căluţii mei, căluţi frumoşi de cormac mccarthy

cormac mccarthy 
căluții mei, căluți frumoși
 (all the pretty horses)
trilogia frontierei 1

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de iulia gorzo

342 pagini broșate 

coperta de laurențiu midvichi

căluţii mei, căluţi frumoşi - un stil al meu, un stil frumos

cormac mccarthy este cel mai bine cotat scriitor american, atât din punct de vedere al valorii literare - a luat pulitzer pentru drumul, national book award pentru căluţii mei, căluţi frumoşi, şi pen/saul bellow award pentru întreaga activitate, cât şi a temelor populare - are două ecranizări. e socotit un nou william faulkner şi e deja un clasic.

iar mie mi-a plăcut romanul ăsta enorm!
deşi acţiunea nu e mare lucru de capul ei - anii '50, o fugă de acasă a doi tineri - unul de 16 ani, altul de 17 -, un amor adolescentin al unuia pentru o mexicancă, aventuri într-o puşcărie din mexic - cormac mccarthy struneşte şi îmblânzeşte cuvintele, aşa cum struneşte personajul principal, john grady, caii sălbatici. cuvinte simple, propoziţii scurte, percutante. metafore când nici nu te gândeşti. la fel, ironii. dar mai ales un personaj - Peisajul.

mccarthy clădeşte din hârtie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, râuri şi dealuri golaşe sau stâncite, ceruri şi lumini de parcă eşti într-un basm. basmul graniţei dintre texas şi mexic. aici peisajul există ca să înnobileze acţiunea, să-i confere lumină şi strălucire, ca o oglindă care amplifică frumuseţea.

au călărit toată ziua următoare înspre ţinutul deluros înspre vest. în timp ce călăreau, au tăiat bucăţi din carnea de cerb afumată şi pe jumătate uscată şi au mestecat-o şi aveau mâinile negre şi unsuroase, aşa că le-au şters de coamele cailor, şi-au trecut de la unul la altul plosca cu apă şi au admirat ţinutul. spre sud erau furtuni şi pâlcuri de nori care se mişcau încet la orizont, cu cârceii lor lungi şi negri atârnând în ploaie. în acea noapte au făcut popas pe o terasă de stâncă de deasupra câmpiilor şi când s-au uitat înspre orizont cum fulgerul scoate la iveală, când şi când, din întunericul compact, culmile îndepărtate ale munţilor. păşunile se întindeau într-o ceaţă deasă, viorie, către vest stoluri subţiri de  păsări de apă se mişcau înspre nord înaintea crepusculului prin galeriile adânci şi roşii de sub pătura de nori, ca nişte bancuri de peşti într-o mare în flăcări... (p.105)

lumea pesimistă și stoică a lui mccarthy

la fel ca în drumul sau nu există țară pentru bătrâni, lumea lui mccarthy nu este una ce aparține oamenilor, iar Dumnezeu nu-și face apariția decât pentru cei care cred în el. lumea e doar lume iar ea se învârte chit că oamenii fac sau nu rău, se salvează sau nu. cu destinele lor mici, oamenii nu-și înțeleg viața, și poate nici nu trebuie, doar să fie mai atenți la cer, la la stele, la iarbă, la pietre, sau la cai. fiecare-și FACE destinul, poate să-i iasă, poate să nu. singurul lucru care contează este constanța stoică. ea este singura formă de curaj.

• mersul lumii gonea și părea total indiferentă la bătrâni sau tineri, la bogați sau săraci, la negri sau albi, la el sau la ea. indiferentă la zbaterile lor, indiferentă la numele lor. indiferentă la vii sau la morți. (p.341)  
• ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuința și o patimă pentru sânge iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu - care știe tot ce poate fi știut - nu poate să-l schimbe. (p.269) 
• lumea a fost întotdeauna pentru mine un teatru de marionete. dar când te uiți în spatele cortinei și mergi în sus pe firul sforilor, vezi că se termină în mâinile altor marionete care au și ele sforile lor ce duc undeva în sus și așa mai departe. (p.259)
• în mexic răul e un lucru real. umblă pe propriile-i picioare. poate că într-o zi o să vină în vizită pe la tine. poate că a și fost deja. (p.218)

despre un alt roman al lui cormac mccarthy, drumul, am scris aici.

  

titlul este inspirat din cântecul de leagăn, all the pretty little horses, cântat de joan baez mai jos:

saitul autorului aici. romanul a fost ecranizat în 2000 (imdb).


