prigoana plăcerilor de michel onfray

michel onfray 
prigoana plăcerilor 
(le souci des plaisirs)
 editura humanitas, bucurești, 2012

 traducere de emanoil marcu

 226 de pagini broșate

 coperta de angela rotaru

este cea dintâi carte a acestui filozof francez, autor de bestselleruri pentru filozofi diletanți. pe la noi au fost publicate destule, pe la nemira, polirom și humanitas.

prezenta carte se ocupă de sexualitatea umană, în istoria ei antropologică, mai ales în lumina (sau umbra?) civilizației noastre creștine, în opoziție cu cea asiatică. mai precis, se ocupă de oprimarea liberei sexualități, în opoziție cu ''arta" indiană. bun cunoscător al lui freud (nu știu dacă și admirator), onfray pornește în expediția sa intelectuală la origini, pentru a descoperi etiologia nevrozei sexuale contemporane (teza).

într-un stil eclectic, de scurt tratat, istorie a ideilor, eseu și aforism, filozoful francez ne ia de la vechiul testament ebraic la secta lui isus omul, de la sfinții părinți la sistemul bisericesc actual, chiar și cel pseudo-seculatizat și caută să ne convingă că ceea ce gândim despre sex nu (mai) e cușer pentru persoana noastră. de aceea, inspirându-se din modul de a iubi indian, faimoasa kama sutra, onfray propune un eros solar - o subiectivitate libidinală. să nu catalogăm, fenomenologizăm sau încadrăm sexualitatea, ci să o descoperim fiecare, în funcție de nevoile individuale.

inventarea unei senzualități, fabricarea unei voluptăți, confecționarea unei plăceri, crearea unei bucurii nu țin de un proiect comunitar sau global, colectiv sau general, religios sau politic, ci de voința proprie a fiecărui individ. (p.226)

pe tot parcursul cărții, n-am putut să nu-i dau dreptate, chiar dacă uneori argumentația a stat, în văzul autorului, să fie violată de sentențiozități, retorisme și ironii gratuite. nu m-a deranjat desigur ateismul autorului, însă "prigoana" pe care autorul înusuși o face pare manifest comunistoid. totuși, apostolul pavel e mai mult decât defulare a propriei impotențe, sfântul augustin mai mult decât o relație "complicată" cu mama sa, cântarea cântărilor mai mult decât niște metafore puerile ale celor doi parteneri. asemenea reducționisme prea-corecte politic deranjează buna credință a cititorului și te fac să te gândești foarte ușor la manipulare.

de două mii de ani trăim într-o civilizație clădită pe ficțiunea existenței istorice a lui isus. această legendă se dezvoltă sub formă de nevroză prin demersul sfântului pavel, care încearcă să-și extindă patologia la scara lumii întregi prin zelul unor fanatici persecutați, devenind ei înșiși persecutori datorită lui constantin, suveran impotrant și om rău, convertit foarte oportun la delirul adepților lui chrestos cu unicul scop de a reface unitatea pierdută a unui imperiu muribund. acest cadavru imperial, resuscitat prin noul dispozitiv istoric, devine un imperiu nou sub numele de europa. (p.40)

 coperta ediției franceze

totuși, mai trebuie remarcate câteva incursiuni în filozofia lui bataille, ale templului indian de la khajurāho, și prezentările rezumative din kama sutra.

am învățat câteva lucruri:
- nu știam că la al cincilea conciliu de la constantinopol (869-870), e respinsă trihotomia suflet-spirit-corp, optându-se pentru dihotomia corp-suflet. (p.73)
- de abia sfântul augustin atribuie păcatului originar un caracter sexual, în cetatea lui dumnezeu. (p.78)
- marchizul de sade a fost în realitate (și) un delincvent - răpiri, otrăviri, sechestrări, amenințări cu moartea, violențe, lovituri și răniri etc. (p.112)
- montaigne: există mai mari diferențe între un om și alt om, decât între un animal și un om. (p.171)

o traducere ca de obicei, foarte bună, cu care ne-a obișnuit emanoil marcu, aka soirs.

nu vi se pare că onfray seamănă cu meryl streep? lol.

o altă impresie despre carte a apărut la vincuslusorum.

travaliu pentru carte

am avut norocul să particip la nașterea unei cărți - de la prima variantă până la încasarea banilor din librărie. e o experiență unică. iată o etapă a drumului în lume - tiparul.

   

Oops, they did it again! Sau cum a fost la o încă lansare cam plicticoasă.

Cum a fost la lansarea romanului Purificare, de Sofi Oksanen, eveniment găzduit de librăria Cărtureşti - Verona, marţi, 27 martie, începând cu ora 18, şi privit prin ochii a doi participanţi.

Constantin Piștea – participant la lansare 

Am aşteptat-o pe Sofi Oksanen vreo 10 minute peste ora anunţată, întârziere pusă pe seama traficului de Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecţiei Biblioteca Polirom, în cadrul căreia a apărut romanul Purificare. Totuşi, aşteptarea n-a fost chinuitoare. Am avut parte de scaune şi de un aer plăcut, cu iz de ceai şi fără nicio urmă de fum de ţigară, cum, din păcate, se întâmplă la evenimente asemănătoare de la Clubul Ţăranului. Din fericire, Cărtureştiul s-a onorat şi onorat-o pe Sofi Oksanen cu o atmosferă plăcută. Pe pereţi, fotografii cu orhidee, pe mesele vorbitorilor, ceşcuţe pentru cafea şi ceai.

Bogdan Stănescu a amintit de Nabokov. Citez din memorie: un bun romancier e un conglomerat fericit dintre un povestitor, un învăţător şi un vrăjitor. Oksanen se încadrează în descrierea lui Nabokov, şi-a exprimat părerea Bogdan-Alexandru Stănescu.

Apoi, a vorbit Excelenţa Sa, Ulla Väistö, ambasadoarea Finlandei în România, despre pasiunea cu care a citit romanul, în timpul unei curse aeriene de la Mexico City la Haiti (parcă), locuri care îi reveneau ca responsabilitate diplomatică prin anul 2009. Apoi, Bogdan-Alexandru Stănescu i-a poftit la cuvânt pe trei invitaţi, care să acopere elementele din menţiunea-Nabokov.

Simona Sora a vorbit din punctul de vedere al criticului literar (acoperind, fireşte, povestitorul). Am reţinut faptul că a identificat „centrul secret” al romanului (o sintagmă propusă de Orhan Pamuk) în conglomeratul ură-vinovăţie-ruşine şi a fost de acord cu doamna ambasador, care spusese că lectura cărţii este supusă inevitabil unui filtru personal. Simona Sora a mai vorbit despre magia cuvintelor, fapt care ducea către cea de-a treia calitate a unui romancier. Numai că următorul vorbitor a fost Ioan Stanomir, publicist şi politolog, care a acoperit „învăţătorul” şi a pus romanul finlandezei în contextul istoric şi a relaţionat evenimentele din Estonia comunistă cu cele din România şi estul Europei. Mi-a plăcut discursul lui Stanomir, cursiv, concret, aplicat, pasionat. După care, a venit rândul magiei, rândul „vrăjitorului”, jucat de actriţa Coca Bloos. Precum antevorbitorii, doamna Bloos s-a declarat onorată de posibilitatea de a lectura public din romanul acesta, care i-a plăcut foarte mult, şi a spus că, dacă ar fi după domnia sa, ar citi tot romanul. Am crezut că glumeşte, ca toţi cei de faţă, desigur. Cartea sa era înţepată de cel puţin zece semne, dar n-am crezut că se gândeşte să citească tot ce-şi însemnase. Şi, dacă am uitat să menţionez că discursurile celorlalţi duraseră, în total, 20-25 de minute, ei bine, după cel puţin acelaşi interval, doamna Bloos nu terminase lectura, deşi citea prost (pentru unul care avea lectura făcută, dar şi pentru unul care nu o avea, intonaţia era total anapoda, de parcă atunci ar fi citit prima dată textul), deşi audienţa dădea semne clare de plictis (înainte să părăsesc jenat sala, am prins comentariile în consecinţă ale celor care erau în jurul meu), deşi Bogdan-Alexandru Stănescu schimba ocheade cu Oana Boca (PR-ul Polirom) căutând, parcă, soluţia ieşirii din situaţie.

