colecția mea cehov

my beloved chekhov collection #AntonChekhov #bookstragram

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Feb 2017 la 05:52 PST

„domnii golovliov“ de m.e. saltîkov - scedrin

m.e. saltîkov - scedrin

domnii golovliov

 (Господа Головлёвы)

 editura all, bucurești, 2016

traducere de antoaneta olteanu

306 pagini broșate

 coperta de andra penescu

un roman dur și întunecat 

cu acest roman am ieșit din atmosfera cu care m-au obișnuit gogol, dostoievski și tolstoi. și am intrat într-o atmosferă neagră, plină de umbre ce stăpânesc totul, și în primul rând sufletele oamenilor. suflete care, din păcate, nu se salvează și nu se transformă, ca la dostoievski, tolstoi sau bulgakov. cel puțin nu în lumea asta.

nu mi-a venit să cred cât de cinic este unul din personajele principale, porfiri vladimirovich golovliov, poreclit iudușka (diminutivul de la iuda) care nu doar că moștenește avariția mamei sale, arina petrovna, dar își pune bigotismul în slujba jupuirii și îndepărtării celorlalți, inclusiv a celor doi fii ai săi care se sinucid.

iudușka este atât de diabolic de „cumsecade“ cu talentul său de-a întoarce fățarnic vorbele, că orice politician din orice vremuri s-ar îngălbeni de ciudă. pentru că întreg instinctul uriaș de acaparare și de manipulare este ascuns în spatele DISCURSULUI RELIGIOS bigot, în fața căruia chiar și preotul din sat își pierde cuvintele. este maestrul disimulării prin cuvinte, și nici o umbră de sinceritate nu se străvede în vorbele lui, ci numai „bunătate și iubire creștinească“. iată cum încearcă să-și seducă nepoata „cu voia lui Dumnezeu“:

- Dumnezeu ți l-a dat pe unchiul, uite cine! dacă nu ar fi fost Dumnezeu, acum ai fi fost singură, n-ai fi știut ce să faci, ce cerere să faci, unde s-o depui și la ce să te-aștepți de la cererea asta. Ai fi fost ca-n codru; unul te-ar fi ofensat, altul te-ar fi păcălit, iar altul pur și simplu și-ar fi bătut joc de tine! Dar dacă ai un unchi, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o singură zi am terminat toată treaba. Așa că uite, draga mea, ce înseamnă un unchi! (p. 198)

și-n jurul său, a acestui monstru de fățărnicie, multe sinucideri, multe morți și multă disperare și beție (chiar și beția gândirii în gol) domnesc pe moșia golovliovilor, strivind conștiințe și trupuri omenești.

iudușka golovliov (sursa)

cu toate acestea, am citit romanul fără să-l las din mâini, l-am citit pe drum și acasă - fermecat de infernul zugrăvit de scedrin. iar dacă la început, m-a scos din sărite matroana arina petrovna, am descoperit că ea este personajul luminos al romanului, pentru ceea ce se va întâmpla mai încolo.

   Sunt familii asupra cărora pare să apese o anumită predestinare. Lucrul acesta se observă mai ales în mediul familiilor micii nobilimi, care, fără nicio ocupație, fără nicio legătură cu viața adevărată și fără vreun rol conducător, s-au ascund mai întâi sub protecția iobăgiei, risipindu-se oe toată întinderea pământului rusesc, ca ma apoi, rămase fără nicio protecție, să-și ducă zilele în conace în paragină. (p. 294)

   O astfel de soartă nefastă plutea și asupra familiei Golovliov. [...] De altfel, tradiția venea încă de la bunici și străbunici. Toți fuseseră niște bețivani obraznici, cu gânduri vane, buni de nimic, astfel încât familia Golovliov probabil că s-ar fi stins cu totul dacă în mijlocul acestei harababuri nu ar fi strălucit, ca un meteorit întâmplător, Arina Petrovna. Femeia aceasta, prin zelul ei, a adus nivelul bunăstării familiei la punctul cel mai înalt, dar pe urmă tot efortul ei s-a dovedit zadarnic... (p. 296)

feriți-vă de iudușka golovliov!

dincolo de intenția realist anti-moșierească a autorului rus, mie atât mi-a rămas din acest roman: personajul vampir iudușka, cu mușcăturile sale ce infectează totul în jur. eu nu am văzut că saltîkov-scedrin caricaturizează sau satirizează: personajul său iudușka golovliov mi-a fost un personaj dintr-o oglindă în care se reflectă oameni de peste tot din jurul nostru: rude, cunoștințe sau oameni pe care-i desemnăm să ne influențeze viața.

așa încât, atenție! pare că ne spune scedrin: dacă cineva vorbește mult și are dreptate întru totul, și mai ales e înstărit și face apel la Dumnezeu, ei bine, poate fi un diavol deghizat, un iudușka golovliov.