__________________________________________________________________

dramaticul drum al lui cormac mccarthy

nu contează ce-i în spatele scenei, nu importă ce-i în afara cărţii.

importantă e scena şi ce se întâmplă pe ea, cele două personaje - tatăl şi fiul. care pe decorul plin de cenuşă eternă, cascade, păduri îngheţate, moluri părăsite, case cu cadavre, merg. merg înainte, merg spre sud, they are walking dead in a horror film.

important e ce fac, dar mai presus ce văd, căci lui mccarthy îi place să descrie decoruri apocaliptice. important mai e şi ce zic, dialoguri scurte, frânte, chiar biblice, la cât sunt de simple şi profunde. importantă e impresia ce-ţi rămâne după închiderea cărţii. că indiferent de decor, omul rămâne acelaşi, nu absurd sau civilizat, ci mică făptură divină, cu mic foc lăuntric, de unde se hrăneşte să meargă mai departe. spre viitor.

n-are rost să povestesc despre oamenii răi, despre cataclismul ucronic, utopic, despre viziunea sumbră a lui mccarthy, acelaşi autor al cărţii după care s-a făcut filmul nu există ţară pentru bătrâni, despre stilul scriitoricesc simplu şi perfect.

ci are rost să spun că e cel mai bun scriitor american pe care l-am citit în ultimul timp. cu viziune proprie/originală, expresivitate, stil, lume ficţională coerentă şi tot tacâmul. am câteva imagini - când cei doi se spală-n cascadă, când mulţumesc pentru masă unor oameni imaginari, când întâlnesc pe omul bătrân şi credincios...

You think we're going to die, dont you?
I dont know.
We're not going to die.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know.
Why do you think we're going to die?
I dont know.
Stop saying I dont know.
Okay.
Why do you think we're going to die?
We dont have anything to eat.
We'll find something.
Okay.
How long do you think people can go without food?
I dont know.
But how long do you think?
Maybe a few days.
And then what?
You fall over dead?
Yes. Well you dont. It takes. a long time. We have water. That's the most important thing. You dont last very long without water.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know. (p.106 - 107)

Care e ţelul nostru?
Poftim?
Care e ţelul nostru?
Unde-ai auzit asta?
Nu ştiu.
Nu, unde-ai auzit-o?
La tine.
Când?
Acum ceva timp.
Şi care a fost răspunsul?
Nu ştiu.
Bine.
Nici eu. Hai. Se-ntunecă.

cormac mccarthy, the road, picador, london, 2007, 307 p

ps. anu' ăsta am citit 3 cărţi scrise admirabil (făcând abstracţie de flaubert) - elogiu mamei vitrege (fastuos), drumul şi celelate poveşti de dragoste.

pps - alte recenzii 1, 2, 3. şi cartea va apărea tradusă la humanitas.

top 10 cărţi ale deceniului pe la alţii...

un top din revista magazine, el mundo, 3 de enero de 2010. de aici.

1. la fiesta del chivo. mario vargas llosa (sărbătoarea ţapului)
2. tu rostro mañana. javier marías (chipul tău, mâine)
3. la carretera. cormac mccarthy (drumul)
4. las benévolas. jonathan littell (binevoitoarele)
5. la reina en el palacio de las… stieg larsson (castelul din nori s-a sfărâmat)
6. cometas en el cielo. khaled hosseini (vânătorii de zmeie)
7. ebano. ryszard kapuscinski (abanos)
8. suite francesa. irene nemirovsky (suita franceză)
9. brooklyn follies. paul auster (nebunii în brooklyn)
10. expiación. ian mcewan (ispăşire)

o selecţie de: arcadi espada, lorenzo silva, ana s. pareja, césar antonio molina, angel méndez, blanca berasategui, santos sanz villanueva, ymelda navajo, agustín pery y antonio lucas.

deşi nu sunt de acord că ar merita mcewan sau auster, chiar nu înţeleg ce caută stieg larsson. dar în fine, e un top străin.

un roman de culoare

dacă nu ştiam că fusese tradusă doar de această editură, nu cumpăram cartea în veci, la cum arată coperta (10 lei la bookfest). apropo, aţi cumpăra o carte cu denzel washington pe copertă în care nu e vorba de denzel washington?...
şi doar traducerea e destul de bună, de irina negrea - a mai tradus céline, ceva hornby, joseph o’connor etc.

autoarea, toni morrison, premiată cu nobel în 1993, e considerată un clasic în viaţă. nu însă şi de harold bloom, care nu o alătură tetradei delillo, pynchon, cormac mccarthy, philip roth as the best writers in america today. oricum, chestie de gust. nici după mine, romanul n-ar fi o capodoperă. dar e un roman excelent.

e vorba despre viaţa urbană a negrilor, mai precis a unei familii, Dead (toate personajele au nume ciudate). habar n-am de ce, dar acest roman mie mi s-a părut un fel de un veac de singurătate în variantă de culoare. aceiaşi eroi ciudaţi, vrăji, vise, blesteme, secrete, incesturi etc. într-un "spirit" specific romancierilor cu alte tradiţii decât cea occidentală - ei aduc de acolo o preponderenţă a instinctului, aduc tot felul de lucruri ce nouă ni se pare ciudate (şi uimitoare în acelaşi timp). mi-aduc aminte şi de femeia războinic, un roman al unei americance de origine chineză.

cântecul lui solomon
cântecul lui solomon e o carte admirabilă. eroul principal, tânărul milkman vine pe lume, bietul, într-o familie zănatecă, şi pentru că nu mai suportă să trăiască la oraş, porneşte într-o călătorie în căutarea unei comori, de fapt a strămoşilor. în jumătate de roman este descrisă familia lui (Dead), în cealaltă, călătoria. nefireşti sunt toate personajele, una nu e normală (dar cine e, de fapt?): tatăl macon, mama ruth, cele două fiice - first corinthians şi magdalene -, mătuşa pilate, vara/amanta hagar, prietenul guitar.

după o vreme a încetat să se frământe din cuaza burţii ei, pe care nu mai încerca deja să şi-o ascundă. şi-a dat seama că, deşi bărbaţii regulează ciunge, şchioape, gheboase şi oarbe, beţivane, mardeiaşe, pitice, copii mici, puşcăriaşi, băieţi, oi, capre, ficaţi, alţi bărbaţi, ba chiar şi anumite specii de palnte, toţi erau îngriziţi la gândul de a se regula cu ea - femeia fără buric. înlemneau când îi vedeau burta, care semăna cu o spinare; se muiau de tot sau îngheţau dacă se ca pilate să se dezbrace în pielea goală şi să vină direct spre ei, arătându-le intenţionat burta cheală ca un genunchi. (p.190)

hagar coborî pleoapele şi privi avid spre femeia care până atunci fusese doar o siluetă pentru ea. femeia care dormea în aceeaşi casă cu el, care putea să-l cheme acasă, iar el să vină, care cunoştea misterul fiinţei lui, avea amintiri despre toată viaţa lui. femeia care îl cunoştea, care văzuse când îi apăruseră primii dinţi, care îi băgase degetul în gură ca să-l frece uşor pe gingii când îl dureau. care îl spălase la fund, pe penis, care îl ştersese cu un scutec alb când vomase laptele. îl hrănise din sfârcurile sânilor ei, îl ţinuse în braţe, strâns lipit de căldura trupului ei, ferit de rele; femeia care îşi defăcuse picioarele mult mai larg decât o făcuse ea vreodată pentru el. care chiar şi acum putea intra nestânjenită în camera lui dacă avea chef, care putea să- miroasă hainele, să-i atingă pantofii şi să-şi pună capul pe perna pe care dormise el. dar mai ales, mai presus de orice, această femeie slabă şi galbenă ca o lămâie ştia cu absolută certitudine un lucru pentru care hagar ar fi fost în stare să şi moară: faptul că îl va vedea chiar în ziua aceea. gelozia ei căpăta proporţii uriaşe, făcând-o să tremure. poate mai bine tu, se gândea ae. poate pe tine ar trebui să te omor. poate atunci el va veni la mine şi mă va accepta. el e casa mea în această lume. (p.176)

nu poţi să pui mâna pe un sac cu aur fiind raţional! pentru asta, dimpotrivă, trebuie să fii iraţional. (p.233)

care e impresia mea despre acest roman?
e un roman uimitor, scris simplu, dar cu mare talent, despre o lume altfel, construită cum numai toni morrison o putea face, o lume de negri, de fapt de oameni, care-şi caută sensul vieţii, pornind de la strămoşi. dacă-l găsesc sau nu, trebuie să citiţi. şi milkman zboară...
 
toni morrison (foto), cântecul lui solomon, ed. lider, buc., 2006, trad. irina negrea, 423 p

hm. iar ecranizare?

