vizuina

dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

pentru mine, rămân întrebările:
- este zgomotul o iluzie?
- este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
- există de fapt un pericol?
- animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
- este vizuina un adăpost, sau o capcană?

cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358

coperta vasile socoliuc

celebru, dar slab

primul meu roman erotic, citit la 15 ani, din care nu mi-am mai amintit nimic, în afara erecţiilor flamboaiante de cititor adolescent. şi excitaţiei de care m-am ruşinat - încă mă mai ruşinez când mă apucă în public - la fosta librărie "cartea rusă" din constanţa, de unde am achiziţionat-o, datorită copertei. la asta se adăuga faptul că eram fan "valentin tănase". 

pe scurt - şi din cauza numeroaselor ecranizări -, plotul sună aşa: o lady căsătorită cu un sir olog, găseşte un pădurar care s-o-nveţe ce-nseamnă amorul adevărat.

s-a întâmplat ca descrierea personajelor să nu corespundă imaginarului cinematografic: de pildă amantul nu e nicidecum o maimuţă hirsută, plină de muşchi şi dând pe-afară de virilitate - cum e de pildă figurat mai jos, pe coperta ediţiei aniversare de la penguin -, ci un roşcat subţirel, cu piele albă, plin de timiditate. la fel, lady chetterley nu-i nicidecum femeia sexy de cosmopolitan, ci una uşor trecută, cu cearcăne depresive. toate aceste lucruri mi-au apropiat mult personajele, mi le-au făcut mai simpatice.

coperta ediţiei aniversare de aici.

cu toate astea, cartea mi s-a părut slabă, cu tot erotismul ei "scandalos". ideile despre nocivitatea industrializării, dispariţia aristocratismului şi inimaginabilul viitorului, înstrăinarea şi prea domesticirea cetăţeanului englez la început de secol 20 - otrăvesc epicul. anumite dialoguri par manifeste sociale sau cel puţin senteţiozităţi. iar în contextul poveştii de amor, ce caută să refacă legătura cu viaţa organică (prin sex şi admiraţia faţă de natură - sănătatea spiritului îşi are rădăcina în testicule, p.227), par în plus.

fii şi îndrăgostiţi, şi el proaspăt citit, mi s-a părut un roman mult mai bun, deşi amantul doamnei chatterley. e scris în deplina maturitate creatoare. impresia mea, la finalul cărţii este că, vrând să aducă în discuţiile puritane subiectul sexului, david herbert lawrence nu s-a putut abţine să nu arunce aici şi credinţele sale sociale.

iată un fragment care mi-a atras atenţia, în care amantul, oliver mellors, clasifică femeile, în funcţie de felul cum participă la actul sexual:

cele mai puţin versate stau întinse ca nişte cotoare şi te lasă să lucrezi singur. apoi le este egal. te iubesc mult. dar faptul însuşi nu e nimic pentru ele, puţin neplăcut numai. eu am groază de asta. dar cele fine sunt altfel. se arată numai că-s pasionate şi că încearcă fiorii cei mari.  dar totul nu-i decât o poză. pe urmă, vin cele care iubesc totul, toate senzaţiile, toate mângâierile, toate juisările. te fac să juisezi totdeauna, chiar când nu eşti în locul unde-ar trebui să juisezi. apoi sunt cele tari, ca femeia mea, pentru care ai nevoie de cruce şi de steag ca să le faci să juiseze, şi care juisează pe cont propriu. vor să joace rolul activ. apoi vin cele care sunt complet moarte într-o asemenea situaţie. şi ele ştiu asta. şi apoi vin acelea care te silesc să încetezi înainte de a fi juisat şi continuă a mişca din şilduri, până ce juisează lipindu-se de coapsele tale. lesbienele sunt mai ales aşa. e uimitor cât de mult sunt lesbiene femeile, conştient sau inconştient. aproape toate sunt lesbiene. (p.213-214)

