politica ca isterie

am scris un scurt comentariu politic, despre comportamentul isteric cetăţenesc - link pe imagine.

urletele lui friedrich nietzsche

începând cu 1897 și până la moartea sa, în 1900, filozoful friedrich nietzsche este îngrijit de sora sa, la weimar. ziua este obiect de pelerinaj, însă noaptea, nebunia se transformă în urlete.

Noaptea răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la Vila Silberblick și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunetele prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le slobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere“. Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“.*

dacă nebunia lui era doar o mască - așa cum credeau unii dintre prietenii săi - ce însemnau oare acele urlete? să fi fost acea disperare, de care era cuprins și ivan ilici a lui tolstoi?

 

*Joachim Köhler, Friedrich Nietzsche și Cosima Wagner, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, pag.21

intelectualul - mămăliga care trebuie să fierbă

emil cioran

singurătate și destin

publicistică (1931-1944)

ed. humanitas, bucurești, 1991

ediție de marin diaconu

în antologia din 1991 de la humanitas, găsesc un articol, intelectualul român, publicat în ziarul mișcarea, când emil cioran avea 20 de ani.

intelectualul cioranian, ca un falus
cu o furie tipic juvenilă, intelectualul cioran militează pentru tărie și masculinitate, văzând parcă în intelectual un falus veșnic erect, într-un perpetuu priapism, ceea ce-i conferă un tragism foarte dureros.

Ceea ce trebuie să caracterizeze pe intelectual este teama de echilibru, teama de liniște, frica de a intra în forme, în cadre insurmontabile, care alcătuiesc o moarte timpurie. (p.13)

bubele intelectualului român, după cioran
tot scărmănând după racilele intelectualului român, cioran ajunge la câteva bube, pe care le recunoaștem, din păcate, supurând și astăzi. iată-le:

1. intelectualul român nu are un stil interior propriu - el preferă să fie o colecție de citate ale altora;
2. corolar: intelectualului îi lipsește un zvâc lăuntric, un dinamism care să ducă la creație - preferând să expună ideile altora (ceea ce fac și eu aici, de altfel :)))
3. nu are curajul indignării, în numele unor preocupări adânci și sincere - ci preferă o monotonie burgheză și prudentă.
4. nu cugetă îndeajuns: Meditațiunea personală este semn de neliniște interioară, iar această neliniște este izvorul și mobilul creației. (p.16) Mulțumindu-se cu o prindere imediată a realului, intelectualul român părăsește analiza și aprofundarea. Aproape nimeni nu urmărește până în ultimele elemente un lucru. (pp.16-17)

de ce o avem mică 

avem o cultură mică pentru că nu vom crea profund și original - zice cioran. ceea ce facem de ceva vreme este să împrumutăm elementele culturilor altor țări - acestea deja intrate în decadență. iar etosul nostru tradițional, din păcate e incapabil să mobilizeze intelectualii.

Nu găsește nimeni caracteristic că noi nu putem crea nimic original și profund în metafizică și muzică, domenii care ilustrează mai viu și mai concludent etosul unei națiuni și stilul ei lăuntric? (p.17)

comentarii 

contaminat, desigur, de la nietzsche, tânărul cioran urlă tinerește după acea energie creatoare care e esența omului. mânjit de teoria formelor fără fond, mai urlă și după original și profund. desigur că nu avea să știe succesul lui george enescu, nu doar în ceea ce privește muzica de inspirație folclorică, dar mai ales în cea extrem de modernă; nu avea să știe nici de brâncuși care va porni de la hobița în parisul modern al formelor universale. 