se pare că s-au apucat să ecranizeze drumul lui mccarthy. nu cred că-l voi vedea, pentru simplul fapt că miza e una literară, nicidecum cinematografică.

o nouă carte a lui philip roth

mi-aduc aminte cum, răsfoind prima carte tradusă la noi de philip roth, complexul lui portnoy prin '98, am rămas siderat de titlurile capitolelor nebun după pizdă sau pur şi simplu laba. citeam deci ceva rar, aşa c-am cumpărat cartea. a fost mişto, tare amuzantă despre un adolescent evreu ce-şi retrăieşte adolescenţa şi tinereţea pe canapeaua unui psihiatru.

de-atunci n-am mai citit nimic de el, deşi harold bloom - un critic/cititor care mie-mi place foarte mult -îl consideră the best writer in america today, alături de delillo, pynchon şi cormac mccarthy.

nici asta n-o citeam dacă n-o primeam de ziua mea de la ciprian. aşa c-am purces. m-aşteptam la acelaşi mişto, dar nu. aceeaşi savoare a povestirii, dar mai aşezată, potrivit înţelepciunii acumulate odată cu vârsta personajului/autorului.

pe scurt, intriga nu e mare lucru: un bătrân scriitor ajunge în new york şi cunoaşte un cuplu. se îndrăgosteşte de femeie. în paralel, din cauza acestei femei cunoaşte şi un biograf obsedat de secretul unui alt scriitor, modelul din tinereţe al bătrânului.

"oare cantitatea de suferinţă alocată unui individ nu este îndeajuns de teribilă şi aşa, fără amplificarea ficţională şi fără a conferi lucrurilor o tărie care în viaţa reală e efemeră şi uneori chiar invizibilă? pentru unii nu. pentru unii - foarte, foarte puţini - această amplificare, apărută şi crescută în mod neclar din nimic, constituie unica lor certitudine, iar netrăitul, presupusul, odată aşternute în întregime pe hârtie, reprezintă o viaţă al cărei înţeles ajunge să conteze cel mai mult." (p.148)

ce mi-a spus mie cartea?:

că atunci când îmbătrâneşti şi nu mai înţelegi lumea care te înconjoară, oricât te-ar trage aţa să petreci tinereşte, e mai bine să te retragi asemenea eremiţilor indieni (în viaţa unui brahman, după etapele formării, şi cea de cap de familie, urma ascetismul) pentru a-ţi pregăti sfârşitul.

mi se pare dramatic personajul lui roth, rupt între dragostea faţă de tânără, infirmităţile vârstei - cancerul de prostată, incontinenţa - şi datoria faţă de vechii prieteni şi faţă de fostul său maestru literar. mi se pare o lecţie pe care să o învăţăm din timp, înainte de-a ajunge acolo.

cam atât. oricum, un roman mai slab decât complexul lui portnoy, dar mult mai bine scris. deh, experienţa!

"sfârşitul e atât de imens, încât e o poezie în sine. nu e nevoie de multă retorică. ajunge s-o afirmi cu simplitate." (p.153)

şi fragmentul de aici.

philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, iaşi, 2010, 286 pagini, traducere de cristina panaite

coperta de laurenţiu midvichi

Apariţii interesante pe 09

Un articol din Cotidianul anunţă câteva apariţii importante – dintre care remarc următoarele:
- la Leda - Albă-ca-Zăpada de Donald Barthelme (prefaţat, cică, de Cărtărescu care m-a dus de nas cu noul lui roman amânat)
- la Humanitas Fiction (deh, Denisa) Drumul lui Cor­mac McCarthy, pe care momentan îl citesc în original, dar poate-o s-o comit şi în româneşte
- tot aici va apărea seria de autor Fernardo Pessoa ce va debuta cu Cartea neliniştirii (probabil tot în traducerea poetului Dinu Flămând) şi care a mai apărut la EFC, poate-o prind acum...
- şi era să-l uit pe Mishima (încă unul nou nouţ)

Apocalipsa anti-americană după Banks

După postmodernism, autorii americani (Auster, Easton Ellis, Palahniuk, Cormac McCarthy) au continuat să se preocupe de absurdul visului american. Printre ei se numără şi Russel Banks.

Un american vrea mai mult decât o existenţă modestă, cu slujbă sigură, casă şi maşină, copii în jurul căminului. Vrea să rişte şi s-ajungă cineva. Şi nu ajunge decât criminal, apoi victimă - într-un cuvânt, un dezastru.

