie 2009

concurs - romanul exuvii cu autograf

întrebarea pentru concurs este:
cărui autor citat în volum îi apartine cuvântul resurectina?

întrebarea o aştept, timp de 3 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

despre premiu:
romanul exuvii a apărut în 1997, în urma unui concurs de romane organizat de editura nemira.
dacă m-ar întreba cineva care sunt cele mai bune romane ale anilor '90, aş răspunde că două: acesta şi orbitor. aripa stângă (care şi el va urma drept premiu aici, dar în primăvară).
împreună cu exuvii, am descoperit o scriere extrem de percutantă şi persistentă, un stil desăvârşit. am intrat în universul unic al personajului cărţii / simonei, feminin, inimitabil şi minunat. am trăit şi multe emoţii, pe care mi le amintesc cu drag. fragmente aici.

romanul va fi oferit de autoare, împreună cu un autograf special pentru câştigătorul concursului. eventualele taxe poştale vor fi suportate de mine. este al doilea concurs pe care-l organizez. staţi liniştiţi, mai urmează.

unii ţigani

un tânăr blogăr a scris recent un post despre cât urăşte el ţiganii, cum i-ar vrea omorâţi sau deportaţi. evident, postul era emoţional. ulterior, postul a fost şters, dar problema a rămas.

cum ne raportăm la ţigani - de fapt, la un ţigan cu comportament asocial? oricum, zic eu, dar fără să generalizăm. orice duşmănie de "rasă" dă inevitabil în pogrom - ceea ce e un lucru rău. dar când îi vedem pe unii şi nu ne place, ba chiar ne deranjează, ce facem?

eu m-aş duce la statul pe care-l plătesc şi l-aş întreba ce face ca să-i pună "pe labe" pe unii ţigani răi, cum mă protejează el. funcţionează justiţia? funcţionează poliţia? funcţionează - cel mai important lucru dintre toate - educaţia? ei zic că da, ascunzându-se sub forma mediatizată dar ineficientă a corectitudinii politico-morale, ba chiar aduc în discuţie campanii publice anti-dicriminare, de integrare sociala etc.
căcat. ştim cu toţii, de 20 de ani, statul român e impotent.

şi-atunci? atunci nu putem face nimic. ori răsturnăm structurile statului incapabil - revoluţie - ori stăm pasivi. ori aplicăm noi, individual, legea talionului în mod direct cu cel care ne deranjează. e o prostie, nu-i aşa? când cineva te pălmuieşte, tu să întorci celălalt obraz.

12 octombrie 2009

în mintea lui jean-lorin sterian în mintea lui kafka


în weekend-ul ăsta am participat la un experiment colectiv - să locuiesc singur în apartamentul scriitorului jean-lorin sterian (foto) pentru 48 de ore, în timp ce proprietarul e în londra. găzduit într-o clădire veche de lângă cişmigiu, m-am trezit chiar de parcă nu eram în bucureşti, ci într-un oraş străin - se vedea parcul de sus, fanfara şi-arunca notele prin fereastră...

jurnal
după ce m-am familiarizat cu cele două biblioteci - una mare în sufragerie, una mai mică în dormitor - cu bucătăria mică în care abia am găsit o farfurie, am deschis tv-ul. mi-e urâtă singurătatea în loc străin.

îmi plac lucrurile vechi cu care şi-a înzestrat casa. două radiouri din lemn, unul sfâşiat (se vede în poză), altul transformat în suport de dvd-uri. îmi place la nebunie un cufăr vechi, sângeriu, transformat în şifonier. îmi place suportul albastru de perete din bunătărie, cu zeci de mărunţişuri adunate ca-ntr-un buzunar de om distrat. şi-mi place biblioteca, fireşte. cu cărţi pe care-n adolescenţă le găseam şi eu în librării, pe care nu le-am luat, dar pe care le regăsesc aici, fericite c-au găsit cine să le cumpere şi să-mi facă-n ciudă.

descopăr în bibliotecă fragmente de istorie personală - unele cărţi sunt cumpărate din primii bani de la radio sau din plata primei cărţi... descopăr preferinţe livreşti - bioy casares, llosa, kundera, bulgakov, borges, kafka nu mai zic, şi câh! murakami. plus un zarathustra (nietzsche) "folosit".

o fotografie a stăpânului casei cu turban, a stăpânului casei cu două iepuriţe playboy, o carte poştală cu che, un tablou cu nick cave. într-un colţ al bibliotecii, antologiile în care a scris şi cărţile pe care le-a scris.

experiment mental
în vreme ce-aud păsările lărmuind, m-apuc şi citesc o povestire a lui kafka scrisă de jean-lorin sterian (via pierre menard) în volumul scriitorul a ieşit la vânătoare şi mă găsesc brusc în două realităţi ale scriitorului - în cea "reală" a căminului şi-n cea ficţională - şi pătrund astfel puţin în mintea lui iar prin nuvelă în mintea autorului franz cum povestesc amândoi despre artistul foamei la care lumea nu se mai înghesuie să-l admire...

ps. cât despre starshitting, n-am avut de ce protesta :)...

