sexul și trăsura

copiez mai jos scena faimoasă a sexului din trăsură între doamna Bovary și amantul ei, léon dupuis, străbătând străzile din rouen și din afara lui. 

Se întoarse; și atunci, fără pătinire sau vreo direcție, [trăsura] vagabondă la-ntâmplare. Putu fi văzută la Saint-Pol, la Lescure, la Mont Gargan, la Rouge-Mare, în piața Gaillard-bois; pe strada Maladrerie, pe strada Dinanderie, în față la Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — în fața Vămii, — la Basse Vieille-Tour, la Trois-Pipes și la Cimitirul Monumental. Din când în cînd, birjarul de pe capră arunca priviri disperate înspre cârciumi. Nu înțelegea ce furie a locomoției îi împingea pe oamenii ăștia să nu mai vrea să se oprească. Mai făcea câte-o-ncercare, dar imediat auzea în spatele lui exclamații furioase. Atunci dădea bice mai tare celor două mârțoage toate o sudoare, dar fără să ia aminte la hârtoape, agățând ici-colo cu roțile, fără să-i pese, demoralizat, și aproape plângând de sete, de oboseală și de tristețe.

Și în port, în mijlocul camioanelor și a butoaielor, și pe străzi, la colțul bornelor, burghezii căscau ochii mari, uimiți în fața acestui lucru atât de extraordinar în provincie, o trăsură cu storuri trase, care apărea așa în mod continuu, mai închisă ca un mormânt și clătinată ca o corabie.

O dată, în miezul zilei, în plin câmp, când soarele își arunca cel mai tare razele contra vechilor lămpi argintii, o mână goală ieși de sub perdeluțele de pânză galbenă și aruncă cu ferfenițe de hârtie, care se împrăștiau în vânt și se-abăteau departe ca niște fluturi albi, pe un câmp de trifoi roșu în floare.

Apoi, pe la șase, trăsura se opri pe o străduță din cartierul Beauvoisine și din ea coborî o femeie care mergea cu voalul lăsat, fără să întoarcă capul.*

(traducerea mea)

mi se pare o scenă plină de ironie fină.
în prima parte avem perspectiva birjarului, participant '"activ" la scenă. neobișnuit cu un așa itinerar absurd, el se vede implicat într-o furie a locomoției, acolo unde era o furie a sexului. cine mai văzuse la rouen o partidă de sex într-o trăsură?  a se remarca indiciul "mârțoagelor tot o sudoare".

în a doua parte avem perspectiva trecătorilor burghezi, care văd cum o trăsură se tot învârte în mod ciudat în cerc, fără motiv. printre ei, se află poate și flaubert însuși, care vine să pună punctul pe i: o fi partida de sex ascunsă ca un mormânt - sexul burghez e trist ca un mormânt, plin de prejudecăți și meschinărie - , dar ea duce departe, ca o corabie; ea poate duce și la rău de mare, prin hâțânarea trupurilor.

apoi mersul "rușinos" al emmei, după partida cu tânărul léon, înseamnă revenirea personajului la sumbra viață burgheză, la viața de familie, rolul ei de femeie respectabilă, anonimă. ea nu întoarce capul - semn sau al regretului, sau al nostalgiei -, merge înainte. voalul acoperă - doar parțial - ceea ce s-ar putea vedea: o față luminată de  amor? una satisfăcută de sex? una obosită de efort? una întristată de întoarcere?

o imagine minunată, a ferfenițelor de hârtie (déchirures de papier) aruncate pe câmp, în trifoiul roșu - de ce roșu? - îmi este totuși ascunsă. deși a constituit un element al procesului de ultraj, iar unii exegeți amintesc simetria cu fluturii negri din scena căsătoriei emmei, când aceasta aruncă buchetul. să reprezinte imaginea seminţei ţâşnite în carnea roşie? sau o avea alt rost?
___________________________________________

*Elle revint; et alors, sans parti pris ni direction, au hasard, elle vagabonda. On la vit à Saint-Pol, à Lescure, au mont Gargan, à la Rouge-Mare, et place du Gaillard-bois; rue Maladrerie, rue Dinanderie, devant Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — devant la Douane, — à la basse Vieille-Tour, aux Trois-Pipes et au Cimetière Monumental. De temps à autre, le cocher sur son siège jetait aux cabarets des regards désespérés. Il ne comprenait pas quelle fureur de la locomotion poussait ces individus à ne vouloir point s'arrêter. Il essayait quelquefois, et aussitôt il entendait derrière lui partir des exclamations de colère. Alors il cinglait de plus belle ses deux rosses tout en sueur, mais sans prendre garde aux cahots, accrochant par-ci par- là, ne s'en souciant, démoralisé, et presque pleurant de soif, de fatigue et de tristesse. 

Et sur le port, au milieu des camions et des barriques, et dans les rues, au coin des bornes, les bourgeois ouvraient de grands yeux ébahis devant cette chose si extraordinaire en province, une voiture à stores tendus, et qui apparaissait ainsi continuellement, plus close qu'un tombeau et ballottée comme un navire.