O africană vrea să plece din Haiti în America, să trăiască. Ajunge să trăiască, dar fără familie şi copil, violată şi bătută. Va trăi şi ea un stârv duhnitor de viaţă.

"Asemenea lui Columb şi a oamenilor ălora care căutau Fântâna Tinereţii, când ajungi în America, găseşti altceva. Găseşti Disney World, tranzacţii imobiliare şi împrumuturi bancare rapide cu dobânzi usturătoare şi, dacă nu te fereşti dracului din calea lor, te doboară, îţi sapă pământul de sub tine, te îngroapă dedesubt, ca să mai poată ridica peste tine nişte blocuri, sau poate un loc de parcare ori o livadă de portocali. (p.337)"

Romanul e unul revoluţionar, în sensul lui Llosa, afirmă sus şi tare că totul e un "căcat - toată blestemata asta de viaţă."(p.263). Pentru ce, pentru ce, pentru ce? Care-i răspunsul? (p.261) ar fi întrebarea hamletiană. Obiectivul cărţii? Sabotajul şi subversiunea: Ia-ţi zborul, carte a mea, şi ajută la distrugerea lumii aşa cum e ea. (p. 392).

Iată un autor furios, care scrie brici, acţiunea e plină de suspans, stilul e realist, fără a fi însă uitate mijloacele postmoderne.

Russell Banks, Deriva continentelor, Editura Univers, 1998, traducere Antoaneta Ralian - 
cartea a apărut şi la Cotidianul

Şi la traduceri suntem în urmă...

Găsesc în Lire, via adina, un clasament al celor mai bune 20 de cărţi ale lui 2008:

- Ce que le jour doit à la nuit de Yasmina Khadra (locul 1)
- Drumul lui Cormac McCarthy (Pulitzerul lui 2007)
- Les déferlantes de Claudie Gallay,
- Muntele zburător al lui Christoph Ransmayr (la noi a fost reeditată Ultima lume la Rao, dar n-am auzit să fi fost remarcată - zace în librării, în favoarea lui McEwan sau Murakami)
- Lacrimosa de Régis Jauffret (o citesc şi eu, n-am terminat-o, dar urmează)
- L’enchanteresse de Florence de Rushdie
- Mort de surd de Lodge (îl pegăteşte Poliromu')
- Cum repară soldatul gramofonul a lui Stanisic (vezi şi filmuleţul meu din stânga)

Păi, oricât am vrea noi să recuperăm distanţe, la traduceri încă stăm în urmă. Aşa cum spunea şi Adina, vreo două cărţi au fost traduse pe la noi - dacă eşti un împătimit al literaturii, trebuie să cauţi pe net şi să iei variantele străine.
(De pildă, franţujii au tradus până şi ultima carte a lui Pynchon, Agaist the day, la noi Poliromu' se chinuie de câţiva ani cu Curcubeul gravitaţiei...)
Aşa era şi prin interbelic şi cred că aşa va fi mereu. Avem o mare problemă, noi românii - şi pe plan cultural - cu sincronizarea. Culmea e că n-o luăm niciodată înainte, ci rămânem în urmă.
Şi cică noi, românii, suntem deştepţi...

Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.

Ce scriitori am ratat noi, cititorii românii?

În timp ce noi, românii, citeam realism socialist şi stăteam la coadă la Cel mai iubit dintre pământeni, să recunoaştem scene tari de ceauşism – pe-afară proza lua noi forme şi noi conţinuturi.

America-l avusese pe Pynchon, Roth, Burroughs, nabokov, Barthelme, când noi încă ne extaziam la Faulkner şi Salinger.
Latinii trecuseră peste Cortazar, Fuentes, Onetti, Borges – noi juisam la Marquez.
Germanii comentau de zor pe Grass, Walser, Lenz, Botho Strauss, Handke – noi glosam pe Thomas Mann şi Hermann Hesse.

Pe-afară ceea ce se traduce acum la noi ca prospături sunt deja clasici. De unii, mari nume scriitoriceşti, cititorul român cultivat nici n-a auzit: Peter Handke, Peter Høeg, Uwe Johnson, Jorge Semprun, Primo Levi, Dürrenmatt, Mahfuz, McCarthy, Narayan etc.

Când om termina de tradus recuperările, ca să trecem, cu adevărat, la traducerile literaturii „la zi”?

Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.

E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.