9 octombrie 2009

anchetă livrescă - concurs

voi începe curând un concurs (vezi dreapta) ce va avea ca premiu romanul exuvii cu autograful simonei popescu pentru câştigător.

ei bine, pentru că acest concurs nu se va termina aici, mi-am făcut o listă cu romanele viitoare. dar aş vrea să vă întreb şi pe voi, cititorii mei, ce autor român v-ar plăcea să vă dea un autograf şi pe ce carte anume. în funcţie de răspunsurile voastre, voi mai lucra la listă.

fiţi deci pe fază şi răspundeţi!

mişto copertă, nu?

leapşă

de la ovidiu baron:
1. ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
20.
2. ce e mai rău, să eşuezi sau să nu încerci?
să nu încerci.
3. dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem atât de multe lucruri care nu ne plac şi nu facem atât de multe lucruri care ne plac?
pentru că aşa am ales.
4.când ţi se pare ca s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de vorbit şi de făcut, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai facut?
vorbit. rahat!
5. dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cît de bogat ai fi?
coşul zilnic.
6. care este lucrul pe care ai vrea cel mai mult să îl vezi schimbat la oameni?
să se întrebe mai des. şi să asculte.
7. faci ceea ce ai visat să faci, sau faci ceea ce faci doar pentru că împrejurările te-au adus aici?
fac ceea ce vreau să fac.
8. dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
categoric.
9. eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie, sau lucrurile care trebuie?
lucrurile care trebuie. trebuie să le facă cineva şi pe astea...
10. dacă ar trebui să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi ăla?
să nu se ia prea mult după alţii.
11. ce-ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
un prost fericit.
12. ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai faci amintiri de acum înainte?
nu înţeleg.
13. îţi mai aduci aminte de momentul ăla de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? mai are vreo importanţă acum?
nu.
14. care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilarie? ce o face atat de specială?
când mâncam o ciocălată chinezească în faţa blocului, la soare.
15. dacă ai câştiga 1 milion de dolari, ai renunţa la ce faci acum?
poate.
16. când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
când mi-am făcut blogul.
17. când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
aseară.
18. care e lucrul pe care l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai facut? ce te opreşte?
sunt mai multe: să călătoresc în india, japonia, china. să învăţ germana. să vorbesc latineşte. să scriu o carte de 75 de pagini. să zbor cu paraşuta. să locuiesc şase luni la munte. să mă îndrăgostesc nebuneşte. să recitesc din nou comedia umană. mă opreşte lenea.
19. care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
înţeleg anumite lucruri.
mulţumesc.

meritele nobelului

hai să ne bucurăm!
dar nu pentru că laureata de ieri a premiului nobel pentru literatură are legături cu românia, nu. ci pentru că o scriitoare aproape necunoscută, cu cărţi publicate, dar necitite - la noi cărţile au stat prin stocuri la preţ redus, încă din 1997 cu încă de pe atunci vulpea era vânătorul -, are parte de popularitatea pe care cel mai cunoscut premiu pentru literatură o poate acorda.

"valoarea" mediatică
nu vorbesc despre valoarea în bani a premiului, despre încasările din vânzări de de-acum încolo, sau despre valoarea cărţilor ei. ci de "valoarea" actuală la modă - celebritatea cu care e acum "înzestrată" scriitoarea. este scoasă brusc din anonimat şi respectată de întreg mapamondul. ca şi cum ştampila nobelului ar înnobila.

cum stau de fapt lucrurile
după mine, oamenii premiaţi înnobilează nobelul, nu viceversa. este onorant pentru comisia nobel când trebuie să premieze creatorul/omul - indiferent că e herta muller sau orhan pamuk sau...
iar nobelul, la rându-i, răscumpără omenirea veşnic ingrată. de fapt spunem cu toţii, o dată pe an, mulţumesc unui scriitor.
şi unui fizician, şi unui chimist etc.

cristian tudor popescu
se poate spune că principalul contributor la premiul hertei müller este nicolae ceauşescu. se poate spune, dar e fals. domnule cristian tudor popescu, meritul e al omului, nu al contextului.

8 octombrie 2009

herta muller, nobelizată pe 2009...

...who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed.

şi iar n-am citit nimic de cel care ia nobelul.

oricum l-au luat nemţii (propunerea a fost a lor), ceea ce mă bucură, admirator fiind al acestei literaturi.
dar parcă-i văd pe ai noştri "mândrindu-se" de originea română a autoarei...

un fragment audio din este sau nu este ion citit de herta muller, aici - via polirom.

tinereţea e modul cum percepi lucrurile

pentru că prea mi-a plăcut romanul maestrul, dar şi personajul lui colm tóibín, nu m-am lăsat descurajat de povestiri şi m-am avântat la roman. ambasadorii, deci.

publicat în serial, henry james a scris un roman perfect, fără cusur. poate de-aia nici nu mai e citit. din păcate.

mi-era dor de ceva clasic. de fapt modern. si surprinzător pentru timpurile alea, foarte psihologic. şi amuzant. tot pentru timpurile alea.

bun. ce mi-a plăcut?
păi felul cum descrie james uimirile unui burghez american în faţa bontonului parizian e ca şi cum un crescător de porci o vede pe albă ca zăpada. personajul se numeşte lewis lambert strether (pt cine nu ştie, luis lambert e un roman de Balzac) şi descoperă la 55 de ani că nu mai e tânăr - deşi poate să mai fie - şi că trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt.

dar până la urmă nu. pentru că "tinereţea e o ciudată prezenţă concretă, plină de mister dar şi de claritate, pe care putea să o pipăie, să o savureze, să o soarbă, al cărei suflu profund putea efectiv să-l audă" (p.319). aşa că un teatru în londra, un decolteu al unei femei care-l agaţă, nişte volume din nouvelle revue francaise (gallimard), metamorfoza interioară a unui tânăr, o locuinţă minunată, nişte splendide obiecte de interior, chiar naturaleţea unei exprimări verbale, curtoazia şi afabilitatea nesimulată a celorlalţi - toate acestea îl fac tânăr. şi liber.