Une fois, au milieu du jour, en pleine campagne, au moment où le soleil dardait le plus fort contre les vieilles lanternes argentées, une main nue passa sous les petits rideaux de toile jaune et jeta des déchirures de papier, qui se dispersèrent au vent et s'abattirent plus loin, comme des papillons blancs, sur un champ de trèfles rouges tout en fleur. 

Puis, vers six heures, la voiture s'arrêta dans une ruelle du quartier Beauvoisine, et une femme en descendit qui marchait le voile baissé, sans détourner la tête. 

melancolia gri a străzilor din bruges

hugues viane s-a stabilit la bruges, veneţia nordului. de 5 ani e depresiv şi văduv după nevasta sa iubită, căreia îi mângâie în fiecare zi părul, pe care-l ţine ca relicvă. se simte bine în oraşul trist şi rece, copleşit de melancolie.
ca acest oraş să-i arunce dinainte dragostea pierdută. sub chipul unei alte femei. cum se sfârşeşte povestea nu e foarte important.

ci important e un alt personaj, mai bine zis singurul personaj. după cum spune însuşi autorul în avertisment, în acest studiu pasional am vrut în primul rând să evocăm un Oraş. Oraşul ca personaj esenţial, asociat stărilor de spirit, care te sfătuieşte, te determină, să acţionezi sau să-ţi schimbi hotărârile. (p.7)

această apă a canalelor venind din ea însăşi şi relectând colţuri de cer albastru, ţiglă roşie, ninsoare de lebede plutind, verdele plopilor înfipţi în mal, se adună silită în aşteptări cenuşii, în tăceri decolorate. există aici, printr-un miracol al climei, o împletire necunoscută, o uimitoare chimie a văzduhului, care neutralizează culorile prea vii, adunându-le într-un singur gând, într-o grea, cenuşie şi amăgitoare somnulenţă. (p.36)


dincolo de un misticism uşor desuet, care mie mi-a strânit zâmbete, meritul autorului belgian stă în eleganţa scriiturii.

păcat că ediţiile româneşti nu cuprind şi fotografiile originale ale primei ediţii - inovatoare, din acest motiv, pentru vremea ei (1892).

 

 

georges rodenbach, bruges, a doua moarte (bruges-la-morte), editura cartea românească, bucureşti,2000, traducere de fănuş neagu şi florica dulceanu, 85 de pagini broşate

coperta de dan stanciu

romanul - în original şi împreună cu ilustraţiile originale - poate fi citit pe wikisource.

o altă ediţie românească poate fi cumpărată de pe aici.

lectura în democraţie (după tocqueville)

în democraţii, nu toţi oamenii care se ocupă de literatură au primit o educaţie şi dintre cei care au primit o spoială de cultură, majoritatea urmează o carieră politică sau îmbrăţişează o profesiune de la care nu se pot sustrage decât arareori pentru a gusta pe furiş din plăcerile spiritului. ei nu fac deci din aceste plăceri farmecul principal al vieţii al existenţei lor; dar le consideră ca pe o destindere trecătoare şi necesară în toiul treburilor serioase ale vieţii; aceşti oameni nu vor putea niciodată avea o cunoaştere suficient de aprofundată despre arta literară, ca să îi simtă subtilitatea; nuanţele mici le scapă. dispunând doar de un timp foarte scurt de consacrat literelor, vor să profite de el cât mai bine. le plac cărţile care se procură fără greutate, care se citesc repede, care nu necesită cercetări savante pentru a fi înţelese. cer lucruri frumoase, dar facile, care se oferă singure şi de care te poţi bucura imediat; au nevoie în special de neaşteptat şi de nou. obişnuiţi cu o existenţă practică, bătăioasă, monotonă au nevoie de emoţii vii şi rapide, de iluminări bruşte, deadevăruri sau greşeli strălucitoare care îi scot pe moment din ei înşişi şi-i introduc brusc şi violent în miezul subiectului. (p.65)

alexis de tocqueville, despre democraţie în america (de la démocratie en amérique), editura humanitas, bucureşti, 1995, traducere de claudia dumitriu, 392 pagini 

3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

sângele şi inima

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte - pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului - ce-a vrut să spună lawrence? - roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge 

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un "glas" al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a "justifica" sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise - cu puterea insuficientă a cuvintelor - lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios. 

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

  autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate - scandaloasă la vremea aceea (în 1913) - enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea ("my love -my love - oh, my love!" he whispered again and again. "my love - oh, my love!")