pictură de d. h. lawrence

şi unul dintre cele mai frumoase complimente din literatură:
ce cur frumos ai tu, spuse el în dialectul său gutural şi mângâios. ai cel mai frumos cur care poate exista. ai cel mai frumos cur de femeie! tu nu eşti o femeie din acelea cu curul ca un boţ, care ar fi trebuit să fie băieţi, nu femei. tu ai colo forme dulci şi curbe, aşa cum le plac bărbaţilor şi-i impresionează mult. ai un cur care-ar putea să ducă lumea pe el. (it's a bottom as could hold the world up, it is!) (p.232) ... tu eşti adevărată. da, da! aşa eşti tu, puţin curvă. pe aici te caci, şi pe dincoace te pişi. îmi pun mâna în amândouă locurile. şi te iubesc cu astea cu tot. (p.233)

e păcat că, spre deosebire de alte romane acuzate ca obscene - doamna bovary, ulise, lolita - dar devenite - nu pentru asta - capodopere, cel mai celebru roman al autorului englez nu va rămâne decât o operă curioasă, după romane mult mai reuşite ca de pildă fii şi îndrăgostiţi sau femei îndrăgostite. 

david herbert lawrence, amantul doamnei chatterley (lady chatterley's lover), editura evenimentul, bucureşti, 1991, traducerea de solomon penchas, 309 pagini
coperta de valentin tănase

romanul poate fi citit pe net în original aici.

alte impresii la laura măgureanu / bookblog şi alexandra bohan.

3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

sângele şi inima

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte - pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului - ce-a vrut să spună lawrence? - roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge 

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un "glas" al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a "justifica" sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise - cu puterea insuficientă a cuvintelor - lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios. 

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

  autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate - scandaloasă la vremea aceea (în 1913) - enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea ("my love -my love - oh, my love!" he whispered again and again. "my love - oh, my love!")

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun - deşi prefer clasicele cartonate - mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii


romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

3 fineţuri mateine

drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţei. pe (aşa zisa) viaţă viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, hortense şi ionica, marquisette, asta ne trebuie nouă. 

***

în oraşele mari, muzeele sunt ca nişte case de randez-vous patronate de stat. stai în faţa lui rafael şi pisezi o damă, flirtezi, spui minciuni, o urmăreşti volens-nolens şi con energia o enfilezi. de altfel imaginaţia damelor e excitată de toate tablourile şi statuile goale, aşa că greutatea nu e mare. încearcă la louvre să vezi, reuşeşti.

***

în bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele. sunt dintr-o rasă imposibilă. n-au încredere, le e frică şi n-au tradiţie de galanterie. cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic, sau mai ales un plan financiar. pentru jouissance nu riscă nici una, ca străinele, situaţia lor. lică filitti, ofiţerul, mi-a spus că de 3 ani de când se zbate, nu poate face nimic, cu toată uniforma şi dolmanul lui. s-a desperat de răceala lor. 

mateiu caragiale scrisori către n.a.boicescu, în  

mateiu caragiale, opere, editura univers enciclopedic, bucureşti, 2001, p. 521, 529-530, 559

écrasez la bourgeoisie

suflul inimii (le souffle au cœur)

imdb

nu vreau să amintesc aici de marcel proust, deşi louis malle îi datorează multe în acest film. nu vreau şi să amintesc simbolurile, poate unele psihanalitice oedipiene. nu vreau să amintesc alte interpretări, de pildă cele anti-burgeze scl.

ci că este un film minunat despre un puşti de 15 ani care caută libertatea, orice-ar însemna asta: sex, dragoste, prietenie, încălcarea tabu-urilor, revoltă anti-familială şi anti-socială. 

până la urmă, în focul de artificii al hormonilor, îi pică cu tronc mă-sa. urmează, inevitabil, incestul. îl cred, mama are 35 de ani, e italiancă focoasă (lea massari joacă excelent) şi e o libertină.

faţă de filmul lui truffaut, filmul lui malle e mai ironic, poate fi socotit chiar comedie, însă e mai puţin "inocent". spre deosebire de eroul lui truffaut, laurent fumează, se masturbează (pe romanul lui vian!), merge la bordel, sare pe fete, face mişto de preotul catolic filozof şi pedofil, răspunde obraznic burghezelor înţepate şi fetelor frigide. e un mic dandy, într-o franţă a anilor '50.

citind boris vian

citind proust

agăţând fete

lăsându-se alintat de mama

ghici

citesc în paralel corecţii de johathan franzen şi fii şi îndrăgostiţi de d.h. lawrence.
care credeţi că mă pasionează mai mult?