alte impresii: la răzvan vanfirescu și la andreea toma.

fotografia autorului la biroul de lucru

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi

război și pace, vol.2

(Война и миръ)

editura leda, bucurești, 2013

 traducere (nouă) de nicolae iliescu

 coperta de walter riess

am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)

în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)

traducerile maestrului și margaretei

avem următoarele traduceri:

de natalia radovici, ediția integrală de la editura univers, 1996 (cele mai multe reeditări, ultima la prolirom)
de ion covaci, editura humanitas, 2007
de vsevolod ciornei, editura cartier, 2002
de antoaneta olteanu, editura corint, 2015.

ca cititor neștiutor de rusă, pe care s-o alegi?
eu am apucat-o doar pe prima.

cehov despre tolstoi

Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens.
Mai întâi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că, dintre toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui.
Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare grav, căci Tolstoi scrie pentru toți. Activitatea lui servește de justificare tuturor așteptărilor și nădejdilor ce se pun în literatură.
Al treilea, Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare. Fără el, literatura noastră ar fi ca o turmă fără păstor, sau ca o harababură din care nu mai înțelegi nimic.

scrisoare către menșikov, 28 ian 1900 în cehov, opere, vol.12 (scrisori), e.p.l.u, bucurești, 1963, traducere de otilia cazimir și nicolae guma, p. 485

„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

„laur“ de evgheni vodolaskin

evgheni vodolaskin 

laur 

 (Лавр) 

editura humanitas fiction buc., 2014

 traducere de adriana liciu

 324 pagini broșate

 coperta (oribilă!) de angela rotaru 

un roman beton!

mi-a fost târșe să scriu despre romanul ăsta, dar frate! deja a trecut o groază de timp și tre' să scriu, altfel o să uit de el total. am căutat ceva pe net, pe bloguri, dar cucu, nimeni n-a avut pân-acuși sânge-n barabule să scrie (excepția e aici, la valeriu gherghel)*.

de ce mi-a plăcut?

1. e o carte plină de speranță, luminoasă - chiar dacă se petrece în evul mediu rusesc întunecat, de dinaintea lui ivan cel groaznic, unul plin de ciumă, de mizerie, dar și de mistică. personajul e plin de speranță și de voința de a făptui ceva.

2. e scrisă brici - propozițiile sunt scurte, percutante, arhaismele și neologismele se pupă uimitor sexy, verbele dinamizează acțiunea - și să nu cumva să lăsăm de izbeliște menționarea adrianei liciu, care a izbutit o traducere aleasă.

3. n-o închizi fără să ai bucurii la ea - imposibil să nu-ți aprindă câteva beculețe, să nu-ți zgârie câteva-ntrebări pe creier.


despre ce-i vorba?

ni se dă un bărbat de prin secolul 15 și ni se povestește viața lui. decorul e-al rusiei înapoiate, săpate de ciumă și tembelite de credințe păgân-creștine (ortodoxe, firește). personajul e crescut de bunicul, un vraci - și aici suntem dați pe spate de cunoștințele autorului despre plantele de leac arhaice, o enciclopedie - pe care-l urmează în aceeași activitate. apoi tânărul se-ndrăgostește de-o copilă de pripas, o ascunde și-i face un copil. ei bine, tragedia vieții lui e că fata moare la naștere cu tot cu copil. ceea ce-i apasă conștiința și, gata, intriga-i formată.

așa că personajul va trebui s-o ia prin lume, să străbată spațiul și timpul, să se salveze prin fapte pe el însuși, dar și pe cei doi morți - femeia și copilul.

romanul este unul de formare (bildungsroman), personajul se trans-formă, din vraci (arseni) devine nebun, din nebun (ustin) devine pelerin, din pelerin, călugăr (ambrozie). din călugăr, pustnic (laur). și din pustnic, devine mort.

ediția originală a romanului

ce probleme ne sunt puse de către autor?

apărut acum doi ani în rusia, acest roman, laur, a câștigat cartea mare (Большая книга), cel mai important premiu literar rus, dar și premiul iasnaia poliana (în memoria lui tolstoi). după mine, romanul merită asupra de măsură pentru că autorul, evgheni vodolaskin e dat în pitpalacul mă-sii!
la 50 de ani, e om de știință, specialist în medievistică și literatură rusă veche. și mai și citește, căci e la curent cu ultimele tehnici literare.

