concurs „cartea de vacanţă“: „în sălbăticie (into the wild)“ de jon krakauer

şi în toamnă, voi mai organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte „de vacanță“. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un roman de aventuri despre împlinirea unui vis



dacă n-aţi auzit de personajul real al acestui roman, chris mccandless, tânărul de 24 de ani care, dupa ce a făcut doi ani autostopul prin s.u.a., a murit în 1992 în alaska, la capătul a trei luni în care reuşise să trăiască din ce îi oferea natura (fructe, vânat) şi cărţile (thoreau, tolstoi, gogol), ar trebui să citiţi cartea, pentru că are un mesaj profund uman - trebuie să-ţi urmăreşti visul şi să lupţi pentru el până la capăt.

întrebarea pentru concurs este:
care este visul cel mai aprig pe care l-aţi avut şi ce eforturi aţi făcut pentru a-l realiza? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până marţi, 9 sept., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

câștigător concurs „speranța: o tragedie“ de shalom auslander

dintre cele 9 comentarii la concurs, am ales comentariul dianei. mi-a plăcut pentru că m-a convins că, deși cartea care a șocat-o - povestea lui o - nu are un „simț estetic“ (eu am considerat-o aici înfricoșător de proastă), pe ea a șocat-o prin supunerea dusă la extrem a eroinei.

„Imediat ce am citit întrebarea, gândul m-a dus la „Povestea lui O”, scrisă de Pauline Reage. E un roman scurt, sado-masochist în adevăratul sens al cuvântului. M-a șocat faptul că fata asta, O, iubește cu atâta dedicare încât își lasă trupul atins și pătruns de bărbații ce-i sunt prieteni iubitului ei. Îi lasă să o mângâie, să o lovească, să o chinuie și să o „iubească” în modul lor animalic, într-un castel care funcționa după regulile stricte ale unui grup de bărbați din care făcea parte și al ei. Momentele cu el erau scurte, și, atunci când erau, el îi spunea că o iubește și că trebuie să o împartă cu ceilalți, iar acordul ei era dovada supremă de respect și dragoste. Așa că O acceptă și încă tremură de fericire când el îi spune că o vrea, că e a lui, dar și a lor. M-a șocat o supunere dusă în extrem. O ființă rebelă tranchilizată cu iubirea unui bărbat dominator și transformată într-o sclavă sexuală.O carte fără pic de forțare spre simț estetic, doar o realitate dură la care oamenii de rând nu au acces, dar un stil de viață pentru adepți. Cred că a fost și e o carte îndrăzneață. Dură și greu de suportat pentru mulți.“

o rog pe diana ca până sâmbătă, 5 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „speranța: o tragedie“ de shalom auslander. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți.

*doi participanți pe facebook au înțeles greșit ora limită a concursului, în loc de ora 12,00, ora 00,00. or, ora 00,00 înseamnă începerea unei alte zile, cu o altă dată.

„kyra kyralina“ de dan pița

impresii despre film, am scris pe site-ul adevărul (daţi click pe imagine).

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 2

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de război

urmare de aici

Am citit, uitând de toate, istoria lui Napoleon și Alexandru. Acum, ideea de a scrie istoria psihologică a romanului lui Alexandru și Napoleon m-a învăluit ca un nor al bucuriei și al conștiinței că pot face un lucru măreț. Toată josnicia, frazeologia, demența, toată contradicția oamenilor ce-i înconjurau și a lor înșiși. (19 martie 1865, jurnal, vol.1, editura univers, 1975, p.193, trad. janina ianoși) 

aşa nota tolstoi în jurnalul său când se-apucase de război și pace. n-avea nimic de făcut, doar citea, vâna, făcea gimnastică. era boier, dar a muncit la el 7 ani. avea 41 de ani când l-a terminat. asta a făcut - a citit și-a scris.

dacă în partea întâi a primului volum, războiul e doar în conversații și-n temerile oamenilor - mai ales a femeilor (mame, soții sau iubite) - în partea a doua el se apropie insidios cu miros și umbre. mai întâi în contextul alianței austro-ruse, în care austriecii și-o iau pe cocoașă, mai apoi în contextul bătăliei de la schöngrabern, unde (cu două săptămâni înainte de austerlitz) câteva batalioane rusești, sub comanda lui bagration, resping trupele extrem de numeroase ale francezilor, pentru a avantaja retragerea restului armatei rusești, conduse de comandantul suprem, ghiujul kutuzov.

învălmășeala și haosul de la început din proaspăt formata armie rusă e descrisă prin peisaje construite prin ochii personajelor. tolstoi ia câte-un ofițer și-l descrie măturându-și privirile prin jur și filozofând dostoievskian asupra rostului războiului și a omenirii. războiul e de căcat - ar fi concluzia irefutabilă la care ajunge fiecare din cei implicați - însă dacă tot sunt în el, ia să-ncerc să fac măcar ceva, să nu mor ca boul. 

un cocktail de curiozitate morbidă, de frică, de mistică și chiar de fantastic (căpitanul tușin, artileristul, vede bătălia ca pe o poveste) se mișcă prin capul oamenilor - cel puțin al celor educați (lumpenii cu pământ între degete nu sunt de interes pentru autor). bunăoară, iată ce simte omul în fața inamicului:

Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e hotarul acesta și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiți și de plini de viață. (p.203)

bătălia de la schöngrabern

în 4 capitole, tolstoi prezintă bătălia. un talmeș balmeș de oameni, de regimente, batalioane și escadroane, ținând piept unui număr net superior de inamici. strategia rușilor, din părți - totul la mâna Domnului, presărată cu ceva instruire și, din loc în loc, cu disciplină. și - o chestie dată-n pizda mă-sii descoperită aici de tolstoi - îndoială morală, a fiecărui individ, provocată de dilema între îndeplinirea ordinului și fuga să-ți scapi curul:

Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldați glasul comandantului lor sau, mulțumindu-se să se uite la el, își vor continua fuga? (p.268)

nicolaev vladimirovici, bateria căpitanului tușin, sursa

și două personaje importante desfășurate pe scena bătăliei: nikolai rostov, puștiul cordit - rupt, prin acest război, de viața comodă de acasă, de mămițica de tăticuțu și de palatu' - și andrei bolkonski, aghiotantul lui kutuzov, exemplu de rațiune militară și corectitudine și onoare și conflict și ciudățenie. 

nicolaev vladimirovici, prințul andrei bolkonski, sursa

virginia woolf, despre marcel proust și james joyce

Ceea ce mă izbește la Proust este împletirea unei sensibilități foarte ascuțite cu o înverșunată tenacitate. Proust scrutează nuanțele unui fluture până la ultima particulă. E viguros ca struna unei viori, și totodată diafan ca puful de pe aripile unui fluture. Presupun că mă va influența și totodată mă va înfuria la fiecare frază pe care o voi scrie. (p.89)

***

despre doamna dalloway de virginia woolf am zis aici, iar despre orlando aici.

Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să execute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput se școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atât de conștient de sine și de egoist încât își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stângaci - încât îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi îi înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vârsta, dar întrucât Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încât fără îndoială că sunt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întâmplă la Tostoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi. (pp. 63-64)

virginia woolf, jurnalul unei scriitoare, editura univers, bucurești, 1980, traducere de mihai miroiu

cele două fotografii aparțin gisèlei freund. alte fotografii ale acesteia cu scriitori, găsiți aici.

ceva bun de citit?

concurs „cartea de vacanţă“: „speranța: o tragedie“ de shalom auslander

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un roman despre care s-a vorbit numai de bine



de când a apărut, am auzit despre romanul ăsta numai de bine - nsperanța: o tragedie de shalom auslander (editura univers, 2014). o carte și veselă și tristă, pe care mă pregătesc și eu s-o citesc curând. ce a spus isus când a urcat pe cruce? cum arată anne frank azi? hitler - cel mai optimist om din istorie? multe întrebări și răspunsuri într-o carte curajoasă și inteligentă.

întrebarea pentru concurs este:
care este cel mai șocant roman (fie în sens pozitiv, fie în sens negativ) pe care l-ați citit, și prin ce anume v-a șocat? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, 1 sept., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 1

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de moravuri

piatra de încercare te lovește-n ochi ca-ntr-un ritual de inițiere: doi prinți - una și unul - încep o vrăjeală despre napoleon și rostul rusiei și a împăratului ei de a elibera europa de franțuz. aflăm că prințesa e aghiotanta împărătesei, adică pătată pe creieri cu idei imperialiste (e.g., Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei - p.9).
vrăjeala e jumate în franceză, așa că dă-i și citește notele de subsol (dacă nu știi limba lui balzac).

urmează o serată (alte vrăjeli), cât p-aci să dai paginile enervat, când descoperi câteva ironii: un viconte e prezentat societății ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri (p.19); pantalonii unuia aveau culoarea cuisse de nymphe effrayeé (coapsei de nimfă speriată) (p.21); în cele din urmă, apare unul din personajele principale: pierre bezuhov, un bastard, gras, uriaș, cu ochelari, timid, dar care iese în evidență cu opiniile sale pro-napoleoniene - ceea ce umple de spume asistența cu sânge albastru.

mai apar două familii - rostov și bolkonski - fiecare cu tinerii ei bărbați-carne de tun. mai apare și o moarte simbolică - a sfârșitului unui regim - a tatălui lui pierre, bătrânul bogat bezuhov, unde apare, exact ca la balzac, o luptă pentru moștenire, și descrierea unui maslu.

nicolae vladimirovici, salonul annei scherer, sursa

dar cu ferestrele italiene ce e?

reușit mi s-a părut capitolul 19 din partea întâi - ca o călătorie într-o lume purgatorială - în care pierre, fiul bastard al muribundului, este condus, prin cotloanele din spate ale palatului, de către iscusita în intrigi dickensiene anna mihailovna drubețkaia. scurta călătorie este o inițiere nu doar spre anticamera morții. ci este ultima vizită a unei lumi vechi, pentru a face loc unei lumi noi.

mi-a atras atenția o mică frază, de nebăgat în seamă, altfel:

Intrară într-o sală de recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens și un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleași persoane, aproape în aceleași poziții, strând în sala de recepții și vorbind în șoaptă. (p.111)

ce rost are în economia povestirii această precizare? de ce cele două ferestre italiene ce dau spre seră? înțelegem admirația tatălui lui pierre față de împărăteasă, gloria maicii rusii, dar ce facem cu ferestrele? sugerează oare eclectismul culturii ruse? o fi vreo rămășiță a memoriei autorului care a participat la o serată într-o astfel de sală? totuși, este noapte și sera nu se vede decât dacă ar fi luminată. dar ne putem închipui - completându-l noi pe tolstoi - următorul tablou:

sala e uriașă, luminile palide ale serei pătrund prin ferestre și luminează urieșenia acestora; bustul imens și potretul completează măreția acum în penumbră și, constrastând cu aceasta, ca niște pitici ciudați, oamenii bârfesc despre apropierea morții.

habar n-am dacă asta a fost intenția lui tolstoi, dar dacă mi-a înfățișat asta, amănuntul ăsta îl demonstrează e TOLSTOI.