Ce mi-am dorit să fac şi nu am reuşit? Să o aud vorbind pe autoare, care mi s-a părut simpatică datorită coafurii (ciudăţică şi roşie ca-n poze) şi să o rog să-mi semneze exemplarul pe care-l terminasem de citit cu o seară înainte. Chiar dacă am plecat fără să-mi îndeplinesc cele două obiective, am fost mulţumit că am văzut în carne şi oase persoana care a scris o carte atât de bună.

Dragoș C. Butuzea – participant la aceeași lansare
Eu am ajuns cu întârziere – m-așteptam ca evenimentul să întârzie, ca de obicei la români. Am ajuns așadar la 45 de minute după, gândindu-mă că până vorbesc invitații, eu ajung direct la fix, fie s-o ascult pe autoare citind în finlandeză, fie răspunzând la întrebările invitaților, poate chiar ale publicului.

Deci m-am dus s-o ascult pe Sofi Oksanen și am dat de Coca Bloos, care citea din roman ca pe scenă. Eu, cum citisem romanul, nu regăseam nimic din lectura actriței, care suspina și se îndârjea tragic – pesemne nimeni nu-i spusese că genul epic e altceva decât genul dramatic. Când n-am mai rezistat, am plecat prin Cărturești să mai răsfoiesc ceva. Iar când am auzit aplauzele, m-am repezit să prind motivul pentru care venisem – Autoarea. Dar hopa! Evenimentul gata! Nu tu întrebări, nu tu lectură finlandeză (cum se obișnuiește, bunăoară, la FILB).

Puteți s-o-ntrebați orice pe Sofi Oksanen în particular, rostește unul din organizatori, Bogdan Stănescu, chemându-ne la autografe. A vorbit ieri mai mult de două ore la un alt eveniment, se scuză el. Păi dacă era obosită, de ce-l mai organizaseră și pe ăsta? Oare să-i ascultăm pe excelențele sale ambasadorii, pe onorabilii criticii literari, pe domnii experți în totalitarism, pe maeștrii actori? Sau să facă presa niște poze de grup?

Se anunțase Lansare Publică de Carte, mediul era de-așa natură ca să se bucure toată lumea de Autor. Altfel, ca admirator, îi puteam scrie foarte bine autoarei pe e-mail, cum am mai făcut cu alții. În fine, am luat un autograf și am plecat. Cu întrebarea de ce oare mă încăpățânez să mai particip la lansări? Căci nu sunt făcute deloc pentru de-alde mine.

café de flore

imdb

în zilele de azi când, atât în ceruri, cât și sub pământ, toate au devenit nepăsătoare față de soarta fiilor omului și nici o voce nu le mai vorbește de nicăieri și nu mai răspunde dorințelor lor – cum spunea nikolai leskov – iată un regizor care-și propune, cu instrumente cinematografice, să aducă înaltul cerului în soarta omului contemporan.

un film care cu siguranță, oferă o viziune – chiar dacă nu nouă – despre viață. mai precis, despre dragoste. chit că e cea de mamă, cea de iubit(ă); chit că e cea de azi sau cea de ieri; cea de aici sau cea de aiurea. un film care este de asemenea, o provocare. multe simboluri vizuale și auditive, multe legături intempestive între scene – se pare că în epoca vitezei filmele trebuie să se deruleze altfel.

antoine este un DG, are bani, vilă cu piscină, nevastă frumoasă și copii frumoși. călătorește prin lume să țină concerte. însă dincolo de viața prosperă, apare ceva subconștient, care-i dă semne. o fostă nevastă somnambulă și cu însușiri de medium, primește și ea semne și le caută interpretarea. o descoperă astfel (odată cu noi) pe vanessa paradis, o mamă ce are să crească un fiu cu sindrom down. ea își iubește atât de mult copilul, că devine dependent de el. totul se-nlănțuiește și cer(c)ul se închide perfect, la final.

ceea ce este impresionant este că, dincolo de imagini și sunete, descoperim, dacă suntem atenți, subtilul. fără efecte spectaculoase. doar ceva vise, somnambulisme și niscaiva viziuni.
o minunat de îndemânatică punere în scenă, cu mijloace cinematografice, a unei povești de viață – una manifestă și una ascunsă. destul de rar ca un film să reveleze direct o experiență reîncarnatorie.

iuliu cezar la godot

evident că dacă mi-ar fi spus cineva să văd un iuliu cezar în variantă exclusiv masculină, cu tineri la bustul gol tatuați și cu scene de cabaret burlești, aș fi pufnit în râs. iar dacă mi-ar fi spus că astea se vor petrece la o cafenea, cu țigare și cu băutură, aș fi zis un nu, mulțumesc.

și-aș fi pierdut o experiență unică - o punere în scenă, pe fond bucureștean, a piesei clasice shakespeariene. uimitor e că piesa este o tragedie. iar să-l vezi pe cezar dansând în fustanelă sau sărutându-se cu vreo doi tineri, chiar dacă azi e cool și chiar în spiritul antichității realului cezar, în mod sigur n-a fost în intenția dramaturgului. totuși, piesa este un adevărat spectacol. care răspunde unui spectator adevărat, vulg - cum era și cel al teatrului globe de acum 400 de ani - doar că între cel de ieri și cel de azi s-a interpus televiziunea.

dar să adaug repede ce e mai important - faptul că, în acest context scenic al regizorului eugen gyemant, coregrafia s-a dovedit extrem de ingenioasă - a  andreei gavriliu - iar interpretările câtorva actori, remarcabile. emilian oprea oferă un bun discurs de marc antonius iar ionuț grama pendulează amuzant de la un rol la altul. nu mi-a plăcut deloc lucian iftime, un necredibil brutus, și nici dan rădulescu, care-a oferit un cassius de liceu.

una peste alta, montarea lui iuliu cezar la godot e un experiment reușit, la care toți spectatorii din sală participă cu plăcere și reacționează cu râsete și chicote la scenele amuzante. până la urmă, să transformi o tragedie într-un cabaret e ceva ce trebuie văzut.

prețul - 25 de lei, deși condițiile localului cam înghesuite.

caricatura de vinerea asta

nu veţi fi stăpânii fricii voastre decât atunci când veţi îndrăzni să o atacaţi.

william danforth

desen de dragos butuzea

scriitoarea sofi oksanen vine la bucureşti

în perioada 26-29 martie, scriitoarea finlandeză sofi oksanen, autoarea romanului purificare, despre care am scris nu demult aici, va veni la bucureşti.

evenimentele sunt:
- lansarea romanului purificare şi şedinţă de autografe
marţi, 27 martie, ora 18.00 – librăria cărtureşti

