 |
christopher marlowe
teatru
(marlowe's plays)
editura univers, bucurești, 1998
traducere de leon levițchi,
andrei bantaș și florentin toma
462 de pagini broșate
coperta de vasile socoliuc
|
tamerlan cel mare - o piesă-tabloid cu omoruri
o piesă în două părți, în care tamerlan este
un cuceritor de nestăvilit care învinge toate oștile, pe toți împărații și-și bate joc de învinși.
am numărat
8 morți „în direct“, pe scenă, în prima parte și tot atâtea în a doua parte (își omoară chiar unul din cei trei copii, doar pentru că nu cădea-n extaz după război).
piesa e compusă predominant în
duelurile cocoșești dintre tamerlan, pe de-o parte, și feluriți împărați și regi, pe de altă parte, care urmează să fie bătuți, apoi, dacă nu mor, înhămați la carul regal al învingătorului. evident, și
tiradele de megalomanie ale lui tamerlan însuși:
TAMERLAN:
Așa e, Theridamas! „Vreau“ și „voi“
Sunt vorbe care-l prind pe Tamerlan.
Prielnici aștri spun că va învinge
'Nainte de-a-și întâmpina dușmanul
Eu, bici, urgie-a Celui Prea-Înalt,
Unica spaimă și teroare-a lumii. (p.72)
mai e și o dragoste, între egipteanca zenocrate, prizonieră, soție pentru tamerlan, mamă a trei fii, dar care apoi moare, motiv pentru care tamerlan incendiază o cetate.
desigur că sunt
câteva fragmente frumoase în piesă, însă personajele care tot intră și ies în și din scenă doar pentru a se duela verbal, apoi să se vaite c-au pierdut sau să se umfle-n pene c-au câștigat e cam plictisitor.
cum spuneam, cam mulți morți în piesă și, dacă ne-a convins în prima parte că dușmanii-i mor lui tamerlan ca muștele, nu ar fi trebuit să insiste cu asta și-n partea a doua. dacă nu aduce cu urzeala tronurilor,
cel puțin seamănă cu o emisiune tabloid. nu mai zic de declamările bombastice, asemenea titlurilor „ediției“ sau ale burtierelor teve.
evreul din malta
în piesă, marlowe folosește
întreg arsenalul mental al epocii sale referitor la evrei: cămătari fabulos de bogați, dușmani ai creștinilor, otrăvitori de fântâni, oameni ce trăiesc doar ca să-i nefericească pe bunii creștini. nu mai spun de numele său, barabas, cel salvat în locul salvatorului nostru isus.
așadar, evreului barabas i se rechiziționează de către autorități toată averea, drept tribut pentru turci. desigur că el mai are rezerve, însa faptul îi adâncește
ura și răzbunarea pe concetățenii creștini maltezi. asa ca începe să omoare, pe unul, pe doi, pe trei, chiar și pe fiică-sa. toate relele le aruncă marlowe în capul evreului.
BARABAS:
Dar nu, Barabas e menit să aibă
Mai bună soartă, căci e plămădit
Din alt aluat ca oamenii de rând
Ce numai după azi măsoară totul.
Adâncul minții mele-i răscolit
De gânduri mari, ce foarte sus țintesc
Și viitoru-l chibzuiesc cu grijă
Căci relele pândesc în orice zi. (p.212)
interesant e că shakespeare îl umanizează pe personajul sau evreu din
neguțătorul din veneția, shylock. aflat într-o criză asemănătoare, jelania lui omenească, de dincolo de evreitate, ți-l apropie și-ți trezește compătimire. în opoziție, barabas lui marlowe te înfurie.
nici
piesa nu e grozav scrisă, unii critici presupun că altcineva a încheiat-o nu marlowe însuși - oricum e cunoscut că scriitorii mai aveau sclavi care-i ajutau la finalizare sau revizuire.
nu mi-a plăcut.
tragica istorie a doctorului faust
în afară de prezența lui mefistofel și a pactului lui john faust cu diavolului, aproape nimic din tragedia lui goethe nu e prezent în piesa lui marlowe.
structurată pe 14 scene, nicidecum pe acte,
piesa englezului are în principal anecdoticul, și nimic din meditațiile filozofice ale eroului goethean. dorințele lui faust de a renunța la știință și la umanioare stau mai mult într-un moft, și el alege magia și pactul cu diavolul tot dintr-un moft.