„mie nu mi-e frică“ de niccolo ammaniti

să-nvățăm de la copii

michele amitrano este un mucos de nouă ani. locuiește cu părinții lui într-o sărăcie de așezare, la o margine de câmp. mă-sa-i casnică, tat-su, tirist. se cam plictisește copilul, noroc cu mica gașca cu care bate berbunca prin lanuri. pe bicicleta numită rabla.

până într-o zi. când, o întâmplare - va lua asupra lui pedeapsa balenuței care era cu ei de a-și arăta păsărica - îi va schimba viața. într-o groapă găsește, învelit c-un țol, un trup de copil. e mort sau e viu? cum a ajuns acolo? ce trebuie să facă? țipă după ajutor sau se descurcă singur cu „comoara“ asta?

o spinare de întâmplări se perindă prin viața mucosului nostru, culminând cu descoperirea faptului că lumea maturilor e nașpa, dar mai ales că tat-su e un ghiolban de soi rău. că acel copil-cârtiță e acolo și din vina lui tat-su și uite-așa lațul urât, negru și mirositor al lumii celor mari și maturi începe să-i strângă copilăria.

    Tata era omul negru.
    Ziua era bun, dar noaptea era rău.
    Toți ceilalți erau țigani. Țigani travestiți în persoane. Și bătrânul era regele țiganilor iar tata era sluga lui. Mana, însă, nu.
    Îmi închipuiam că țiganii erau un soi de piticuți foarte iuți, cu urechi de vulpe și cu labe de găină. Și când colo, erau persoane normale. (p.82)

    „Las-o baltă cu monștrii ăștia, Michele. Monștrii nu există. Trebuie să-ți fie frică de oameni, nu de monștri.“ Așa îmi spusese tata. (p.163)

ei bine, copilului nu-i va fi frică. ba chiar, va răscumpăra răutatea și prostia celor mari. cum anume? - de citit.

mai subțire (și la propriu și la figurat) decât celălalt roman pe care i l-am citit lui ammaniti (deh, e prima!), mie nu mie-e frică e totuși mai senină și mai curată - poate unde vedem prin ochii copilului. poate unde lumea câmpiei e mai luminoasă și mai caldă, decât cea de mahala urbană. însă un roman foarte bun, curgător, scris simplu, răcoros ca o boare mângâietoare pe deasupra lanurilor.

câștigător concurs „nu te mișca“ de margaret mazzantini

dintre cele 8 comentarii la concurs, am ales comentariul louisei delmont. un comentariu scurt și la obiect, despre ceea ce ne dorim să fim, și chiar putem fi, chiar dacă într-o altfel de lume, cea virtuală.

„Pentru mine, [romanul de dragoste] a fost Lolita. Lolita, cartea pe care am citit-o nemăsurat de mult şi de des - pînă cînd cumnatul meu mi-a cartonat-o şi legat-o, să nu-i mai zboare foile; şi apoi am mai citit-o de cîteva zeci de ori, de acum arată ca o carte veche, veche.
Lolita, în tălmăcirea lui Horia Popescu, la editura Universal Dalsi. Lolita, light of my life, fire of my loins, pe care am căutat-o pe net, în engleză, acum 15 ani, cînd nu toată lumea avea internet acasă. Şi am fost dezamăgită de cuvintele limbii în care a fost scrisă, pentru că semăna prea puţin cu Lolita pe care mi-o făcuse posibilă Horia Popescu.
Lolita, pentru că eu eram cît se poate de departe, ca apariţie fizică, de nimfeta descrisă în cuvinte de foc umed, de Humbert, însă nu atît de departe, ca atitudine în faţa vieţii, de fetiţa-femeie pentru care seducţia era o armă. Lolita-care-nu-am-fost, dar care, la adăpostul anonimatului, am devenit.“

o rog pe louise delmont ca până joi, 28 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „nu te mișca“ de margaret mazzantini. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

„portbagaj“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru
 portbagaj
editura trei
 bucurești, 2014
101 pagini broșate

cum să fii al dreacu'

mai mult nuvelă decât roman, autorul ne oferă o partidă de citit exact cum e mai bună pentru ziua de azi: scurtă și rapidă, ca o partidă de sex cu irinel columbeanu.

scurtisimo:
1. un tip vrea să-și recupereze nevasta care acum îl înșeală - sentimental - cu o țigancă țâțeră. așa că istețul nostru găsește un mijloc nu doar de a-și buciuli nevasta, ci de-a pune mâna pe visul oricărui bărbat - menajul à trois;
2. tipul are un băiețel, căruia-i tot supraveghează preocupările și gesturile, ca să nu-l găsească, doamne ferește, fătălău;
3. tipul are un tată cu care seamănă - bătrân, expirat și enervant ca un hemoroid curios.

ce gândește eroul:
Acum devenisem un om puternic, un Übermensch. Nu mai făceam parte dintre cei slabi, dintre victime. Credeam că lucrul acesta mă va face și un artist mai bun, un scriitor mai curajos. Când îmi imaginam beatitudinea, nu îl puteam vedea pe om decât într-un stadiu de idioțenie. Consideram că fără momentele de întunecare, fără Demon, fără spaime, omul nu e stârnit în sens cognitiv de nimic. Ca să își imagineze fericirea, are nevoie de tenebre. Sfioșenia e bună în biserică, dar nu în artă. În artă trebuie să fii al dracului. Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței, care te ajută să ieși din convențiile absurde, eliberând sinele, care te ajută să descoperi lucruri noi, să progresezi, să devii mai bun în ceea ce faci. (p.48)

ei bine, tipului îi ies combinațiile. dar până la un punct, când va trebui să și-o ia - și cum anume tipul nostru se va trezi pe cap cu un cap de african, va trebui să citiți cartea - și asta e ceea ce nu mi-a plăcut - ideea „moralizatoare“ a cărții, că eroul va trebui să și-o ia (chiar dacă ridicol și absurd). nu pogodi!, pare să zică autorul.