însă ceea ce-i concedem tânărului cioran sunt ideile legate de intelectualul ca individ - neaprofundarea și superficialitatea. eu personal am cunoscut profesori eminenți vârâți în putoarea teoriilor conspiraționiste sau a celor oculte de tip carlos castaneda. scriitori sau profesori universitari care n-au intrat în ultimii 10 ani într-o galeri de artă, darminte să mai audă de fractali sau de artă fractalică sau de personalități ca isidore isou, de pildă (apropo, de origine română).

nici cu revolta nu stăm mai bine. nici nu-i punem fitil în piața independenței, nici n-o explodăm în mari opere sublimate. ne copleșește lașitatea și lenea, plângându-ne de milă pe la colțuri (sau pe facebook), mușcând vreun tovarăș de cur și așteptând din ceruri vreo leafă sau vreo slujbă, pe la vreun minister.  

pornind de la o poză - despre maturitate, copilărie şi sensul vieţii

când am găsit fotografia aceasta, am râs de grimasa micuţului şi atât. însă, pornind de aici, nu mi-am putut (ab)ţine gândurile să nu fugă departe, într-un mic exerciţiu de gândire. aşadar:

tatăl copilului doarme. probabil că e fericit că a scăpat de gura nevesti-si care l-a pus să aibă grijă de copil. în viaţă, se simte liniştit - faţă de natură, şi-a făcut datoria biologică de a-şi perpetua darwinic specia. social, e socotit un om serios, cu familie şi cu copil. societatea va profita de-acum înainte de faptul că va face niscaiva compromisturi pentru a-şi creşte. mici pupincurisme, câteva abţineri, avânt zero în a-şi suţine ideile sau idealurile - copilul va deveni cel mai important şi nu se va pune în primejdie să-l lase singur. ce mai vedem? cum omul nostru se bucură de-o oarecare siguranţă, progenitura îi şade liniştit, alături. omul nostru nu pare copleşit de nelinişti metafizice. e un cetăţean matur, sigur pe sine, pe care societatea umană se poate baza.

copilul nu doarme. e chiar treaz. un surâs ciudat poartă pe buze. poate chiar unul răutăcios. pare pus pe şotii - nu ştim dacă urmează să-şi trezească tatăl printr-un urlet sau dacă e pur şi simplu bucuros că şade lângă. ştim dacă pregăteşte vreo surpriză - vreo regurgitare, vreo vomă bruscă pe chipul tatălui sau vreun scrânjel în pamperşi. dacă tatăl nu-l ţine cu braţul, se poate şi întoarce şi cădea din pat - o sinucidere infantilă, putem spune cu cinism. sau nimic din toate astea.

avem, iată, două situaţii - în prima, un om matur, liniştit şi împăcat cu sine şi - de ce nu? - cu ceilalţi. destul de puţine şanse să ne imaginăm chipul acestui om cuprins de revoltă împotriva societăţii crude şi nedrepte - ci mai mult ni-l vom imagina luptând pentru familie - familia, acest univers mic pe care va trebui să-l ţină sub ocrotire. în care va trebui să se realizeze dacă n-a făcut-o pân-acum.

a doua situaţie - un copil fără discernământ, vesel şi pus pe şotii. un neastâmpăr - poate sardonic - i se citeşte pe faţă şi ştim că va lua de la capăt experienţale tatălui său sau mamei sale, pentru a ajunge (sau nu) la fel ca ei. vedem însă o energie care la tată s-a dus, o energie pe care acum o pune în zâmbet, energie pe care va trebui - cumva - s-o cheltuiască. va fi un rebel? un mic nonconformist? un comic? încotro i se vor îndruma energiile copilăriei şi tinereţii sale? ce va face societatea şi părinţii din el? un conformist ca tatăl lui? un om de bază al societăţii? va fi poate, un creator? un erou? un einstein? un victor ponta?

ce este asta? sau ce înseamnă asta?

m-am chinuit să înțeleg cunoscuta afirmație a lui susan sontag cu care își încheie cel mai cunoscut eseu al ei, împotriva interpretării. afirmația sună așa:

În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.