PROLOG:
Când, iată, aripile lui de ceară,
Umflate de știință și trufie,
S-au avântat prea mult și s-au topit;
Căci, pasămite, -l urgisise cerul.
Lucrări diavolești ademenindu-l,
Acum el se înfruptă cu nesaț
Din ale-nvățăturii scumpe daruri
Și cu necromancie se îmbată;
Nimic nu-i pare dulce ca magia,
Nimic nu-i dă atâta mulțumire. (p.296)
cam toată piesa se bazează pe
spectaculos și anecdotic - bazate pe lumea diavolească (invocarea spiritelor, apariția diavolilor, personificarea păcatelor de moarte), și pe farsele pe care aceasta le face oamenilor răi sau corupți - de pildă, ajuns la papa de la roma, invizibilul faust îi strică masa și-l pălmuiește; sau aflat la împărat, reînvie spiritele lui alexandru cel mare și al amantei sale, iar unui cavaler îi pune coarne. elena din troia, care la goethe e personaj, la marlowe doar traversează, personaj mut, scena.
aflat între îngerul rău și îngerul bun, faust nu se mai salvează, ca la goethe, ci ajunge direct în iad.
FAUST:
(Intră diavoli)
Nu mă privi atât de aspru, Doamne!
Năpârci și șerpi, lăsați-mă să suflu!
Iad hâd, nu te căsca! Stai, Lucifer!
Sunt gata să-mi ard cărțile! Mefisto!
(Ies diavolii cu Faust) (p.349)
eduard al ii-lea
piesa cea mai consistentă a lui christopher marlowe, e
o cronică, în cinci acte, a „luptei“ dintre nobilii englezi și
regele eduard al ii-lea care
își iubea mai mult minionii (amanții) decât țara. prefera deci popoul decât poporul.
REGELE:
Așa ați hotărât, voi, nibili țanțoși?
Decât să-l las pe Gaveston să plece
Mai bine să plutească Anglia pe-ocean
Și-n Indii să ajungă... - țărm pustiu. (p.368)
nu am înțeles de ce se-nverșunau atâta nobilii împotriva plăcerilor regelui, marlowe nu ne spune. putem bănui că erau invidioși pe puterea pe care regele o dădea drăguților lui ariviști, mai întâi lui piers gaveston, apoi tânărului spenser (le despenser) - de unde se vede că regelui îi plăceau franțujii. în fine, cam toată intriga constă în acest duel: regele cu acoliții versus nobilii cu acoliții lor.
pot spune că
e cea mai „piesă“ dintre cele patru din antologie, are tot ce trebuie. deși, aranjarea scenelor este uneori haotică, tiradele sunt mai firești, iar mai toată piesa putem spune că rezumă mișcările politice ale epocii eduardiene.
ceea ce mi se pare
extrem de modern în piesă este faptul că marlowe este destul de
obiectiv cu personajele sale, practic nu este nici un erou negativ. nici chiar regele eduard, cu pasiunea sa homosexuală nu pică prost, ci mai degrabă e un nefericit căzut pradă patimii.
REGELE:
Puteri eterne, știți cumplita grijă
Ce-mi chinuiește sufletul zdrobit!
Străpungeți cu privirea pe-ndrăzneții
Ce își rănesc stăpânul, suveranul!
De dragul tău, Piers Gaveston, îndur!
Doar pentru mine ați murit, și tu, și Spenserii,
Voi suferi-n miit eu pentru voi!
Oridunde-ar fi, cu duhurile lor,
Frățește pe al meu îl vor primi! Oricând li-l dau! (p.447)
colegul shakespeare
din aceeași generație fiind, e imposibil să nu-l compari pe marlowe cu shakespeare. și se cam vede diferența calitativă - pe când
marlowe e preocupat mai mult de senzațional, shakespeare e un stilist mai bun, și mai ales este mai profund, mai plin de idei și de mesaje umaniste. e mult mai renascentist, decât primul, mai tributar instinctelor și prejudecăților.
nu-mi pare deloc rău că l-am citit pe marlowe, pentru că așa-l apreciez mult mai mult pe shakespeare și înțeleg mai bine evoluția teatrului englez și universal.
 |
| christopher marlowe |