ce-a fost mișto, pe lângă c-a fost rapidă, ca un strănut, e c-a avut intensitate (tot ca un strănut care te scutură) și percutanță. mi-aș dori să mai încerc astfel de romane, fără paragrafe superflue, cu fiecare cuvânt eficient și la locul lui. m-a suprins (plăcut!) la final cât de la locul lor îi sunt cărții toate mădularele. și acțiune, și psihologie, și erotism, și ironie, și absurd, și idee, și colocvial, și experiment - autorul le-mbârligă cușer.

au mai scris despre carte: constantin piștea, roxtao, dan-liviu boeriu, adrian romilă / convorbiri literare.

cărți pizdoase :)

sursa donnietsunami

concurs „cartea de vacanţă“: „nu te mișca“ de margaret mazzantini

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

o frumoasă poveste de dragoste



pentru c-am avut recent o surpriză plăcută cu un roman italian, a șasea carte pentru vacanţă este tot un roman italian - nu te mișca de margaret mazzantini (editura polirom, 2013). o carte frumoasă, deși ușor tristă. o confesiune a unui bărbat despre dragostea vieţii lui, o prostituată urâtă dintr-o mahala oarecare pe care o întâlneşte din întâmplare.
am scris despre carte aici. romanul a primit cel mai mare premiu literar italian, strega, în 2002.

întrebarea pentru concurs este:
care este romanul de dragoste pe care l-ați simțit cel mai aproape de viața dumneavoastră și de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până duminică, 24 aug., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

„zoom. gaura de vierme“ de george geacăr

george geacăr

                              zoom. gaura de vierme
          casa de pariuri literare, buc., 2013
                                        84 pagini broșate

vorba ceea - în spate liceu, în față muzeu - se aplică și cărții ăsteia: copertă ba, conținut da.  

să nu vă speriați dacă aduc aici cuvântul SPAIMĂ, care subsumează poeziile de început ale antologiei - ea e doar un cuvânt în textul câte unui poem. în rest, imaginile sunt șucare, cu peisaje urbane, unele nostalgice, altele ironice, și câteva - alea mi-au plăcut cel mai mult - șugubețe:

omul e ceva trecător

un cerșetor oprit lângă blocul nostru 

se pișă. blocul 

nu va crește mai mare

nici nu se va usca (p.27)

 ***

războiul cel mare

țânțari molii furnici

gândaci de bucătărie

dau asaltul

noi și pet ne-apărăm

în calea răutăților

apărăm roma bizanțul

barbari din stepa de dincolo

de șoseaua de centură

încornorați chitinoși din subsoluri

bateriile de inox exhală duhori

în chiuvetele noastre. gresia și faianța

spălate cu detergenți de firmă!

rezistăm. spuneți lumii

că noi aici apărăm occidentul

și orientul

septentrionul

și teritoriile de miazăzi

suntem în calea tuturor răutăților

unei voințe 

cu mult mai mari (p.33)

după jumătatea lecturii cărții, mi-a venit în ochi un glob muzical de sticlă cu peisaje, din acelea pe care le scuturi și care, pe lângă că-ncep să cânte corazon de papel, nasc înăuntru vârtej și ninsoare albă de polistiren. așa și aici - niște nisip curge din cutia poștală și se face deșert, trei lalele șed într-un borcan, o grădină e brăzdată de-o apă, un aer e neorealist, un vânt spulberă, un dumnezeu face poezii, un praf curge din stele etc. - iar muzica de fundal e una lină, vie și tremurândă. 

ultimul ciclu e mai povestaș, dar și mai melanholicos, cu tumbe prin trecut. 

instinctul de conservare inventează povești.

de la douăzeci la treizeci inconștiență. de la treizeci la patruzeci disperare.

de la patruzeci la cincizeci lucruri de strictă necesitate. și acum

rezultatul: cimin ăzaetnoc un (p.58)

atâția ani mi-a stat mintea numai la ziua de mâine 

cum să-mi trăiesc clipa

tocmai acum (p.72)

țin minte clar ziua când am fost fericit:

veneam spre casă cu două sticle într-o sacoșă

trebuia să fac rost de lapte

făcusem.

dumnezeu la cine să se uite

dacă nu eram decât eu. (p.57)

bun.

intelectualul - mămăliga care trebuie să fierbă

emil cioran

singurătate și destin

publicistică (1931-1944)

ed. humanitas, bucurești, 1991

ediție de marin diaconu

în antologia din 1991 de la humanitas, găsesc un articol, intelectualul român, publicat în ziarul mișcarea, când emil cioran avea 20 de ani.

intelectualul cioranian, ca un falus
cu o furie tipic juvenilă, intelectualul cioran militează pentru tărie și masculinitate, văzând parcă în intelectual un falus veșnic erect, într-un perpetuu priapism, ceea ce-i conferă un tragism foarte dureros.

Ceea ce trebuie să caracterizeze pe intelectual este teama de echilibru, teama de liniște, frica de a intra în forme, în cadre insurmontabile, care alcătuiesc o moarte timpurie. (p.13)

bubele intelectualului român, după cioran
tot scărmănând după racilele intelectualului român, cioran ajunge la câteva bube, pe care le recunoaștem, din păcate, supurând și astăzi. iată-le:

1. intelectualul român nu are un stil interior propriu - el preferă să fie o colecție de citate ale altora;
2. corolar: intelectualului îi lipsește un zvâc lăuntric, un dinamism care să ducă la creație - preferând să expună ideile altora (ceea ce fac și eu aici, de altfel :)))
3. nu are curajul indignării, în numele unor preocupări adânci și sincere - ci preferă o monotonie burgheză și prudentă.
4. nu cugetă îndeajuns: Meditațiunea personală este semn de neliniște interioară, iar această neliniște este izvorul și mobilul creației. (p.16) Mulțumindu-se cu o prindere imediată a realului, intelectualul român părăsește analiza și aprofundarea. Aproape nimeni nu urmărește până în ultimele elemente un lucru. (pp.16-17)

de ce o avem mică 

avem o cultură mică pentru că nu vom crea profund și original - zice cioran. ceea ce facem de ceva vreme este să împrumutăm elementele culturilor altor țări - acestea deja intrate în decadență. iar etosul nostru tradițional, din păcate e incapabil să mobilizeze intelectualii.

Nu găsește nimeni caracteristic că noi nu putem crea nimic original și profund în metafizică și muzică, domenii care ilustrează mai viu și mai concludent etosul unei națiuni și stilul ei lăuntric? (p.17)

comentarii 

contaminat, desigur, de la nietzsche, tânărul cioran urlă tinerește după acea energie creatoare care e esența omului. mânjit de teoria formelor fără fond, mai urlă și după original și profund. desigur că nu avea să știe succesul lui george enescu, nu doar în ceea ce privește muzica de inspirație folclorică, dar mai ales în cea extrem de modernă; nu avea să știe nici de brâncuși care va porni de la hobița în parisul modern al formelor universale. 

însă ceea ce-i concedem tânărului cioran sunt ideile legate de intelectualul ca individ - neaprofundarea și superficialitatea. eu personal am cunoscut profesori eminenți vârâți în putoarea teoriilor conspiraționiste sau a celor oculte de tip carlos castaneda. scriitori sau profesori universitari care n-au intrat în ultimii 10 ani într-o galeri de artă, darminte să mai audă de fractali sau de artă fractalică sau de personalități ca isidore isou, de pildă (apropo, de origine română).

nici cu revolta nu stăm mai bine. nici nu-i punem fitil în piața independenței, nici n-o explodăm în mari opere sublimate. ne copleșește lașitatea și lenea, plângându-ne de milă pe la colțuri (sau pe facebook), mușcând vreun tovarăș de cur și așteptând din ceruri vreo leafă sau vreo slujbă, pe la vreun minister.  

„cum vrea dumnezeu“ de niccolo ammaniti

niccolò ammaniti

cum vrea dumnezeu

(come dio comanda)

editura humanitas fiction, buc., 2006

 traducere de gabriela lungu

 365 pagini broșate

coperta de ionuț broștianu

cartea mi s-a lipit de mână (e la 10 lei!) - altfel, de cât e de demnă de ghenă coperta n-aș fi luat-o în veci! deși știam de niccolò ammaniti - revelație literară, de care însuși legenda vie a cinematografiei mondiale bernardo bertolucci s-a lăsat convins de ultima lui carte și i-a făcut un film excelent - eu și tu.

dar chiar nu m-așteptam la un roman așa de bun!
cartea nu mi s-a lipit doar de mână, ci m-a copleșit ca o pediculoză, ce ți se urcă de pe pubis până-n sprâncene și-n cap. și te mănâncăăăă... zi și noapte - așa m-a mâncat s-o citesc, cartea asta, o zi și-o noapte, fără să mă lase-o clipă!

un orășel de provincie italian, pe malul unui fluviu. toamnă târzie. cristiano zena, 13 ani. locuiește doar cu tatăl său - un neo-fascist ras și tatuat - într-o mahala. tat-su mai are doi prieteni - un handicapat gras (brânzilă / omul hoit) care construiește la el în casă orașe de mucava; și-o namilă de om căruia-i lipseşte o piuliţă de când fetița i s-a-necat cu un dop de șampon.

toţi duc o viață uscată, pișată deseori cu alcool și spurcată cu frustrări. şi cu acte gratuite. puștiul omoară un câine doar pentru tat-su avea un deranj și distruge motorul unui coleg pentru că el însuși avea un deranj. până-ntr-o seară de duminică, când, odată c-o furtună ploioasă, toate sunt date peste cap.

propoziții scurte. paragrafe dese, doar de un rând. subcapitole mici, ce cuprind psihologia - grobiană - a fiecărui personaj. căci dacă vrea să zică ceva, autorul ammaniti pac! inventează un personaj! el e dumnezeul romanului, face ce vrea mușchiul lui! nu lasă nici un mister! descrie tot, el e atotputernicul, omniscientul! și ce mi-a plăcut asta!

unde e dumnezeu în lume?
păi cam plecat, sugerează ammaniti, cu sorcova uneori. fiecare cu dumnezeul mă-sii, fiecare își modelează dumnezeul propriu din noroiul obsesiilor. numai că vai! dumnezeii lui x nu se-ntâlnește cu dumnezeul lui y. unuia dumnezeu îi zice să violeze o minoră, altuia să spargă un bancomat cu botul mașinii în viteză; unuia îi zice să renunțe să-i mai producă orgasmele soției prietenului său, altuia îi zice să scape de un cadavru, c-altfel tatăl lui o pățește. o încrengătură pentru mine, în care m-am pierdut ca scufița roșie-n pădure, așteptând lupul s-o răscolească-n coșuleț.

coperta ediției italiene și a celei americane

lumea lui ammaniti e o lume urâtă, în care - din păcate - copiii trebuie să se maturizeze. unii nu mai apucă - biata fabiana ponticelli e omorâtă. e ea cam drogată și derbedoaică, dar ca victimă va deveni plânsă ca o sfântă. alţii preiau ciudăţeniile şi frustrările părinţilor. cum e cristiano zena, care va trebui să omoare un câine şi să arunce un cadavru. tu ai un suflet? va fi întrebat. nu, l-am pierdut, va răspunde.