folosindu-se de mentalitatea religioasă proprie acelui ev mediu întunecat când, cum spuneam, oamenii se tembeleau de credințe păgâno-creștine, și de misticisme, autorul / cititorul e liber să cugete la câteva teme esențiale, sădite beton dintotdeauna în mintea omului:
„ce ne face să fim oameni, care e relația dintre carne și spirit?“
„unde e Dumnezeu, undeva în afară sau în noi înșine?“
„e credința un moft sau un sprijin?“
„fericirea depinde de noi sau de lumea dimprejur?“
„ce e timpul, un continuu sau fragmente disparate?“
„spațiul e lăuntric sau e o nevoie exterioară?“
„avem oare obligația darurilor ce ne-au fost date?“
„ce e lumea?“

deși se folosește de religie, fără să fie mistic, romanul e mai degrabă unul filozofic.
deși e un roman al călătoriilor, chiar și a celor interioare, el se folosește de locuri temporale și spațiale doar pentru relativizarea, dar și pentru bogăția discursului literar.
deși nu dă o soluție - ideea că totul e pierdere de timp e mereu reiterată -, romanul pune întrebări. alegerile faptelor noastre e numai a noastră, dar mântuirea aparține lui Dumnezeu.

există multe referințe la timp în carte și o poveste contemporană, intercalată de autor (de altfel, în mod ironic, vodolaskin face multe inserții contemporane în textul său „medieval“, bunăoară include în peisajul medieval și o sticlă de plastic), se sfârșește cu afirmația că totul e o „curată pierdere de timp“.

la fel, și călătoria personajului principal e o pierdere de timp: providența îl alege încă de la-nceput, și e de mirare pentru cititor cum toată viața / călătoria lui curge fără greș, cum trece el ca prin urechile acului prin toate pericolele. parcă singurul lucru care-i mai rămâne de făcut sfântului este să-și piardă CUMVA timpul. mânat de obsesia mântuirii. mântuire care îi e deja dată (cam protestantă idee pentru un autor ortodox).

și noi, cititorii, am putea spune că ne vom fi pierdut timpul citind cartea, însă vom fi câștigat prin lucrurile despre care se vorbește în ea. cu mult mai ușor într-un astfel de roman, petrecut în evul mediu, așa cum ne spune însuși autorul pe primul flap al copertei:

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta este neliniștitor.

iar despre spațiu, citim:
Ce înțelegi tu prin drum - nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de Mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru [cel Mare], care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală. (p. 269)

fast check
orășelul pskov este acela unde țarul ivan cel groaznic a venit, după ce-o făcuse la novgorod, să-i măcelărească locuitorii și unde legenda spune că un nebun întru Cristos (și personajul nostru va trece prin acest avatar), nikola salos, l-a salvat direct de la țar. i-a arătat o bucată de carne crudă și i-a zis s-o mănânce. țarul a refuzat, motivând că ține post. aa, nu mănânci carne, ții post, da' sânge de om bei! demult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!

*(later edit) am descoperit că primele impresii despre carte - pe care le-am omis - sunt pe liternet, ale ioanei bâldea constantinescu.
a mai scris (aproape în același timp cu mine) răzvan van firescu aici.

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.2, partea 1&2

lev tolstoi 

război și pace, vol.2 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 429 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

pierre bezuhov, încornorat, duelgiu și mason

episodul 4 din război și pace (episoadele 1 aici, 2 aici şi 3 aici).

volumul al doilea e cam lipsit de fun. doar pierre bezuhov, căsătorit de alții c-o puțetă frigidă (și scăpătată pe deasupra) mai oferă ceva acțiune.
participă la un duel cu un rival cartofor, bețiv și afemeiat - nevesti-sii-i plăceau militarii! - și cât e el de gras, miop și tufă cu armele, norocu-i surâde și-l găurește pe pulărău (de altfel, acest mare crai - completează tolstoi - faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă și cu o soră cocoșată, la Moscova, și era cel mai duios fiu și cel mai bun frate (p.35). așa-i la tolstoi, nu știi cu cine să ții - și personajele „negative“ sunt cumsecade.

o altă scenă de interes este acceptarea lui pierre bezuhov în masonerie și descrierea ceremonialului de acceptare în gașcă. se pare că dezvăluirea lui tolstoi a secretelor francmasonice nu i-au prins prea bine, dar ce-i drept, a avut tupeu, ce mai. pentru personajul pierre, muncit în singurătate de întrebări esențiale despre ce dracu' să facă-n viață, chiar și după bănetu' căpătat - Ce e rău? Ce e bine? Ce trabuie să iubim și ce să urâm? De ce trăim și ce sunt eu? Ce este viața, ce este moartea? Care-i puterea care le dirijează pe toate? (p.80) - gașca masonă îi vine ca o mânușă, oferindu-i „virtuțile“ ei:

1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) supunerea față de gradele superioare ale ordinului, 3) bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăția, 6) generozitatea și 7) dragostea de moarte. (p.93)

duelul lui bezuhov cu dolohov, ilustrație de shmarinov, sursa

educații filozofice masculine

avem în aceste două părți ale volumului 2 din război și pace trei feluri de educații:
1) unul este a lui pierre, care, tot căutând rosturile, le găsește pe cele făcute gata de masoni și le adoptă în felul lui;
2) unul este al lui nikolai rostov, care-și găsește și el nelămuririle maturității în armată, dar care ajunge la concluzia că deseori oamenii sunt pentru regulamentele militare și nu regulamentele militare sunt pentru oameni; că războiul e inutil - că oamenii au murit în bătălii contra unui adversar care acum e aliat, adică degeaba.
3) unul este al lui andrei bolkonski, care caută nu înțelegere rațională, ci emoțională, prin sentimente. clipa aceea de la austerlitz în care, rănit, a privit cerul, i-a deschis o ușă către o existență lăuntrică nouă.

pierre bezuhov și prietenul sau, andrei bolkonski filozofând

inserțiile belice nu sunt prea numeroase, tolstoi ține să descrie împăcarea lui alexandru cu napoleon, sprijinirea acestuia din urmă cu trupe rusești împotriva foștilor aliați ai rușilor, austriecii. dar mai cu seamă starea precară a armatei rusești, în care trupele se zbăteau în mizerie, foame și boală - locuitorii sunt la sapă de lemn, spitalele ticsite de bolnavi și pretutindeni foamete (p.118)- spre indiferența ștabilor, preocupați să bea, să discute și s-o frece, pentru-o glorie deșartă.

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 3

azi, de aniversarea nașterii lui tolstoi, episodul 3 din război și pace (episoadele 1 aici și 2 aici)

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

o căsătorie aranjată eșuată

partea a treia este cea mai amuzantă din volumul întâi; este vorba despre o căsătorie aranjată dintre un tânăr casanova sărac și-o hâdă bigotă. evident că gagica-și pierde mințile, merge prin ceață, se clatină și are vedenii - Îi apărea și bun, și viteaz, și hotărât, și mărinimos (p. 320), ba chiar un fel de diavol:

„Oare într-adevăr acest străin, bărbat frumos și bun, mai ales bun, să fie soțul meu?“ gândea prințesa Maria și, lucru care i se întâmpla rareori, o cuprinse frica. Îi era teamă să se uite împrejurul ei; i se tot părea că stă cineva după paravan, în colțul acela întunecat: Și acest cineva era el, diavolul, și tot el era bărbatul acesta cu frunte albă, sprâncene negre și buze purpurii. (p.322)

și lui tolstoi îi face plăcere să-și arate ironiile:

Nu rochia era urâtă, ci fața și întreaga făptură a prințesei. (p.310) până și taică-su, bătrânul prinț bolkonski, recunoaște că „S-a împopoțonat ca o proastă! își spuse el, aruncând o privire furioasă spre fiică-sa. Fără rușine! Și el nici nu o bagă în seamă!“ (p.317) evident că bunul viteazul hotărâtul mărinimosul are ochi și bale doar pentru o franțuzoaică aprigă, domnișoara de companie e prințesei. și totul se termină cu bine când urâta se decide să stea, în continuare, cu taică-su, dar să-și dea viața împlinirii iubirii dintre casanova și frațuzoaică.

austerlitz

partea consistentă a acestei părți este pregătirea bătăliei alianței dintre rusia și austria contra lui napoleon, carevasăzică trei imperii și trei împărați. din păcate, alianța a fost una de rahat (din acela dulce), s-a-ntins și s-a rupt repede, căci ingredientele nu s-au potrivit defel. romancierul surprinde bine dorința comandanților austrieci de afirmare strategică și resemnarea rușilor care nu și-au mai motivat oamenii. „preciziunea austriacă“ și „vitejia rusească“ vor sfârși să tragă una-ntr-alta. totul se va termina cu victoria lui napoleon, dar și cu două chestii: dragostea aproape erotică a lui nikolai rostov față de împăratul rusiei și dezumflarea dorinței de mărire a lui andrei bolkonski - de altfel rănit.

pe lângă faptul că tolstoi își povestește romanul prin ochii personajelor - ceea ce face și g.r.r. martin în cântec de gheață și foc - surpinde bine psihologia mulțimilor. există exemplul paradei militare cu tânărul țar alexandru 1, când mintea tuturor o ia razna de entuziasm: „Doamne, ce fericit aș fi dacă mi-ar porunci în clipa asta să mă arunc în foc!“ (p.349), iar înainte bătăliei Nouă din zece oameni erau îndrăgostiți, pe vremea aceea, deși poate mai puțin nebunește decât Rostov, de țarul lor și de gloria armatelor ruse. (p.362)

și mai există exemplul acelei îndoieli morale, în care soldații-și abandonează ordinele și-o iau la talpă:

Un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, fraților!“ și glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toți, auzindu-l, se îmbulziră să o ia la fugă. Gloate învălmășite, sporind din ce în ce, fugeau acum îndărăt, spre locul unde, cu cinci minute înainte, trupele trecuseră pe dinaintea împăraților. Și gloatele acestea erau nu numai greu de oprit, dar ar fi fost cu neputință, aflându-te în calea lor, să nu fii luat de șuvoiul lor, îndărăt. (p.393)

cum spuneam, prințul andrei bolkonski va fi rănit. va cădea nu doar pe spate, pe câmpul de luptă, dar și într-o zgubilitică criză de misticism:

Cum de n-am văzut până acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-am putut cunoaște în sfârșit! Da! Totul nu-i decât zădărnicie, totul nu-i decât iluzie, afară de cerul acesta fără de margini. Nimic nu există, nimic în afară de asta. Dar nici asta nu există, nu există nimic în afară de tăcere și de liniște. Slavă Domnului că este așa!... (p.396) - vezi poza de mai jos:

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 2

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de război

urmare de aici

Am citit, uitând de toate, istoria lui Napoleon și Alexandru. Acum, ideea de a scrie istoria psihologică a romanului lui Alexandru și Napoleon m-a învăluit ca un nor al bucuriei și al conștiinței că pot face un lucru măreț. Toată josnicia, frazeologia, demența, toată contradicția oamenilor ce-i înconjurau și a lor înșiși. (19 martie 1865, jurnal, vol.1, editura univers, 1975, p.193, trad. janina ianoși) 

aşa nota tolstoi în jurnalul său când se-apucase de război și pace. n-avea nimic de făcut, doar citea, vâna, făcea gimnastică. era boier, dar a muncit la el 7 ani. avea 41 de ani când l-a terminat. asta a făcut - a citit și-a scris.

dacă în partea întâi a primului volum, războiul e doar în conversații și-n temerile oamenilor - mai ales a femeilor (mame, soții sau iubite) - în partea a doua el se apropie insidios cu miros și umbre. mai întâi în contextul alianței austro-ruse, în care austriecii și-o iau pe cocoașă, mai apoi în contextul bătăliei de la schöngrabern, unde (cu două săptămâni înainte de austerlitz) câteva batalioane rusești, sub comanda lui bagration, resping trupele extrem de numeroase ale francezilor, pentru a avantaja retragerea restului armatei rusești, conduse de comandantul suprem, ghiujul kutuzov.

învălmășeala și haosul de la început din proaspăt formata armie rusă e descrisă prin peisaje construite prin ochii personajelor. tolstoi ia câte-un ofițer și-l descrie măturându-și privirile prin jur și filozofând dostoievskian asupra rostului războiului și a omenirii. războiul e de căcat - ar fi concluzia irefutabilă la care ajunge fiecare din cei implicați - însă dacă tot sunt în el, ia să-ncerc să fac măcar ceva, să nu mor ca boul. 

un cocktail de curiozitate morbidă, de frică, de mistică și chiar de fantastic (căpitanul tușin, artileristul, vede bătălia ca pe o poveste) se mișcă prin capul oamenilor - cel puțin al celor educați (lumpenii cu pământ între degete nu sunt de interes pentru autor). bunăoară, iată ce simte omul în fața inamicului:

Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e hotarul acesta și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiți și de plini de viață. (p.203)

bătălia de la schöngrabern

în 4 capitole, tolstoi prezintă bătălia. un talmeș balmeș de oameni, de regimente, batalioane și escadroane, ținând piept unui număr net superior de inamici. strategia rușilor, din părți - totul la mâna Domnului, presărată cu ceva instruire și, din loc în loc, cu disciplină. și - o chestie dată-n pizda mă-sii descoperită aici de tolstoi - îndoială morală, a fiecărui individ, provocată de dilema între îndeplinirea ordinului și fuga să-ți scapi curul:

Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldați glasul comandantului lor sau, mulțumindu-se să se uite la el, își vor continua fuga? (p.268)

nicolaev vladimirovici, bateria căpitanului tușin, sursa

și două personaje importante desfășurate pe scena bătăliei: nikolai rostov, puștiul cordit - rupt, prin acest război, de viața comodă de acasă, de mămițica de tăticuțu și de palatu' - și andrei bolkonski, aghiotantul lui kutuzov, exemplu de rațiune militară și corectitudine și onoare și conflict și ciudățenie. 

nicolaev vladimirovici, prințul andrei bolkonski, sursa

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 1

lev tolstoi 

război și pace, vol.1 

 (Война и миръ) 

editura venus & r.a.i., buc. 1993

 trad. ion frunzetti și n. parocescu

 414 pag. broșate

 coperta de sergiu georgescu

un roman de moravuri

piatra de încercare te lovește-n ochi ca-ntr-un ritual de inițiere: doi prinți - una și unul - încep o vrăjeală despre napoleon și rostul rusiei și a împăratului ei de a elibera europa de franțuz. aflăm că prințesa e aghiotanta împărătesei, adică pătată pe creieri cu idei imperialiste (e.g., Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei - p.9).
vrăjeala e jumate în franceză, așa că dă-i și citește notele de subsol (dacă nu știi limba lui balzac).

