romanele lui Balzac nu sunt balzaciene

când veneam iernile în vacanţă, din studenţia bucureşteană la constanţa, mă delectam cu zecile de romane ale lui balzac, culese de prin anticariate. intrând astfel în memoria mea afectivă hibernală.

mi-era dor de un roman mai puţin celebru, de-ale cunoscătorilor - diamante ascunse în monturi ieftine. un astfel de roman este

pescuitoarea în apă tulbure (la rabouilleuse).

n-am de gând să povestesc romanul, deşi în a doua jumătate, m-a ţinut cu sufletul la gură. spun doar că e vorba despre o mamă care-şi iubeşte mai mult un fiu (care nu merită, un soldăţoi grobian), decât pe celălalt (care merită, un pictor). e vorba despre viaţa înapoiată a unui orăşel vechi de provincie, issoudun, unde cei trei vin să-şi ia o moştenire. în acest orăşel la loc de cinste sunt gura lumii şi foamea după bani. iar totul se sfârşeşte, evident, cu un duel.

dar nu povestea contează la balzac, aşa cum cred criticii unii critici care cad pe spate şi ohtează din rărunchi, gâtuiţi ce mare! ce geniu!, oferind felurite grile de lectură, ci încercarea lui balzac de a explica lumea descrisă. este delicios la acest om cum vrea el să găsească resorturile ascunse ale mersului societăţii. capacitatea lui de a oferi reţete - în genul literaturii motivaţionale de azi - pentru reuşita în viaţă. ambiţia de a judeca lumea în care trăieşte, condamnând-o: după părerea mea, se pot trage de aici multe învăţăminte atât în ce priveşte Familia, cât şi în privinţa Dragostei materne. oricât de apropiată şi oricât de blândă ar fi mama, ea nu e capabilă să ţină locul tatălui, aşa cum Femeia nu urcă la tron în locul Regelui, şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar rezulta o fiinţă monstruoasă. (pe corecţii politic îi va lua tremuratul)

mi-au plăcut stângăciile literare din roman, viteza cu care scriitorul scapă de personaje, odată ce şi-au atins scopul, digresiunile vădit didactice care "strică" simetria romanului, ruşinea ce-l apucă atunci când trebuie să vorbească de viaţa sexuală a personajelor, mai ales când aceasta e perversă rău, doinţa de a scrie un roman mai bun decât cele ale lui eugène sue. şi multe altele care-l fac pe Balzac mai om, mai scriitor, mai apropiat.

dar cel mai uimitor pentru mine este speranţa lui Balzac că binele va triumfa, că tinerii cu talent real şi fire aleasă reuşesc în viaţă, că există acolo sus Dumnezeu care aranjează până la urmă lucrurile (pe corecţii politic îi va lua iar tremuratul). şi că oamenii lui Balzac sunt la fel ca oamenii de azi - aşa că mie, ca odinioară, nu-mi rămâne decât să mai iau câteva lecţii de viaţă de la un geniu. din păcate, uitat.

câteva amănunte faine:

- pe mormântul unei femei romane scria domum serviavit, lanam fecit (vedea de casă şi făcea lână)

- v-aţi întrebat vreodată care sunt forţele sociale ce determină vocaţia? sau de ce nepoţii îi moştenesc fizic pe bunici mai mult decât pe părinţi?

- există 3 ordine ale mizeriei: mizeria stedenţilor, a bătrânilor şi a poporului

- interesul e geniul banului

- lume înţelege că, în viaţă, interesele trec înaintea sentimentelor

honoré de balzac, pescuitoarea în apă tulbure, traducere de virgil teodorescu, în comedia umană, vol. 6, editura univers, bucureşti, 1987, 284 pagini 
coperta de val munteanu

ilustraţiile la volum sunt de oreste cortezzo şi murray smith.

ghici ghicitoarea mea - ce scriitor a zis?:

- educaţia publică nu va rezolva niciodată problema anevoioasă a dezvoltării armonioase dintre trup şi suflet;

- culcatul devreme înseamnă economie de lumânări şi de foc, obicei foarte răspândit în provincie, dar care contribuie la tâmpirea oamenilor prin abuzul de somn. prea mult somn lâncezeşte şi îmbâcseşte mintea;

- pasiunea e în stare să insufle nerozilor, proştilor sau imbecililor un soi de inteleigenţă, mai ales cât sunt încă tineri;

- orice fizionomie are o valoare morală;

- oamenii de la ţară se tem cumplit de orice schimbare, chiar şi atunci când pare să fie folositoare intereselor lor;

la mulţi ani livreşti!

anul 2010 şi cei de după el să fie cu sănătate şi pace!
şi s-avem cu toţii cât mai mult timp liber pentru citit! şi bani pentru cărţi!

abia aştept să văd...

de când e obama preşedinte, şi prinţesele lui disney sunt negrese...

o povestire foarte bună a lui salinger

i-am mai dat o şansă lui salinger, să mă farmece cu proza lui, după dezamăgirea cu celălalt volum de aici.

şi nu pot spune că nu mi-a plăcut. prima povestire, cred că e ştiută de toţi filologii. bănuiesc că se învaţă la litere. buddy povesteşte o întâmplare de la nunta fratelui său, seymour.

mireasa e mai întâi abandonată, dar apoi e furată de însuşi mirele. iar buddy trebuie să meargă acasă cu cîţiva invitaţi.

probabil că renumele lui salinger ca mostru sacru al literaturii americane a luat-o demult înaintea operei. am aşteptări mult mai mari. nu pot spune că nu are talent la scris. dar concizia scrisului, felul cool în care scrie, statement-urile pe care le face, revolta personajelor contra occidentalizării, recursul ironic la mentalităţile orientale, pentru mine, cel puţin, nu sunt de ajuns.

impresia mea este că teribilismul auctorial e cel care farmecă şi care chiar subjugă minţile tinere. da, este o anumită tinereţe în cărţile lui salinger de genul despre care spunea gombrowicz.

aşadar, buddy îşi aminteşte o zi de nuntă de când era soldat şi avea douăzeci şi trei de ani. şi priveşte la oamenii pe care i-a întâlnit atunci - pe helen silsburn, pe doamna de onoare şi pe soţul ei, locotenentul, precum şi pe un bătrânel taciturn. portretele sunt caricaturale, zici că iei parte la o comedie. iar salinger se pricepe să facă mişto - evident, ca acum juma de secol. ştie să (de)scrie, presară incertitudini, colocvialităţi, câte-o scrisorică, un fragment de jurnal, o poveste taoistă, un amănunt picant.

evident, scopul povestirii este personajul absent saymour, despre care va continua în povestirea cealaltă.

mie mi-au plăcut următoarele chestii:

- îi suspectez pe oameni că ar complota să mă facă fericit.

- e fain să fii o mâţă moartă, căci după o învăţătură zen, aceasta e cel mai nepreţuit lucru (nimeni n-ar putea pune un preţ pe ea)
- suntem sentimentali atunci când acordăm unui lucru mai multă tandreţe decât îi acordă Dumnezeu

cică titlul e un citat din sapho. se pot găsi ceva simboluri, tăcerea unchiului ca disciplină zen, rolul poetului fără poezii etc. - dar eu zic că e doar un joc al autorului pentru un cititor ce vede numai ceea ce vrea să vadă.

jerome david salinger, dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului. seymour o prezentare, editura univers, bucureşti, 1999, serie de autor JDS, traducere (foarte faină!) de antoaneta ralian, 174 de pagini
coperta de vasile socoliuc

recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).