Cristiano Zena nu asculta. Se uita la cer, la norii maronii care pluteau atât de jos, că ar fi putu să-i atingă cu vârful degetelor, la norii aceia care în curând ar fi revărsat altă apă peste lumea asta de căcat, și simți că plutește, ca și cum brusc extratereștrii l-ar fi absorbit în spațiu. Se clătină amețit, ridică brațele spre nori, ăși lăsă capul pe spate și își imagină că dă afară tot, toată întunecimea aia pe care o avea în al, furia aceea întunecată, frica, senzația că nu conta nici cât negru sub unghie, că este cel mai ghinionist om de pe planetă, cea mai singură și mai disperată ființă de pe lume. Afară. Da, afară. Trebuia să scuipe toate gândurile, toate spaimele, totul. Și să se transforme într-un câine negru. Un câine negru, un câine fără creier, care alerga întinzându-și labele, încovoindu-și spinarea, ridicându-și coada. Atingea ușor pământul și imediat se destindea perfect ca un înger. (p.327)

lumea lui ammaniti e una în care turnesolul lumii sunt copiii. ei sunt cei mai legitimi să „judece“ lumea. să găsească calea dreaptă. la ei e salvarea, spune ammaniti. la ei e răspunsul la orice întrebare. asta e descoperirea acestui mare autor contemporan. italian. tradus la noi, din fericire. incomplet, din nefericire. o carte Uuuuuubercool!

alte păreri la cristina foarfă (metropotam) și jean bica.

câștigător concurs „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton

dintre cele 12 comentarii la concurs, am ales comentariul roxanei. la obiect, explicit și povestit frumos:

„Evident că ar fi mai mult de două lucruri pe care le caut la o persoană pentru a-mi deveni partener de viață. Dar daca cerința e să mă limitez la două, acestea ar fi simțul umorului și altruismul. Se spune că în persoana iubita nu trebuie să căutam calități sau defecte, trebuie doar s-o iubim așa cum e. Ei bine, eu nu mă supun acestei reguli, pentru că sunt anumite trăsături indispensabile unei relații de durată. Astfel, un acut simț al umorului (atenție, a nu se confunda cu batjocura!) denotă automat și o inteligență sporită, întrucât oamenii deștepți nu se iau nici pe ei înșiși, nici viața, în serios și recunosc importanța aspectului ludic al realității de zi cu zi, fără a uita să fie serioși atunci când situația o impune. În plus, viața chiar e mai frumoasă lângă o persoană care te poate face să râzi cu gura până la urechi și care, la rândul ei, apreciază și se amuză la un banc bun. Ador când sunt scoasă dintr-o stare de apatie și spleen, cu o gluma bine plasată. În mintea mea, simțul umorului se coroborează cu zâmbetul, cu buna dispoziție, deci ce aș putea dori mai mult?! Iar al doilea aspect ar fi altruismul, deci implicit interesul pe care mi-l acordă. Renunțarea la "eu" și concentrarea asupra mea, deschide toate căile de comunicare și, în același timp, îmi crește respectul față de mine însămi, făcându-mă să mă simt importantă. O persoană care își rupe o bucățică din propriul timp prețios, pentru a-mi asculta lamentările în legatură cu adevărate probleme existențiale, cum ar fi ruperea unei unghii sau o șuviță de păr rebelă, de neîmblânzit, merită toată atenția. Nu spun doar eu asta, e și rezultatul unui studiu, pe care l-am citit mai demult, care demonstra că dragostea altruistă e în directă legatură cu nivelul de fericire dintr-o relație. “

o rog pe roxana ca până joi, 14 august, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece cartea „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

„lucy“ de luc besson

cum ar fi dacă omul și-ar folosi întreaga capacitate a creierului (acceptând că folosim doar o parte)?
și cum ar fi dacă omul care începe să facă asta e o bunoacă, scarlett johansson? adică, și bombă sexy, și geniu pe deasupra.

ce să vrei mai mult? așa a vrut și luc besson și-a creat-o pe LUCY.

revenim.
ce se întâmplă dacă ne folosim tot creierașul din cutie? păi, ne arată besson, pe lângă puterile telekinetice, putem intra într-un soi de nirvana - ne contopim adicătelea cu universul - numai că nu folosim meditația (ca orientalii), ci drogurile și computerele (ca occidentalii). asta ca să-nțeleagă tot țăranul satului universal.

să nu uităm însă: pe scarlett johansson în chip de superwoman! cum are ea super-capacități, și un chip imobil, rece, de robot, care ridică în aer trupurile mafioților cu un singur deget dolofănic și manichiurat de te topești de-așa mare drag! :)

ce-i drept, poți pleca de acolo cu câteva imagini despre evoluționismul darwinist explicat copiilor (de către morgan freeman). mai pleci cu destul de mult sânge, cu împușcături (unde ești tu, jean reno?), cu dilări asiatici și - evident - cu curse de mașini prin paris.
doar efectele speciale te dezamăgesc - sunt mult sub cele din matrix sau inception.

dar pleci acasă mulțumit, poate-o visezi și tu pe scarlett johansson cum, doar cu chiloții de superwoman pe ea, te așteaptă să-ți șoptească chestii despre celule, univers, și  CPH4.

concurs „cartea de vacanţă“: „eseuri de îndrăgostit“ de alain de botton

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un filozof în vogă



a cincea carte pentru vacanţă este eseuri de îndrăgostit de alain de botton (editura humanitas, 2014). o carte unde, cu mult umor şi simplitate, autorul demonstrează că este un fin cunoscător al personalităţii femeii. psihologie, filozofie şi mult umor despre bărbatul dintr-o relaţie.