- dezbatere cu tema „stigmatele: istoria scrisă pe trupurile femeilor”
luni, 26 martie, ora 18.00 – boheme café (căderea bastiliei nr. 11)

povestitorul – un eseu de walter benjamin

că tot s-a lansat revista de povestiri.

motto:  

povestitorul este chipul sub care cel drept se întâlnește pe sine.

walter benjamin
iluminări
(illuminationen)
editura univers, bucurești, 2000
traducere de catrinel pleșu
344 de pagini broşate
coperta de done stan

care sunt, după, walter benjamin, caracteristicile povestirii?

mai întâi el distinge povestirea de roman, apelând la criteriul cronologic/cultural. astfel, povestirea apare din povestea orală, iar rațiunea sa de a fi, ce se păstrează până în epoca modernă, este aceea de a transmite din experiența oamenilor (de aproape sau de departe) cu un scop folositor - “o învățătură morală, un sfat practic, un proverb sau o regulă de purtare” – o Povață, adică o sugestie vizavi de o situație. o Înțelepciune.

apoi, o altă caracteristică a povestirii este conservarea înțelesurilor și multitudinea explicațiilor/interpretărilor posibile. povestirea trebuie să fie seacă, „asemenea acelor boabe de grâu care au stat închise ermetic secole de-a rândul în încăperile piramidelor și și-au păstrat puterile germinative până în ziua de astăzi.” (p.328)

iată și alte caracteristici ale povestirii, pe parcursul eseului:
a treia este prezența morții, ca element al eternității. benjamin citează pe paul valery: „s-ar zice că declinul ideii de eternitate coincide cu o aversiune crescândă față de orice muncă de durată”. moartea avea înainte o forță mare de sugestie, dar acum nu mai este prezentă în conștiința comună. dar, „abia la cei ce trag să moară vedem cum ia o formă transmisibilă nu numai cunoașterea sau înțelepciunea omului, ci, mai ales, conținutul însuși al vieții lui, adică materia din care sunt făcute povestirile.” (p.330)

a patra este istoria, iar aici povestitorul trebuie să fie un cronicar, să înregistreze, și nu să comenteze și să explice faptele istorice despre care scrie.

a cincea constă în întrebarea cititorului de după finalul povestirii: și mai departe ce s-a întâmplat? dacă în roman, problema finală este sensul vieții – aici benjamin citează din educația sentimentală –, povestirea nu-și propune un final unic.

a șasea este aura mistică cu care povestitorul își înfășoară creația. și aici, din nou, walter banjamin îi dă cuvântul lui valery: „observația artistului poate atinge profunzimi aproape mistice. obiectele asupra cărora se oprește își pierd numele. lumina și umbra își dobândesc existența și valoarea de la anumite acorduri care se stabilesc între sufletul, ochiul și mâna cuiva care a fost născut pentru a le percepe și a le evoca în sinea sa.” (ap. pag. 340)

romanul se rupe de povestire. o dată, prin dependența față de carte (renunțarea la oralitate); a doua, prin nedumerirea autorului față de experiență (renunțarea la Înțelepciune). de exemplu, în don quijote, noblețea spiritului, îndrăzneala, generozitatea sunt lipsite de noimă, nu mai reprezintă un izvor de înțelepciune, ci e doar un prilej de ironie.

ce se întâmplă astăzi, când domină un alt tip de comunicare? în ce fel afectează Informația genul literar?îl afectează în mod grav, căci ea impune Realitatea Imediată. (fondatorul „le figaro” spunea că pe cititorii lui, un incendiu într-un pod din cartierul latin e mai important decât o revoluție la madrid.) povestirea nu îndeplinește această condiție a verificabilității imediate și a explicațiilor aferente.

de fapt, eseul lui benjamin este prilejuit de un autor rus, nikolai leskov (1831-1895), care, după părerea criticului german, scrie povestiri adevărate. însuși lev tolstoi se miră, în legătură cu acest autor rus: este surprinzător că dostoievski este atât de citit... dar nu pot să înțeleg de ce nu se înâmplă la fel cu leskov. este un autor care spune adevărul. (ap. pag.329)

teama de pedofilie

 

foto de claudine doury, de aici.

PEDOFILÍE, pedofilii, s. f. (med.) atracție sexuală față de copii. 

mama obişnuieşte să-mi spună, când vine vorba despre o văduvă de vârsta mea, săraca, n-o să se mai mărite, cu doi copii, dintre care o fetiță. păi de ce? am întrebat-o nedumerit pe mama. păi există riscul ca soțul să se dea la fetiță, mai ales când o să crească. evident, adaug eu, există riscul să se dea foarte bine și la băiat, mai ales când iese din baie, ud. totul într-o orgie incestuoasă.

am un prieten care refuză să citească romanul lui nabokov lolita, pentru că este vorba despre iubirea unui bărbat pentru o fată minoră. mă doare undeva că-i artă, eu nu pot citi așa ceva, îmi spune mereu. în schimb, se uită împreună cu fiul lui minor la filme cu omoruri, după care cel mic, singur, în camera lui, se poate uita pe anumite site-uri, care sunt orice, numai artă nu.

am auzit în multe conversații prieteni care se opuneau ideii unui cuplu de homosexuali care să crească un copil. acel copil va fi desigur traumatizat, spuneau ei, și va deveni desigur și el homosexual. pe același principiu, le-aș fi spus, toți copiii care și-au văzut tații trosnindu-și mamele, traumatizați fiind, vor deveni desigur boxeuri.

dacă voi înfia vreodată vreun copil, mă tem că n-o voi putea face niciodată necăsătorit. dacă, doamne ferește, se vor gândi autoritățile, va trebui să-i fac copilului baie și voi atenta cu mâna mea scârboasă la pudoarea-i infantilă! mai bine să stea acolo, în grija statului ocrotitor, să-i dea el educație și ocrotire, cum numai dragul de el știe să dea. în plus, nu-i așa?, de-a lungul istoriei umanității, în baie, mamele au atins cucii băiețeilor cu dragoste maternă, în vreme ce tații așteptau de după ușă, satiri pofticioși, să-i smulgă din brațele mamelor și să-i violeze.

suntem bolnavi cu toții, din teamă. față de traumatizarea celor cărora le dăm viață și care nu pot să se apere. dar suntem mai bolnavi chiar decât adevărații bolnavi care chiar fac rău copiilor și din care, din păcate, unii rămân nepedepsiți. suntem mai bolnavi pentru că noi nu ne dăm seama, că îngrijindu-ne să-i ferim de o traumă, le neglijăm pe celalalte, la fel de periculoase.