în paragraful anterior, criticul american recheamă simțurile noastre, pe care ni le-am tocit prin cantitatea lucrurilor cu care le bombardăm zilnic - ascultăm decibelic, ne uităm fără să privim, luăm contact fără să atingem. parcă nu mai avem puterea să simțim ca înainte, și, dacă luăm ca exemplu văzul, nu mai vedem clar. de aceea începem să ghicim și să construim cu elemente din mintea noastră ALTCEVA. în loc să PRIVIM, noi învăluim, alegem să vedem prin oglinda a ceea ce suntem noi de fapt, prin oglindă, ca în ghicitură, și nu direct, față către față, cum bine spunea pavel în epistola către corinteni.

o pipă pe care o ții în mână ESTE o pipă. una pictată de magritte nu mai e o pipă până la urmă, și autorul are dreptate. dar lucrul însuși la care ne uităm - nu trebuie să ne înșelăm - și nu trebuie să vedem altceva este o pipă (într-un tablou). sau un tablou despre o pipă. atât.

sursa

comportându-ne erotic cu acest tablou, după îndemnul lui susan sontag, înseamnă să admirăm formele pipei desenate de artist, umbrele, de ce a fost pictată așa și nu altfel, atât de mare și nu mai mică, să admirăm fondul gălbui. și poate că vom simți ceva. dar până aici! altceva - ce a vrut poate să zică artistul, de ce anume fondul e gălbui și nu albastru, de ce naiba mă uit la o pipă cu scris dedesubt - aceste ultime întrebări sunt interpretări, hermeneutici, care împiedică, învăluie în loc să dezvăluie, umbresc în loc să lumineze, îmbâcsesc în loc să curețe.

susan sontag ne îndeamnă să se întoarcem la goliciunea împăratului și să vedem, poate ne excită și ne place, mai mult decât imaginația de supus umil și pupincurist care vede haine noi acolo unde nu sunt.

Funcția criticii ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este și chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă. (p.25)

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu.

susan sontag, sursa

creația ca scop nietzschean în viață

     Viața este un izvor de bucurie; dar omul în care un stricat stomac vorbește, părinte-al neplăcerilor, acela vede peste tot numai izvoare otrăvite. 

     Cunoașterea este o bucurie a celor cu voință ca de leu! Dar cel ce-a obosit e obiectul altei vreri străine, e jucăria tuturor talazurilor.

     Acesta-i felul de a fi al celor slabi: se pierd pe drum. Iar dup-aceea oboseala lor întreabă: „La ce bun să pornești la drum! Toate-s la fel!“

     Acestora le place în auz să li se predice: „Nimic nu merită nimic. Ce rost are să vrei?“ Aceasta însă e o predică-a sclaviei.

     (...) Voința însă te eliberează, deoarece voință-nseamnă să creezi: aceasta este învățătura mea. Voi trebuie să-nvățați doar ca să creați!

Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Buc., 1994, trad. Ștefan Aug. Doinaș, p.271

sursa imaginii

despre bunul gust în literatură, după doamna de staël

doamna de staël, despre germania (1810), în scrieri alese, editura pentru literatura universală, bucurești, 1967, trad. de irina mavrodin, p. 446

gâlceava lumii cu teleşpanul

recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.

recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile  încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).

ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?

pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;

- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.

căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?

nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?

mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.

„religia pentru atei“ de alain de botton

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.

ce (mai) așteptăm de la intelectuali?

ajuns întâmplător - din nou - pe blogul lui soirs, am găsit un post despre nevoia intelectualului (nemulțumit și depresiv) de a găsi la confrații săi (filozofi contemporani) „trusa de unelte“ cu care să arunce în aer sistemul lumii ticăloșite de astăzi. nevoia de a găsi idei cu aplicare la praxis.

cu mintea la marx, de exemplu, care admiră și acum pe criticul capitalismului, dar care și surâde la junele coautor al manifestului comunist - oare nu e o dovadă a hiperorgoliului că poți înțelege, de pildă, cum să stopezi efectul de pârghie (leverage) și cum să reglezi politicile monetare, fără s-o dai în reducționisme propagandistice (vezi cazul jurnalistului michael moore)?
  
aș aminti pe julien benda, care le amintește intelectualilor că rolul lor nu e a schimba lumea, participând la disputele lumești, ci e acela de a-și îndeplini menirea și angajamentul față de valorile suverane - ale libertății, justiției și adevărului; un adevăr fie el și relativ.