şi sunt foarte, foarte multe impresii - că eu, cititorul, m-am dus desigur imediat cu gândul la monet şi la ciracii lui. pentru că dintr-o dată, atâtea impresii se precipită fără voia lui şi el devine un tip super-cool care se trezeşte la viaţă.

viaţa este un tipar de tinichea, şănţuit sau gofrat cu ornamentaţii în relief, sau neted sau groaznic de banal, în care se toarnă această gelatină inertă fără apărare pe care numim stare conştientă... aşa că "ia" forma lui, cum spune marele bucătar, şi eşti ţinut de el într-o stare mai multsau mai puţin compactă; pe scurt, trăieşti cum poţi. asta nu te împiedică să ai iluzia libertăţii: aşadar, să nu-mi semănaţi mie, care n-am măcar amintirea acestei iluzii. (p.147)

camera, lăcuită şi aurită, toată tapisată cu damasc roşu şi ornată cu bronzuri, oglinzi şi pendule, era orientată spre sud, iar jaluzelel erau trase pentru a o feri de lumina dimineţii de vară; prin crăpături se putea zări totuşi grădina tuileriilor şi întreaga perspectivă de dicnolode ea; aşa că vasta prezenţă a Parisului pătrundea până în odaie, ca o răcoare crepusculară îmbietoare, cu alaiul de scânteieri al grilajelor cu ţepuşe aurite, cu scârţâit de paşi pe pietriş, tropot de copite şi pocnete de bice, senzaţii care laolaltă sugerau o paradă de circ. (p.248)

sau, mai vorbeşte cineva aşa?: dacă aş avea plăcerea să o văd, şi dacă dumneavoastră mi-aţi îngădui, aş îndrăzni să o rog să fie amabină cu jeanne. (p.249)

oricum, totul e ceva fin! te muţi cu totul într-o lume moartă, o lume aşa cum a văzut-o james, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care m-a invitat să intru şi-n care m-am simţit tare bine. am citit-o mai copăcel - conversaţiile au multe înţelesuri, niciodată clare, izvorăsc din arta conversaţiei; profunzimea e dată de stil, acţiunea e superficială - dar mi-am dat savoare orelor.

lecţia lui henry james?
că tânăr eşti după cum vrei să percepi lucrurile - e libertatea fiecăruia.

henry james, ambasadorii, editura univers, bucureşti, 1999, traducere de corneliu rudescu, 392 p
coperta de done stan

7 octombrie 2009

lecturile publice de octombrie

trebuie să vă spun că ţin neapărat să particip la acest eveniment, pentru că eu nu ştiu foarte multe despre radu cosaşu, pricină cu care "mi-am luat-o" destul de rău într-o vizită, în mijlocul unor intelectuali distinşi... :)

6 octombrie 2009

cine sunt eu?

mi-am făcut acest blog din dragostea mea faţă de carte pe care-am vrut s-o împărtăşesc şi altora. mi-am exprimat aici sau pe la evenimente livreşti impresiile extrem de sincere de cititor. ba chiar, blogul m-a ajutat să mi le şi cristalizez cumva, în câteva scrisori de folos, poate, şi unora.

în ultima vreme însă, câţiva oameni cu aceeaşi dragoste de carte mi-au solicitat impresiile modeste şi diletante - diletante în sensul bun al cuvântului, acela de a face lucruri din plăcere pură - pe la booktalks, pe la cenacluri sefe sau de tinere condeie, pe la concursuri literare recompensate material, pe unii opiniile mele i-au deranjat, pe alţii i-au inspirat, cert este că n-am lăsat indiferent.

mă uit în jur şi văd că literatura începe să fie ceva viu, se discută pătimaş despre cărţi pe bloguri, au apărut multe cenacluri, lecturi publice cu autori consacraţi, festivaluri de literatură, foarte mulţi tineri îşi arată talentul de cititori sau de scriitori. lucrurile se mişcă, şi mi-ar plăcea să contribui şi eu la o anume normalitate a lucrurilor.

şi cred că în primă fază, orice iniţiativă trebuie încurajată. de-abia dup-aceea trebuie cernute valorile, îndepărtarea neghinei şi clădirea unei educaţii livreşti fireşti - scriitoriceşti, cititoriceşti, editoriale, de evenimente.

eu zic că suntem pe drumul cel bun. şi-mi face mare plăcere să merg pe el.

meniu de criză - cărţi româneşti

am de gând să recuperez câţiva scriitori români contemporani mai vechi

mai întâi stau cele trei romane clasice ale literaturii contemporane - romanele anilor '70:
- cartea milionarului de ştefan bănulescu - s-o recitesc (a treia oară)
- lumea în două zile de george bălăiţă - de finalizat
- bunavestire de nicolae breban - de finalizat



apoi coaja lucrurilor de adrian oţoiu - de finalizat. şi, poate, dimineaţa pierdută a gabrielei adameşteanu...

5 octombrie 2009

la cenaclu, iar


sorin tudor, organizatorul unui nou cenaclu pentru tinerii impetuoşi - recitiri.ro, m-a invitat în mod oficial să-mi revărs în mod liber criticile asupra creaţiilor literare citite aici. diseară, la ora 19:00, la absinteria sixtină din str. covaci, nr.6, etaj 1.

va fi o experienţă, într-adevăr! sper să nu iasă cu bătaie :))

mi-ar plăcea să fiu o pasăre fenix

am primit o leapşă de la jane, şi mă grăbesc s-o onorez. îmi plac aceste întrebări, aşa că o ţin pentru mine. aşadar:

1. dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

mi-ar plăcea să-mi trăiesc un an de adolescenţă în romanul adolescentului miop şi să-l am drept prieten şi mai ales mentor pe eliade - poate aş prelua câteva din exerciţiile lui de voinţă.

2. dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? dar în cazul în care ai fi de gen opus?

mi-aş alege chiar celălalt prenume pe care îl am, cătălin (de acolo vine c.-ul de la dragos c.). din păcate, toţi mă cheamă dragoş, aşa că m-am obişnuit... iar dacă aş fi fost fată, mi-ar fi plăcut să iau prenumele mamei, ana.

3. în ce altă ţară ai vrea sa trăieşti pt 1 an şi de ce?

mi-aş dori să trăiesc 1 an în franţa, şi nu neapărat la paris, pe care l-am văzut, ci în provincie. până la urmă e ţara lui balzac, a lui flaubert şi-a lui proust, şi-apoi e singura limbă pe care o cunosc.