îl traumatizăm pe copil cu certurile noastre pline de invective, când venim de la serviciu acasă; îl lăsăm pe copil pradă media și publicității duhnitoare de violență sexuală; îl lăsăm să se “familiarizeze” cu calculatorul și i-phone-ul, la un click distanță de pornoșaguri online; nu-i astupăm urechile când își aude concetățenii cum și-o bagă și și-o scot în plină stradă. în schimb, ne e teamă de bărbații străini cu unealta lor nevăzută dar violatoare din pantaloni. atât de teamă, că le furăm o minune – minunea paternității, care-i la fel de frumoasă ca maternitatea. chiar și aceea vitregă.

să crezi că în fiecare bărbat se ascunde un humbert humbert sau un woody allen, e curată nebunie.

mircea ivănescu cu gabriel liiceanu

măștile lui M.I.
gabriel liiceanu 
în dialog cu mircea ivănescu

editura humanitas, bucurești, 2012,

252 de pagini broșate

coperta de angela rotaru

poetul idiot și filozoful surd

o carte pasionantă, cea cu interviurile pe care gabriel liiceanu i le-a luat cărturarului mircea ivănescu, pe patul de suferință, cu câteva luni înainte ca acesta din urmă să moară. și este meritul lui liiceanu că a reușit – fără voia lui – să prilejuiască un discurs care m-a făcut să nu-l las din mână până târziu, în noapte.

evident, îl admir demult pe ivănescu pe care l-am descoperit ca traducător – joyce, kafka, nietzsche, musil sau broch – apoi ca poet, pe site-uri de poezie. apoi am auzit de la radu vancu de autoclaustrarea voluntară – după 2000 nu mai ieșeam practic din casă și îmi foloseam discipolii, vizitatorii... îi trimiteam la chioșc să-mi aducă votcă. (p.63), apoi a fost interviul din observatorul cultural – un rezumat a 80 de ani de viață. iar cartea lui liiceanu, un omagiu (intermediat, cred, de denisa comănescu) completează imaginea și gândirea de viață a unui Om Mare, chit că unii l-ar cataloga bețiv sau poet minor.

încă de la începutul cărții, liiceanu îl scapă pe ivănescu. filozoful pare că nu ascultă, cuprins de idiosincraziile referitoare la comunism și interbelic. ivănescu e nuanțat, și povestește sec, fără judecăți morale sau explicațiile care i-ar fi necesare filozofului. și iată că poetul reușește din ce în ce să-l perplexeze pe filozof, de la o copilărie într-o familie distrusă de tragedii, o studenție fără interes și o muncă rutinieră la agerpres, apoi la revista lumea, dar mai ales multă votcă în compania literaților epocii. până la poezii care nu sunt decât versificații, iar traduceri doar pentru bani, fără cunoașterea autorilor. totul pe un ton vădit serios, dar care râde de temele mari ale vieții și ale lumii. evident, poetul se exprimă cel mai bine în versuri, iar probabil că – de dragul adevărului – curiosul ar cântări el singur lucrurile. Domnule, sunt cel mai mare poet român în viață, dar sunt mult mai mult mort decât viu.

când ivănescu îi mărturisește lui liiceanu că a fost toată viața ofițer de securitate sub acoperire, dar așa de bine ascuns, că nici el n-o știa, filozoful de la păltiniș e siderat, şi continuă să fie picătură cu picătură. și-atunci, începe jocul. pe care filozoful îl cedează poetului. există multe anecdote despre viața cotidiană mizerabilă a “marilor scriitori”, preda, sorescu, dinescu, nichita. există atmosfera încordată sau destinsă din mediul cultural românesc a anilor 50-60. și mai ales multiplele măști pe care creatorul – pentru a-și ascunde ceva-ul îngropat și pentru a-și domina durerea, trebuie s-o obiectiveze la nivelul expresiei – trebuie să le poarte în lume (mann călătorea burghezește, proust frecventa saloanele, eminescu făcea pe ziaristul). în cazul lui ivănescu, era idioțenia - cred, anume, că toată viața mea eu am fost un idiot (p.149), un tip șters și fără mari pretenții de la lume și viață, ce a traversat istoria lin și n-a avut practic de suferit în nici un fel de pe urma schumbărilor de regim (p.65), fără o viață “în sine”, ci mai degrabă o prelucrarea unui context. (p.49) un tip care s-a bărbierit întotdeauna cu spatele la oglindă.

un singur reproş către liiceanu: păi, iată, se cunoaște că nu aveți formație livrescă. (p.116)

1001 de nopţi, vol. 9

*** 
cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 9
(dragostea lui zein al-mawassif)
editura minerva, bpt, 1987, 283 pagini
traducere de haralambie grămescu,
coperta de adrian ionescu

o băşină de pomină 

ce s-ar întâmpla dacă, văduv fiind, la nunta ta cu o fată tânără şi frumoasă, scapi o băşină "cumplită şi mare, din pântecele prea plin de mâncăruri şi băutură"?

la bubuitul acela, fiecare femeie se întoarse înspre vecina ei, vorbind cu glas tare şi făcându-se că n-ar fi auzit nimic; iar mireasa la fel şi ea, în loc să râdă şi să-şi bată joc, începu să-şi zgândăre brăţările. (p.142)


evident că-ţi iei lumea-n cap şi fugi prin străinătăţuri. dar ţi se face dor de casă şi până la urmă te întorci. şi apropiindu-te de meleagurile natale, speri că totul s-a uitat şi ai vrea s-o iei de la început. şi vezi, cu drag, o bătrână ce-şi depăduchează nepoţica. - câţi ani am? întreabă fetiţa.
- te-ai născut, o, fata mea, chiar în anul marii băşini.

oare vei fi mândru că băşina are să dăinuiască prin veacuri, atâta cât s-or împodobi cu flori palmierii?

povestea cu tânărul leneş (ca la români)

am fost uimit de "înţelepciunea" poveştii care spune despre un tânăr leneş. acesta, împreună cu mama sa, îi dă unchiului, negustor fiind, câţiva bani ca să investească în bunuri prin străinătăţuri. şi banii au noroc, se înmulţesc, unchiul vine încărcat cu giuvaeruri şi bogăţii. dar leneşul rămâne leneş. ba mai mult, şi bogat. unde e meritul leneşului? nici unul.
învăţătura stă în puterea lui allah. când califul harun al-raşid în cheamă pe tânăr la el, în numele lui allah, acesta îi dăruieşte califului - deja bogat - o bună parte din bogăţii ca semn al supunerii. morala ar fi: dacă ai noroc nemeritat, dă-l mai departe.
ciudată învăţătură...

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

mircea eliade - s-a născut acum 105 ani

băiatul cu bicicleta

dacă m-ar întreba cineva despre film, i-aş spune că mi-a plăcut tare mult. dacă m-ar întreba de ce, n-aş şti.
poate pentru că am simpatizat cu puştiul orfan.
poate pentru că l-am înjurat pe tatăl lui cel idiot.
poate pentru că am zburat şi eu pe bicicleta cu ghidon negru şi cu zgârietură.
poate pentru că mi-a devenit dragă cécile de france.
poate pentru că am trăit muzica din concertul 5 de beethoven.

şi poate pentru că, în viteza bicicletei, pe străzile relativismului contemporan, am regăsit ceva din inocenţa filmelor franţuzeşti vechi, unde rău-i rău şi binele-i bine.
un film tare frumos!

în care piesa de rezistenţă e actorul thomas doret.

case livreşti - mărţişorul lui tudor arghezi

după casa memorială bacovia despre care am scris aici, urma firesc mărţişorul, cuibul din lemn al celui mai mare poet român contemporan, după părerea mea.

aflu astfel, duminică, în ziua însorită de martie, liniştea argeziană deplină, de parcă nici nu sunt în bucureşti. în biroul poetului (foto jos), lângă sutele de cărţi - sunt câteva mii în toată casa - văd clopoţelul mut al lui arghezi care-i anunţa familia când poate fi deranjat. nevasta, o ţărancă bucovineancă şi doi copii - un băiat şi o fată.