urmează o serată (alte vrăjeli), cât p-aci să dai paginile enervat, când descoperi câteva ironii: un viconte e prezentat societății ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri (p.19); pantalonii unuia aveau culoarea cuisse de nymphe effrayeé (coapsei de nimfă speriată) (p.21); în cele din urmă, apare unul din personajele principale: pierre bezuhov, un bastard, gras, uriaș, cu ochelari, timid, dar care iese în evidență cu opiniile sale pro-napoleoniene - ceea ce umple de spume asistența cu sânge albastru.

mai apar două familii - rostov și bolkonski - fiecare cu tinerii ei bărbați-carne de tun. mai apare și o moarte simbolică - a sfârșitului unui regim - a tatălui lui pierre, bătrânul bogat bezuhov, unde apare, exact ca la balzac, o luptă pentru moștenire, și descrierea unui maslu.

nicolae vladimirovici, salonul annei scherer, sursa

dar cu ferestrele italiene ce e?

reușit mi s-a părut capitolul 19 din partea întâi - ca o călătorie într-o lume purgatorială - în care pierre, fiul bastard al muribundului, este condus, prin cotloanele din spate ale palatului, de către iscusita în intrigi dickensiene anna mihailovna drubețkaia. scurta călătorie este o inițiere nu doar spre anticamera morții. ci este ultima vizită a unei lumi vechi, pentru a face loc unei lumi noi.

mi-a atras atenția o mică frază, de nebăgat în seamă, altfel:

Intrară într-o sală de recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens și un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleași persoane, aproape în aceleași poziții, strând în sala de recepții și vorbind în șoaptă. (p.111)

ce rost are în economia povestirii această precizare? de ce cele două ferestre italiene ce dau spre seră? înțelegem admirația tatălui lui pierre față de împărăteasă, gloria maicii rusii, dar ce facem cu ferestrele? sugerează oare eclectismul culturii ruse? o fi vreo rămășiță a memoriei autorului care a participat la o serată într-o astfel de sală? totuși, este noapte și sera nu se vede decât dacă ar fi luminată. dar ne putem închipui - completându-l noi pe tolstoi - următorul tablou:

sala e uriașă, luminile palide ale serei pătrund prin ferestre și luminează urieșenia acestora; bustul imens și potretul completează măreția acum în penumbră și, constrastând cu aceasta, ca niște pitici ciudați, oamenii bârfesc despre apropierea morții.

habar n-am dacă asta a fost intenția lui tolstoi, dar dacă mi-a înfățișat asta, amănuntul ăsta îl demonstrează e TOLSTOI.

visul lui raskolnikov

... Lumea întreagă era osândită să cadă victimă unei molime înfiorătoare, nemaivăzută și nemaiauzită, care, iscată în străfundurile Asiei, se abătuse asupra Europei. Toți erau condamnați să piară, în afara unui număr de privilegiați. Apăruse o specie nouă de trichine, niște vietăți microscopice care pătrundeau în trupul omului. Acești corpusculi erau înzestrați cu rațiune și voință. Oamenii în trupul cărora reușeau să se aciueze turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată până atunci, niște ființa umane nu se socotiseră mai înțelepte, nu fuseseră mai sigure că erau depozitarele adevărului, ca indivizii condamnați. Acestora li se părea că nicicând nu existaseră verdicte, legi științifice, convingeri morale și credințe mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se mai înțelegea om cu om. Fiecare credea că el singur stăpânește adevărul adevărat și, uitându-se la ceilalți, pe care-i credea rătăciți pe căi greșite, era cuprins de disperare, se bătea cu pumnii în piept, îi implora plângând și frângându-și mâinile. Oamenii nu mai știau ce e bine și ce e rău, pe cine să condamne și pe cine să absolve de vină. 

feodor mihailovici dostoievski, crimă și pedeapsă, editura, leda, 2006, traducere de ion covaci, p.590

sursa picturii

cehovisme

dacă adâncești bine lucrurile, totul pe lumea aceasta este minunat, totul, afară de ceea ce gândim și facem noi înșine când uităm de țelurile supreme ale existenței, când uităm de demnitatea noastră de oameni.

a.p. cehov, doamna cu cățelul, 

trad. alice gabrielescu & tatiana panaitescu

polirom, 2009, p.700

cartea la minut - „spovedanie" de lev tolstoi

pe acest blog mai puteți citi despre alte cărți de tolstoi dând link pe titluri:
copilăria, adolescența, tinerețea
cazacii, părintele serghi și moartea lui ivan ilici,
învierea, și
hagi murad.