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

cel mai neobişnuit şi pe care-l voi ţine minte mereu este acela în care l-am visat pe nefârtatul sub chipul unei umbre negre, ca o baltă de păcură, ce luneca peste tot, mă urmărea iar eu nu puteam scăpa de el.

5. povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi ca eşti un animal.

mi-aş dori să fiu un animal fantastic, o pasăre fenix, dar să renasc nu la 500 de ani, ci în fiecare zi. mi-ar plăcea să zbor, chiar să m-arunc în foc şi chiar dacă n-aş avea certitudinea renaşterii...

6. dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoană şi de ce ai ales-o?

despre asta am de gând să scriu într-un post separat, după ce chiar voi fi, în cadrul unui experiment, 48 de ore, în pielea altcuiva.

7. daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi ca ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

dacă m-aş trezi singur pe lume, aş trage la început o înjurătură, apoi m-aş bucura de singurătate vreun an-doi, după care m-aş sinucide, de nu voi înnebuni pân-atunci.

4 octombrie 2009

adèle h., iubita locotenentului englez

mi-a plăcut enorm acest film - istoria adèlei h.!

tocmai că-i plictisitor, că n-are multe personaje, că-i întunecat, că e vorba de isabelle adjani ce joacă sublim.

joacă rolul fiicei educate şi culte a lui victor hugo. îndrăgostită de-un locotenent, îşi părăseşte familia, şi pleacă-n canada şi-n barbados după el. refuzul lui o trimite într-o lume interioară ce se dovedeşte a fi - pentru noi, ceilalţi, nu şi pentru ea - infernul. şi aici intervin imaginile şi dialogurile, ce sapă după multe obsesii - moartea surorii mai mari prin înec, puterea tatălui, înşelarea dragostei, singurătatea prin străini, sărăcia. dar mai ales obsesia dragostei - religia ei e iubirea.

mie mi-a plăcut faptul că singură obsesia o scoate din lumea reală, îi dă un rost. intensitatea sentimentelor şi a emoţiilor fac cât toate personajele comune ale altor filme. stau şi mă întreb - şi după acest film - dacă nebunia - sau cel puţin trăirile dinainte - nu este un dar decât un blestem.

filmul?
întregul film e-n jurul adèlei şi a stărilor ei sufleteşti. cadrele întunecate pun în valoare luminile ca la georges de la tour, în ton cu personajul. camera pune în valoare frumuseţea actriţei - şi când stă nemişcată, isabelle joacă minunat.

rolul, la început rezervat de truffaut jeannei moreau, apoi catherinei deneuve. filmul a fost făcut cică în şapte ani.

27 septembrie 2009

dragi cititori,

după ce m-am hotărât să vă dăruiesc de la 1 ianuarie a.c. câte-un post pe zi - şi-am şi reuşit! :) - simt nevoia unei scurte pauze de câteva zile.
iertare celor obişnuiţi să găsească în fiecare zi câte ceva nou aici!
daţi-vă seama, nu-i aşa uşor să scrii chestii livreşti...

25 septembrie 2009

geniul lui gombrowicz

chiar nu m-aşteptam ca să găsesc în acest volum o capodoperă. cu ferdydurke am simţit că citesc ceva extraordinar, cu trans-atlantic însă, mai puţin.

dar acest volum, cel puţin prima sută de pagini pe care am citit-o pân-acum, m-a dat pe spate. dacă în ferdydurke, începuse să fie contra - culturii umaniste, polonismului, aristocraţiei, idilicului - aici se vede persoana scriitorului ce vrea să fie contra. şi nu doar dintr-un moft, deşi recunoaşte că un scriitor vrea să-şi dovedească celorlalţi superioritatea, ci dintr-o nevoie.
mi se pare foarte asemănător cu nietzsche ("îmblânzirea moravurilor noastre este urmarea slăbiciunilor noastre"), care vrea să spargă cu ciocanul toate valorile, cutumele, idiosincraziile şi prejudecăţile vremii.

până-mi voi face o imagine generală despre, voilà quelques mots:

- nu, nu suntem moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi. (p.23)

- literatura moleşită neîncetat de diverse mătuşi cumsecade, care fabrică romaen şi foiletoane, de furnizotii unei proze sau poezii de calitate inferioară, de inşi molâi înzestraţi cu uşurinţa mânuirii cuvântului, este în primejdie să devină un ou moale în loc să fie - ceea ce îi e menirea - un ou tare. (p.25)

- din trans-atlantic, doar două probleme importante îi tulbură pe cititorii respectivi: cum de îndrăznesc să scriu cuvinte cu majusculă în mijlocul propoziţiunii? cum îndrăznesc să folosesc cuvântul excremente în forma căcat? (p.33)

- revoluţii, războaie, cataclisme - ce reprezintă această spumă deşartă în comparaţie cu spaima fundamentală a existenţei? susţieţi că n-a mai existat aşa ceva până acum [comunismul]? pierdeţi din vedere că în cel mai apropiat spital se petrec orori cu nimic mai mici. ziceţi că pier oameni cu milioanele? uitaţi că de la începutul lumii pier milioane de oameni fără o clipă de răgaz, fără pauză? atrocităţile acelea vă sperie şi vă uimesc, pentru că imaginaţia voastră a aţipit şi aţi uitat că infernul se află la tot pasul. (p.36)

- valoarea artei pure constă în aceea că ea sparge schemele. [...] menirea artei veritabile e alta - ea va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular. o literatură de calibru mare trebuie să aibă grijă în primul rând ca acestea să-şi atingă ţinta. dacă doriţi ca glonţul să nimerească departe, îndreptaţi ţeava puştii în sus. (p.37-38)

- dacă prostia voastră se ia la harţă cu mine, daţi-mi voie să mă iau şi eu la harţă cu voi! (p.45)

- zborul artei trebuie să-şi aibă corespondentul în sfera vieţii obişnuite, precum se aşterne umbra condorului peste pământ. (p.57)

o să culeg mai multe...

witold gombrowicz, jurnal, editura univers, bucureşti, 1998, selecţie şi traducere de olga zaicik, 484 p.
coperta de vasile socoliuc

24 septembrie 2009

virtuţile bordelului

o nouă discuţie despre legalizarea prostituţiei (încă una!) mi-a amintit cât de normală părea această activitate pe vremea bunicilor noştri, cu ce nonşalanţă erau descrise scenele de bordel în poezie, proză, amintiri şi jurnale - experienţa făcea parte din ritualurile de iniţiere în viaţă.

cu ipocrizia ei, comunismul a negat fenomenul, neocomuniştii de azi fac la fel, deşi se afişează ostentativ cu amante tinere pe la otv, antena 1, click şi libertatea. într-o societate care permite bârfele la televizor, obscenitatea, înjurătura şi grobianismul, stabilimentele cu condicuţă mi se par reînvieri ale unor virtuţi apuse.

prin occident (germania, finlanda, anglia, spania, grecia), bordelurile (sau prostituţia) nu sunt incriminate, sunt oarecum normale, la noi nu. iar poziţia bisericii - care nu are aceeaşi poziţie când unii membri ai ei iau şpagă de la absolvenţii de teologie, care nu are aceeaşi poziţie când află că alţi membri ai ei au turnat pe aproapele lor - de a se opune mi se pare de la sine înţeles - e rolul ei.

revenind, mi se pare un semn de decenţă şi de forţă a unei societăţi să ia act despre un fenomen existent de când e lumea şi să-l ţină sub control. până la urmă, e tot un ritual de iniţiere. în democraţie.

şi cum mai spuneam undeva, nici o labă, oricât de bună, nu se compară c-un futai.

voi ce credeţi?

23 septembrie 2009

labirintul lui pamuk - 3

urmare de aici şi de aici.
turcia prin lumea lui marcel proust

povestea lui pamuk spune că era în istanbul un bătrân foiletonist care trăia o viaţă fadă împreună cu un motan. iar singura zguduire a vieţii lui î-a venit cu lectura cărţii lui marcel proust, în căutarea timpului pierdut.

cum nimeni nu-i împărtăşea emoţia, de câte ori ieşea în lumea şi dădea de greutăţi, se uşura gândindu-se că el e de fapt acasă şi o are lângă el pe albertine, când se plimba pe străzile Istanbulului, se gândea oare ce face albertine a lui? - arta îi invadase realitatea, făcându-i-o mai frumoasă.

Ţara noastră este atât de lamentabilă, de jalnică pentru că nimeni n-o cunoaşte pe Albertine, nimeni nu are idee despre Proust, gândea bătrânul gazetar. poate că într-o bună zi, când urmau să-şi facă apariţia nişte persoane care să-i înţeleagă pe Proust şi pe Albertine, mustăcioşii şi nevoiaşii care se perindau pe străzi vor începe să trăiască mai înlesnit, să se cufunde în visare, ca Proust, încercând să învie în faţa ochilor fantasmele propriilor iubite, în loc să se taie cu şişurile la primul accent de gelozie. cât despre scriitorii şi traducătorii angajaţi de gazete pentru că treceau drept oameni cu carte, aceia se vădeau atât de neiscusiţi şi de nesimţitori tocmai pentru că nu-l citiseră pe Proust, pentru că n-o cunoscuseră pe Albertine, pentru că habar n-aveau că bătrânul jurnalist îl citise pe Proust, pentru că nu pricepeau că el era chiar Proust şi Albertine. (p.235)

dar diavolul/şeitan interveni sub chipul frumos al unui alt tânăr foiletonist ce seamăna şi cu Proust şi cu Albertine şi căruia bătrânul gazetar i s-a confesat despre toate acestea. aşa că tânărul vrea să scrie. dar bătrânul e profund tulburat - se sperie că povestea sa va fi ştiută de toată lumea, că frumoasa dragoste a lui Proust şi a Albertinei se va vulgariza şi va zăcea pe un ziar ce va fi apoi pus pe fundul coşurilor de gunoi. înepe să nu mai doarmă noaptea, iar într-o zi îi telefonează tânărului rugându-l să nu publice nimic.

dar tânărul gazetar deja uitase povestea, telefonul i-o aminteşte, ceea ce îl amuză şi în cele din urmă publică foiletonul. despre un bătrân istanbulez singuratic şi înduioşător, îndăgostit de eroina unui roman occidental straniu şi care se socotea atât autorul, cât şi personajul acestuia. bătrânul gazetar din articol se simte iar tulburat constatând că e luat peste picior într-o poveste relatată la rubrica unui ziar. şi, dintr-o dată, mii de gazetari pornesc să se arate unul câte unul, din puţurile nemărginirii şi ale veşniciei, alături de Proust şi de Albertine, în coşmarurile bătrânului gazetar.

povestea bătrânului gazetar a fost repovestită de mine aici, pe blog, iar ea fusese povestită de orhan pamuk în cartea lui, cartea neagră, apoi spusă de un personaj din această carte, după ce fusese aşternută de tânărul foiletonist în ziar, apoi într-o altă poveste din poveste din poveste. la infinit.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

pictura de oskar kokoschka, aici.

22 septembrie 2009

malaparte prin iaşi

l-am văzut în weekend-ul trecut. scenariul de razvan rădulescu.

aveam aşteptări modeste, nazişti, pogrom, evreii etc. deşi distribuţia - răzvan vasilescu, iureş, bleonţ, bindea - se anunţa bună.

şi-a fost o supriză plăcută. scriitorul italian curzio malaparte - autorul pielii (pe care mi s-a făcut poftă s-o recitesc)-, reporter de război al lui mussolini, ajunge la iaşi şi se loveşte de toate năravurile româneşti din armată, administraţie, servicii. unele scene sunt aici amuzante.

însă ceea ce mi s-a părut interesant este perspectiva privată a lucrurilor. fiecare are probleme private - malaparte, prefectul, comandantul garnizoanei, doctorul evreu - pe care trebuie să le rezolve. aspectele publice nu există. războiul e doar o noţiune, pogromul e doar o sarcină de executat, un fapt. chiar şi persoana-cheie a filmului, josef gruber, e doar un nume pe o hârtie.

filmul m-a impresionat deci nu prin scenele explicite - groapa comună cu evrei, vagoanele care gem şi cer apă, ştergerea urmelor de omor - ci prin scenele liniştite de viaţă, în spatele cărora se petrec ca de la sine înţeles astfel de grozăvii.

ultima scenă a filmului e uimitoare, cele trei personaje - învingătorii - savurează în linişte plăcerile vieţii simbolizate de paharele de vin, când malaparte (piersic jr.) constată deodată că în lumina soarelui, vinul e roşu. ca sângele.

a fost fain faptul că mai tot filmul e în germană şi itaiană, foarte puţin în română - şi atunci sunt înjurături. actorii fac roluri excelente. şi florinel a jucat destul de bine - am înţeles, primul său rol principal -, deşi nu a părut cineva care-a luptat în legiunea străină...

21 septembrie 2009

periplul meu islamic livresc continuă - maqamat

după cele câteva volume din cartea celor o mie şi una de nopţi şi după romanul cartea neagră a lui orhan pamuk, mi s-a făcut poftă de literatură islamică, aşa că m-am reapucat de coran şi de ce alte cărţi mai am prin bibliotecă.
una dintre ele este şezători arabe de al-hamadhani şi al-hariri, de fapt 30 de maqamat.


ce este o maqamă?
este un text, un fel de povestire, foarte ritmată şi rimată, spusă în adunări (maqama = adunare) pentru amuzament.

mai întâi populară, ea a devenit cultă odată cu al-hamadhani, în sec. xi. personajul este unul picaresc, el este pre-textul, scopul principal este dovedirea talentului stilistic, virtuozităţile cuvântului folosit.

la noi, alături de nicolae dobrişan care continuă cu traduceri ale literaturii islamice contemporane (naghib mahfuz, de pildă), grete tartler, mare orientalist român, s-a orientat mai mult spre literatura mai veche. aşa că avem şi noi în româneşte 30 de maqamat - două reluate şi în compilaţia celebră înţelepciunea arabă, reeditată acum vreo şapte ani şi la polirom.

structura unei maqame este:
- introducere/ambianţa
- apariţia personajului ciudat, uimitor prin elocvenţă şi erudiţie
- dezvăluirea tainei si farsa
- despărţirea
mi se pare foarte important scopul acestei maqame, anume minunarea (tagib), după modelul aristotelician al încântării estetice.


civilizaţia cuvântului
un proverb arab spune că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea exprimării în 3 moduri: prin creier grecului, prin mână asiaticului, prin limbaj arabului.
iar aceste mici bijuterii tocmai asta dovedesc, iscusinţa cuvântului. totuşi, obişnuit cu conţinutul, din punct devedere al acestuia, din cele 30 de maqamat traduse aici, mie mi-au plăcut foarte mult doar 5. dar asta nu înseamnă că toate nu sunt frumoase.

în maqama din nishapur, una dintre cele care mi-a plăcut, despre un om naşpa se spune-aşa:

ăsta? o molie care nu se-oploşeşte decât în straiele de orfani, cu foloase, lăcustă care nu roade decât ogoare-ntru totul mănoase, hoţ care nu sparge decât haznale de waqf, preacucernic, sunnit care doar pe spinările slabilor e puternic, lup care nu sfâşie robii lui Allah decât între îngenunchere şi prosternare, haiduc jefuind între jurăminte şi crez, nu la drumul mare; ăsta? a-mbrăcat întru totul nemernicia, şi-a smuls de pe umeri cucernicia; şi-a îndreptat, netezind, taylasan-ul, dar şi-a strâmbat mâna şi limba, vicleanul; şi-a scurtat musteaţa, dar şi-a lungit frâul firii, apucătoarea şi hoaţa; şi-a arătat vorba dulce şi ciripitul, umbrindu-şi netrebnicia, perfidul; şi-a albit barba, anume, cernind însă bunul renume; şi-a scos la iveală mironoseala, acoperind poftele şi negreala. (p.56)

mi-a plăcut maqama leului, a cărei morală e:

N-ai cum să câştigi cu cine te-mbrobodeşte
şi nici cum să păcăleşti pe cine te păgubeşte!,

cu alte cuvinte în drumul de căutare a artei nu ai de întâmpinat decât stranii întâmplări, suferinţă şi pagubă, dar un adevărat iubitor al cuvântului nu se dă bătut.

şi iată aici un excelent joc de cuvinte transpus în româneşte:

Demasc la Damasc o zurlie nurlie
cu gură ce fură şi crupă să rupă
cu haine pe taine, pe coastele oaste
cu care se apără ochii de-i scapără.
În zadar pe zahar a tras un atlas
aţâţă din ţâţă, din şold dă imbold;
sub fiere e miere, otravă-n otavă,
e rază şi oază şi paznic şi praznic
şi soare ce doare; cuminte cu minte;
robie şi rodie, zglobie şi zodie,
îmi spun: Ia soţie aşa iasomie!
Dar huria-n furie nemiloasă mă lasă.
(p.141)


al-hamadhani, al-hariri, şezători arabe. 30 de maqamat, editura univers, bucureşti, 1981, antologie şi traducere de grete tartler, 183 pagini

20 septembrie 2009

două lepşe

am primit recent 2 lepşe:

1. una de la o blogăriţă nouă, bughi mambo rag : mi s-a întâmplat să citesc o carte starnit de un post de-al “teroristei” luciat?

evident, de pildă nu ştiam nimic cum scrie antonio lobo antunes, de aceea mi-am luat manualul inchizitorilor (ulterior am luat şi un autograf pe el...), dar pe care nu l-am terminat. dar mai ales marea de john banville, care mi-a plăcut tare.