un maniac al alchimiei timpului

un roman nu doar lăudat, dar şi premiat cu goncourt şi médicis în 1995, la noi tradus 2 ani mai târziu. scriitor francez de origine rusă. el însuşi afirmă că romanul e axat pe problema nemuririi: un copil îşi observă bunica şi crede că ea nu va muri niciodată. şi, adaug eu, nu va muri într-adevăr, prin cartea aceasta în care şi autorul şi povestitiorul e copilul însuşi.

un copil rus află de la bunica sa franţuzoaică, charlotte lemonnier, despre franţa - voiam ca franţa grefată în inima mea, studiată, explorată, învăţată, să facă din mine alt om. (p.100) -. atât din poveştile ei, dar şi din cufărul ei cu ziare despre o belle epoque legendară. în contrapartidă cu anii războiului rece rusesc, îngheţat şi cenuşiu. apoi copilul creşte - o frază a pus capăt copilăriei mele: "a murit în braţele iubitei sale" (p.66) -, află ce e amorul, ce e femeia, ce e emigrarea.

în alternanţele de timp, în alternanţele de loc, în alternanţele personajelor - bunica povesteşte despre franţa, copilul despre rusia, copilul povesteşte despre bunica, copilul povesteşte şi el despre franţa lui - stă dinamismul cărţii. iar makine are ştiinţa dozării, ştie să spargă prea nostalgicul cu o anecdotă, sarabanda imaginaţiei cu o clipire de real.

când pronunţam în rusă "цар", în faţa mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul "tsar" în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umerilor goi ai femeilor, de parfumuri îmbinate. (p.39)

până la urmă, este vorba despre paradisul copilăriei versus infernul maturizării. acea castalie, acea atlantidă croită de sufletul pru al fiecăruia dintre noi, fără nici o legătură cu realul, dar în care toţi scriitorii se chinuie s-o pună în cuvinte armonioase. unii chiar reuşesc. pe alocuri, şi andreï makine.

andreï makine, testamentul francez (le testament français), editura univers, bucureşti, 1997, 204 pagini, traducere de virginia baciu

coperta de done stan

cartea e reeditată la polirom.

alte impresii la catastif, zully, rontziki, liuta monica, grete tartler.

un finlandez în 3 chestii

1. fiind un autor finlandez, nu se putea ca acest roman să nu aibă acel farmec poetic al saga-urilor nordice. mie, de pildă, mi-a amintit de povestea lui gösta berling de selma lagerlöf (care e suedeză, nu norvegiană). propoziţii scurte, în care verbele sunt vedete, dau o mare alerteţe - un fragment al cărţii îl puteţi citi pe liternet aici. întâmplările sunt structurate pe capitole, ele însele pot fi citite ca povestiri scurte, pe câteva pagini.

2. romanul este despre libertatea unui om care dă la dracu "cariera" de intelectual şi căsnicia şi alege aventura. să scapi o vacă din mlaştină, să urmăreşti un urs, să stingi un incendiu, să bei vârtos, să pescuieşti oriunde - o listă lungă de fapte care, în ochii societăţii sunt socotite toate contravenţii şi infracţiuni - iată libertatea pe care o propune arto paasilinna. e-adevărat, nu-i deloc uşor, şi ne-o demonstrează în fiecare capitol.

până la urmă, pe mine m-a convins că un an sabatic în natură merită, că orice bărbat trebuie să treacă prin asta. din propria ecperienţă a autorului, cică.

3. mie personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost iepurele. pe care vatanen, aventurierul intelectual, îl întâlneşte întâmplător şi-l ia cu el în toate peregrinările, (inclusiv la închisoare), obişnuindu-l să facă faţă cu curaj tuturor vitejiilor.
o carte  superrecomandată pentru vacanţă.

arto paasilinna, anul iepurelui (jäniksen vuosi), editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de teodor palic, 179 de pagini

coperta de angela rotaru

alte impresiila dan c. mihăilescu, rodica grigore, irina (metropotam).