„marginalii la numele trandafirului“ de umberto eco

umberto eco 
numele trandafirului 
(il nome della rosa: nuova edizione)
 editura polirom, iași, 2013
traducere de florin și mara chirițescu
 566 de pagini broșate
 coperta de carmen parii

încă din postfața ediției numelui trandafirului pe care am citit-o, în 1992, marginaliile erau menționate de traducător ca apărute în revista secolul 20, din 1983 (traducerea românească a apărut inițial în 1984, la editura dacia).

personal, nu fusesem mulțumit cu postfața lui florin chirițescu. mai ales că, prin cercurile cititoricești circula legenda unei alte traduceri/ediții, în care toate citatele latinești erau și ele traduse și explicate (nu există așa ceva - de aceea m-apucasem eu să le traduc - sic!).
așa că tot am căutat aceste marginalii și glose ale scriitorului însuși.

ediția de față a polirom-ului, revizuită de autor în 2011, mai explică din citate, dar nu e esențial diferită de prima. câteodată, scriitorului i se întâmplă, asemenea dentistului când pacientul lui simte o denivelareși e de ajuns să șlefuiască un pic cu freza, să taie la rândul său un cuvânt, iar întreaga frază să devină mai aerisită. (p.8) ca urmare, și cea românească de față e a aceluiași traducător - florin chirițescu - lucrată de redactorul dan croitoru.

despre romanul numele trandafirului am scris aici.


marginaliile lui umberto eco la numele trandafirului

în aceste marginalii, umberto eco nu explică romanul, ci povestește despre motivul și despre modul în care a scris cartea, pe urmele lui thomas mann, cum am scris doctor faustus (de altfel, serenus zeitblom este un model pentru adso din melk).

în primul rând, a scris romanul pe la 50 de ani:
Am scris un roman pentru că mi-a venit pofta să-l scriu... Am început să scriu în martie '78, mânat de o idee fecundă. Aveam chef să otrăvesc un călugăr. Cred că un roman poate lua naștere dintr-o idee de acest gen, restul nu e decât conținutul care se adaugă pe măsură ce înaintezi. (p.538)

și apoi umberto eco începe un adevărat curs de naratologie, pe care îl va relua, 28 de ani mai târziu, rezumat, în confesiunile unui tânăr romancier, sub denumirea de scriere creativă.

1. pentru umberto eco, romanul este un fapt cosmologic. adică prin acest roman, trebuie contruită o lume - pe cât posibil mobilată până la ultimele amănunte. (p.541) apoi, cuvintele vor veni de la sine: rem tene, verba sequentur. ei bine, primul an al scrierii romanului (a fost scris în doi) a fost dedicat construirii acestei lumi.

de pildă, a desenat chipurile tuturor călugărilor, chiar și a celor care nu apar în carte. a construit întreaga abație, metru cu metru, treaptă cu treaptă - a se vedea și harta de la începutul cărții - iar dialogurile au fost construite să țină doar atât cât personajele se mișcau dintr-un loc în altul.

2. privitor la dialoguri: cât de medievale trebuiau să fie? așa că a recitit romanele medievale, epopeea cavalerească și a realizat că respectase o uzanță narativă și poetică.

coperta ediției originale revăzute din 2012

feluri de dialog:

- ce mai faci?
- bine. dar tu?

- ce mai faci? zise giovanni.
- bine, dar tu? zise pietro.

- ia spune, zise giovanni, ce mai faci?
și pietro, iute:
- bine, dar tu?

- ce mai faci? se interesă giovanni cu bunăvoință.
- bine, dar tu? răspunse pietro, batjocoritor.