„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.

moscova - petușki de venedikt erofeev

venedikt erofeev 

moscova-petușki 

mосква — Петушки

 editura cartier, chișinău, 2004

traducere de emil iordache

 160 de pagini legate

 coperta de vitalie coroban

o impresie din perspectiva cărții înseși

dragă cititorule potențial,
îți scriu ușor jignită pentru că orice aș face, voi mirosi a alcool. asta din pricina personajului principal al cărții, venicika erofeev care este un bețiv. deși un bețiv metafizic.

printre suratele mele de aceeași etnie - rusească - voi fi mereu invidioasă pe cele mari și dolofane de dostoievski, tolstoi, turgheniev, pușkin, esenin - deși personajul meu mă răzbună un pic prin faptul că aruncă ironii și face mișto de ele.

mă gândesc că, mirosind a băutură, pot însoți pe cititorul rus atunci când trece prin cele mai dificile clipe ale vieții sale zilnice, acele două ore de la sculare și până la deschiderea magazinelor, de unde el își poate cumpăra în sfârșit votcă. pentru că la ruși beția nu este un viciu, nu-i așa?, ci este un mod de a fi, o raportare (specific rusească?) la lumea dimprejur.

pentru că personajul meu, bețivul venicika erofeev, vorbește în paginile mele cu Dumnezeu, cu îngerii, cu ceilalți oameni, reali sau imaginari. într-un mod - și aici trebuie să mă laud - deloc realist și deloc liniar - ca unul scris desigur la beție.  dar cum spuneam, o beție metafizică.

dar să-mi încep puțin povestea:
venicika erofeev pleacă. la moscova, se urcă în trenul de petușki – acolo unde se contopesc cerul și pămânntul și lupoaica urlă la stele (p.35). vrea să meargă la dragostea lui – acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe permonul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă, albă trecând în alburie, cea mai iubită dintre târfe, diavolița bălaie. (p.35) și la fiul lui mic, care-l așteaptă. cel puțin, așa crede el. cumpără pentru cel mic 200 de grame de alune și bomboane „albăstrele”. cel puțin, așa crede el. în tren. unde mai bea puțin...

iată ce secret vă dezvălui la pagina 50:

păi știți voi câte taine sunt pe lume, ce multe lucruri sunt necercetate și ce spațiu este pentru cei atrași de aceste taine? bine, iată exemplul cel mai celebru. de ce, dacă ieri ai băut, să zicem 750 de grame, iar dimineața n-ai avut prilejul să te dregi - slujba și toate celelalte - și baia târziu după-amiaza, după ce te-ai istovit 6 ore sau 7, ai băut în cele din urmă ca să-ți ușurezi sufletul (ei, cât ai băut? să zicem 150) - de ce sufletului tăi îi e mai ușor? greața care te-a însoțit de dimineață, după ce ai băut aceste 150 de grame, este succedată de o greață de altă categorie, de o greață pudică, obrajii ți se fac purpurii ca ai unei târfe, iar sub ochi ești atât de vânăt, de parcă în ajun nici nu ți-ai fi băut cele 750 de grame, ci parcă în ajun, în loc de asta, ai fost pocnit toată seara peste bot. 

v-ați fi gândit voi, cititorilor, vreodată, la așa ceva? i-o adevărată filozofie a machelii.

ar trebui să vă dezvălui aspectele frumoase ale mele, prin care sunt mai frumoasă decât alte cărți, sau plotul despre controlorul gol-goluț căruia-i place s-asculte curiozități istorice deocheate, un dialog cu diavolul (da, ca-n karamazovi, credeți-mă), cu un sfinx, ba chiar cu eriniile, sau întâmplări amuzante din epoca de aur a comunismului (că tot s-a retradus cevengur la editura all). sau să vă spun dacă venicika al meu ajunge la petușki... și aș putea să enumăr multiplele niveluri de înțelegere a romanului, să le enumăr, să explic finalul prin care surprind...

dar nu o fac, căci vă voi spune în intimitate, între doi ochi. sunt sigură să mă veți recomandați și altora.

căci oare viața omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? (p.141)

despărţirea de matiora de valentin rasputin

valentin rasputin
despărţirea de matiora
Прощание с Матёрой)

editura minerva, bucureşti, 1981

col. "biblioteca pentru toţi"
traducere de mircea aurel buiciuc

280 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

capodopera siberiană

 
citindu-l pe zahar prilepin, mi s-a făcut dor de nişte ruşi, din cei contemporani, dar nu chiar recenţi.
şi l-am găsit pe valentin rasputin este un scriitor rus din siberia, ca şi viktor astafiev, din a cărui generaţie şi este. cu acest roman, şi-a pus amprenta de neşters asupra literaturii ruse, pe care a îmbogăţit-o cu siberianisme, dar mai ales cu tema cărţii - ce facem cu părinţii şi cu strămoşii?