întrebarea pentru concurs este:
ce căutaţi şi apreciaţi (maxim două lucruri) cel mai mult la partenerul/partenera de care vă îndrăgostiţi şi de ce? 

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!

top 7 - romanele mele preferate românești contemporane

locul 1. patul lui procust de camil petrescu

locul 2. enigma otiliei de george călinescu

locul 3. cartea milionarului de ștefan bănulescu

locul 4. orbitor. aripa stângă de mircea cărtărescu

locul 5. întâmplări din irealitatea imediată de max blecher

locul 6. cimitirul buna vestire de tudor arghezi

locul 7. pânza de păianjen de cella serghi

„america dezgolită de la brâu în jos“ de raluca feher

raluca feher

america dezgolită de la brâu în jos

editura tandem media, buc, 2014

293 de pagini broșate

coperta: noper

despre bizdoaca goală a americii

bun. avem coperta mișto, cu culori vii - atrage ochiul cititorului, dânsul citește titlul cu america, pac! i se scoală-n cap chestiile conexe (visul american, capitalismul, fericirea, bunăstarea etc. șamd). mai citește dânsul cu dezgolirea - america nu e așa simplă, ci e dezgolită - și i se scoală alte chestii conexe (nudități, goliciuni, erotisme, de ce nu sex, cine știe?).

bun. autoarea: tipă de publicitate, industrie, director de creație, bănet, protv, capital, fondatoare de club de presă, nu ne-ncurcăm cu fiștecine. o tipă de carieră, care pleacă într-un an sabatic! să crape și s-admire corporatistul bucureștean - care ia în mână o carte cool, scoasă parcă pe street delivery.

acuma eu. nu mă-nebunesc după cărți de călătorii, nici n-am citit prea multe. dacă mă-ntrebați acum să zic, am ațipit, de pildă, la călătoria sentimentală a lui laurence sterne, iar din cartea despre india a lui eliade nu rețin dacă mă-ntrebați decât niscaiva amănunte picante cu un concurs de sule bărbătești expuse pe masă. cam atât... iar eu, când plec prin călătorii, cel mult desenez, nicidecum să-mi scriu jurnale...

deci, v-ați prins: e o carte de călătorii, un jurnal/blog despre america de sud (da, asta-nseamnă de la brâu în jos! ce credeați, depravaților?)

așa deschisei io alene cartea, picotind: iar un autor român boring și lame care vrea să facă impresie cu povestea lui unică și irepetabilă și genială, de viață și de nobel, care vrea să se-ngroape-n istoria literară, păcat că manolescu nu mai face canoane literare să-l mai bage și pe el undeva, căci acuma criticul se-ocupă cu ambasadoreala (pe banii noștri, domle). ad postremum, luai cartea galbenă și m-apucai de ea strâns cu amândouă mâinile.

băi, și ce mișto scrie tipa! bagă mare la umor, de te-neci la unele faze (de râs). și-i un umor în general dăștept, nicidecum din ăla bășcălios, cu măscări de prost gust, de tip times new roman. evident că poantele nu-i ies întotdeauna (ca-n bancul cu al doișpelea porumbel căruia-i alunecă un picior). însă per ansamblu, te distrezi bine cu cartea!
id est, raluca feher povestește cum ajunge la aerele bune din argentina. capitala e plină de oportunități, trai, neneacă - au ăia sărbătoarea librăriilor (taximetriștii știu de românia, unul discută în draci istorie și teorii conspiraționiste), au ai restaurante mișto și - evident - obiceiuri diferite de ale noastre.

ce mi s-a părut important în cartea asta e accentul pus pe oameni, parcă mult mai mult decât pe locurile meseriașe întâlnite și - evident - descrise. sunt diferite tipuri umane pe care raluca feher le observă cu lornionul ei vesel, vrând să le surprindă acel nescio quid, acel je ne sais quoi individual, furtiv și adevărat, pe care numai un ochi exersat îl descoperă.

Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec și aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărțile sunt vii, că oamenii sunt mai importanți ca râurile și mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecția de artă de pe colecția de artă a muzeului de pe Avenida Libertator nu face doi bani dacă nu ai anjuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinațiile și eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracții fără de egal și recorduri neștiute: nurlia Monică și Ianoș/Juan cununat cu o braziliancă superbă, în fața Domnului și a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy „ne-ar trebui, pam-pam-parararam, 1000 de ani ca să trăim o noapte caum e asta în România noastrăăăăăă“. (p.23)

prin ceea ce ne spune, începând oarecum s-o cunoaștem și noi (mediat), începe să ne fie dragă argentina, cu mâncărurile & băuturile ei, cu politica (și cu președinta-i mai ales), cu istoria ei, cu sportul ei - că na-u numai fotbal -, cu crăciunul și anul ei nou, cu tangoul (terapeutic!), cu deșerturile și sfinții ei, cu mașinile ei sau cu traseele ei turistice. urmează să aflăm în alte capitole și de uruguayul, ba chiar și de antarctica (cu foci, balene, pinguini, dar mai ales cu turiști pensionari).