în mijlocul terenului cu livada desfrunzită, odinioară o mahala, arghezi îşi construieşte o casă din bârne de lemn. cu fiecare carte publicată de succes, îşi mai construieşte o cameră. se opreşte la 18 şi la câteva dependinţe. vizitez doar etajul - biroul, dormitorul comun, salonul - cu vitrină şi bibelouri - odaia de spălat, laboratorul, camera de copii, holul lung. totul îngrijit, neostentativ. bârnele trosnesc sub paşii mei. doar ei fisurează liniştea.

văd şi tipografia. apoi cumpăr două exemplare originale din minunatele bilete de papagal, m-aşez pe-o bancă din faţa mormântului poetului şi al soţiei şi pornesc să i le citesc. apoi măzgălesc din creion spre amintire, mărţişorul. o căţeluşă îmi amuşină curioasă ghetele. o duminică frumoasă. altfel îi voi citi poeziile de-acum încolo.

căpitanul fracasse de théophile gautier

théophile gautier
căptanul fracasse
(le capitaine fracasse)

ed. hyperion & cristian, bucureşti, 1992

436 de pagini broşate

traducere de gellu naum

coperta de marian mirescu

un roman de aventuri pentru tineret?

de ziua mea, am luat din bibliotecă o carte de capă şi spadă - să-mi fac un dar să recitesc o carte citită la 16 ani. am găsit, în schimb, ceva în plus decât o carte de capă şi spadă.

însă dacă m-am plictisit la descrierile lui balzac, citind descrierea castelului sigognac de la începutul acestui roman, era să mă urc pe pereţii trenului. m-am chinuit să nu pierd un rând din părăginirea şi decrepitudinea descrise aici în amănunte gotice. şi nu doar atât. au urmat alte descrieri - trupa de teatru care poposeşte, descrierea locurilor pe unde trupa trece, vizualizări poetice unice - transpuse în româneşte admirabil de gellu naum.

subiectul e simplu - în vremea lui ludovic al 13-lea / a muşchetarilor - un tânăr baron, sărac lipit, pleacă după fustele unei actriţe, isabelle, cu o trupă itinerantă de teatru, până la paris. deci va trebui să treacă prin mai multe aventuri. el este însă nu doar baron, ci şi unul dintre marii spadasini ai epocii, dar luptele cu spada vor aştepta jumătate de roman ca să desfăşoare. căci scriitorul  théophile gautier trebuie să-şi arate viziunea. romantică, pre-parnasianistă, pre-decadentă, modernistă. şi, cum am mai scris, poetică.

iată descrierea măscăriciului mort în zăpadă, admirabil ilustrată dedesubt de gustave doré:

faţa astfel luminată nu mai avea culorile vieţii. era galbenă ca ceara. nasul, cu nările ciupite de degetele noduroase ale morţii, lucea caun os de sepie. pielea i se întinsese pe tâmple. fulgi de zăpadă i se opriseră în gene şi în sprâncene, iar ochii lui holbaţi priveau ca doi ochi de sticlă. la fiecare vârf al mustăţii scânteia câte un ţurţure de gheaţă care le făcea să se îndoaie. pecetea tăcerii veşnice sigilaseră buzele de pe care îşi luaseră zborul atâtea fanfaronade hazlii; capul de mort, sculptat de slăbiciune, se şi ivise de sub chipul palid, pe care obişnuinţa schimonoselilor săpase riduri de-un comic înfiorător, rămase şi acum , pe cadavru... (p.132)

per total, căpitanul fracasse e un roman frumos, duios prin personajele care şi când se duelează, parcă fac balet:
pândind un spaţiu gol ca să poată pătrunde, spadele, cu lamele unite la vârf, se învârteau una în jurul celeilalte când încet, când rapid, cu vicleşuguri şi prudenţe care vădeau forţa celor doi combatanţi. (p.299)

decorurile cărţii se coboară teatral, uşor trist, dar meritul lui gautier este că e un mânuitor bun, tristeţea se ridică văl cu văl şi după punctul culminant, începe să răsară soarele. iar dobitocul de companie al personajului principal, motanul belzebut, semn al vrenurilor trecute dar şi al decrepitudinii, trebuie să moară ca să lase loc fericirii.

o iubeşti pe izaballe? e întrebat sigognac.

- din tot sufletul, din toată inima, cu tot sângele meu la fel de mult, ba mai mult chiar decât a iubit un bărbat, vreodată, pe pământ. acesta, unde nimic nu-i desăvârşit în afară de isabelle. (p.407) - de toute mon âme, de tout mon cœur, de tout mon sang; autant et plus que jamais homme ait aimé une femme sur cette terre, où rien n’est parfait, sinon isabelle.

unde e cervantes, doamne, ironia ta?

ps. nu ştiam că lui théophile gautier îi dedică baudelaire florile răului.
nu ştiam că gautier a scris o biografie a lui balzac.

citesc pentru doi

sâmbătă, 24 martie, voi citi dintr-o carte unui copil de la centrul de servicii sociale sf. iosif.  
cine vine cu mine?

în cadrul campaniei citeşte pentru doi, un proiect de lectură socială booktopia.

unelte de dormit de ioan es. pop

ioan es. pop
unelte de dormit

editura cartea românească, 2011

101 pagini broşate

coperta de radu răileanu

cel mai bun poet român?

poemele lui ioan es. pop sunt dintre acelea în care te regăseşti imediat.  care, prin simplitatea lor percutantă, te fac să le fii adept necondiţionat.

aşa mi s-a-ntâmplat cu ceva timp în urmă, când le-am ascultat, într-o seară, la un pahar de vin, din gura autorului. dar a fost nevoie să-mi cumpăr volumul, să le citesc eu însumi, mai pe-ndelete, să le gândesc şi să le simt mai bine. aşa că iată-mă scriind aici.

apărut anul trecut, unelte de dormit este ultimul volum de poezie al poetului maramureşan, şi primul pe care îl citesc (a urmat imediat ieudul fără ieşire). multe poeme minunate, în care forma poetică împrumută în mod subtil conţinutul epic al dezamăgirilor, ironiilor, nostalgiilor şi depresiilor autorului.

încep cu poemul despre dincolo ce constituie, după mine, esenţa a douăzeci de ani de postcomunism.

sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. 

cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.
 

viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
 

apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici măcar la londra, rotterdam şi paris.
 

acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers. (p.81)

există câteva teme recurente pentru ioan es. pop. neputinţa în faţa morţii, neputinţa prezentului, neputinţa trupului, slăbiciunile, ereditatea, nostalgia copilăriei, căutarea lui Dumnezeu, lumina. iar ceea ce-i reuşeşte lui ioan es. pop este modul în care, dincolo de veşmântul tragic, transpare jucăuş ironia. (ceea ce nu-i reuşeşte lui dumitru gorzo însă, este îmblânzirea parodiei ce transpare din cele 10 desene însoţitoare.)

dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mâine.

pe o cărare îngustă, prin zăpada căzută aseară, mă căznesc să ajung la şosea.

dacă nu s-ar fi aşternut zăpada asta, 

nici cărarea nu ar exista.

până la urmă asta-i tot ce am putut să aflu.

istoria e poezia învingătorilor, 

iar poezia istoria celor învinşi. (p.29)

iar perla coroanei este partea a treia, "potriviri după alecsandri & co", în care poemele -  mai ales primele 3 - au sunetul cadenţat şi clasic al bardului de la mirceşti, cu parfumul macabru, perfect de raţional şi echilibrat al lui edgar poe. sunt reuşite livreşti cu fineţuri decadente.

perdelele-s lăsate şi lampele aprinse.

pe catafalc de perini, copilul doarme dus.

mi se păru? ori iarăşi, trăznind, afară ninse?

