comunismul ca armonie muzicală

aseară am văzut concertul lui radu mihăileanu. impresonant, ca şi celelalte filme pe care le-am văzut, oameni în jurul unui vis.

în cazul de faţă, ruşi, ţigani, evrei, francezi, mafioţi, cântăreţi se-adună pentru câteva momente de fericire - concertul 1 pentru vioară şi orchestră de ceaikovski. din rusia ex-comunistă la paris châtelet-ul capitalist.

un film frumos, greu de descris în cuvinte, uşor de descris în sunete.

orbirea românilor cea de pe urmă

acum douăzeci de ani, românii şedeau la teve şi trăiau iluzia că participă la o revoluţie împotriva unei dictaturi.

acum, românii şed la teve şi trăiesc iluzia că înţeleg jocurile politice dimpotriva lor.

fapte:
raportul OSCE asupra campaniei electorale la teve constată că băsescu a fost prezentat prepronderent negativ de către trusturile de presă.

raportul Oxford Analytica afirmă că trusturile media controlate de vîntu, patriciu şi dan voiculescu şi-au coordonat, în 2009, atacurile împotriva lui traian băsescu, scopul fiind reducerea intereselui public pentru politică.

în vreme ce ei - dan voiculescu, dan costache patriciu şi sorin ovidiu vîntu - atenii ieşiţi din capul gol al politicii româneşti - şed pe coasta de azur şi închină un mouton-rothschild cu urarea dormi liniştit, române! veghem noi pentru tine!

şi nu mai citiţi acest blog, în 2004 am lovit un copil.

infantilizarea literaturii?

am observat recent cât de mare succes au acum cărţile care fac apel la poveşti. nu doar că se slujesc de-o poveste pentru a spune ceva, dar sunt chiar ele însele poveşti. cărţile cu vampiri, cu baba cloanţa şi zmei (numiţi, fireşte, altfel), cărţile fantasy sunt de fapt poveşti în care cititorii se afundă şi nu se mai îndură să iasă.

este ok din punct de vedere literar. însă mă întreb care sunt efectele acestui tip de literatură, produce el un soi de sensibilitate estetică? produce el o anumită răzvrătire, de care vorbeşte llosa, faţă de urâţenia lumii reale, răzvrătire care să îndemne la schimbare, cum de pidă o face volumul 2 din don quijote?
sau în cititor se naşte doar un soi de autism faţă de lumea reală?

cărţile stephaniei meyer, ale charlainei harris, ale scriitorilor de fantasy - george martin, marion bradley etc. fac apel doar la emoţiile primare / infantilăţile cititorului? sau fac apel şi la omul matur, pun şi ele probleme, îl schimbă, îl îmbogăţesc?

gaudeamusu’

dacă miercuri n-am prins autograf de la rushdie – se grăbea pesemne să se duc-acasă – mi-am luat în schimb povestiri fantastice de liviu radu. nu mi-a plăcut atmosfera rară aşa c-am plecat acasă.

deci am revenit în puhoiul de sâmbătă unde-am stat toată ziua :
după ce-am colindat cu colegul de serviciu după cărţi de business, am rămas să-mi iau câteva filme (şi mi-am luat!) de la decedata republik. şi-un volum şase de dicţionar enciclopedic (mai am de cumpărat unul şi am toate colecţia!). mi-am mai luat austerlitz de winfried georg sebald.

m-am zgâit la multe lansări, n-are rost să le-nşir pe toate, am (re)întâlnit mulţi oameni faini, de la scriitori şi editori, la blogări şi prieteni, n-are rost să-i înşir pe toţi. am avut o şedinţă de recitiri la cafeneaua verde. m-am învârtit de nu ştiu câte ori prin perimetrul târgului.

ps-câh: le-am văzut - omg! - pe minunatele scriitoare-dive-cititoare-de-prompter andreea (cum care? bănică) şi mihaela (cum care? ex-bănică) care şi-au lansat minunatele lor cărţi! am pierdut-o, în schimb - vai! - pe cealaltă scriitoare-divă-cititoare-de-prompter, esca :(

atâta era de urâtă că, văzând-o,...

- ploii i-era frică să se-apropie s-o ude
- umbra îi întârzia câte-o oră
- întunericul se-albea de groază
- frunzele-şi făceau singure vânt – numai să se desprindă de pomi şi să se ducă
- privighetoarea începea să fonfăie fără cioc, struţii zburau speiaţi iar cangurii se-ascundeau în propriul marsupiu
- paginilor de carte le cădeau literele
- vulpile aduceau înapoi găinile furate
- melcu-şi îndesa ochii şi-o rupea la fugă lăsându-şi naibii cochilia care-l putea reţine
- păsările migrau în plină vară, chiar şi cele nemigratoare
- dumicaţii-i cădeau din furculiţă să nu-i intre-n gură

somnambulii. o trilogie

hermann broch este unul dintre cei patru mari întemieietori ai romanului total, alături de proust, joyce, musil, la care se adaugă kafka, cu poza lui unică.

iar dacă moartea lui virgiliu e citită de împătimiţii romanului secolului xx, trilogia romanescă somnambulii e uitată. tocmai pentru că ea încearcă să fie o formă de gândire a lumii occidentale.

primul roman
1888. pasenow sau romantismul
ei bine, acesta nu e un roman care să poată fi citit în metrou. sau publicat de adevărul. nu e deloc romantic. sau e numai o rămăşiţă.
romanul seamănă puţin cu marşul lui radetzky: un tată, un fiu ofiţer stau în centrul romanului. apoi mai sunt o amantă, un prieten mefistofelic şi o viitoare soţie. cam atât. dueluri verbale, întâlniri, berlin, meditaţii. dar în jur, broch creează o lume. chiar romantică, dacă romantic e cineva care trăieşte cu o mică parte a fiinţei în epoca ei, iar cea mai mare parte se află undeva, în altă parte, poate pe o altă planetă sau într-un alt timp sau poate chiar în copilărie. (p.72)

chiar şi tatăl, înnebunit de moartea celuilalt fiu, e şi el un romantic, chiar dacă nebun, căci raţionamentele lui sunt explicabile în durerea paternă.
romantism e şi să-ţi închipui scenarii şi să ai viziuni în temeiul cărora să iei hotărâri. să crezi în Dumnezeu şi în dihotomiile credinţei, în răutatea lumii şi în întunecimile ei, în "lumea din spatele oglinzii”.
cum spuneam, e vorba despre rămăşiţele romantismului. căci pasenow alege până la urmă datoria, ca singura cale spre salvare.

iar Dumnezeu nu face decât să sune un clopoţel la o panoramă cu pasaje indiene.

scena cea mai tare este cea finală, a noptii nunţii. ceea ce aşteptam să se întâmple nu se întâmplă. pasenow se-aşează în patul nupţial alături de femeia pe care nu o iubeşte şi-şi aranjează tunica – puţin în neorânduială. şedeau nemişcaţi unul lângă altul şi priveau plafonul camerei, pe care se desenau dâre de lumină gălbuie prin deschizătura jaluzelelor, semănând cu coastele unui schelet.

ce poate fi mai absurd? dar, de fapt, acceptând „povara” uniformei, pasenow alege absurdul abstinenţei, să gândească, să ghicească dârele de-afară. alege să aţipească decât să fută.

pentru că nu e realitate, ci artă. cu toate acestea, după vreun an şi jumătate avură primul copil. se întâmplase pur şi simplu. (p.146)

şi urmează al doilea roman al trilogiei. după 15 ani. aici.