matiora nu, nu este o femeie, ci un sat dintr-un ostrov, pe râul angara. sat care, pentru construirea unei hidrocentrale, va trebui să fie înecat. aşadar, locul pustiit, pârjolit şi curăţat. dar nu sunt mulţi locuitori aici, mai mult bătrâne bătrâni. unde să se ducă ei, când neamul lor a trăit de sute de ani pe pământurile astea, de la întemeiere?

o interpretarea sovietică a romanului - scris în 1976, când m-am născut eu - ţine de pericolul mecanicizării şi a capitalismului, cea democratică ţine de socialismul care impune decizii totalitare. nimic din toate acestea, doar o capodoperă - am rămas cu gura căscată citind recviemul naturii ameninţate cu dispariţia, mi s-a pus un nod în gât când bătrâna daria îşi găteşte casa, zugrăvind-o singură şi pregătind-o de petrecanie. o carte perpetuă despre locurile de care ne lipim şi cărora nu vrem să le dăm niciodată drumul. 

avem câteva personaje: cel principal, bătrâna daria, fiul comunist pavel şi nepotul andrei, bătrâna nastasia cu soţul egor, bogodul - bătrânul sălbatic -, bătrâna sima cu micuţul ei nepot kolenka, bătrâna katerina cu fiul piroman petruha; mai sunt stăpânul ostrovului - o jiganie micuţă, "ceva mai răsărită decât o pisică şi nesemănând cu nici o altă jivină" - zădunul împărătesc - un arbore atât de gros şi de bătrân că nu poate fi nici tăiat, nici luat de foc. evident, şi un secretar de partid.

coperta ediţiei în engleză, col. european classics

la ce bun să cauţi bătrâneţea, de vreme ce tot adevărul stă în faptul că nu mai eşti de nici un folos acum şi nu vei fi nici mai încolo, că toate celea pentru care ai venit pe lume le-ai făcut demult, iar rostul tău de-acum nu-i altul decât să-i necăjeşti pe cei din jur? oare aşa să fie? aşa să fie? (p.47)

cât de buni suntem noi, oamenii, luaţi fieşcare în parte, şi cât de mare şi necugetat, într-adins parcă, e răul pe care-l săvârşim toţi laolaltă! (p.238)

pe fondul rezistenţei vechiului la "nou", tot geniul cărţii stă fie în descrierile locului, ale ostrovului / satului - el însuşi personaj - fie în gândurile şi discursurile bătrânei daria, mai profund decât ilie moromete, egal lui hamlet, un hamlet al siberiei. iată monologul ei din cimitir:

cine anume ar şti să spună adevărul despre om: a ce o fi trăind el pe lume? de dragul vieţii înseşi, de dragul copiilor, pentru ca şi copiii să lase-n urma lor copii, iar copiii copiilor să lase şi ei copii, ori poate mai e la mijloc ceva? şi va fi oare veşnică această perindare? şi dacă trăieşte de dragul copiilor, al acestei perindări, al acestui necontenit scăpătat, ce rost mai are să vie la aceste morminte? iată-i aici pe cei care zac într-însele - o întreagă oştire matioreană - zac în tăcere, după ce i-au dăruit ei, dariei, şi altora aidoma ei, tot ce-au avut, şi care-i rezultatul? ce s-ar cădea să simtă omul de dragul căruia au trăit atâtea generaţii? nimic nu simte. nimic nu pricepe. şi se poartă ca şi cum de la el ar fi început viaţa şi cu el s-ar sfârşi pentru totdeauna. spuneţi voi, morţilor: aflat-aţi au ba, dincolo de acest hotar, întreg adevărul? la ce aţi trăit pe lume? nouă, celor de aici, ne e teamă să-l aflăm, şi-apoi, nici n-avem vreme. ce anume o fi fost asta, căreia i se spune viaţă, şi cui i-o fi de trebuinţă? şi o fi ea oare de trebuinţă la ceva sau nu? căci până şi copiii noştri, din noi-înşine născuţi, când or obosi mai apoi şi-or sta să cugete, au să ne întrebe de ce i-am născut. (p.222)

sau monologul ei în faţa nepotului andrei, "omul nou", un recurs la suflet: (p.158-159)

ps. un cuvânt de mulţumire, pentru asimilarea culturii ruse în cea română, se cuvine adresat traducătorului, mircea aurel buiciuc, redactor cu ştate vechi la câteva edituri de top, antologator şi traducător de literatură rusă. în cazul acestei cărţi, încercarea de a echivala o limbă rusă siberiană s-a dovedit o reuşită - o limbă moale şi curgătoare. o altă reuşită s-a dovedit traducerea sectanţilor lui iuri mamleev, dar şi antologiile din mihail bulgakov, dostoievski, turgheniev etc. probabil că alături de regretatul emil iordache şi albert kovacs, face parte din puţinii fini specialişti în literatură rusă de la noi.