2. a doua leapşă vine de la adina: „…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (cristian tudor popescu, libertatea urii, polirom, 2004, p. 6).

mi se pare o întrebare foarte "grea", dar cu un răspuns destul de uşor. păi desigur o parte din valoarea cuvintelor mele stă în limita vieţii mele. şi-apoi, sunt dintre cei care nu doresc să trăiască veşnic, socotesc că pe la 70 de ani de cam saturi de viaţă, d-apoi să nu mai termini...

mi-ar plăcea ca întrebarea să apară pe la 70 ani, poate voi gândi altfel...

18 septembrie 2009

primit de la polirom - salman rushdie în românia

nu prea sunt în limbă după scriitorul salman rushdie, deşi copiii din miez de noapte mi-au plăcut când i-am citit, acum ceva vreme...

ei bine, scriitorul vine în românia de pe 23 pe 26 noiembrie. vor fi, evident, multe evenimente livreşti - conferinţe, întâlniri cu cititorii şi presa, ceai cu scriitorii români - poate voi prinde şi eu ceva :)

mai multe aici.

poza de aici.

seara la şosea

aseară am fost la o lectură publică a scriitorilor răzvan petrescu şi t.o. bobe, moderată de marius chivu.

am ascultat fragmente din două proze scurte ale celor doi. ascultate au fost, cred, mult mai frumoase dacă doar le-aş fi citit, iar astfel de evenimente aduce cărţilor scrise oralitatea originară a literaturii. mişto iniţiativa mţr-ului.

am descoperit un autor din care nu mai citisem decât articolele amuzante din dilemateca, răzvan petrescu. mi-a plăcut şi fragmentul citit, un hold up intelectual, amuzant şi bine scris. t.o. bobe a citit un text mai poetic dintr-o povestire, cea mai frumoasă femeie din lume.

nu sunt cititor de proză scurtă, afară de cehov, borges şi puţin cortazar. dar se pare că este la modă... şi mi se pare corect, în epoca noastră atât de grăbită...

16 septembrie 2009

labirintul lui pamuk - 2

urmare de aici.

amintirile: oraşul Istanbul să se confunde cu duioasele amintiri ale bărbatului. stilul: indiciile cuprinse în amintirile sufocate de cuvinte pompoase să semnaleze neantul. ignoranţa asumată: bărbatul să nu ştie la cine a fugit soţia sa. paradoxul: rezultă că persoana la care a fugit soţia bătbatului este el însuşi. (p.138)

cam acesta e rezumatul romanului cartea neagră de orhan pamuk. cum spuneam în prima parte, punctele forte ale romanului sunt povestirile unui ziarist, celâl, povestiri heteroclite, borgesiene, pe anumite teme, poveşti orientale uimitoare. din multe, nu înţelegi nimic, dar arabescurile verbale te ameţesc ca opiul, că eşti nevoit să recunoşti - da domnule, tare pamuk ăsta! pentru că visul lui pamuk este ca la sfârşitul labirintului său de cuvinte să ieşi o cu totul altă persoană decât cea care a intrat - acesta e, după pamuk (şi după mine deopotrivă) rostul cărţii.


povestea manechinelor din underground
una dintre cele mai frumoase poveşti/articole ale cărţii estea cea a lumii manechinelor din underground: un meşter de manechine, supărat că nimeni nu-i cumpără manechinele pentru că acestea seamănă cu oamenii obişnuiţi, din lumpen, construieşte prin canalele oraşului o altă lume, populată cu manechinele sale - oglindă îngheţată şi eternă a lumii reale din acel moment - în contrapondere cu lumea de deasupra ce se modernizează continuu, după cea occidentală. istoria turciei va coborî în subterane, semn prevestitor al ruinei de la suprafaţă.
imaginea lui pamuk e impresionantă, ca armata din teracotă a regelui qin, o ippostază înmanechinită a lumii.


povestea prinţului osman celâlettin efendi
mai e o poveste, cea a prinţului care doreşte să fie el însuşi. îl apucă dintr-o dată ideea că, de fapt, trăieşte viaţa altora, iar secretul vieţii este să fii tu însuţi. aşa că se izolează de lume şi se înstrăinează. nu are nevoie să citească ce-au scris alţii, nu are nevoie să se înconjoare de obiecte care-l atrag din el însuşi, nu are nevoie de amintiri care-l distrag cu amănuntele lor, nu are nevoie de oameni. ci doar de un secretar, alături de care să caute tăcerea. de ce? PENTRU A-ŞI PUTEA AUZI PROPRIA VOCE ŞI PROPRIILE POVEŞTI.


şi două citate:

1) important nu e să creezi ceva nou, ci să poţi spune ceva cu totul inedit, modificând un colţişor, o margine a vreuneia dintre capodoperele zămislite înaintea ta, vreme de mii de ani, de mii de inteligenţe. (p.343) şi într-adevăr, fiecare capitol porneşte de la om poveste din edgar allan poe, lewis carroll, o mie şi una de nopţi - am recunoscut povestea tânărului cel galben -, patricia highsmith, dante şi multe-multe cărţi islamice necunoscute.