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun - deşi prefer clasicele cartonate - mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii


romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

biblia modernismului românesc

m-am bucurat când am găsit la un anticariat această carte, citită în studenţie cu un entuziasm nebănuit. istoria civilizaţiei române moderne este cartea nu a unui critic literar, ci a unui intelectual curios despre viitorul ţării sale. iar pentru că nu poţi gândi viitorul, fără să înţelegi trecutul, demersul lui lovinescu este deschizător de drum în înţelegerea civilizaţiei modenismului românesc. alături de burghezia română - amândouă apărute în aceeaşi perioadă - socotesc cartea o "biblie" a modernismului.

şi mai e un motiv: crearea "capitalismului" de azi e oarecum similară creării "capitalismului" originar românesc, despre care e vorba în carte.

***

partea întâi - forţele revoluţionare

ideea părţii unu a acestei cărţi este că, pe fondul unei înapoieri la nivel de ev mediu a civilizaţiei rămâneşti, adevărata schimbare o aduc revoluţionarii de la 1848, sub influenţa mişcărilor - ideologice şi sociale - pariziene: rupând cu trecutul imediat şi istoric şi, deci, cu doctrina evoluţiei lente, ce ne-ar fi menţinut multă vreme în cadrul regulamentului organic, paşoptiştii au făcut din revoluţie principiul generator al civilizaţiei noastre, singurul, de altfel, posibil poparelor tinere, împotriva căruia, în zadar s-au ridicat forţele tradiţionalismului. (p.170) în timp ce altor popoare le-a trebuit şase-şapte veacuri şi multe zguduiri revoluţionare, noi am trecut, în mai puţin de un secol, prin toate treptele capitalismului burghez. (p.81) - evident, această "grabă" e un lucru bun, dar şi unul rău: sărirea unor etape presuspune şi nişte lacune, greu de restabilit, care pot strica totul. şi acum, recuperarea în doar 20 de ani a "capitalismului" de la un regim comunist care a durat 2 generaţii  a dus la ceea ce trăim azi, nicidecum la o democraţie stabilă, ci la una firavă, în pericol oricând să se frângă.

de asemenea, importantă mi se pare, la eugen lovinescu, deplasarea gândirii de la trecut spre cea pe prezent şi viitor, mai rar în mentalitatea românească anchilozată: ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi strănepoţii; nu suntem numai punctul ultim al unei generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii virtuali ai strănepoţilor târzii; obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut. (p.75)

ion brătianu este omul politic cel mai "modern" al româniei, întrunind 2 calităţi: puterea viziunii unită cu cea a realizării. (p.159) aş adăuga că acum, nici un om politic nu le întruneşte.

partea a doua - forţele reacţionare

în faţa forţelor progresiste,  o mare parte din clasa politică şi dintre cei cu privilegii se împotrivesc vehement, cu o forţă de inhibiţie socială de natură aproape mistică. mai ales în moldova, vârful cultural de lance fiind, evident, junimea. fără vreo reformă mai de doamne-ajută în domeniul agrar, elitele îşi aduc aminte de ţărani: poporanism, semănătorism şi ţărămisme. cu iluzia unui punct de plecare strict ştiinţific, toţi aceşti cugetători - kogălniceanu, p.p. carp, maiorescu, eminescu, iorga, rădulescu-motru - au avut o atitudine neştiinţifică faţă de fenomene sociale care, prin faptul existenţei lor, trebuiau aplicate şi nu condamnate principial. (p.325) evident, şi din punct de vedere literar, reacţiunea se transformă în satiră socială la adresa noilor realităţi pseudo-burgheze - alecsandri, caragiale.

partea a treia - legile formaţiei civilizaţiei române

dincolo de incursiunile - deseori contestabile - în istoria civilizaţiilor, lovinescu explică legea sincronismului social - bază a formării civilizaţiei moderne:
1. imitaţia integrală a ideilor apusului (dinafară) de către pătura superioară românească (înăuntru) - transplantarea integrală a invenţiei
2. apare spiritul critic în adoptarea acestor idei; de asemenea, ideile sunt adaptate şi prelucrate, ceea ce le conferă specificitate - prelucrarea prin adaptări succesive la spiritul rasei
3. imitaţia se poate îndrepta accidental şi în trecut, creând un tradiţionalism fără acoperire

alte idei interesante:
- din punct de vedere al creaţiilor culturale, ortodoxismul înseamnă până în sec.19 copierea textelor religioase slavone, schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar la ornamentele stilizate ale chenarelor uşilor şi ferestrelor, înghesuia muzica în tipic  şi nazalizare greco-turcească şi nu lăsa să se dezvolte decât arhitectura bisericească prin unirea stilului biznatin cu oarecare inovaţii apusene. (p.70)
- literatura n-a putut ţine pasul revoluţiei sociale (p.113) - şi cred că nici acum
- modernismul a dus proprietatea de la o funcţie absolută, la o funcţie socială. (p.123)
- formaţia societăţilor e dominată de idei actuale şi de legi economice, fără legătură cu ideologia şi economia trecutului. (p.129)
- marx: nu conştiinţa oamenilor le condiţionează existenţa, ci dimpotrivă, existenţa socială le condiţionează existenţa (p.153) - idealul francezului - absorbirea individului de către stat; idealul englezului - individul plin de iniţiativă, duşman al tiraniei statului. (p.439)

eugen lovinescu, istoria civilizaţie române moderne, editura ştiinţifică, bucureşti, 1972, ediţie de zigu ornea, 516 pagini

coperta de ioana dragomirescu

ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

suntem noi liberi? mill ar zice că nu

dacă cineva comite un act care dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vedere, elementele pentru a-l pedepsi prin mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobiului public. un om poate face rău altora nu numai prin actele sale, ci şi prin pasivitatea sa... (p.19)

sfera libertăţii cuprinde:

1. domeniul lăuntric al conştiinţei - avem?

2. libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor - avem?

3. libertatea asocierii indivizilor (p.20-21) - ne asociem?

cine ar putea oare calcula cât de mult pierde lumea în cazul celor la care însuşiri intelectuale promiţătoare se împletesc cu o fire timidă şi care nu îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă, viguroasă şi independentă de teamă ca nu cumva ea să conducă la ceva ce ar putea fi considerat potrivnic credinţei sau imoral?! (p. 47)

înclinaţia fatală a oamenilor de a înceta să mai gândească asupra unui lucru atunci când în legătură cu el nu mai subzistă nici o îndoială este cauza a jumătate din greşelile pe care ei le fac. (p.59)

să se lase libertate deplină de manifestare diferitelor caractere omeneşti, câtă vreme aceasta nu prejudiciază pe alţii. (p.74)

nici o cârmuire realizată prin democraţie sau prin mijlocirea unie numeroase aristocraţii nu a reuşit sau nu putea reuşi, nici în actele sale politice, nici în opiniile, calităţile sau în turnura spirituală pe care le încurajează, să se ridice deasupra mediocrităţii, cu excepţia cazului în care Mulţimea suverană s-a lăsat singură călăuzită (lucru pe care, în momentele sale cele mai bune, l-a făcut întotdeauna) de sfaturile şi influenţa Unuia sau Câtorva mai înzestraţi şi mai instruiţi. începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi. (p.86)

despotismul obiceiului este pretutindeni obstacolul permanent ce stă în calea dezvoltării omului, aflându-se într-o opoziţie neîncetată cu acea înclinaţie de a ţinti către ceva care este mai presus de obişnuit, înclinaţie denumită, după împrejurări, spiritul libertăţii sau al progresului, al perfecţionării. (p.91)

john stuart mill, despre libertate (on liberty), editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de adrian-paul iliescu, 150 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

odă despre destin

pentru că şi eu cred în soartă, ce e mai potrivit la acest sfârşit de an şi începutul altuia decât o odă a lui fernando pessoa / ricardo reis despre soartă?:

Cada um cumpre o destino que lhe cumpre,
E deseja o destino que deseja;
   Nem cumpre o que deseja,
   Nem deseja o que cumpre.


Como as pedras na orla dos canteiros
O Fado nos dispõe, e ali ficamos;
   Que a Sorte nos fez postos
   Onde houvemos de sê-lo.


Não tenhamos melhor conhecimento
Do que nos coube que de que nos coube.
   Cumpramos o que somos.
   Nada mais nos é dado.
_____________________________

Fiecare împlineşte destinul care îl împlineşte,
Şi îşi doreşte destinul pe care şi-l doreşte;
   Nu împlineşte ceea ce îşi doreşte
   Nici nu-şi doreşte ceea ce împlineşte.

Precum pietrele mărginind straturile de flori
Ne-a rânduit şi pe noi Fatumul, şi aici rămânem;
   Căci Soarta ne-a aşezat
   Acolo unde aveam să fim.

Nu am putea dobândi o mai bună cunoaştere
Despre ce ni se întâmplă decât prin cele ce ni se întâmplă.
   Să împlinim deci ceea ce suntem.
   Nu ne-a fost dat nimic mai mult.

traducere de dinu flămând, în
fernardo pessoa (ricardo reis), ode şi alte poeme (odes e outros poemas), editura paralela 45, piteşti, 2004, p.34

prima burghezie română

cartea este apărută în 1925 şi are la bază teoriile lui marx şi sombart privind capitalul.

ideea centrală a cărţii este aceea că burghezia română (până la apariţia cărţii) se constituie ca un factor progresist pentru românia şi are  un rol predominant odată cu industrializarea (viitoare a) ţării.

teoretic, etapele capitalismului sunt 3:

1. etapa mercantilistă - când înfloresc negustoria şi cămătăria

2. etapa liberală  - a capitalului industrial

3. etapa imperialistă - a capitalului financiar/bancar

în românia, capitalismul începe cu tratatul de la adrianopol (1829), când comerţul exterior devine liber de monopolul turcesc. prin porturile din ce în ce mai dezvoltate galaţi şi brăila, produsele englezeşti (ieftine) reclamă schimbul cu grâne (scumpe). circulaţia mărfurilor ruinează producţia agrară feudală.