1000 de postări

în 4 ani şi aproape 2 luni.

anne elliot ori elizabeth bennet?

subiectul e destul de simplu: o tânără îşi reîntâlneşte fostul iubit, după ce s-a despărţit de el la "persuasiunea" unei prietene bătrâne de familie. acţiunea de recucerire a relaţiei e miezul.

evident, în genul jane austen, avem şi aici nobili prostovani şi cheltuitori versus ofiţeri de marinari cumsecade. avem şi aici micile ironii ale vieţii, de pildă o jună se-aruncă în braţele favoritului dar dă greş şi cade-n cap; sau personajul principal, anne elliot, se lasă persuadată de o prietenă după raţionamentul: dacă povestea conţine un element recunoscut ca adevărat, atunci întreaga poveste e adevărată.

persuasiune ori mândrie şi prejudecată?
mie mi-a plăcut mai mult acesta. de fapt, ultimul roman al scriitoarei. şi-mi pare rău că personajul principal, anne elliot, nu este atât de spectaculos, celebru şi răsunător ca personajul celui de-al doilea, elizabeth bennet. pentru că acest personaj mi se pare cea mai mare reuşită a romanului. să mă explic.

iată cum e anne la început, cam trecută:

anne fusese o fată foarte drăguţă, bujorii i se ofiliseră de timpuriu; şi cum nici chiar atunci, când era în plină floare, taică-său nu găsea mare lucru de admirat la ea (până într-atât firava-i făptură şi duioşii ochi negri îi erau total deosebiţi de-ai lui), acum, după ce se ofilise şi se subţiase, nu mai era nimic de găsit în ea ce-ar fi putu să-i trezească stima şi consideraţia. (p.8) evident, aici e punctul de vedere al tatălui.

în focul amorului, iată cum o descrie austen:

anne arăta minunat, cu trăsăturile ei foarte regulate şi foarte atrăgătoare, în plină floare şi frăgezime a tinereţii, reînsufleţite de vântul plăcut ce îi suflase în faţă şi de emoţia pe care i-o provocase privirea gentilomului. (p.104) aici sunt ochii unui gentilom necunoscut. iar ochii unei prietene din copilărie văd că:

cei 12 ani o schimbaseră pe anne, din fata de 15 ani tăcuă şi imatură, un boboc, în tânăra elegantă de 27 de ani, de toată frumuseţea, dar fără bujori, şi cu un fel dea fi pe cât de perfect pe atât de generos. (p.150)

ilustraţie de c.e.brock (de aici)

citiţi despre romanul ambasadorii de henry james aici

anne e înţeleaptă. deşi trece prin mai multe emoţii, reuşeşte să-şi ţină sentimentele în frâu. este foarte reală, mobilă, în funcţie de împrejurări. nu e o pasionată, ci are multă stăpânire de sine. de pildă, face faţă cu brio unui dans mut la distanţă cu bărbatul pe care îl iubeşte, ca în filmul in the mood for love.

... fraze începute pe care nu le putea termina... ochii lui care se fereau oricum s-o privească, dar căutătura lor cu mult mai elocventă... toate, toate mărturiseau că inima lui se reîntoarce în sfârşit la ea. anne nu vedea nimic, nu pricepea nimic din strălucirea încăperii. fericirea-i venea dinăuntru. (p.182)

singurul manuscris al autoarei din romanul neterminat familia watson (de aici)

stilul scriitoarei e, de asemenea, reţinut, se vede că e un roman scris la maturitate, se citeşte uşor, are elipse care scurtează eficient scenele.

enfin, roman social, de dragoste, psihologic, oricum ar fi, l-am citit cu pasiune.

am citit într-o scurtă impresie că romanul pare unul sumbru, nicidecum sarcastic şi ironic ca altele: "in persuasion it all fell flat" :) fiind ultimul ei roman, unii i-au iertat neşlefuirea sau scurtimea. or, mie tocmai astea mi-au plăcut.

ps: o scrisoare de îndrăgostit care mi-a plăcut enorm:

"i can listen no longer in silence. i must speak to you by such means as are within my reach. you pierce my soul. i am half agony, half hope. tell me not that i am too late, that such precious feelings are gone for ever. i offer myself to you again with a heart even more your own than when you almost broke it, eight years and a half ago. dare not say that man forgets sooner than woman, that his love has an earlier death. i have loved none but you. unjust I may have been, weak and resentful I have been, but never inconstant. you alone have brought me to bath. for you alone, i think and plan. have you not seen this? can you fail to have understood my wishes? i had not waited even these ten days, could i have read your feelings, as i think you must have penetrated mine. i can hardly write. i am every instant hearing something which overpowers me. you sink your voice, but i can distinguish the tones of that voice when they would be lost on others. too good, too excellent creature! you do us justice, indeed. you do believe that there is true attachment and constancy among men. believe it to be most fervent, most undeviating, in 

f. w."

jane austen, persuasiune (persuasion), editura univers, bucureşti, 1980, traducere de costache popa, 248 pagini

coperta de vasile socoliuc

un blog dedicat autoarei aici.

comorile tăşulesei - oamenii

urmare de aici. 
tăşuleasa social n-ar exista fără oamenii ei.

