o povestire foarte bună a lui salinger

i-am mai dat o şansă lui salinger, să mă farmece cu proza lui, după dezamăgirea cu celălalt volum de aici.

şi nu pot spune că nu mi-a plăcut. prima povestire, cred că e ştiută de toţi filologii. bănuiesc că se învaţă la litere. buddy povesteşte o întâmplare de la nunta fratelui său, seymour.

mireasa e mai întâi abandonată, dar apoi e furată de însuşi mirele. iar buddy trebuie să meargă acasă cu cîţiva invitaţi.

probabil că renumele lui salinger ca mostru sacru al literaturii americane a luat-o demult înaintea operei. am aşteptări mult mai mari. nu pot spune că nu are talent la scris. dar concizia scrisului, felul cool în care scrie, statement-urile pe care le face, revolta personajelor contra occidentalizării, recursul ironic la mentalităţile orientale, pentru mine, cel puţin, nu sunt de ajuns.

impresia mea este că teribilismul auctorial e cel care farmecă şi care chiar subjugă minţile tinere. da, este o anumită tinereţe în cărţile lui salinger de genul despre care spunea gombrowicz.

aşadar, buddy îşi aminteşte o zi de nuntă de când era soldat şi avea douăzeci şi trei de ani. şi priveşte la oamenii pe care i-a întâlnit atunci - pe helen silsburn, pe doamna de onoare şi pe soţul ei, locotenentul, precum şi pe un bătrânel taciturn. portretele sunt caricaturale, zici că iei parte la o comedie. iar salinger se pricepe să facă mişto - evident, ca acum juma de secol. ştie să (de)scrie, presară incertitudini, colocvialităţi, câte-o scrisorică, un fragment de jurnal, o poveste taoistă, un amănunt picant.

evident, scopul povestirii este personajul absent saymour, despre care va continua în povestirea cealaltă.

mie mi-au plăcut următoarele chestii:

- îi suspectez pe oameni că ar complota să mă facă fericit.

- e fain să fii o mâţă moartă, căci după o învăţătură zen, aceasta e cel mai nepreţuit lucru (nimeni n-ar putea pune un preţ pe ea)
- suntem sentimentali atunci când acordăm unui lucru mai multă tandreţe decât îi acordă Dumnezeu

cică titlul e un citat din sapho. se pot găsi ceva simboluri, tăcerea unchiului ca disciplină zen, rolul poetului fără poezii etc. - dar eu zic că e doar un joc al autorului pentru un cititor ce vede numai ceea ce vrea să vadă.

jerome david salinger, dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului. seymour o prezentare, editura univers, bucureşti, 1999, serie de autor JDS, traducere (foarte faină!) de antoaneta ralian, 174 de pagini
coperta de vasile socoliuc

recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).

livrescul nud

de unde se vede că femeile citesc mai mult decât bărbaţii:

theodor roussel


rene prinet


paul cummes


michael huskie


isaac israels


felix vallotton


charles wheeler
kenyon cox


konstantinos zefxis

speranţe

au circulat prin massmedia opinii despre cei 20 de ani de zădărnicie, despre obsesii crăciunistice etc.

despre cei 20 de ani din 1989 nu spun decât că ei au dus la ceea ce scriu aici, la despre ceea ce scriu aici, la ceea ce sunt acum, la cei pe care i-am întâlnit. ceea ce mie mi se pare a nu fi lucru puţin.

cât despre Crăciun, chiar dacă nu crezi în Isus Cristos, dar te gândeşti măcar o secundă la o faptă bună înseamnă ceva. înseamnă că răutatea omului nu a biruit pe pământ. încă.

restul, să fim sănătoşi! şi s-avem un an bun.

la multe cărţi plăcute!

cel mai sfâşietor colind

valeria peter predescu (1947-2009)

privind la zăpada de primăvară

printre primele cărţi din cartea de pe noptieră, citii prima dată templul de aur de yukio mishima. dădui de-un roman neobişnuit, de-un fel cum nu găsisem în romanele burgheze europene, găsii lumea orientală descrisă cu instrumente occidentale: temple, suflete chinuite de patimi până la epuizare. gesturi iraţionale. construite pe gesturi vechi, riualice, de strămoşi. descrieri pe hârtii albe, pictate poetic de ideograme.

aflai uimit, dup-aceea, despre autor: născut într-o familie de samurai, beneficiază de-o educaţie europeană altoită pe cea tradiţională. se-apucă de scris la doisprezece ani, urmează dreptul, devine lider de generaţie după apariţia confesiunilor unei măşti la 23 de ani. urmează multe romane, povestiri, kabuki, eseuri.
obţine centura neagră în kendo, dirijează, călătoreşte, iniţiază o mişcare studenţească de extremă dreaptă, încearcă o lovitură de imagine.
la 43 de ani îşi face sepukku. ispăşirea prin moarte.


 
zăpada de primăvară mi s-a părut un roman magnific.
are loc la sfârşitul epocii meiji (1912) - epocă luminată, venită după perioada ilegitimă a shōgunatului, epocă de modernizare intensă a japoniei.

vremile glorioase s-au încheiat. s-a terminat cu vechile războaie. e momentul pentru unul de tip nou. a sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt. însă a demarat în forţă. tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun (p.172)


un băiat, kiyoaki matsugae, fiu dintr-o familie de samurai cu pretenţii nobiliare, intră în maturitate. şi în viaţă. molâu ca vremurile occidentalizate în care trăieşte - socotea că merita să trăiască doar pentru emoţiile provocate de ceea ce-i arbitrar şi instabil, de moarte şi reînviere, de irosire şi mânie fără scop şi rost. el trebuie să-ţi oţelească spiritul cu ajutorul dragostei. şi a frumuseţii. căci atunci când traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspândeşti frumuseţe. tot ce-l înconjura - frunzişul copacilor, cerul albastru, norii acoperişurile - se înfiripă şi există numai pentru a servi frumuseţii.
ca să ajungă iar la frumuseţe, însă la cea adevărată: acel vid interior, pierderea tuturor bucuriilor, chiar şi neputinţa evidentă de a crede că greutatea apăsătoare a fiecărui moment e reală... simptomele prin care se atingea adevărata frumuseţe semănau cu ale leprei. (p.307)

un el şi o ea. kiyoaki matsugae şi satoko ayakura.


un roman dens, cu multă introspecţie şi cu mult stil, al unui scriitor învăţat la şcoala lui Tolstoi, cu atenţie la detalii şi impresii. un roman deopotrivă poetic şi de idei, cu parfum de flori de cireşi. templele sunt făcute să fie privite, heleşteiele, la fel, marea, bondarii. femeile sunt făcute să fie dispreţuite, dar şi iubite. viaţa e făcută să fie trăită, dar şi pierdută. un caz penal, o legendă budistă, o amintire din copilărie, un tablou, un paravan, o călugărire, un monstru, o recitare.

magnifică mi s-a părut scena primului sărut al băiatului de 18 ani într-o ricşă, iarna, ca un fel de domnişor bovary japonez:
 
când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un somn nebulos. clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui satoko a înteţit senzaţia. la fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. când s-a urcat în ricşă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă. (p.79) fain să citeşti aşa ceva când afară troieneşte zăpada...


îmi vor rămâne - pentru a fi reluate - descrierile naturii ce însoţesc tăcute faptele oamenilor, reuşite cum pân-acum, pentru mine, numai cehov a reuşit.
o capodoperă de necontestat pe care-o voi reciti, deci, cu siguranţă.

yukio mishima, zăpada de primăvară, editura humanitas fiction, bucureşti, 2009, traducere de angela hondru, 333 pagini
coperta de angela rotaru

trailerul oficial al filmului aici.