pe când nu-i nici afară şi nici fiinţe nu-s? (p.74)

mărturisesc că mi-au plăcut unele poezii atât de mult, că le-am recitat părinţilor şi rudelor mele, la aniversarea zilei mele de naştere.

foto de cato lein de aici

ulise de james joyce. prânzul

james joyce

ulise, volumul 1
(ulysses)

editura venus, bucureşti, 1992

traducere de mircea ivănescu

447 de pagini broşate

coperta de sergiu georgescu

continuare de aici.

că tot s-a reeditat la univers şi că tot au apărut traduceri noi ale celorlalte cărţi, la humanitas fiction, într-o serie de autor. m-am decis să-l reiau de unde-l lăsasem acum 3 ani. ce folos să citeşti proză contemporană dacă nu reciteşti ulise-le lui joyce?

nimeni nu înseamnă nimic. ăsta-i cel mai rău ceas al zilei. vitalitatea. stinsă, posomorâtă, nu pot să sufăr ceasul acesta. mă simt ca şi cum m-ar fi mâncat cineva şi pe urmă m-ar fi dat afară. (p.188)

capitolele petrecute în jurul prânzului, sunt mai puţin citibile. 

vorbesc mai ales de călătoria lui bloom prin redacţia unui ziar dublinez (prilej pentru joyce să se joace cu limba pe câteva pagini. de asemenea, de stephan dedalus care şade în biblioteca naţională de vorbă cu câţiva erudiţi despre shakespeare şi scriitori irlandezi. aluzii ermetice şi interesante, poate doar pentru joyce însuşi.

remarcabil ar fi un episod scurt, în care leopold bloom cutreieră, în vremea prânzului, străzile oraşului, gândurile-i răzleţe amestecându-i-se cu mirosurile de mâncare. supă de cap de viţel, untură, miresme de rulade proaspete cu dulceaţă, tartă cu rubarbă cu gem de fructe, brioşă cu şofran, roastbeaf cu varză. se interesectează cu o vecină pisăloagă, care-i spulberă amintirile erotice din tinereţe:

un trup omenesc durduliu cald se pogora asupra minţii lui. şi mintea lui accepta cu plăcere. mireasma îmbrăţisărilor pe el întreg cuprinzându-l. cu rup înfometat, noptatec, jinduia mut să adore. (p.193) - a warm human plumpness settled down on his brain. his brain yielded. perfume of embraces all him assailed. with hungered flesh obscurely, he mutely craved to adore.

poze ale manuscrisului original de aici

am mai găsit aici o meditaţie asupra mâncării, chiar o viziune erotică asupra mâncării. iată un fragment pentru carnivori:

vitele astea nenorocite la târguri  care stau şi-aşteaptă să le dea la cap să se despice căpăţâna. mu. viţeii săracii, cum tremură. mee. cap crud şi vase însângerate. oi jupuite cu ochii sticloşi atârnând cu capul în jos, boturi de berbec învelite în hârtie murdară se sânge lăsând să le picure zeamă din nări peste rumeguşul de pe jos. (p.196)

joyce în 1939, de aici

_______________________________________

ulysses' goodies

un ulise BD aici - ulyssesseen

un ulise în versiunea cinematografică a lui joseph strick pe youtube 

cu blecher şi nicolae manolescu

literatura în cluburi

miercuri, în club control, institutul blecher s-a redefinit.
dintr-un cenaclu cu lecturi nepublicate şi feedback din partea cititorilor ascultători, într-un spectacol de poezie şi muzică. a citit poezie dan coman - pe care l-am mai întâlnit la tăşuleasa -, iar din romanul irezistibil a citit claudiu komartin (organizatorul). am descoperit un dan coman amuzant, poate din pricina accentului ardelenesc. 

apoi un scurt concert cu ada milea şi bobo burlăcianu, din insula şi cel mai mare gulliver de gellu naum. 

curios a fost, de asemenea, şi un interviu filmat cu gellu naum.

aglomeraţie şi fum, însă un spectacol fain.

***

ieri seară, la club a, cafeneaua critică a lui bogdan lefter l-a avut ca invitat pe criticul literar nicolae manolescu. unul relaxat şi pus pe şotii. ne-a împărtăşit din experienţele sale de viaţă, de la paris sau cele de tinereţe, de pildă când l-a vizitat pe heidegger, împreună cu ioan alexandru şi marin sorescu. 

când le-a reproşat noilor scriitori din românia că nu au o miză în scrierile lor, l-am întrebat care i-a fost lui miza în critică şi care îi este ca ambasador unesco. la prima întrebare, a răspuns că s-a ferit să scrie prost despre cărţi bune şi bine despre cărţi proaste; să salveze esteticul de politic. iar ca ambasador, nu are miză, doar să promoveze cultura română, suceviţa, moldoviţa şi "alte lucruri bune pe care nu le înşir aici". nu-l văd făcând pe ghidul în mănăstire, însă mi-a făcut impresia unui bătrânel ce se bucură de-un trai, neneacă, la paris, pe banii babachii (statului), fără vreo grijă. reciteşte bovary, tolstoi (ivan ilici şi anna karenina), zola (nana!) şi plânge la mizerabilii. ar vrea să fie preşedintele usr până la 100 de ani, iar eu l-aş propune pentru eternitate. n-au scăpat neîncondeiaţi costi rogozanu, uncristian, daniel cristea enache.

"în instituţiile internaţionale, inclusiv unesco, noi, românii, avem idei bune, dar nu ştim să le punem în practică", a afirmat ambasadorul. oare excelenţa sa o şti?

purificare de sofi oksanen

violuri, politică, ruşi, legături de sânge

sofi oksanen

purificare

(puhdistus)

editura polirom, iaşi, 2012

traducere de adela victoria korshin

314 pagini broşate

coperta (oribilă!) de laurenţiu midvichi

notorietatea pe care cartea o are în lumea literară i-a determinat probabil şi pe cei de la polirom s-o traducă. pentru că e o autoare finlandeză - câte romane finlandeze s-au tradus la noi? eu, în afară de kalevala, mika waltari (cu egipteanul) şi arto paasilinna (cu anul iepurelui), n-am mai citit.

ce să fie cu romanul ista?
roman poliţist nu e. deşi e vorba despre crime atroce.
roman macabru nu e, deşi e vorba despre zidiţi de vii.
roman politic nu e, deşi e vorba despre comunism, fascism şi libertate.
roman social nu e, deşi e vorba despre bogaţi, săraci şi parveniţi.
roman de dragoste nu e, deşi o femeie se-ndrăgosteşte de un bărbat pe viaţă.
roman de aventuri, de asemenea, nu e, deşi de la un capăt la altul, se-nşiră suspansuri.

cred că până la urmă nu contează ce e, categorisirile se sting când e vorba despre un roman bun cum e purificare.
sofi oksanen scrie foarte bine, ştie să alterneze planurile temporale, cele spaţiale, acţiunea se deschide şi se închide la momentul potrivit, personajele dispar şi apar pe surprinderea cititorului. dacă mai sunt adăugate şi niscaiva violuri, intrigi politice, sclavie sexuală şi ruşi, reţeta unui roman reuşit e gata.

nu, să nu aveţi impresia că e un roman artificial, făcut pentru premii - feminisme, politică (corectitudine politică). personajele pozitive devin negative când nu te gândeşti. întâmplările bune se înrăiesc rapid de te minunezi...

copertele ediţiei originale şi ale altor traduceri 

romanul începe plin de mister, mister ce se devoalează încet-încet. bătrâna estoniană aliide găseşte în bătătură o tânără ciudată. o invită în casă şi amândouă încep să-şi amintească chestii care ar duce la lămuriri. da de unde. tânăra zara ascunde un trecut recent imoral şi dubios iar bătrâna - nu te gândeşti că o bătrânică singuratică poate fi o scorpie - ascunde un trecut îndepărtat cutremurător. apar apoi doi mafioţi ruşi...

oricum, este vorba despre purificarea prin care tânăra va trebui să treacă, cu ajutorul bătrânei şi a trecutului ei suspect. şi cu ajutorul muştelor şi a păianjenilor, care bâzâie prin toată cartea.

la urmă, m-am întrebat dacă şi în cazul bătrânei a fost vorba despre purificare - sau poate şi lectura însăşi poate fi socotită una. poate autoarea a vrut să scape de ceva. nu ştiu.
dar am citit cartea cu mare plăcere! şi o traducere ce sună foarte bine!

o părere la octavian.

foto autoare de aici
 

amos oz la ateneu - impresii

poza de aici

pentru mine, au fost două momente cheie ale serii:

primul, scurtul recital al lui alexandru tomescu, la vioară. 

ultimul, exemplul de succes pe care oz l-a dat unui scriitor - cehov, care nu s-a-ntrebat dacă scrie mai bine decât tolstoi sau dostoievski, dacă e mai rău că scrie într-un sat rusesc decât la paris. ci, cu ironie şi compasiune, a scris cum a ;tiut mai bine.

în răstimp, au fost monologuri peste monologuri - al directorului filarmonicii, al ambasadorului israelului, al lui liiceanu (în continuare frustrat pe comunism, fascism, rolul literaturii, cultură minoră şi celelalte), al lui amos oz care răspundea pe lângă. 

câteva chestii pe care le-am reţinut au fost:

- oz crede în arta compromisului, care nu înseamnă oportunism sau slăbiciune, ci însăşi viaţa;

- un roman porneşte de la o viziune, însă nu e decât un edificiu de cuvinte, alese cu preţul zilelor şi nopţilor; iar opera finită e ca în muzică - o remarci mai ales dacă sună prost.

- există diferenţă între singurătate (venim pe lume şi plecăm din lume singuri) şi solitudine (întoarcem spatele lumii); omul nu e o insulă - no man is an island (john donne) - ci o peninsulă;
- familia este cea mai interesantă, absurdă, tragică, intereantă, persistentă chestie din univers;
- evreii sunt singurul neam rebel, care-l cheamă până şi pe Dumnezeu la judecată;
- antidotul fanatismului este simţul umorului, imaginarea celuilalt şi curiozitatea (ca virtute morală);
- literatura ne deschide secretele altor oameni, ne face mai curioşi, iar dacă devenim cu 1 mm mai buni după ce citim o carte, e un câştig.

cam atât despre aseară. poate dacă n-ar fi fost atmosfera sărbătorească de ateneu, şi vipurile din sală, discursul ar fi semănat cu o lansare mediocră de la librăria sadoveanu.

case livreşti - george bacovia

mi-am petrecut 3 luni din viaţă - în armată - doar cu bacovia, într-un volumaş strecurat în buzunarul uniformei şi ţi minte că le citeam colegilor din poezii.

aşa că ieri am pornit în căutarea casei construite de el pe "strada bacovia" o stradă întortocheată intersectată cu şoseaua giurgiului.
casa era deschisă - nu m-aşteptam -, era călduroasă şi alături de administrator, a cărui zi de naştere era, am pătruns în intimitatea poetului lacustru.

ştiam că era cam beţiv, nu şi că era tutungiu, şi am rămas plăcut surprins aflând că era de condiţie modestă, dar iată, şi-a construit o casă - spre deosebire de rebreanu care a primit apartamentul de la stat. am mai aflat că a terminat dreptul (numele real e george andone vasiliu), şi ştia să cânte la vioară. cel mai mult mi-au plăcut biblioteca (foto) din dormitorul doamnei şi cămăruţa mică - dormitorul domnului - în care compunea literatură, în care dormea şi în care a şi murit. mi-au mai plăcut, de asemenea, tablourile.
intrarea 5 lei.

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea V

cum să citim?

nu ne-am mai auzit demult*, şi tare mi-era dor să mai vorbim despre citit. într-o întâlnire, un scriitor tânăr, cezar paul bădescu, se întreba de ce ar trebui ca lumea să citească, spunea că nu e obligatoriu ca lumea să citească.

evident că am sărit să-l contrazic, să spun că măcar din punct de vedere politic, citind câte ceva din istorie – despre revoluţia franceză, despre democraţia în america (minunata carte a lui tocqueville) despre războaiele secolului 20 –, cam ce înseamnă liberalismul la englezi, conservatorismul, sau ce naiba spunea marx ăsta – am putea să înţelegem ce mai e şi cu politica asta. deşi, aş putea spune că nu pot paria că nu vei ajunge să crezi, ca alţii, că politicienii sunt şefii unei societăţi ideale în care fiecare trebuie să primim după merit, că nu trebuie să te zbată fiecare pentru un trai normal. că democraţia e o orânduire ideală, nu doar una printre altele, singura care poate să-mpiedice – şi nu mereu, din păcate - dictatura şi totalitarismul.

dar dă-o dracului de politică, să revenim la cărţile noastre.

cum să citim cărţile? să-ncepem cu beletristica.

aş paria că majoritatea cititorilor o citesc de plăcere. roman de dragoste sau de aventuri, poliţist sau science fiction, povestire sau poezie, o reped rând cu rând, căutăm să ascultăm limba autorului, să facem alianţe cu eroii principali, să nu pierdem firul acţiunii. de la romanele medievale - decameronul sau gargantua şi pantacruel, până la don quijote, cei trei muşchetari sau crimă şi pedeapsă, romanele sunt ca nişte papiote ce nu-ţi scapă din mână până nu se deşiră până la final. nu te lasă să te întrerupi, chiar şi descrierile – à la balzac – sunt noduri ce întăresc firul să nu se rupă.

am învăţat cu toţii la şcoală bucăţile unei opere literare: introducere, cuprins şi încheiere. totuşi, sunt puţine bucăţile literare care le mai respectă, alternanţa planurilor, a timpurilor, a personajelor, intertextualitatea – toate ameţesc această structură, dându-i originalitate. de exemplu, în don quijote, ca şi în 1001 de nopţi, cervantes scrie ce povesteşte un alt povestitor, cide hamete berengeli, despre don quijote, care la rândul lui povesteşte şi el despre o altă poveste, care şi ea are un alt povestitor. pas de mai ştie unde e începutul. eşti într-un vârtej ficţional. intră în molloy-ul lui beckett, în care molloy e personajul doar în jumătate de roman, în cea de-a doua lipseşte aproape cu desăvârşire. în schimb apare într-un alt roman beckettian, nenumitul. iar, de fapt, molloy nici nu e un personaj, cum este (sau pare a fi), de pidlă, quijote. e o adunătură de ironii şi paradoxuri ale lui beckett despre lume. firul constă în pre-textul vizitei lui molloy la mama sa. unde e aici introducerea, unde e cuprinsul, unde e încheierea? al cui cuprins, a cui încheiere? a căror poveşti, căror paradoxuri? să renunţăm deci la astfel de structuri preconcepute.