- zise giovanni:
- ce mai faci?
- bine, răspunse pietro, cu voce incoloră. apoi, cu un zâmbet nedefinit: dar tu? (pp.545-546)

3. o altă noțiune (figură retorică, de fapt), despre care nu se prea vorbește, este preterițiunea. prin ea, autorul (povestitorul adso) atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru, dar de fapt, vorbeşte. extrema, eco o numește salgarism (de la scriitorul salgari) - când acțiunea se oprește pentru explicații enciclopedice. aș adăuga că e folosit din plin de danbrownieni.

4. se vorbește mult de stil, dar eco se referă la respirație. anume că fiecare roman are ritmul lui, și e vevoie să te acomodezi - ca cititor cu el. de aceea începutul romanului poate părea plictisitor, însă piatra de moară are rolul de acomodare, dar și de probă inițiatică. Cui nu-i place, cu atât mai rău pentru el: rămâne la poalele muntelui. (p.550)

un exemplu de respirație este scena dragostei din bucătărie. având la îndemână citate din cântarea cântărilor, sfântul bernard, jean de la fecamp etc., eco a reușit să le amestece dintr-o suflare. cu ochii pe ele, le-a influențat conform unei nevoi ritmice fizice, de scris la mașină. Ceea ce făcea citatul să fie potrivit inserat în acel loc era ritmul pe care îl introduceam, ocolindu-le din priviri pe cele care mi-ar fi oprit ritmul degetelor. (p.551)

5. o bună parte din finalul marginaliilor o constituie postmodernismul. eco aderă încă de la început la el. și aș putea spune că marginaliile însele pot constitui un ghid al romanului postmodern.

de pildă, vorbește despre relația operei cu cititorul. aici introduce elementul plăcerii tuturor, dar nu după o rețetă, ci conform unei nevoi de construire. după 100 de pagini - spune eco - trebuie să-ți construiești cititorul pentru cele ce vor urma. și aici dă exemplul clasicului carlo manzoni. Manzoni nu scria să placă publicului așa cum era, ci ca să formeze un public căruia romanul său să nu poată să nu-i placă. (p.554)

dar despre postmodernismul lui eco, poate într-un post viitor.

alte chestii:

• Romanul era intitiulat inițial Abația crimei (p.534)
• Arta este fuga de emoția personală, am învățat acest lucru atât de la Joyce, cât și de la Eliot. (p.548)
• Prezentul îl cunosc numai din mijlocirea ecranului televizorului, în timp ce Evul Mediu îl cunosc nemijlocit. (p. 539)
• Autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului. (p.536)

„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.

pe scurt, despre noul bac

unu

mă calcă pe nervi discuțiile de fiecare an cu catastrofele de la bac. are presa subiecte. dar pân-la urmă, tot de-acolo-i recrutează pe reporterii mici de teren.

păi bă părinților: supravegheați-vă pruncii de mici, cultivați-le respectul față de carte de mici și dup-aia țipați că sistemul e de vină! mergeți la ședințele cu părinții și recompensați-i sau pedepsiți-i după rezultate. măsurați-le capriciile după note și dup-aia. învățați să-i cunoașteți și vedeți voi.

dar știu, vă iubiți prea mult copiii ca să merite asta! și da, nu am copii.

că cică pe vremea lu' ceașcă se făcea carte. coborâți un cetățean de peste 40 de ani dintr-un autoturism la o intersecție și puneți-l să scrie spusu-mi-s-a sau pune-ți-l să înmulțească cu 9 de la 1 la 10 fără android și mai vorbim noi. ca să nu mai zic de ecuația de gradul 2. 70% din informațiile din școală, nefolosite, se duc la găleata de gunoi a memoriei. 

mai știți de numărul lui avogadro? legea lui ohm? doar cu google.

că, vai, învățământu'! aiurea. cine-nvață-nvață oriunde, cine nu, nu. 

eliade, prin '30 era cât p-aci să pice bacul și-i scria soră-sii din india că adevărata cultură se face după bac.