în primul rând liderul: alin uhlmann uşeriu - despre el, un filmuleţ discovery aici -, care s-a întors din germania să schimbe lucrurile. care s-a luptat cu ignoranţa, reaua-voinţă şi reaua-faptă ale celorlalţi pentru viitor. iar viitorul a însemnat 10 ani. de muncă împotriva obiceiurilor rele ale localnicilor, împotriva nepăsării administraţiei, împotriva neîncrederii tururor. cu ce arme? cu entuziasm, cu energie, cu loialitate. cu impunerea, prin disciplină, a unui model de leadership şi de cultură organizaţională pe termen lung. 10 ani a însemnat ceva pentru tăşuleasa, dar vor însemna şi mai mult următorii 20. 

ana szekely, spiritul viu al organizaţiei, care şi-a lăsat cariera universitară deoparte pentru misiune.

eu l-am mai întâlnit şi pe voluntarul paul mureşan, masterand la arte, care duce în creaţiile sale artistice, desen şi animaţie - vezi filmuleţul de mai jos cu traducerea din română în română :) - spiritul naturii şi al bunului simţ.

 

dar oamenii tăşulesei sunt mai ales miile de voluntari care, fie că împăduresc sau curăţă, pleacă de aici ei înşişi schimbaţi şi hotărâţi să schimbe, atât cât vor putea, lucrurile. cineva mi-a spus că a învăţat aici să finalizeze lucrurile, să lucreze în echipă şi să să nu ia lucrurile personal. altcineva a învăţat să se simtă bine să lucreze, chiar dacă nu primeşte bani. iar o elevă de la liceul lazăr a plecat bucuroasă că ştie să şlefuiască lemnul, căruia i-a simţit căldura. cu toţii iau ceva de aici pe care-l duc mai departe.

fiecare elev din românia care vrea să facă voluntariat poate ajunge aici. şi nu doar că învaţă ce e responsabilitatea, comunitatea, munca şi respaectul faţă de natură, dar învaţă, chiar şi puţin, să devină om.

am mai plâns niţel

dacă sunteţi dintre cei care n-au citit această carte, vă rog să corectaţi, mai ales că a doua ediţie a apărut ca prim număr în colecţia de la cotidianul din 2006. şi până la urmă, cele 203 pagini (în ediţia mea) nu-nseamnă mare lucru când e vorba despre o carte de goncourt (printre puţinele care chiar merită...).

dacă sunteţi dintre cei care nu ştiu plotul, e vorba despre o iubire. una profund umană, dintre un tânăr adolescent arab orfan, mohamed aka momo, şi o evreică grasă, madam roza, în pensiunea căreia clandé creşte alături de fii de curvă (la propriu). anii săi de ucenicie de mic gavroche sunt surpinşi cu naivitate, însă într-un limbaj argotic, destul de bine transpus de laszlo alexandru (care se îşi explică propria poveste de dragoste cu romanul aici). 

despre o altă carte de romain gary, prima dragoste, ultima dragoste aici.

deşi scăpată dintr-un lagăr nazist, madam roza păstrează un portret mare al lui "nenea hitler" sub pat şi, când e nefericită şi nu mai ştie la care sfânt să se închine, îl scoate, îl priveşte şi imediat se simte mai bine. e o evreică dintr-o bucată, dar şi o femeie fricoasă pentru că, aşa cum spune ea "n-ai nevoi de motive ca să-ţi fie frică". şi e şi bătrână şi va trebui să se îmbolnăvească. 

momo, abandonat de părinţi, vrea să scrie mizerabilii lui şi e atent la povestea fiecărui om pe care-l întâlneşte în cartierul belleville. până când madam roza, cinica femeie care are grijă de el, se-mbolnăveşte şi-l face să aibă o misiune. 

eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da' cele bătrâne nu au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni niciodată o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.102)

cum se termină cartea nu vă spun, dar mai dau câteva citate:

bolnavii de nervi sunt nişte oameni la care li se explică tot timpul căî n-au ceea ce au şi că nu văd ceea ce văd şi-atunci ajung să fie scrântiţi la cap. (p.143)

doamnă, sunt persecutat fără a fi evreu. nu deţineţi monopolul. s-a terminat cu monopolul evreu, doamnă. mia sunt şi alţi oamni, în afară de evrei, care au dreptul să fie persecutaţi. (p.146)

de câte ori ne priveam, ne durea pe-amândoi. (p.190)

o carte uimitoare, care m-a impresionat profund, spre final m-a gâtuit de emoţie. un motiv în plus să mă decid să caut şi celelalte cărţi ale lui gary.

romain gary (émile ajar), ai toată viaţa înainte (la vie devant soi), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de laszlo alexandru, 203 pagini 

coperta de dan erceanu

cartea poate fi descărcată pdf de aici.

alte impresii la liviu, zum, luciat,

bookaholic

nişte răspunsuri blogăristico-livreşti pentru cei de la bookaholic, pentru care le mulţumesc.

ce citesc bloggerii – dragoş butuzea aka chestii livreşti

achtung! google+

după ce mi-am făcut cont de google+, m-am trezit că am în cont albume cu ilustraţii din blog. n-am nevoie de ele, doar şed bine colo pe blog, aşa că de ce să nu le şterg? aşa că, delete!

evident pentru google+, dar absolutamente deloc pentru mine, toate ilustraţiile din blog au fost şterse. până şi header-ul. 

m-am trezit deci cu blogul chel.

ce urmează? evident, ore de recuperare a acestora (din păcate, numai unele) din memoria google şi acţiunea de reîmpădurire.

aşadar, dacă aveţi cont de picassa sau blog pe blogspot, nu ştergeţi albumele!

comorile tăşulesei - ţinutul

moleskine 2

tăşuleasa este un ţinut privilegiat al româniei. aici natura are parte de Oameni, dar nu de oameni obişnuiţi din aceia pe care-i întâlnim la tot pasul, ci Oameni în care poţi avea încredere că lucrurile se vor schimba cu siguranţă în bine pentru toată lumea, în care ai încredere că va exista pentru fiecare un viitor mai bun. 

într-un decor de legendă - se pare că însuşi craiul munţilor se ascundea nu demult pe-aici - am ajuns acum 2 zile în acest ţinut. la tăşuleasa social. undeva între suceava şi bistriţa, pe la pasul tihuţa. teoretic, tăşuleasa social este un ong, însă eu am văzut mai puţin un ong, mai bine zis şi un ong, cel puţin de genul celor mediatizate pe la noi. dar am văzut şi-am simţit altceva: am văzut un Spirit viu, format din multe suflete, un Spirit ce sfinţeşte realmente locul. aici nu e vorba numai despre împăduriri, sau numai despre strângerea de deşeuri, ci despre punerea la cale a unui viitor bun, despre o viziune pe termen lung, pentru noi toţi.

 © Alex Tomazatos

una este să strângi un pet, alta este să plantezi un pom, dar cu totul altceva este să înţelegi şi te schimbi, şi pe tine şi pe ceilalţi de lângă tine. vorbesc despre pădurea pedagogică, în care tinerii elevi care vor să facă voluntariat să poată găsi nu numai profesori care să-i îndrume printre secretele - multe uitate - ale naturii, ci şi să pună în practică nişte Valori - multe şi mai uitate: respect, responsabilitate, solidaritate şi implicare. toate în acelaşi timp cu promovarea Culturii. Atât o cultură organizaţională puternică, inspirată de lideri autentici, dar şi o cultură inspirată de artişti. bunăoară, i-am întâlnit aici pe florin iaru, pe cecilia ştefănescu, pe marin mălaicu-condrari, pe dan coman, pe cosmin bumbuţ, pe ada milea, pe nucu pandrea, dar şi pe alţii, ce şi-au lăsat aici urmele.

cert este că am plecat din acest loc inspirat de bucuria faptelor bune şi încărcat de speranţa în cei mai tineri de lângă mine. entuziasmat că am întâlnit aici un grup de Oameni, despre care voi scrie într-un post viitor, aici.