pe plan politic, gândirea liberală rămâne întotdeauna în urma economiei: unirea principatelor, de pildă, începe cu o convenţia vamală (din 30 ian 1847). 

procesul de naştere a burgheziei române se confundă cu procesul de regenerare naţională, de alcătuire a statului român modern unitar şi neatârnat - acest îndoit proces se datoreşte în întregime expansiunii capitalismului anglo-francez, mai ales a celui englez, în principatele române. (p.82)

1. era mercantilismului la români (1866 - 1886)
- prima burghezie - negustorii de cereale şi cămătarii evrei - îi sărăceşte pe boieri; se naşte oligarhia "formal" liberală şi 2 partide politice - conservatorii reacţionari şi liberalii revoluţionari; exportul grâului devine moneda de schimb pentru produsele angliei

- băncile înlocuiesc camăta evreiască. prima instituţie este creditul financiar (1873), iar banca naţională ia naştere în 1880
- comunicaţiile se dezvoltă cu ajutor englez - infrastructura căilor ferate, porturile

i.c. brătianu: cel dintâi semn de civilizaţie într-o ţară sunt şoselele, drumurile de fier şi plutirea. când un popor civilizat curpinde o ţară nouă, necultă, nu înaintează într-însa decât atâta cât a coperit-o cu şosele; pare că pentru dânsul pământul nu are valoare fără drumuri. (p.101)

- se caută unificarea în toate manifestările vieţii publice printr-o mână de fier autoritară (centralizare, birocraţie, armată)

istoria economică a arătat că ţările ce nu pot depăşi cadrul capitalismului comercial se dezorganizează şi dispar din cartea vieţii. 

experienţa trecutului arată că ori de câte ori clase sociale întregi sunt excluse de la producţie prin însăşi evoluţia de fapt şi silite a cerşi fără de voie [meşteşugarii, ţăranii], statul trebuie să se însărcineze cu întreţinerea acestor mase de populaţie spre a le feri de pieire.  (p.163)

hoţia, frauda, delapidarea funcţionarilor alcătuiesc unul din mijloacele de acumulare primitivă a capitalului (p.166)

cetăţeanul român silit să-şi închidă atelierul nu are alt mijloc de existenţă decât să facă politică, pentru a fi ajutat de stat. (p.185)

sărăcia ţăranilor ce a urmat capitalismului s-a datorat lipsei unei industrii care să absorbă prisosul (exodul rural)

creşterea exportului înseamnă creşterea mizeriei maselor (p.132)

democraţia e un aparat greoi, care îşi justifică existenţa numai în perioade de maturitate deplină a burgheziei, când nu e vorba decât de a regula funcţionarea unei vieţi sociale formate gata (p.117)

ştefan zeletin, burghezia română, editura humanitas, bucureşti, 292 pagini

coperta de ionuţ broştianu

portretul unui des esseintes englez

of all people in the world, 

the english have the least sense of the beauty of literature (p.166)

portretul lui dorian gray este unul dintre romanele din liceu care mi-au ieşit din minte undeva în vreun colţ alzheimerian. în afara parabolei tabloului, nimic. acum, după lectura romanului lui huysmans - în răspăr -, cel al lui wilde, în afara bijuteriilor de vorbe de duh, nu m-a impresionat chiar deloc.

a, ba nu, stilul. după mine, oscar wilde e cel mai rafinat stilist englez, nu ştiu altul mai bun. de-o simplitate şi eleganţă rară. o fi furat-o şi pe-asta (sic!) tot de la franţuji. şi jos pălăria! pentru onestitatea cu care mărturiseşte că în răspăr îl otrăvise.

enfin, câteva cugetări de-a dreptul tulburătoare:

it is the spectator, and not life, that art really mirrors (p.130) spectatorul, şi nu viaţa, este cu adevărat oglindită în artă.

beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins. (p.132) frumuseţea, adevărata frumuseţe încetează acolo unde începe expresia intelectului.

the mind of the thoroughly well-informed man is a dreadful thing. it is like a brick-à-brack shop, all monsters and dust, with everything priced above its proper value. (p.140) mintea unui om foarte bine informat e un lucru groaznic. e ca un magazin de vechituri, cu monstruozităţi şi praf, unde totul costă mult mai mult decât face. 

to test Reality we must see it on the tight-rope. (p.164) ca să testezi realitatea trebuie s-o vezi mergând pe sârmă

alfred douglas şi oscar wilde

humanity takes itself too seriously. it is the world's original sin. if the caveman had known how to laugh, History have been different. (p.165) umanitatea se ia prea în serios. e păcatul ei original. dacă omul cavernelor ar fi cunoscut râsul, istoria era alta. 

to get back one's youth, one has merely to repeat one's follies. (p.165) ca să te-ntorci la tinereţe, repetă-i nebuniile.