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 p
coperta de done stan

 

rushdie la odeon

a fost fermecător. rushdie, fireşte.

fragmentele din enchantress of florence au fost citite cu talent, şi-au sunat tare frumos, despre o bătălie, despre topkapî, despre o scenă erotică, cu oglinzi şi lalele.

am aflat influenţele literare ale scriitorului, de la proza sud-americană, la cea nord-americană, cea rusă - gogol, bulgakov, nabokov - kundera şi grass etc. despre eroul preferat - superman, pentru curajul de a ieşi cu chiloţi roşii peste salopetă, alte încântătorii din partea unui scriitor ce-şi ştie valoarea şi carisma.

a fost fain evenimentul, felicitări polirom-ului, şi (parcă) classliving-ului, care au făcut să nu plătim nimic. mulţumesc blogărului vasile ernu care mi-a dat bilet.

ps. am mai aflat că florin iaru n-are pic de talent în a modera, că a făcut astfel să nu scape prilejul ca prima întrebare din partea publicului să fie a colegei sale dilematice, criticul de renume simona sora, întrebare de tipul ce-aţi vrut de fapt să spuneţi prin...?.

poza e de la ionuca.

politica cu curul

deşi m-aşteptam să primesc comentarii anonime la postul despre opţiunea mea la alegeri, am realizat azi că mesajul meu a ajuns nu la cei cu interese livreşti, ci la oameni români care "gândesc" politica cu curul. uneori cele două genuri se intersectează, alteori, nu.

de fapt, pentru unii, politica - un consens raţional în interesul comunităţii - nu există. există în schimb muuuuuuuuuuuuuuuultă mârlănie şi şi mai multă imbecilitate.

oricum voi mai merge la vot. şi voi vota tot cu.

azi, evenimente livreşti la grămadă

1. lecturi urbane, azi de la 19:00, la metrou, unirii 1.


2. salman rushdie la teatrul odeon, azi de la 19:00, lectură publică din seducătoarea din florenţa.


3. pentru tineri iubitori de best-seller, la cărtureşti, lectură din gargui, de andrew davidson (cu maria dinulescu :))

rostul inefabil al artistului

în urma unei discuţii amicale cu silviu, am recitit de curând una dintre puţinele opere fenomenale despre drama creatorului, urmăritorul de julio cortázar.

pe scurt, povestirea este despre un cântăreţ de jazz, ale cărui câteva momente de viaţă sunt urmărite şi descrise de biograful său.

dincolo însă de ceea ce se "vede" la prima mână - incapacitatea criticului de a vedea mai mult decât omul - pe mine m-a zguduit felul cum cortázar caută să sur-prindă inefabilul trăirii artistice, acel daimon al creaţiei. şi nu o face decât tot printr-o creaţie - povestirea însăşi.

mai precis:

saxofonistul de culoare johnny carter este un excentric. el nu se adaptează lumii acesteia, pentru că e cu ochii la alta. de exemplu, el percepe timpul altfel (un minut de călătorie cu metroul înseamnă 15 de trăire intensă); când cântă, pe neaşteptate, se petrec nişte chestii ciudate; el vede şi urmăreşte ceea ce alţii nu văd sau mai bine zis, nu vor să vadă - himera.

johnny urmăreşte în loc să fie urmărit, tot ceea ce i se întâmplă în viaţă ţine de destinul vânătorului şi nu al animalului hăituit. nimeni nu poate şti ce anume urmăreşte johnny, dar aşa e, e acolo, în amorous, în marijuana, în discursurile-i absurde despre atâtea lucruri, în recidive, în cărţulia lui dylan thomas, în tot acel amărât care e johnny şi care-l înalţă şi-l preface într-un absurd dăruit cu viaţă, într-un vânător fără braţe şi fără picioare, într-un iepure care fuge după un tigru adormit. (p.134)

iar himera aceasta, pentru artist, "se vede" numai prin creaţie, în cazul ăsta, prin muzica de câteva clipe a saxofonului. e singurul mod de "a deschide uşa", metafora lui cortázar a dorinţei de a depăşi contingentul vieţii.

am început şi eu, am închis ochii, zburam. bruno, îţi jur că zburam... mă auzeam ca şi cum aş fi fost undeva, foarte departe, dar cumva dinlăuntrul meu, de lângă mine, cineva stătea în picioare... nu chiar cineva... şi lângă mine eram parcă eu însumi, dar fără să ocup nici un loc, fără să mă aflu la new york şi, mai les, fără timp, fără ca apoi... fără să existe apoi... preţ de-o clipă n-a existat decât veşnicia... (p.155)

o povestire sublimă, perfectă. ce reuşeşte să surprindă inefabilul. să deschidă uşa.

julio cortázar, urmăritorul, în armele secrete, ed. humanitas, buc., 2007, trad. de tudora şandru mehedinţi

coperta ionuţ broştianu

cehov, mon modèle

hamlet-ul de la teve

dup-aseară

povestitorii de la şosea sunt un proiect tare fain, care încearcă să obişnuiască cititorii şi scriitorii români cu lecturile publice şi cu comunicarea directă. nu ştiu să se fi făcut aşa ceva până acum, poate booktalks.

în afară de prima ediţie (cu lucian teodorovici şi florin lăzărescu) pe care, cu regret, am pierdut-o, n-am scăpat nici una: mircea cărtărescu, răzvan petrescu şi t.o. bobe, radu cosaşu, ana-maria sandu şi dan lungu m-au încântat cu creaţia şi cu prezenţa lor.

şi-aseară a fost o ediţie reuşită, mi-a plăcut fragmentul anei-maria sandu, deşi cam trist, despre vampirismul erotic într-un menajatroa (din romanul omoară-mă! ce va apărea în februarie), precum şi ale lui dan lungu, despre o vizită la un spital de nebuni. tot el a citit câteva pastile harmsiene. a fost mişto verva moldovenească a lui dan lungu. n-au fost întrebări din public, aşa că marius chivu a trebuit să întreţină atmosfera. poate prea mult. :)

urez proiectului viaţă lungă!

beţivul şi oglinda

azi-noapte, în troleibuzul gol, un beţiv c-o ţigară neaprinsă-n mână a-ncept să urle în faţa imaginii sale reflectate în geamul murdar al troleibuzului: marş! te omor! jigodie! muie!

interogaţia tâmpă eu cu cine votez? s-a transformat azi în furie. dacă turmentatul lui caragiale se adresa unor burghezi îmbogăţiţi zeletineşte, beţivul de azi urlă în faţa propriului chip, înfuriat de urâciunea şpăgii şi a incompetenţei - şi nu sunt oare politicienii de azi imaginea noastră pe geamul murdar al egalităţii ceauşiste?