doi

am văzut un filmuleț incriminator cu o directoarea liceului ce a fraudat la bac.  cum că acum 10 ani, dezbrăca elevii la banchet. e clar că filmulețul l-a dat un/o fost/ă elev/ă care acum are 28 de ani, care-atunci n-a avut tupeul să se plângă. deși, atâta timp cât erau într-un club iar elevii aveau 18 ani, de ce-ar fi fost vinovată: că-i plăceau trufandalele? sau că băieților beți le-ar fi plăcut un milf? să mi-arate mie pe unul de 30 care n-ar dori să scoată bluza unei fete-trufanda de 18 ani. cogeamitea clintonul o punea pe monica să sufle serenade în biroul oval și n-a pățit nimeni nimic. halal presă cu așa știri. a se lăsa baltă.

în fond, ce-are sula cu prefectura? și ce-atâta ipocrizie? 

morala

nu tinerii sunt vinovați că nu știu să scrie și să socotească la 18 ani, și nici sistemul. ci părinții și felul cum îi cresc aceștia.

seneca despre omul înțelept, cel prost și avere

Ce diferență este între mine, cel prost, și tine, un înțelept, dacă amândoi ne dorim să avem proprietăți? Una foarte mare: în casa bărbatului înțelept bogăția are rolul unui sclav, iar în a celui prost, rolul unui stăpân; 

înțeleptul nu acordă nici o importanță bogăției; pentru voi, ea este totul; voi vă obișnuiți cu ea, de parcă v-ar fi promis cineva că o veți stăpâni veșnic, vă atașați de ea, în timp ce înțeleptul atunci se gândește mai cu seamă la sărăcie când se află în mijlocul bogăției. (p.69)

*

Nu-i mai opri așadar pe filozofi să aibă bani; nimeni n-a condamnat înțelepciunea la sărăcie. Filozoful va avea largi resurse materiale.; dar ele nici nu vor fi luate de la altul, nici nu vor fi mânjite de sângele altuia, ci vor fi dobândite fără păgubirea cuiva; cheltuirea acestor resurse va fi la fel de cinstită pe cât a fost obținerea lor; nimeni nu va ofta din cauza lor, afară de cei invidioși. (pp.60-61)

SENECA, despre viața fericită, ed. humanitas, buc. 2004, trad. de vichi eugenia dumitru

la rugăciune, în moscheea hunchiar

aseară am avut ocazia, graţie unui amic musulman, student la ankara, să particip pentru prima oară la rugăciunea de seară (صلاة المغرب‎ şalāt al-maġrib) a unor credincioşi musulmani, la moscheea hunchiar din constanţa.

deşi sunt constănţean, crescut într-un oraş plin de moschei, este abia a doua moschee în care intru: cea dintâi a fost cam cu vreo 10 ani în urmă, şi nu în constanţa, ci în mangalia, ca turist. pentru că era esmahan sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din românia, din 1575.

cea din seara aceasta a fost ridicată de otomani, în 1868, în timpul sultanului abdul aziz, cu materiale provenind din ruinele cetăţii tomis. este o moschee frumoasă, construită în stil arhitectonic maur, cu un minaret de 24 m, şi cu interiorul decorat cu ornamente orientale.

cum am spus, aceasta a fost prima mea participare la rugăciune. nu înainte de a-mi rememora, cu ajutorul celui ce m-a invitat, câteva din cunoştinţele acumulate din lectura coranului şi a câtorva cărţi.

evident că nici un film, nici un reportaj nu se compară cu experienţa manifestării unei credinţe, căreia-i poţi simţi sunetul, mirosul, imaginea, răsuflarea. să aud nemijlocit mărturisirea de credinţă (şahādah) - lā ʾilāha ʾillā l-Lāh (nu e divinitate în afara singurului Allah) şi muhammadun rasūlu l-Lāh (Mohamed e trimisul Său) din gura celor de lângă tine - nu m-a lăsat deloc indiferent.