in art, as in politics, les grandpères ont toujours tort. (p.172) în artă, ca şi în politică, bunicii nu au niciodată dreptate.

all that is really demonstrated was that our future would be the same as our past, and that the sin we had done once, and with loathing, we would do many times, and withe joy. (p.180) ceea ce s-a demonstrat e că viitorul va fi la fel ca trecutul, că păcatul ce l-am făcut la început cu silă, îl vom face de multe ori, cu bucurie. 

when we are happy we are always good, but when we are good we are not always happy. (p.196) când suntem fericiţi suntem totdeauna buni, dar când suntem buni nu suntem totdeauna fericiţi. 

we can have in life but one great experience at best, and the secret of life is to reproduce that experience as often as possible. (p.297) nu avem în viaţă decât o singură mare experienţă, şi secretul vieţii stă în repetarea acelei experienţe cât mai des posibil.

the tragedy of old age is not that one is old, but that one is young. (314) tragedia bătrâneţii nu e bătrâneţea, ci tinereţea. 

but a chance tone of colour in a room or a morning sky, a particular perfume that you once loved and that brings subtle memories withn it, a line from a forgotten poem that you had come across again, a cadence from a piece of music that you ceased to play - I tell you Dorian, that is on the things like these our lives depend. (p.314-315)

the books that the world calls immoral are books that show the world is own shame. (p.316) cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt acelea ce arată lumii propria ei ruşine.

oscar wilde, plays, prose writings and poems, alfred knopf, 1991, p.127 - 320

coperta: barbara de wilde & carol devine carson

mallarmé

pentru că e vacanţă şi am tot mai puţini cititori, îmi permit să postez despre amorurile mele poetice de tinereţe. unul dintre ele e mallarmé. ei bine, mărturisesc că nu-mi place mallarmé-ul cel din prima perioadă, a parnasianismului. prefer poeziile mai târzii, în care poetul doreşte să atingă Esenţa din cuvinte printr-o ars combinatoria de muzicalitate, într-un cadru strâns, de sonet. mai întâi cuvintele, apoi ideea, spune el. şi-mi place să mă desfăt cu muzica lui pentru-a găsi ideea.

III

Une dentelle s'abolit
Dans le doute du Jeu suprême
A n'entrouvrir comme un blasphème
Qu'absence éternelle de lit.

Cet unanime blanc conflit
D'une guirlande avec la même,
Enfui contre la vitre blême
Flotte plus qu'il n'ensevelit.

Mais chez qui du rêve se dore
Tristement dort une mandore
Au creux néant musicien

Telle que vers quelque fenêtre
Selon nul ventre que le sien,
Filial on aurait pu naître.

_________________________________
III

piere-o dantelă-n flux crispat
la focul nalt de vămi fluide
ca-ntr-un blestem ce-ntredeschide
doar lipsa veşnică de pat.

acest spumos conflict săpat
de-un văl cu sine se decide
fugind prin sticlele livide
a zbor nu giulgiu de-ngropat.

dar celui care-n vis adoră
mâhnită doarme o mandoră
cu gol scobit şi muzical

încât la geamul ce se iscă
din nici un pântec, filial,
decât al ei putea să nască.


traducere de ştefan augustin doinaş, în
stephan mallarmé, poezii, editura univers, bucureşti, 1972, p.121

poza de aici. un sait interesant despre poet aici.

crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac

baudelaire

my heart laid bare

xiii:
aproape toată viaţa ni se iroseşte în curiozităţi neghioabe. în schimb, sunt lucruri care ar trebui să stârnească în cel mai înalt grad curiozitatea oamenilor şi care, judecând după mersul obişnuit al vieţii lor, nu le inspiră nici una.

xv:
credinţa în progres e o doctrină de leneşi, o doctrină de belgieni. e individul care se bizuie pe vecini ca să-i facă treaba. / nu poate exista progres (adevărat, adică moral) decât în individ şi prin individul însuşi.

xxii:
nu există decât trei fiinţe demne de respect: preotul, războinicul, poetul: a şti, a ucide şi a crea. / ceilalţi oameni sunt născuţi pentru biruri şi corvezi, făcuţi pentru grajd, adică pentru a a exercita ceea ce înseamnă o profesiune.

xliv:
dictatorii sunt slugile poporului, - nimic mai mult, - scârbos rol de altfel, - iar gloria este rezultatul adaptării unui spirit la prostia naţională.

xlv:
ce e dragostea? nevoia de a ieşi din sine.
... orice dragoste e prostituţie.

lii:
a fi un om mare şi un sfânt pentru tine însuţi, iată unicul lucru Important.

lxx:
a face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine.