la teve, pe bloguri, în ziare, pe stradă, ne agităm şi încă ne pasionează băseştii, antoneştii şi opreştii care n-au auzit în viaţa lor ce-nseamnă managementul unui proiect, nu ne interesează vocea lui popper care spune că rostul democraţiei este doar să-mpiedice tirania, adică votăm s-alegem cel mai mic rău.

nu să ne-mbătăm cu iluzii de bunăstare socială (de fapt, individuală), că vom primi, că ni se va da, că vom admira o moralitate de crin, o vitejie de traian, o bogăţie de patrician şi-o eminenţă hrebengiucă.

ci îi vom învăţa în continuare pe urmaşii noştri să nu dea doi bani unui cerşetor, s-arunce pe jos chiştoacele, să calce linia continuă cu q7, iar dacă cineva le atrage atenţia, să urle: marş! te omor! jigodie! muie!

câştigator concurs - romanul zilele regelui cu autograf

pentru că răspunsul corect a venit foarte repede, mă gândesc că e inutil s-aştept cele două zile. aşa că declar deja câştigătorul.
răspunsul corect este turnul colţei. iar câştigătorul este m.

îl rog să-mi trimită adresa şi pe ce nume să fie autograful pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) pentru a-i trimite cartea, dacă este din provincie. dacă este din bucureşti, ne putem întâlni. sau nu.

multe felicitări!

concurs - romanul zilele regelui cu autograf

întrebarea pentru concurs este:
de unde a fost pictată imaginea de mai jos cu bucureştii vechi?

răspunsul îl aştept, timp de 2 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

premiul constă în romanul zilele regelui, împreună cu un autograf special pentru câştigătorul concursului. eventualele taxe poştale vor fi suportate de mine. este al treilea concurs pe care-l organizez. staţi liniştiţi, mai urmează.

eveniment livresc, miercuri

abia aştept! ana-maria sandu va citi din ultimul ei roman omoară-mă!

democraţia în america secolului xix

în ceea ce priveşte acţiunea pe care o poate avea inteligenţa unui om asupra inteligenţei altui om, ea este cu necesitate foarte restrânsă într-o ţară unde cetăţenii, deveniţi mai mult sau mai puţin egali, se examinează unii pe alţii îndeaproape şi, neîntrezărind la nici unul dintre ei semnele unei măreţii şi ale unei superiorităţi incontestabile, revin mereu la propria lor raţiune, ca la sursa cea mai evidentă şi cea mai aproape de adevăr. în acest fel, nu numai înrederea în cutare om e anulată ci chiar tendinţa de acrede pe cineva pe cuvânt.
fiecare, deci, se închide cu stricteţe în sinr şi pretinde să judece lumea de acolo. (alexis de tocqueville (foto), despre democraţie în america, vol. 2, ed. humanitas, 1995, trad. claudia dumitriu, p.10)


îi mulţumesc lui adrian ciubotaru, care mi-a amintit c-ar trebui să mai răsfoiesc cartea lui tocqueville, pe care am citit-o mai demultişor, în studenţie...

sfântul francisc

orice vocabular, orice limbaj constituie în acelaşi timp
un instrument de analiză şi de înţelegere,
o premisă, un mijloc de acţiune.
jaques le goff, saint françois d-assise

cântarea fratelui Soare sau a creaţiilor*

preaînalte, atotputernice şi bunule Doamne
ţie lauda, cinstirea şi toată binecuvântarea.
doar Ţie, Preaînalte, ţi se cuvin toate
şi nici un om nu-i vrednic să-ţi spună pe nume.
lăudat fii, Doamne al meu, cu toată creaţia Ta,
întâi de toate fratele Soare
cel care ne dăruie ziua şi prin el ne luminezi pe noi.
este frumos şi străluceşte cu măreţie,
pe tine, Preaînalte, întruchipându-te.
lăudat fii, Doamne, al meu, pentru sora Luna şi pentru Stele
Tu le-ai dat viata pe cer limpezi, pretioase, frumoase.
lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Vânt
pentru cer şi nori şi senin si toate stările vremii
prin ele ţii în viaţă creaturile Tale.
lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Apa
de mult folos, umilă, pretioasă si neprihănită
lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Foc,
prin care luminezi noaptea
el este frumos şi vesel, puternic şi plin de viaţă.
lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră mama Pământ
care ne poartă şi ne hrăneşte
şi dă la iveală multe şi felurite fructe cu flori smălţuite cu ierburi.
lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă,
din dragoste pentru Tine. care-ndură
fericiti cei care îndură în pace,
căci de tine, Preaînalte, vor fi-ncoronaţi.
lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastra Moartea trupească
de care nici un om viu nu poate scăpa;
nefericire celor ce mor în pacate de moarte,
fericiţi cei ce sfârsesc îndeplinind preasfânta voia Ta.
căci ce-a de-a doua moarte nu-i va putea vătăma.
lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul meu, pentru toate aducând multumire
mulţumiţi-i şi slujiţi-i
cu cea mai mare umilinţă.

______________________________
*Altissimu onnipotente bon signore,
tue so le laude la gloria e l'honore et onne benedictione.
Ad te solo, altissimo, se konfano
et nullu homo ene dignu te mentovare.
Laudato sie, me signore, cun tucte le tue creature,
spetialmente messor lo frate sole,
lo qual` è iorno, et allumini noi per loi.
Et ellu è bellu e radiante cun grande splendore,
de te, altissimo, porta significatione.
Laudato si, mi signore, per sora luna e le stelle,
in celu l`ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si, mi signore, per frate vento,
et per aere et nubilio et sereno et onne tempo,
per lo quale a le tue creature dai sustentamento.
Laudato si, mi signore, per sor aqua,
la quale è mult utile et humile et pretiosa et casta.
Laudato si, mi signore, per frate focu,
per lo quale enn`allumini la nocte,
ed ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si, mi signore, per sorra nostra madre terra,
la quale ne sustenta et governa,
et produce diversi fructi concoloriti flori et herba.
Laudato si, mi signore, per quelli ke perdonano per lo tuo amore,
et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke `l sosterrano in pace,
ka da te, altissimo, sirano incoronati.
Laudato si, mi signore, per sora nostra morte corporale,
da la quale nullu homo vivente pò skappare.
Guai a quelli, ke morrano ne le peccata mortali:
beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati,
ka la morte secunda nol farrà male.
Laudate et benedicete mi signore,
et rengratiate et serviateli cun grande humilitate.

iar Domnul îmi spuse să mă port asemenea unui nou nebun apărut în lume.
(Et dixit Dominus mihi quod volebat quod ego essem novellus pazzus in mundo)

lansare cu beţie

azi, la ora 18, la clubul ţăranului, lansare "prima mea betie". hosts: gabriel h. decuble, florin iaru. mitoş micleusanu şi constantin vica.