să vorbim acum despre personaje. spuneam despre molloy că e mai mult o mulţime de ironii şi paradoxuri. dacă în romanele „clasice”, astfel de gânduri apar din când în gând în capul vreunui d’Artagnan tânăr şi îndrăgostit de camerista reginei, galopând după eghileţi, gândurile umblă aici liber, fără personaj ca mijlocitor între autor şi cititor. personajul ca „om” dispare. n-are chip, n-are vârstă, nu-l „vezi”, ci doar îl „asculţi”. ca să te gândeşti după aceea. (sau nu.) carevasăzică nu mai VEZI personajul, îl conceptualizezi. destul de raţional, nu-i aşa? întrebarea ce vine din urmă este unde mai e atunci emoţia? în „vocea” autorului, răspund eu, în cuvinte, în efortul lecturii de a relua ce n-ai înţeles de prima dată, din cauza „interpretărilor” inoculate de şcoală (gen introducere, cuprins şi încheiere, personaj principal şi secundar şi alte bazaconii pe care autorii le-au uitat de secole – nu şi criticii români). autorul vrea să-ţi spună ceva, cu instrumentele care i s-au părut lui adecvate. dacă l-ai avea în faţă, l-ai pune să repete, că n-ai înţeles, sau i-ai adresa o întrebare lămuritoare. dar autorul e mort poate de mult, ai doar cartea în faţa ta. cu ea e mai greu – trebuie să reciteşti rândurile, să descâlceşti poate aţa papiotei, poate şi să-ntorci câteva pagini înapoi. dar e greu, te sună poate cineva la telefon. sau trebuie să cobori la prima staţie.

şi autorul rămâne mut, iar tu, ca cititor, surd.

concluzii:
- lăsăm deoparte grilele de lectură învăţate în şcoală
- ne lăsăm cu totul în voia autorului, străduindu-ne să-i înţelegem mesajul
- ne înarmăm cu răbdare, ca şi cum am fi pe vremea bunicilor.
_____________________________
  *celelalte scrisori aici

despărţirea de matiora de valentin rasputin

valentin rasputin
despărţirea de matiora
Прощание с Матёрой)

editura minerva, bucureşti, 1981

col. "biblioteca pentru toţi"
traducere de mircea aurel buiciuc

280 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

capodopera siberiană

 
citindu-l pe zahar prilepin, mi s-a făcut dor de nişte ruşi, din cei contemporani, dar nu chiar recenţi.
şi l-am găsit pe valentin rasputin este un scriitor rus din siberia, ca şi viktor astafiev, din a cărui generaţie şi este. cu acest roman, şi-a pus amprenta de neşters asupra literaturii ruse, pe care a îmbogăţit-o cu siberianisme, dar mai ales cu tema cărţii - ce facem cu părinţii şi cu strămoşii?

matiora nu, nu este o femeie, ci un sat dintr-un ostrov, pe râul angara. sat care, pentru construirea unei hidrocentrale, va trebui să fie înecat. aşadar, locul pustiit, pârjolit şi curăţat. dar nu sunt mulţi locuitori aici, mai mult bătrâne bătrâni. unde să se ducă ei, când neamul lor a trăit de sute de ani pe pământurile astea, de la întemeiere?

o interpretarea sovietică a romanului - scris în 1976, când m-am născut eu - ţine de pericolul mecanicizării şi a capitalismului, cea democratică ţine de socialismul care impune decizii totalitare. nimic din toate acestea, doar o capodoperă - am rămas cu gura căscată citind recviemul naturii ameninţate cu dispariţia, mi s-a pus un nod în gât când bătrâna daria îşi găteşte casa, zugrăvind-o singură şi pregătind-o de petrecanie. o carte perpetuă despre locurile de care ne lipim şi cărora nu vrem să le dăm niciodată drumul. 

avem câteva personaje: cel principal, bătrâna daria, fiul comunist pavel şi nepotul andrei, bătrâna nastasia cu soţul egor, bogodul - bătrânul sălbatic -, bătrâna sima cu micuţul ei nepot kolenka, bătrâna katerina cu fiul piroman petruha; mai sunt stăpânul ostrovului - o jiganie micuţă, "ceva mai răsărită decât o pisică şi nesemănând cu nici o altă jivină" - zădunul împărătesc - un arbore atât de gros şi de bătrân că nu poate fi nici tăiat, nici luat de foc. evident, şi un secretar de partid.

coperta ediţiei în engleză, col. european classics

la ce bun să cauţi bătrâneţea, de vreme ce tot adevărul stă în faptul că nu mai eşti de nici un folos acum şi nu vei fi nici mai încolo, că toate celea pentru care ai venit pe lume le-ai făcut demult, iar rostul tău de-acum nu-i altul decât să-i necăjeşti pe cei din jur? oare aşa să fie? aşa să fie? (p.47)

cât de buni suntem noi, oamenii, luaţi fieşcare în parte, şi cât de mare şi necugetat, într-adins parcă, e răul pe care-l săvârşim toţi laolaltă! (p.238)

pe fondul rezistenţei vechiului la "nou", tot geniul cărţii stă fie în descrierile locului, ale ostrovului / satului - el însuşi personaj - fie în gândurile şi discursurile bătrânei daria, mai profund decât ilie moromete, egal lui hamlet, un hamlet al siberiei. iată monologul ei din cimitir:

cine anume ar şti să spună adevărul despre om: a ce o fi trăind el pe lume? de dragul vieţii înseşi, de dragul copiilor, pentru ca şi copiii să lase-n urma lor copii, iar copiii copiilor să lase şi ei copii, ori poate mai e la mijloc ceva? şi va fi oare veşnică această perindare? şi dacă trăieşte de dragul copiilor, al acestei perindări, al acestui necontenit scăpătat, ce rost mai are să vie la aceste morminte? iată-i aici pe cei care zac într-însele - o întreagă oştire matioreană - zac în tăcere, după ce i-au dăruit ei, dariei, şi altora aidoma ei, tot ce-au avut, şi care-i rezultatul? ce s-ar cădea să simtă omul de dragul căruia au trăit atâtea generaţii? nimic nu simte. nimic nu pricepe. şi se poartă ca şi cum de la el ar fi început viaţa şi cu el s-ar sfârşi pentru totdeauna. spuneţi voi, morţilor: aflat-aţi au ba, dincolo de acest hotar, întreg adevărul? la ce aţi trăit pe lume? nouă, celor de aici, ne e teamă să-l aflăm, şi-apoi, nici n-avem vreme. ce anume o fi fost asta, căreia i se spune viaţă, şi cui i-o fi de trebuinţă? şi o fi ea oare de trebuinţă la ceva sau nu? căci până şi copiii noştri, din noi-înşine născuţi, când or obosi mai apoi şi-or sta să cugete, au să ne întrebe de ce i-am născut. (p.222)

sau monologul ei în faţa nepotului andrei, "omul nou", un recurs la suflet: (p.158-159)

ps. un cuvânt de mulţumire, pentru asimilarea culturii ruse în cea română, se cuvine adresat traducătorului, mircea aurel buiciuc, redactor cu ştate vechi la câteva edituri de top, antologator şi traducător de literatură rusă. în cazul acestei cărţi, încercarea de a echivala o limbă rusă siberiană s-a dovedit o reuşită - o limbă moale şi curgătoare. o altă reuşită s-a dovedit traducerea sectanţilor lui iuri mamleev, dar şi antologiile din mihail bulgakov, dostoievski, turgheniev etc. probabil că alături de regretatul emil iordache şi albert kovacs, face parte din puţinii fini specialişti în literatură rusă de la noi.