moscheea hunchiar, interior

credincioşii aşezaţi într-un rând şi urmând indicaţiile rostite răspicat şi cântate în arabă de imām, din nişa (محراب‎ miḥrāb) ce arată direcţia spre Mecca (quibla); cele câteva mişcări (ركعات rakaʿāt) de rugăciune: intenţia, cuvintele de sacralizare, recitarea fātihei (primul capitol din coran), înclinarea trupului, ridicarea, cele două prosternări complete, recitarea mărturisirii de credinţă; salutul de împăcare al fiecăruia cu fiecare; dar şi rugăciunea facultativă, individuală - toate acestea mi-au atras luarea aminte, trezindu-mă brusc cu gândul că şi Dumnezeul meu bate în acelaşi tip de inimă.

am fost prezentat imām-ului şi m-a mirat deschiderea neaşteptată.

doar eu m-am simţit încurcat, plin de ruşine, de parcă spionasem intimităţile unor necunoscuţi. ca dup-aceea, gândindu-mă mai pe îndelete, să-mi dau seama că m-am îmbogăţit cu - încă - o experienţă profund umană. 

moscheea hunchiar din constanţa

am mai aflat că musulmanii români fac parte din mişcarea sunită, că în moschee femeile stau sus, în balcon, pentru a nu-i tulbura pe bărbaţii de jos, că există aceeaşi libertate a conştiinţei individuale, ca şi la noi. şi că sanctuarul de la Mecca are în colţ piatra neagră (الحجر الأسود al-Ḥajar al-Aswad), câteva pietre strânse într-un brâu de argint. legenda spune că ea a căzut din rai pentru a le arăta, lui adam şi evei, un loc de construire a unui altar. după ce piatra a fost pierdută în vremea lui noe, abraham a găsit-o şi ia arătat fiului său ismael să construiască noul altar, Kaaba.

unde fugim din românia?

am vorbit ieri cu un prieten. spunea şi el că s-a săturat. că ar pleca. l-am întrebat: "unde?" a trebuit să admită că nu ştie exact "unde".

în realitate fuga asta nu presupune că ştim noi locul, tara, poporul ăla minunat spre care tindem. în fapt, fugim pentru a fugi. fuga în sine devine un soi de împlinire, de sens. ne vom amăgi că am reuşit. că am fugit! vom fi foarte dispuşi să nu vedem mizeriile de acolo, din ţara în care am fugit, pentru că vom avea nevoie să ne justificăm, la nesfârşit, fuga. ne vom strădui să vedem doar ceea ce merge bine acolo. şi vom vedea. 

ne va reuşi. ne va reuşi ceea ce aici nu ne iese. practic, fugim de incapacitatea noastră, ba chiar de indisponibilitatea noastră cronică de a mai vedea dacă şi aici (mai) e ceva de plăcut. 

în schimb, vom fi mai îngăduitori faţă de aberaţiile ţării de adopţie, pentru că este insuportabil să accepţi, de fapt, că tocmai de acele aberaţii (sau de variante ale lor) ai fugit din propria ţară. asa că vom mitiza fuga noastră. o vom umple de sens.

dar undeva, în sinea noastră, vom şti mereu că a fost doar o fugă. poate că, într-adevăr, uneori asta chiar este singura soluţie. ultima. 

să fim oneşti, însă: cînd ne privim în oglindă, chiar putem spune că le-am epuizat pe toate celelalte?

aserţiune de silviu dancu

cum citim? la clubul de carte

ediția de săptămâna asta a clubului de carte nemira a avut ca subiect romanul s.f. jocul lui ender de orson scott card. am descoprerit, ca de obicei, fani - mai ales pe cei ce-l citiseră recent - ce reținuseră amănunte fără nici o însemnătate - după părerea mea - în economia romanului, amănunte redate de autor doar să alcătuiască o imagine mai coerentă a lumii descrise.