în căutarea liniştii pierdute

cees nooteboom este unul dintre marii scriitori olandezi şi unul dintre cei mai mari scriitori europeni - a fost propus pentru nobel, dar deja asta începe să nu mai însemne nimic.


este foarte scurt romanul. n-are rost să-l povestesc. este despre trei personaje, despre care a mai scris anda aici. dar cu ce-am rămas eu din acest micro-roman?


cu opţiunea interiorizării proustiene, în această lume niciodată acceptabilă. aşa face inni wintrop, amintindu-şi din gând şi memorie cum a participat la ritualurile celorlalţi doi unchiului său lui şi a vărului său. primul îi dă primul pahar de whisky cu gust de fum şi alune şi urmează ritualul "respectării" timpului. al doilea caută izbăvirea prin obiecte pe care le investeşte cu putere pentru că sunt tăcute. şi urmează ritualul ceaiului.


cei doi cu ritualurile se sinucid. inni face şi el la fel, dar nu reuşeşte. pentru că el acţionează, chiar şi interiorizând. spre deosebire de ceilalţi, care se supun ritualurilor, dându-le sensuri metafizice. or, lumea de azi nu mai are loc de metafizică.
inni i-a visat pe cei doi taads. primul îngheţat, al doilea înecat - aşa au apărut la fereastra dormitorului său, într-o dispoziţie de veselie nebună, barbară, ţinându-se pe după umeri şi strigând inaudibil. inni s-a dat jos diun pat şi s-a dus la fereastră, dar nu se vedeau decât crengile scheletice care se legănau îmbrăcate cu o glazură de gheaţă. aşadar, existau clar două luni; în prima se aflau cei doi taads, în cea de-a doua ei nu erau prezenţi, şi inni se bucura că se mai găseşte încă în cea de-a doua.

adevăr vă spun vouă, ar trebui să fim copleşiţi de bucurie în fiecare zi, totdeauna, în fiecare oră, dar noi suntem prea mici, prea nefericiţi (p.105)


viaţa e prea scurtă. condiţia umană nu permite aşa ceva. poţi să consideri că un lucru este frumos cu adevărat numai când ştii ceva despre el. cine nu selecţionează se scufundă în mlaştină. superficialitate, lipsă de atenţie. a nu şti în realitate nimic despre nici un lucru, chipul implicit al diletantismului. (p.129)




cees nooteboom (foto), ritualuri în vol. ritualuri. cavalerul e mort, editura univers, bucureşti, 1990, traducere de horia popescu, 195 p
coperta vasile olac şi ion state

cuvinte scăpate care condamnă

un om aminteşte de charon, un altul aminteşte de nevasta altuia cu care s-a culcat iar al treilea scapă o făgăduială pe fericirea lui.
fiecare e personaj într-una dintre cele 3 nuvele din acest volum. care personaje, pentru aceste cuvinte, sunt judecaţi şi condamnaţi. nu de vreo instanţă transcendentă - deşi nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură - ci de oameni, judecători şi călăi de circumstanţă sau în joacă, uneori grotesc, de cele mai multe ori tragic.

iar sentinţa se împlineşte, nu direct, ci subtil, în conştiinţă: nimănui nu-i place să se analizeze mai profund şi, la urma urmei, conştiinţa nimănui nu-i fără pată. (p.177) iar doi dintre cei judecaţi se sinucid, al treilea se ratează. dreptatea poate fi mai îngrozitoare în frumuseţea ai decât crima. (p.168)

iar scriitorului elveţian friedrich dürrenmatt îi pasă de dreptate.

două nuvele din acest volum - judecătorul şi călăul, pana de automobil şi făgăduiala - sunt de fapt poliţiste. şi geniale. ultimele două retipărite la humanitas, în cartea de pe noptieră.

friedrich dürrenmatt (foto), judecătorul şi călăul, editura pentru literatura universală, bucureşti, 1968, traducere de mara giurgiuca, radu lupan şi petronela negoşanu, 355 p. coperta de iacob dezideriu

o altă povestire aici.

amy's view

am fost duminică, după multă vreme, la o piesă de teatru: cum gândeşte amy de david hare. un dramaturg englez, ce şi-a scris piesa prin 1997.

au fost două premiere pentru mine: prima piesă la teatrul mic, prima piesă de cătălina buzoianu. piesa a fost despre eterna opoziţie dintre vechi şi nou, artă şi televiziune, cultură şi bani etc. subiect de altfel deloc nemaipomenit, depăşit, aş spune, noroc cu jocul actoricesc care a compensat: valeria seciu, simona popescu şi tatiana iekel. prima a jucat pe actriţa esme, care încarnează salvarea prin teatru.

mi-a plăcut o replică: cinematograful violent (i'll kill you, mother fucker!) a uitat să vorbească despre dispariţia oamenilor, despre dragoste, despre suferinţă. a uitat teatrul. şi eu îl uitasem pentru o vreme...

acum

nu mai ştim exact ce-i teama de Dumnezeu, nu ne mai pasă de dreptate, de atotputernicul Destin din simfonia a cincea. locul lor l-au luat accidentele de circulaţie, digurile care se prăbuşesc din cauza greşelilor de contrucţie, exploziile uzinelor unde se fabrică bomba atomică, explozii cauzate de neglijenţa vreunui tehnician, de vreun generator prost reglat. goana noastră precipitată şi comercializată este pândită doar de teama unei defecţiuni mecanice, ne aducem aminte de Destin numai când vedem micile pietre de mormânt ce ne amintesc de victimele anterioare. în lumea noastră modernă au mai rămas doar câteva povestiri de scris, în care omenia mai poate fi surprinsă pe faţa unui om obişnuit, în care o supărare neînsemnată ajunge în mod întâmplător să capete o semnificaţie universală şi în care judecata, dreptatea şi chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui tânăr beţiv. (friedrich dürrenmatt, pana de automobil, 1956, trad. radu lupan)

bobârniceala slutei

despre volumul anterior aici)
continui citirea cărţii celor o mie şi una de nopţi în ediţia românească de la minerva, bpt.

povestea aceasta este cea mai lungă, cam o optime din carte. nu e mare lucru de ea, despre o luptă între două regate, unul musulman şi unul ghiaur, unde evident, cel rău e cel ghiaur. lupta a pornit din cauza unei vrăjitoare slute care ce credeţi că-mi făcea?:

o trăgea inima către palat, dată fiind mulţimea tare mare de robi ce se aflau acolo, atât băieţi cât şi fete; întrucât ea îi năsâlnicea pe robii flăcăi s-o bobârnicească, şi îi plăcea la rându-i să le bobârnicească şi ea pe tinerele roabe fete; şi le punea mai presus de orice târnositul cu acele copile şi mâglişitul lerului la rourat pe lângă sine. şi era amarnic de iscusită la meşteşugul mâglişitului; şi se pricepea ca o gulă să le vârcolicească hămişlişurile şi să le ţumburească bumburii; şi, ca să le facă să răzbească la părbuşirea din urmă, le sămălţuia veşcele cu şofran străcurat: fapt ce la prăvălea pierite de istov (p.250-251, vol. 3)

ei bine, în cadrul acestei poveşti mai apar câteva, dintre care mi-a plăcut

povestea frumosului asiz
frumosul asiz, logodit cu vara sa, se îndrăgosteşte de o străină. care, la fiecare întâlnire amoroasă, îi întinde capcane neaşteptate bazate pe slăbiciunile fireşti (foame, somn) şi-l tot amână cu mesaje codate. cea care-l întăreşte este logodnica lui aziza care, din dragoste, îl învaţă să dezlege codul. dar de necaz, azizei îi plezneşte ficatul şi moare, iar el rămâne cu celalaltă, care nu face decât să se joace cu el.