2) sfat: scrie pe potriva propriei inteligenţe, nu pe potriva inteligenţei cititorului.

despre povestea bătrânului istanbulez care-l citea pe proust, în acest post viitor.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

15 septembrie 2009

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea IV

dragă prietene cititor,
ţi-am promis încă de la prima scrisoare că vom discuta despre cum să te fereşti de cărţile kitsch. iată că a venit momentul, mai ales că se apropie anul şcolar, din păcate, şi acesta cam kitsch.

dar ce e kitsch-ul?
n-aş vrea să-ncep cu niscaiva teorii de estetică, să-ţi povestesc despre ce spunea abraham moles că înseamnă kitsch-ul - măsluire, înşelare, impostură şi surogat -, ci vreau să trec la milan kundera care, în arta romanului, spunea de kitsch că înseamnă traducerea prostiei ideilor primite în limbajul frumuseţii şi a emoţiei. că a scrie kitsch înseamnă să scrii ceva care să placă cu orice preţ şi unui număr cât mai mare de cititori, să confirmi ceea ce toată lumea vrea s-audă, după principiul lui marx - oamenii determină producţia.

ei bine, ce cărţi sunt kitsch?
cele care nu sunt trecute prin exigenţele culturale sau măcar literare. cele facile, care te prind încă de la început şi o ţin aşa până la sfârşit, fără să te lase să te gândeşti, să meditezi, fără să-ţi spună altceva decât banalităţi şi "idei primite".
e numele trandafirului kitsch? desigur, sub aparenţa erudiţiei şi a copleşitoarelor informaţii istorico-filozofico-semiotice, nu te alegi cu nimic în afara "emoţiei" detectivistice. borges însuşi, cât e el de borges, are şi el câteva povestiri kitsch. după mine, şi moartea la veneţia a lui thomas mann e de un kitsch total. nu mai zic de romanele contemporane, poliţiste, sefe, pentru copii, tineret care umplu azi librăriile, ce doză de kitsch au.

de ce apare kitsch-ul?
părerea mea e că apare din grabă şi superficialitate. ne-apucăm să scriem şi să edităm fără nici o exigenţă, în afara celei de-a produce mult şi eficient. fără zăbavă, fără muncă, fără cenzură. pentru popularitate, celebritate, bani.

ce putem face?
din păcate, şi eu, uneori, prefer să mă las dus de cărţi kitsch, facile, pe unele le categorisesc aici chiar cărţi excelente. pentru că toţi avem o predispoziţie pentru aşa ceva, şi nu ştiu dac-aş putea încadra noţiunea de kitsch în genuri de bine sau rău: el există, şi tot ce putem face e să-l atenuăm.

cum atenuăm kitsch-ul?
prin efortul creării unei educaţii literare, a unei sensibilităţi pentru valoare, mai ales la vârste mai fragede, cum e a ta. lectura susţinută a cărţilor care au făcut cultura lumii - nu doar occidentale - este unul dintre mijloace, "ochiul" critic este al doilea.

dar cum să ne ferim de kitsch înainte a ne pierde timpul citindu-l?
e cam greu:
1. primul semn e celebritatea. referinţele de pe coperta 4 neasumate şi ascunse după publicaţii celebre - best-seller internaţional, tipărit în milioane de exmplare, paralelele cu alte kitsch-uri etc. - sunt câteva semne.
2. al doilea semn e bârfa. dacă toată lumea - chiar şi cocălarii - vorbesc despre acea carte, e clar.
3. apoi este vorba de selecţia informaţiilor. păreri ale unor critici, ale unor scriitori, ale unor cititori cărora le-ai confirmat gustul literar, recomandările de încredere.
4. totuşi. dacă-ţi place o carte când eşti în librărie şi vrei s-o iei, ia-o! vezi tu dup-aceea. poate fi chiar kitsch. şi poate să-ţi placă. omul din greşeli învaţă :).

à bon entendeur, salut!

un nou cenaclu literar

recitiri.ro am zis că mă duc mâine la cenaclul recitiri, în calitate de ascultător. dar mai ales pentru că vreau să văd cum e absintul, cenaclul desfăşurându-se la o absinterie.

chiar dacă voi întârzia (începe la 16:00), nu vreau să pierd. poate e un lucru fain!

14 septembrie 2009

lumea inelară


această carte mi-a adus aminte de vechile sefeuri pe care le citeam în vechea tinereţe, pe care nu le lăsam din mână aşa erau de pasionante, şi cum să nu fii pasionat de o călătorie pe o lume artificială creată de nişte extratereştri, de 'jde mii de ori decât pământul, o călătorie făcută de doi oameni - o femeie şi un bărbat, desigur, care şi-o pun de câte ori pot - şi de doi alţi extratereştri, al căror desen e figurat mai jos, desen la care nu m-am gândit deloc pe parcursul cărţii - la planeta aceea, da, pentru că descrierile sunt atât de plastice, de parcă eşti chiar acolo şi te bucuri şi te sperii de ceea ce găseşti, o Lume Inelară acum în ruină, cu ciudăţenii tehnice ce ţi se pare, ţie, profanului, chinezării, doar nu toată lumea e matematician, ca autorul, larry niven.

mi-au plăcut 3 lucruri în acest roman:

1) ideea Lumii Inelare, o navă imensă în formă de inel, cu un câmp colector pentru hidrogenul interstelar, construită în vederea captării hidrogenului în axa inelului, fiind folosit drept combustibil al unei reacţii de fisiune, obţinându-se forţă motrice şi un mic soare... ideea provine de la dyson - mai precisde la ideea sferei care conservă energia. de exemplu, pentru că pământul captează doar a cinci suta milionime din energia soarelui, s-ar putea construi din materia planetelor sistemului o sferă în jurul soarelui.

2) ideea călătoriei în spaţiu pentru un singur om.

3) ideea vietăţii mutante care duce la prăbuşirea unei civilizaţii - în speţă, mutantul distruge structura internă a unui material din care e făcut un generator de osmoză...

oricum, o capodoperă a literaturii sefe.

larry niven (foto), lumea inelară, editura teora, bucureşti, 1997, traducere de mihai bădescu, 318 p
coperta de valentin tănase

baricco în dilemă


mi-aş dori foarte mult ca ultima carte a lui alessandro baricco, barbarii, să pătrundă în circuitul public românesc, şi în cel online. un prim început - la care am contribuit :) - e în dilema veche, aici.

13 septembrie 2009

monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...