în ce măsură folosește cititorului reținerea acestor amănunte? iar întrebarea care mi se pare importantă: nu cumva astfel de amănunte te fac să pierzi ideea de ansamblu - dacă există una?

și așa am ajuns la mai multele moduri în care unii citesc cărțile:

- cititorii călători. ei vor să intre în lumi noi, unde să scape de lumea banală în care trăiesc aievea. se folosesc de amănunte topografice ca să se simtă mai bine în lumea în care caută să intre. tot aici intră cititorii aventuroși - cei care caută distracție, căutând cu orice preț suspans, dinamism, aventură, sărind de câte ori pot peste zonele plicticoase.

- cititorii filozofi. ei vor să găsească în respectiva carte o interpretare (dacă se poate nouă) a lumii, prin ochii acelui scriitor. de multe ori fac notițe, intrând în polemici cu ideile cărții.

- cititorii scriitori (chiar dacă unii ratați, și aici intră și criticii). ei caută eșafodajul romanului, felul cum e scris, caută cu obsesie tehnicile literare și coerența cu ceea ce au învățat ei despre literatură. caută noduri în papură și deloc să se bucure de roman. se aseamănă cu cititorii filozofi prin polemici, însă mai mult cu autorul, decât cu opera.

nu știu dac-or exista și alte categorii, sau dacă se mai poate citi o carte și altfel. cert este că, la cenaclu, am întâlnit predominant cititori călători. și mi-a plăcut să le ascult poveștile, din perspectiva mea de cititor mai filozof și deloc scriitor.

voi de care cititori sunteți?

despre intelectualii noștri de stânga

pe lângă articolele pe care le citesc, de pildă pe criticatac, am intrat cu bucurie în conversații cu oameni deștepți, autodeclarați de stânga, sau cel puțin CONTRA dreptei. 

toate discuțiile sfârșesc în afirmarea unui ANTI-: economie capitalistă, super-îmbogățiți, lipsa statului asistențial, corupție, venalitate etc. dacă însă îi vei întreba cum este posibil să îngrădești lăcomia asta atavică omenească, atât la nivel de individ, cât și de grup (a nu se uita nici crimele fățișe ale societăților comunist-socialiste din secolul trecut, pline de milioane de victime), cum este posibil să împarți dreptatea socială, tac. mai invocă, poate, nostalgic, câteva lucruri bune aduse de comunism (locuințe pentru mase, împărțirea „egală“ a resurselor). și atât. nici un proiect. nici un plan.

mi-e teamă că, în afara unor frustrări personale (despre care nu doresc să vorbesc), ceea ce îi animă nu e decât un anumit spirit contestatar față de „nedreptatea porcilor de capitaliști“. ceea ce îi animă e un soi de „luptă“ pentru idealuri, pentru acel DACĂ. este o plăcere subiectivă, o vitejie pur intelectuală, provocată de contestare. cam ca în cazul mișcării anti-băsescu. este o energie ce-i face să vibreze. din păcate, numai cu gândul. și numai cu vorba. nu și cu fapta.

nu am aflat de mari intelectuali care să fi modificat ei singuri ordinea socială a lumii. marx însuși - evident, nu cel din manifestul partidului comunist - nu a rămas decât un gânditor critic. cei care au luptat pentru „popor“, fie au murit în toiul vreunei lupte (îmi vine în minte che guevara, sau garcia lorca), fie au sfârșit propagandiști credicioși în slujba vreunui regim dictatorial.

îi admir pe stângiști pentru idealurile în care cred. 

admir faptul că „luptă“ contra globalizării postmoderne de astăzi. 

însă mi-aș dori ca eforturile lor să fie îndreptate măcar în vreo operă în care să creadă, fără ipocrizie, cu adevărat. sau către un ajutor concret pentru cei mai puțin norocoși. 

de cele mai multe ori însă, „stângismul“ le este numai în cap. corpul, în schimb, o duce bine, uneori foarte bine, în mult hulita societate capitalistă. 
sursa foto.