voiam să scriu că mi se pare una din poveştile ce nu par spuse de-o femeie (şeherezada) dar scriind mă răzgândesc şi spun că tocmai, pare scrisă de-o femeie.

cu-amarnic dor de tine eu inima-mi umplui,
ci tu cu nepăsare mă frângi şi mă striveşti,
veghindu-te, de tine mi-s ochii nesătui,
dar tu, dormind, cu visul spre alte zări porneşti (p.119, vol. 3bis)

fiecare zi ne-o trăim pentru un ideal adesea de rahat şi ne cheltuim căzând pradă nevoilor primare. şi tot aşa, uităm de idealul de lângă noi, poate nici nu-l mai vedem, orbi.
nu mai zic ce va păţi asiz, că va fi violat şi jugănit, pentru mine e importantă morala expusă dinainte.

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 3 (povestea sultanului omar al-neman), ed. minerva, bpt, 1981, trad. haralambie grămescu, 299 p

şi

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 3 bis (povestea sultanului omar al-neman), ed. minerva, bpt, 1981, trad. haralambie grămescu, 267 p

fetişul mâinii

fetişul meu - nu doar erotic - este mâna. cântăresc oamenii după mâinile pe care le au. cât de îngrijite sunt, cât de fine, lungi sau boante, dibace sau inabile, vedete sau ruşinoase, jegoase sau curate, negre sau străvezii, lucioase sau descoamate... etc. sunt pentru mine un întreg univers. mi se pare că recunosc în mâinile unora mâinile altora, sunt fascinat de gesturile manuale. ador mâinile de pictori şi de poeţi (da, există aşa ceva!), de dirijori şi de balerine, de felul cum ţin unele femei pixul, cum se machiază, cum se încalţă, cum îşi trag rochia sau cum moşmondesc prin poşete. cum compostează biletele, cum apucă. îmi plac şi mâinile osoase de bătrâni, înţepenite, diforme şi sfrijite, dar care ar putea spune istorii întregi.

cele mai senzuale mişcări mi se par ale mâinii, atingeri, alinturi, mângâieri, apuceli, ciupeli, plesneli, zgârieli. ador cineaştii care pun camera pe mâinile actorilor, pictorii şi sculptorii care surprind gesturi, dansatorii care-şi dansează mâinile.

e universul meu secret şi accesibil tuturora.

şi când am descoperit în jurnalul lui julien green că s-a îndrăgostit în autobuz de două mâini care se ţineau de bară (una de fată, alta de băiat), am ştiut că ştie ce vorbeşte.

la poeticile cotidianului

azi, pe la 19:30, în club a, am fost invitat de către răzvan ţupa ca împreună cu 2 "a" (andrei ruse şi adrian ciubotaru) să facem poeticile cotidianului, pe tema twitter -literatura. habar n-am ce-o să se întâmple acolo, dar mă duc. :)

seară literară germano-română

vineri, 6 noiembrie, ora 18.00, la galeria dalles va avea loc o seară literară germano- română, sub titlul „decembrie, din nou”. invitaţii sunt scriitorii: susanne schädlich, ulrich peltzer şi györgy dalos, din germania, mircea dinescu şi adela greceanu, din românia.

prima parte a serii - dezbatere pe tema căderii zidului berlinului şi a revolutiei din decembrie ´89.
a doua parte a serii - lectura publică din cărţile celor cinci scriitori. textele vor fi traduse atât în română, cât şi germană iar discuţiile vor beneficia de traducere simultană.

link pe imagine.

să fim cu toţii eretici

cum spuneam şi la prima carte, după ce o închizi, nu ştii ce-ai citit. pentru că vasile ernu este un tip extrem de inteligent: ştie că nu face literatură, aşa că preferă să citeze din bulgakov, cehov şi ahmatova; ştie că nu face eseistică - nu are bibliografie. însă mai ştie că are ceva de spus, perspective pe care trebuie să le aştearnă cumva. perspective ce deschid discuţii fertile, ce lămuresc îndoieli.

aşa că foloseşte trucuri: trucurile gândirilor "parşive" le folosesc doar pentru a răsturna anumite idei standardizate, pentru a face un efort de a gândi în contrasens, ceea ce te ajută să înţelegi clişeele şi ideile fixe primite de-a gata. (p.135)

iată idei. câteva:

- comunismul folosea teroarea cuvântului, capitalismul foloseşte teroarea banului;

- gradul de fericire (personală) era mai mare în comunism decât este acum în capitalism;

- ceauşescu n-a existat, a fost doar o proiecţie a întregului popor - de care suntem cu toţii responsabili

- dracula lui bram stoker este o imagine metaforică foarte bună a percepţiei occidentului faţă de periferie (noi, esticii, suntem vampirii pe care vor să-i civilizeze, să le mai bage un ţăruş în inimă);

- literatura este considerată una mare numai dacă e sprijinită de forţa militară/politică;

- cel mai mare duşman al credinţei este împrumutul bancar;

- postmodernismul a pierdut nu doar trecutul, ci şi viitorul: fiecare nouă generaţie de unealtă/om are impresia că omul încpe şi se termină cu ea.(p.241)

- terorismul este important nu pentru occident, ci pentru cultura care l-a născut;

- gulagul a devenit o farsă care ia forma unui glamour gulag;

- cu cât indivizii sunt mai curajoşi, cu atât sistemul represiv devine mai flexibil şi încearcă să-şi găsească raporturi de putere (p.113)

- în gulag, unde relaţiile umane nu mai au nimic politic, numai poezia reumanizează, recreînd minimele relaţii politice (vasile ernu înţelege aici politicul ca act de salvare - de discutat)

- istoria este un instrument, nu un adevăr: cine deţine Puterea are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, de-a legitima noi funcţii unor oameni sau ale unor corpuri. fortificările morale apar întotdeauna post-factum. (p.171)

pentru mine, cel mai fain lucru este soluţia pe care o propune ernu împotriva societăţii alienante de azi: să fii eretic, să te plasezi cât mai departe de centrele de putere actuale, cât mai periferic, iar ca să nu te întinezi, trebuie să nu vorbeşti limba Cezarului şi să nu stai la masă cu el. (p.221) singurii oameni liberi sunt azi contrabandiştii şi escrocii (p.169) :)

în sfârşit, ceva nou în lumea noastră editorială de azi. fiecare epistolă (căci aceasta e forma cărţii) poate sta la începutul unei dezbateri.

ps: uitasem să scriu de ironia ce răzbate prin fiecare filă chiar şi când crezi că vorbeşte serios. lucru neobişnuit la noi, românii, care suntem fie patetici, fie miştocari...

vasile ernu, ultimii eretici ai imperiului, editura polirom, iaşi, 2009, 310 pagini

coperta de laurenţiu midvichi

cum a fost la lecturi urbane

sunt un cititor comun în mijloacele de transport în comun, aşa că lectura pentru mine nu e o noutate.

aseară însă, noutatea a fost numărul mare de participanţi pe care i-am întâlnit cu cărţi în mână în metrou. în numele unei acţiuni, lecturi urbane, organizată de civika.ro (adrian ciubotaru şi dan dumitrescu, organizatori).

iar excelentă a fost ideea împărţirii de cărţi călătorilor ne-cititori, cu alte cuvinte transformarea unui mediu plictisitor şi înstrăinător într-unul interesant şi colectiv. în lumea noastră grăbită şi agitată, oamenii au putut câştiga timp. şi o lume în plus, a cărţii.

excepţional este cum câţiva oameni inimoşi s-au gândit la asta. să facă misionarism livresc. de aseară, nu m-am mai simţit singur.

a mai scris chinezu aici.
fotografia cu mine e din evenimentul zilei :)

punct. şi de la capăt

recent, pe un blog, am găsit un citat din haruki murakami (kafka la malul mării), despre androginii primordiali, care autorului pesemne că i-a plăcut mult. de fapt, citatul e din banchetul de platon.

aseară, am citit un text absurd scris de un tânăr. care nu-l citise nici pe kafka, nici pe ionesco, nici pe beckett.

evident, e super entuziasmul tineretului pentru chestiile geniale, dar oare, din neştiinţă, nu greşesc, repetându-le?

mi-aduc aminte de un text de începuturi al lui mircea eliade, despre un autor care se prezintă la un redactor cu câteva texte iar acesta, după ce le citeşte, îi spune că textele sunt geniale, dar ele sunt madame bovary, cei trei muşchetari etc. şi au mai fost scrise deja de alţii.

oare, paradoxal, în epoca internetului/comunicării/gugălului, suntem "condamnaţi" să ne izolăm în lumea noastră prezentă şi condamnaţi să repetăm ceea ce alţii au făcut înaintea noastră, poate mult mai bine?

şi nu înţeleg oamenii care scriu proză psihologică şi nu l-au citit pe proust, care scriu poză absurdă şi nu l-au citit pe beckett, care scriu proză erotică şi nu l-au citit pe apollinaire, care scriu povestiri şi nu l-au citit pe cehov.

avantajele gripei porcine la români

poza de aici.

lecturi urbane

lecturi urbane este un proiect de implicare civică iniţiat de civika.ro ce are scopul de-a promova lectura în locurile publice şi în mijloacele de transport în comun.

prima ediţie lecturi urbane va avea loc azi, 3 noiembrie 2009, ora 19:00.
ne vom întâlni la staţia de metrou aviatorilor, iar prima ruta va fi aviatorilor – tineretului – pipera.

lecturi urbane va fi organizat în bucuresti o dată la două săptămâni, iar durata evenimentului (în mod estimativ) va fi de 1h şi 30 minute.

s-au adunat multe cărţi pe care au fost lipite stickere şi care vor fi împărţite în metrou. cei care doresc să aducă cărţi pentru a fi împărţite în metrou, pot veni cu ele în ziua evenimentului.

a fost obţinută aprobarea de la metrorex pentru a filma/fotografia, iar confirmările din partea unor jurnalişti şi persoane publice sunt aproape definitivate.

banalitatea pe blog

aceasta este o banalitate.

puţină politică - cetăţean şi preşedinte

după fib

la final, chiar vreau să fac abstracţie de faptul că seara de ieri, din cauza conţinutului cărţilor citite, a fost tristă şi deloc dinamică - s-a discutat despre teroarea istoriei asupra scriitorului.
pentru a rezuma un eveniment unic la noi, cel puţin:

1. în condiţii de criză, când toată lumea se aoleşte ca să nu facă nimic, trei oameni - oana boca, bogdan stănescu şi vasile ernu (ultimul nu mai lucrează la polirom) - au continuat proiectul de anul trecut, şi numai cei ce au organizat un eveniment ştiu cât e de greu. (să ne mai punem şi în locul lor...)

2. au fost abandonate "şuetele" de anul trecut şi s-a trecut la lecturi publice din partea autorilor. mi-ar fi plăcut totuşi să ascult fragmente mult mai lungi în limbile originale...

3. nu mai ţin minte cum a fost anul trecut, dar mi s-a părut interesantă ideea introducerii şi a altor evenimente artistice româneşti (teatru, cinema, concert), deşi spectatorii au fost puţini...

4. a crescut interactivitatea, cel puţin în prima seară întrebările au fost dintre cele mai bune; anul trecut intervenţiile au fost aproape inexistente. semn că şi publicul s-a mai educat puţin în comportament.

5. aşa zisele gazde de la cele trei reviste culturale - suplimentul de cultură, dilemateca şi observator cultural - au venit degeaba, ba unele au fost chiar enervante (ieri, de pildă, carmen muşat s-a simţit şi ea la un moment dat scriitoare şi a vrut să răspundă la o întrebare :))...

eu le mulţumesc celor trei organizatori că mi-au oferit trei seri faine, îi felicit şi aştept o ediţie mult mai bună la anul!

alte opinii mai critice decât ale mele, la pantacruel aici, la costi aici, la gabi aici, pe metropotam aici.

poza e de pe metropotam.

filb, ziua doi

această a doua seară a fost mai faină nu pentru că am câştigat o carte (foxtrot xx) pentru o-ntrebare, ci pentru că cele 3 puncte minus de ieri au fost neutralizate. şi pentru că s-a ridicat în mine sentimentul naţional, ascultând texte mult mai bune la autorii români, ce au stârnit mult mai multă admiraţie dina partea spectatorilor:

matei florian a citit peltic memoriile unui pitic peltic de poveste. radu pavel gheo a citit o povestire despre vizionările tv de filme porno la ţară. iar răzvan petrescu un text nostalgic despre bunici. toate textele mi-au adâncit hotărârea de a citi mai multă proză scurtă. românească.
mi-a mai plăcut lectura expresivă a traducătorului bulgar în română stylian deyanov din cartea lui alek popov.
iar filmul duios constantin şi elena a încheiat seara.

per ansamblu, a fost şi mai ok seara, deşi întrebările din public au fost mai puţine. felicitări organizatorilor!

puncte minus:
organizatorii nu i-au spus simonei sora că publicul vine la astfel de evenimente să vadă, să asculte şi să întrebe scriitorii, nu să asculte elucubraţii fastidioase de teorie literară şi descoperiri livreşti de pe bloguri (culmea!) sud-americane. întru disperarea tuturor.

gabi macovei a twitterit din nou aici (pe #hashtagul #filb).

cum a fost la filb

ziua întâi a fost mişto.

m-aşteptam la lume mai multă, dar a fost destulă. evident, atracţia serii au fost cei doi scriitori străini:

zahar prilepin a citit foarte fain, cu patos. a avut o prezenţă impresionantă - solid, cu un parpalac de piele, ras în cap, ziceai că vine de pe o scenă rock, nu din rusia şi cecenia... despre romanul din care a citit - netradus în românia - sankya, editorul alexander ivanov a zis că ar cultiva speranţa, printre revoluţie şi război, dar din micul fragment citit - şi bine scris - nu s-a văzut. a, şi păcat că nu ştie engleză.

josé luís peixoto a fost o prezenţă foarte plăcută a discutat despre pessoa, despre persoana cititorului, despre jurnalism, iar la sfârşit, la autografe, a stat cu fiecare în parte la o scurtă discuţie şi a pupat toate fetele. pe lângă un scriitor bun, a ieşit la iveală un foarte bun relaţionist! eu, de pildă, am aflat că viziunea sumbră din nici o privire a trecut după nouă ani :)

pentru mine a fost interesant fragmentul citit de vasile ernu din noua lui carte. la fel fragmentul lui radu aldulescu, despre o femeie emigrantă ce trece graniţa. nu mi-au plăcut mini-povestirile lui iaru (la care lumea a râs).

au fost întrebări mai mult din partea publicului - unele bune - şi răspunsuri la fel. n-au fost timpi morţi, lucrurile au părut fireşti.

în general, ideea lecturilor (până la urmă, e un festival de literatură) mi s-a părut foarte bună - în locul discuţiilor sterile şi banale de anul trecut. la fel, reprezentaţia teatrală.

şi ca să scriu şi de puncte minus:
1. nu s-au dat (sau cel puţin eu n-am aflat) cărţile promise drept premiu pentru întrebările cele mai bune (eu n-am pus întrebări).
2. cockteilul de final anunţat a însemnat pentru participanţi de fapt nişte covrigi tari :(. dar înţelegem. e criză.
3. tema anunţată - new ways for the old literature - n-a avut nici o treabă cu discuţiile, sau a fost ceva prea subtil...

dar pe ansamblu, a fost un eveniment livresc excelent!

ionuca a scris aici, jane aici, gabi macovei a twitterit aici (pe #hashtagul #filb).

azi începe filb

îi voi vedea azi pe josé luís peixoto, zahar prilepin. îi voi revedea pe radu aldulescu, vasile ernu si pe florin iaru. având în vedere că vor fi multe lecturi din cărţi, sper să fie mai bine decât anul trecut. :)

pe când şi pe la noi ceva de gen?

mal costumbre

până pe la 18 de ani, nu m-apucam de citirea altei cărţi până n-o terminam pe cea în curs. apoi nu ştiu unde am citit şi despre cine că citea mai multe cărţi odată. aşa că citit şi făcut.

dar acum am vreo cinci cărţi "grele" - începute şi neterminate. ba chiar sunt ispitit să încep altele... şi mi-e teamă că nu le voi termina niciodată. îmi tot zic că de-abia după ce o voi termina pe cea în curs, mă voi reapuca de alta. dar timpul trece, cheful, şi el...

hm. şi voi faceţi la fel?

în doamna grasă, despre literatura pentru copii

am scris nu demult în revista studenţilor la litere, doamna grasă, despre literatura pentru copii, aici:

prima mea carte pentru copii a fost una teribil de groasă: basmele românilor a lui ispirescu. evident, nu ştiam să citesc, aşa că mâzgăleam ilustraţiile şi marginile albe ale paginilor. Le adnotam. nu erau cărţi „interactive” pe-atunci, aşa că-i parazitam postmodern pe clasici.
când am început să citesc, am prins drag de cărţile mari, cu planşe ilustrate color. nu conta, ce-i drept, scrisul; înţelegeam din ilustraţii. dar însemna că citeam. apoi au urmat benzile desenate, pifurile, rahanele şi unele cărţi nemţeşti, cu indieni şi cowboy.

evident, nu erau uitate volumele de buzunar cu poveşti nemuritoare citite-recitite-ferfeniţite, apoi un roman mărgica albastră, de o scriitoare poloneză, maria kruger, tare mă supăram de fiecare dată când mărgica albastră – simbol al planetei? – după ce ţinută în plamă pe tot parcursul romanului, făcea minuni de mai mare dragul, se topea pe ultimele pagini ca un bob de rouă...

acum ofertele livreşti pentru copii sunt impresionante, la concurenţă cu jocurile video şi internet. ţi-ţi trebuie o mulţime de strategii şi jocuri (şi bani) să-i mai convingi pe cei mici să citească mai mult de zece minute. şi dacă m-ar întreba cineva, da, aş începe cu literatura, pe care n-o înveţi niciunde, nici măcar la şcoală. cunoştinţe ţi se toarnă, slavă domnului, dar nu te învaţă nimeni să te gândeşti de ce spânul îl uzurpă pe harap alb, de ce se aliază acesta din urmă cu ochilă, de ce tiranicul împărat era tocmai roşu şi ce sunt de fapt banii din punguţa cocoşului... evident, toate sunt potriveli. sau nu.

mega-uau! saramago, marquez şi faulkner la un loc!

poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.(p.159)

aşa spune unei femei un cufăr vorbitor, în cartea scriitorului portughez josé luís peixoto, de 26 de ani când a scris-o. despre o lume în care cuvintele nu sunt cuvinte, în care frazele curg pe făgaşul firesc al frazelor, fără să dea peste bolovani. despre o lume mitică. în care fiecare personaj e dus de destin, fără voie şi fără cuvinte. în care raţiune nu există, iar dacă există, e inversă.

nu Dumnezeu conduce lumea, ci diavolul; nu natura e supusă omului, ci omul se supune naturii; nu copiii se supun adulţilor, ci adulţii se supun copiilor; nu pietre sunt pe drum, ci stele, iar drumul e aura de întuneric din jurul lor; clipa nu e trecătoare, ci eternă; omul nu caută certitudinea profunzimii pe care n-o găseşte niciodată, ci certitudinea contingentului - iar toate acestea alcătuiesc, sub peniţa tăcută a autorului, o lume perfect coerentă.

soţia mea. m-a privit într-o zi în faţă. în seara aceea, acum un an şi ceva, l-am făcut pe fiul nostru şi am crezut că aşa îşi găseau oamenii perechea. venea cineva, de nicăieri, fără motiv să vină sau cu un motiv care nu era de înţeles, şi se oferea altei persoane, iar acelei persoane i se părea totul firesc, căci aşa făceau toţi oamenii ca să-şi găsească pe cineva, şi acela era momentul însemnat în care amândoi se dăruiau unul altuia pe viaţă, căci, începând cu acel moment însemnat, toată viaţa avea să fie aşa, firească, inexplicabilă şi grandioasă. ca n-am ştiut e că ceea ce într-o clipă înseamnă lumea întreagă, ei bine, nu va fi lumea întreagă pentru totdeauna. înainte să mă însor, oamenii de pe stradă o strigau târfă. hei, ce mai faci, târfă? o strigau curvă. ce mai face curva? după ce m-am însurat, au încetat să o mai strige târfă sau curvă. ce mai face soţia ta? şi se gândeau târfa, curva. ne-am căsătorit şi nevasta mea n-a mai plecat niciodată de pe munte. nu-i cunosc zâmbetul, mi l-am închipuit de atâtea ori şi de atât de mult timp mi-am pierdut speranţa să-l mai văd. nu-i cunosc atingerea mâinilor, poate e moale, poate e aspră, dar mi-am închipuit-o de atâtea ori! nu-i cunosc bucurie, oricât ar fi de ascunsă, de scurtă, şi de-atâta timp mi-am pierdut speranţa s-o mai văd. (p. 99-100)

un sat. câteva personaje, două generaţii. un păstor, un hangiu, o bucătăreasă, un tâmplar. doi siamezi, o prostituată oarbă, un uriaş, un bătrân, copii. şi universul în jurul lor şi în ei. gânduri şi fapte, câteva priviri. deloc vorbe...
nici o privire. de fapt privirea lui peixoto asupra lumii. ce nu ne va aparţine niciodată. dar pe care murim de curiozitate să o privim.

am retrăit admiraţia din '98-'99 când l-am descoperit pe saramago. norocoasă portugalia: după saramago, apare firesc, iată, josé luís peixoto. vine miercuri la festivalul internaţional de literatură.

josé luís peixoto (foto), nici o privire, editura polirom, iaşi, 2009, traducere de clarisa lima, 259 p
coperta de carmen parii

ps:
- traducerea clarisei lima mi s-a părut foarte bună
- coperta mi se pare super naşpa (dacă n-auzeam de autor, nu cumpăram cartea)
- altă opinie despre autor, aici
- blogul lui josé luís peixoto, aici.

copilăriei în comunism, cu simpatie

un roman excelent pentru adolescenţii viitorului care nu au prins cozile ceauşismului. care pot vedea/simţi ceea ce se petrecea atunci, cu ochi/simţuri de copil.

pentru mine, romanul nu mi-a spus prea multe, nu a fost mai mult decât un remember a copilăriei mele, de care am cam uitat. şi nu pot să nu admir propoziţiile scurte, simplitatea cu care e scris romanul, mai rar azi pe la noi.

în fine, să spun ce mi-a plăcut mai mult: o imagine a unei mulţimi de mâini (din românia, dar poate fi de oriunde) care cu bani în ele, vrea să cumpere nişte amărâte de tacâmuri:

în jurul decupăturii, zeci de mâini ţinând strâns banii de hârtie se agitau haotic ca şi cum cei cărora le aparţineau erau gata să se înece. erau fel de fel de mâini înnebunite: mâini fine, cu degete lungi, osoase, mă gândeam că sunt de profesori, mâini groase cu cârnaţi în loc de degete, pumni micuţi de femei şi pumni groşi, munciţi, ca ai lui nea marin. mâinile lungi şi subţiri erau cele mai calme. ţineau banii întinşi către cer căutând parcă o gură de aer de respirat. mâinile groase cu cârnăciori erau cele mai înverşunate. dominau marea de mâini şi păreau că muşcă aerul şi-l biciuiesc cu hârtiile ţinute strâns în pumn. (p.169)

mi-au mai plăcut încercările literar-poetice ale profesorului georgescu, descrise cu multă ironie ascunsă - exemple flaubertiene de kitsch literar.

cam atât. din păcate, nu pot încadra romanul în vreuna dintre cele două categorii ale blogului meu în care s-ar situa - nici de citit pe budă, nici carte excelentă.

dragoş voicu, coada, editura cartea românească, bucureşti, 2009, 174 p

coperta, cu autor neprecizat (deşi cu imagine de goya), nu mi se pare inspirată.

dare de seamă

o lansare
miercuri am fost la lansarea ultimei cărţi a lui vasile ernu, ultimii eretici ai imperiului. lume multă, cum nu mă aşteptam. pentru o lansare a fost ok. nu şi pentru un eveniment cultural. invitaţii, în fară de sorin antohi - cu un discurs inadecvat unei lansări - au bătut câmpii. mai bine citeau ceva din carte. pentru mine a fost un bun prilej de socializare.

o lectură publică
joi am fost la lectura publică a lui adrian schiop din ultima carte care va apărea curând, zero grade kelvin. n-am prins de la început, dar parcă nu mi-a plăcut schiţarea fugară a fiecărui personaj, despre care, până să-ţi faci o idee, era lăsat pentru altul. şi mult mai multă (homo)sexualitate decât în pe bune/pe invers.

un festival de literatură
săptămâna viitoare, de miercuri până vineri, de la 18:00, începe festivalul internaţional de literatură la clubul ţăranului. cu lecturi publice, dezbateri (?) şi concerte. m-aştept la o ediţie mai bună decât cea de anul trecut, chiar dacă e criză. (despre ediţia trecută am scris aici, aici şi aici.)
pentru detalii despre ediţia de faţă, link pe imaginea de mai jos.

colette, patapievici şi noi, barbarii

am descoperit aici un articol de-al lui horia-roman patapievici, via cinesseur, din idei în dialog (libertate). îmi place patapievici, mi-au plăcut cărţile lui, însă de la omul recent încoace, nu-mi place că se repetă. orice opinie culturală e analizată sub ochelarii de cal ai antitezelor lumea veche/bună - lumea nouă/rea.
în cazul de faţă, mi-ar fi plăcut ca autorul să se fi oprit la interpretarea cărţii colettei, chéri. sau la impresiile asupra filmului lui frears. dar nu.

bazându-se pe părerea actriţei michelle pfeiffer despre roman - care e actriţă, şi nu intelectuală rafinată - patapievici o ia drept exponentă a unei ideologii progresiste, a "omului mediu cultivat de azi". astfel, el ajunge la aceeaşi concluzie ca în omul recent şi ca într-un alt articol comentat de mine aici, că omul contemporan tehnicist / progresist / superficial / spectacular a decăzut din acea profunzime metafizică caracteristică secolelor trecute. iar în încheiere, ia un exemplu din cartea lui baricco - comentată şi ea tot aici - calchiind afirmaţia acestuia astfel: "acolo unde înainte se căuta un răspuns, acum nici măcar nu mai există întrebarea".

cum spuneam, aş fi citit cu plăcere părerea lui patapievici despre filmul lui frears şi despre romanul colettei. dar nu, patapievici, ca un vechi filozof obsedat de conceptele sale, îşi plasează impresiile în teoria sa obstinantă. astfel, mi se pare o eroare exemplul michellei pfieffer ca exponentă a omului cultivat. chiar dacă afirmă că n-a înţeles personajul lea, ea a trebuit să-l interpreteze conform viziunii regizorale, nu conform viziunii ei. de asemenea, personajele cărţii colettei nu mi s-au părut foarte profunde, măcinate, cum spune patapievici, de eşecuri metafizice, ci personaje dramatice, din cauza/datorită dragostei venite fără veste şi fără voia lor. colette face psihologie, dar totuşi nu e proust, nici măcar paul bourget.

cât priveşte cartea lui baricco, patapievici a neglijat soluţia scriitorului italian: în barbarie, trebuie nu să opunem lucrurile vechi la care ţinem (noţiuni "tari" ca suflet, profunzime etc.), ci să le integrăm. frears o face, ecranizând romanul.
cu modestie, şi eu o fac, scriind acestea pe blog.