când raluca a ajuns în chile, m-am pierdut. umorul parcă i s-a volatilizat, acțiunea a devenit încâlcită și a trebuit să bag viteză să mă-ntorc în realitatea mea imediată. mi-am scuturat praful de chicotit cu care am zburat vreme de câteva ore și m-am făcut om serios. în principiu nu trebuie să te hlizești la o bizdoacă, mai ales că aceasta aparține mărețului continent american. trebuie să găsești mijloace să obții cele mai tari satisfacții. și pot spune c-am avut parte de ceva!

sporuri văratice la citi! - și, ca să vă faceți o idee despre cum scrie autoarea, ia de ciufuliți-i un pic blogul de aici.

visul lui raskolnikov

... Lumea întreagă era osândită să cadă victimă unei molime înfiorătoare, nemaivăzută și nemaiauzită, care, iscată în străfundurile Asiei, se abătuse asupra Europei. Toți erau condamnați să piară, în afara unui număr de privilegiați. Apăruse o specie nouă de trichine, niște vietăți microscopice care pătrundeau în trupul omului. Acești corpusculi erau înzestrați cu rațiune și voință. Oamenii în trupul cărora reușeau să se aciueze turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată până atunci, niște ființa umane nu se socotiseră mai înțelepte, nu fuseseră mai sigure că erau depozitarele adevărului, ca indivizii condamnați. Acestora li se părea că nicicând nu existaseră verdicte, legi științifice, convingeri morale și credințe mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se mai înțelegea om cu om. Fiecare credea că el singur stăpânește adevărul adevărat și, uitându-se la ceilalți, pe care-i credea rătăciți pe căi greșite, era cuprins de disperare, se bătea cu pumnii în piept, îi implora plângând și frângându-și mâinile. Oamenii nu mai știau ce e bine și ce e rău, pe cine să condamne și pe cine să absolve de vină. 

feodor mihailovici dostoievski, crimă și pedeapsă, editura, leda, 2006, traducere de ion covaci, p.590

sursa picturii

câștigător concurs „oblomov“ de ivan goncearov

dintre cele 4 comentarii la concurs, am ales comentariul evei omega, deși mi-a plăcut și cel al roxanei. totuși, să faci liposucţie şi plastie pentru cineva, şi să fii şi ironic când povesteşti, e ceva:

„Era vara lui 2012. Ne ştiam de 16 ani, fusesem buni prieteni vreo câţiva, din aceşti 16 ani. Alternativ, fusesem îndrăgostiţi fără speranţă, unul de celălalt. Mai întîi el. Apoi eu. Iar într-o seară ne-am apropiat. Şi a fost straniu, pentru că, nu ştiu cum, corpurile nu ni se potriveau. Erau două amfore care încercau să se apropie. Două figurine stîngace. Cu ceva burtă.
Peste cîteva luni, cu un curaj nebun, m-am programat la o liposucţie şi ceva-plastie. Am căutat pe net un doctor. Am găsit una pe strada Vlad Dracul. Era o femeie slabă, aranjată bine, cu unghii lunuuungi, luungi.
După ce mi-a injectat anestezicul, cu inhibiţia anihilată de cocktailul de chimicale, am întrebat-o dacă mă va opera cu unghiile ălea. Da, m-a asigurat ea, zîmbind.
Aşa că, din două amfore, am devenit o amforă şi o farfurie. Apropierile noastre au devenit mai fireşti. Decurgeau, până la un punct, la fel ca serile lui Oblomov, discuţii leneşe, la un pahar cu vin, după care lucrurile se învolburau.
Schimbarea era fabuloasă. Şi a fost şi dincolo de întâlnirile cu el. A rămas să-mi cîrpească imaginea de sine, de amazoană care doar ascunde şi nimic nu poate arăta. “

o rog pe eva omega ca până miercuri, la ora 12,00 să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com, acolo unde să plece romanul „oblomov“ de ivan goncearov. felicitări, împreună cu mulțumirile mele pentru ceilalți trei participanți. nu uitați! săptămâna aceasta, o altă carte de vacanță!

concurs „cartea de vacanţă“: „oblomov“ de ivan goncearov

pe perioada verii, voi organiza, o dată pe săptămână, câte un concurs cu câte o carte de vacanță. humanitas fiction, polirom, univers, all sunt editurile care oferă cărțile, iar eu ofer concursul și transportul. nu trebuie decât să răspundeți la o întrebare, cât mai creativ, și veți putea primi o carte selectată de mine.

un clasic rus

al patrulea roman pentru vacanţă este oblomov de ivan goncearov (editura all, 2014). un roman pentru cei care apreciază literatura clasică, mai ales cea rusă. o traducere nouă, în versiunea prodigioasă a antoanetei olteanu. un moşier leneş - nu e român, ci rus - e scos din procrastinare de o femeie de care se îndrăgosteşte. carevasăzică: amor rusesc!
ps. coperta este una dintre cele mai reuşite din câte am văzut recent prin librării!

întrebarea pentru concurs este:
care a fost cea mai mare schimbare (definitivă) în bine pe care aţi făcut-o, de dragului omului iubit, până în prezent? 

răspunsurile pentru concurs le primesc drept comentarii la post sau prin facebook, până duminică, ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poștă.
succes!

sursa

recunoașteți scriitorii?

am schițat câțiva dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc, prin operele lor. doi sunt chiar români. îi recunoașteți?