xcv:
îmi jur mie însumi să iau de aci înainte regulile următoare drept reguli veşnice ale vieţii mele:
să-mi fac în fiecare dimineaţă rugăciunea către Dumnezeu, rezervor al oricărei forţe şi dreptăţi, către tata, mariette şi Poe, ca mijlocitori; să-i rog să-mi împărtăşească forţa necesară pentru a-mi împlini toate datoriile şi să-i hărăzească mamei o viaţă destul de lungă pentru a se bucura de transformarea mea; să lucrez toată ziua, sau cel puţin atât cât îmi vor îngădui puterile; să mă încredinţez lui Dumnezeu, adică dreptăţii înseşi, pentru reuşita proiectelor mele; să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, cerându-i lui Dumnezeu viaţă şi putere pentru mama şi pentru mine; să împart tot ce câştig în patru părţi, - una pentru viaţa de fiecare zi, una pentru creditori, una pentru prieteni, şi una pentru mama; să mă supun principiilor celei mai stricte sobrietăţi, prima fiind suprimarea tuturor excitantelor, oricare ar fi ele.

charles baudelaire, jurnale intime, editura pentru literatură universală, 1968, traducere de liliana ţopa

picturi de emile deroy (1844) şi gustave courbet (1847)

kfk

un scriitor care nu scrie e un monstru care invită la nebunie.

(convorbiri cu janouch)

actualitatea lui stendhal

este destul de greu să vorbeşti despre o carte atât de clasică, stoarsă pân-acum de mii de critici, profesori, scriitori şi cititori. dar risc un pic, şi nu mă pot abţine să nu scriu câte ceva, mai ales că mi-a plăcut tare mult, recitind-o după 17 ani, din simplul motiv că este o traducere nouă, a irinei mavrodin, curajoasă după cea de-atâtea ori reeditată a lui gellu naum.

cine nu ştie subiectul? julien sorel, un sărac mediocru dar frumos vrea să parvină şi pentru asta seduce două femei - o nevastă şi o fecioară. evident, trebuie să plătească pentru asta. şi moare.

dar ceea ce vreau să spun sunt două lucruri:

1. actualitatea eroului - toţi suntem julien sorel

cum ai fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid şi de blând, se ascunde o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât de a nu face avere (p.37), ei bine, stendhal mi l-a făcut atât de simpatic, că mi l-am imaginat ca pe un candidat venit la biroul nostru de recrutare să-şi caute job - aceleaşi neconcordanţe între declaraţii şi fapte, aceleaşi ambiţii, aceleaşi greşeli. se trezeşte spunând prostii, face gafe, e inconstant etc.

ceea ce am învăţat de la personaj este totala sa voinţă de a învăţa de unde poate, de a experimenta situaţii care să-l ducă la poziţia socială pe care o visează. o permanentă descoperire de sine se petrece cu julien, de la început, de când deschide ochii asupra lumii, până în momentul morţii. este un monstru de luciditate şi de analiză.

stendhal e foarte blând cu julien, îl povesteşte cu ironie condescendentă: mărturisesc că slăbiciunea de care julien dă dovadă în acest monolog nu îmi dă o prea bună părere despre el. ar fi vrednicul camarad al acelor conspiratori cu mănuşi galebene, care vor să schimbe tot felul de a fi al unei ţări mari, şi nu vor să-şi poată reproşa nici o zgârietură. (p.157) da, mă voi amuza când voi ridiculiza din plin această fiinţă atât de odioasă numită de mine eu. (p.434)

mi se pare bună remarca traducătoarei din prefaţă cum că sorel ar fi un străin camusian avant la lettre. ca şi meursault, julien sorel e străin de ceilalţi, preferă de fiecare dată să fie singur, nu-i înţelege pe ceilalţi şi îşi doreşte să moară:

lăsaţi-mi viaţa mea ideală. micile hărţuieli, amănunte din viaţa reală, mai mult sau mai puţin jugnitoare pentru mine, m-ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. ce-mi pasă de ceilalţi? relaţiile mele cu ceilalţi vor fi tăiate brusc. vă rog să nu-mi mai vorbiţi despre aceşti oameni; îmi ajunge să-i văd pe judecător şi pe avocat. (p.501) este ciudat totuşi că nu am cunoscut arta de a mă bucura de viaţă decât după ce mi-am văzut sfârşitul atât de aproape. (p.502)

2. amorul raţional

în cuplurile cărţii, dragostea e aspru criticată. dacă pentru domnişoara de la mole, legătura cu julien e doar un joc de orgoliu şi voinţă, iar pentru julien, ambele legături sunt doar experienţă, eroina cărţii e doamna de rênal - doar ea se abandonează total, până la iraţiune, amorului faţă de atât de tânărul amant. ca atare, dispare şi ea la scurt timp după moartea lui julien.

mi-a plăcut însă cum stendhal se arată zgârcit cu dragostea bărbaţilor. jocurile de-a amorul ale lui julien sunt doar pariuri cu sine însuşi (chiar în clipa în care orologiul va bate ora zece, voi săvârşi ceea ce mi-am făgăduit toată ziua că voi face în seara sta, sau, dacă nu, voi urca în camera mea şi îmi voi zbura creierii - p.69). iar după prima experienţă sexuală cu doamna de rênal, se întreabă:

Dumnezeule! să fii fericit, să fii iubit nu-i decât atât? ... asemenea soldatului care se întoarce de la paradă, julien avu grijă să-şi treacă prin minte cu cea mai mare atenţie toate amănuntele purtării sale. - am făcut oare tot ceea ce îmi datoram mie însumi să fac? mi-am jucat oare bine rolul? (p.102)

iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are dcât puţine clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine pe sine şi se judecă fără încetare. (p.383)

per final, romanul şi pentru mine e o capodoperă, mi se pare surprinzător de actual, şi mă gândesc că a fost scris înaintea romanelor lui flaubert şi dostoievski. mă bucur că l-am recitit acum, după marea dezamăgire cu mănăstirea din parma.

stendhal, roşu şi negru, editura leda, bucureşti, 2007, traducere de irina mavrodin, 534 pagini.
coperta de walter riess

decadentissimo sau enciclopedia decadenţei

am simpatizat cu jean des esseintes nu prin sofisticăria, estetismul sau nevroza sa, ci prin obstinaţia cu care căuta plăcerea.
sictirit de natura din jur (mai ales cea umană) - romanul a fost tradus în engleză against nature - des esseintes îşi vinde castelul prăfuit şi se mută la periferie. aici se-nconjoară de felurite obiecte şi trăieşte din savoarea lor şi din amintiri. din păcate, e impotent.

huysmans începând cu acest roman bate în cuie modernismul, proclamă libertatea prin plăcere estetică, precursor al lui proust şi wilde, cultivă hedonsimul ca dispreţ bla-bla-bla.

dar deşi pare teribil de serios şi sofisticat, de peste tot curge o ironie fină, ca polenul.
de pildă, cumpără o ţestoasă căreia-i împodobeşte carapacea cu pietre preţioase doar ca s-o admire târându-se pe covorul oriental. şi broasca moare.
de pildă, se cuplează cu o acrobată bărbătoasă pentru că-i place să fie dominat, dar dă de o neroadă. aşa că trece la un licean.

• de pildă, iubeşte literatura latină - petronius, apuleius, commodius - dar ajunge repede la literatura franceză.
• de pildă, iubeşte tabloul lui gustave moreau (salomeea) - o pictură subtilă, preţioasă, scăldată în antică visare, într-o corupţie veche, departe de moravurile noastre (p.41) - dar trece repede la gravurile ciudate ale lui goya.

• de pildă, corupe un minor doar ca acesta, cuprins de patimi, să se răzbune apoi pe societate - fă-le altora ce nu vrei să-ţi facă ei; cu maxima aceasta vei ajunge departe - dar acesta îl lasă baltă.
• de pildă, iubeşte pe schopenhauer, ce predică neantul existenţei, avantajele singurătăţii, avertizând menirea că, orice ar fi făcut, spre orice s-ar fi întors, avea să rămână nefericită (p.63), dar consumă evantaie de parfumuri şi orgi de gusturi.
• iubeşte pe baudelaire, verlaine şi mallarmé, poe, d'aurevilly, villiers - dar numai operele bolnave, consumate şi iritate de febră.

cu alte cuvinte, eroul nostru îşi ia de fiecare dată ţeapă, nu reuşeşte să facă nimic, şi nu-i rămâne decât să se-ntoarcă, sub lentila sa estetă - la o viaţă comună.

rezumatul înţelepciunii umane este să lungeşti cât mai mult lucrurile; să nu spui niciodată un "da" hotărât; fiindcă nu poţi manevra generaţiile decât atunci când le faci să-şi pardă vremea fără rost. (p.125)

joris-karl huysmans, în răspăr, editura univers, bucureşti, 2008, traducere de iulia bodnari şi irinel antoniu, 158 pagini

tabloul este pictat de gustave moreau, salomeea (1876)

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)

distincţia lui nietzsche




der gemeinste Mann fühlt, dass die Vornehmheit nicht zu improvisiren ist und dass er in ihr die Frucht langer Zeiten zu ehren hat, - aber die Abwesenheit der höheren Form und die berüchtigte Fabricanten-Vulgarität mit rothen, feisten Händen, bringen ihn auf den Gedanken, dass nur Zufall und Glück hier den Einen über den Andern erhoben habe;* (Die Froliche Wissenschaft)


_________________________



*omul cel mai vulgar simte că distincţia nu se improvizează şi că el trebuie să onoreze în ea rodul unei îndelungi perioade de timp, pe cînd absenţa formei superioare şi vestita vulgaritate a fabricanţilor cu mîinile lor roşii şi grăsane îl duce la gîndul că doar întîmplarea şi norocul l-au ridicat pe unul deasupra celuilalt; (ştiinţa voioasă)


(traducere de liana micescu, ştiinţa voioasă, humanitas, 1994, p. 66)

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini