schopenhaueriada 2

cauzalitatea 

pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure. 

___________________

excurs kantian

obiectele exterioare nouă (fenomenele, și nu obiectele în sine) sunt percepute numai prin sensibilitate. ele trec prin intuiția pură (sub forma spațiului, timpului și cauzalității), fiind astfel o reprezentare la nivelul conștiinței empirice. diversul intuiției empirice este unit de către intelect în concept (regulă) într-o experiență posibilă (p.187*), iar aceasta în același timp cu sinteza aceluiași divers, conform cu categoriile - sinteză realizată de către imaginație (ce ține, și ea, tot de sensibilitate). 

de fapt, atunci când judec, îmi reprezint o reprezentare (a unui fenomen), adică adaug o reprezentare la alta. astfel, în timp ce intuiția e o reprezentare nemijlocită, judecata, care e o juxtapunere a două concepte (subsumare a regulilor), e o reprezentare mijlocită, în care fiecare concept este el însuși o reprezentare. mai adăugăm apoi apercepția transcendentală ce conferă unitate actelor mele mentale (conștiința) și gata cu cunoștința, adică judecata sintetică a priori. 
___________________

*immanuel kant, critica rațiunii pure, editura științifică, bucurești, traducere de nicolae bagdasar și elena moisiuc, 1969.

iar acum să revenim la capitolele următoare ale volumului doi din lumea ca voință și reprezentare de arthur schopenhauer.

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

schopenhauer ține să sublinieze că judecățile sintetice țin de subiectul (persoana) care le face, mai precis de capacitatea sa intelectuală: noțiunea de „pisică“ conține de o sută de ori mai multe lucruri în mintea lui cuvier - zoolog francez - decât în cea a servitorului său; așa se face că aceleași judecăți despre pisică vor fi sintetice pentru acesta sin urmă și analitice pentru celălalt (p.46).

un element important în filozofia lui schopenhauer este cauzalitatea, cu care se desparte de kant încă din lucrarea sa despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente (tradusă la noi de același traducător și apărută la aceeași editură). astfel, dacă la kant - care pornește de la lumea exterioară ce acționează asupra subiectului -, cauzalitatea este o formă pură, conștientă a intelectului, ce prescrie legi fenomenelor, la schopenhauer - care adaugă și perspectiva acțiunii subiectului asupra lumii exterioare - cauzalitatea este o condiție inconștientă a intelectului, alături de spațiu și timp.  trebuie repede adăugat că spațiul și timpul nu aparțin aici, kantian, intuiției, ci, schopenhaurian, la grămadă, intelectului (adăugându-i-se, apoi, materia). de unde spusesem, în primul post, de un kant vulgarizat.

orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).

în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.

interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.

un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".

lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.

***

există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff,  iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).

următorul post, despre reprezentarea abstractă.

„sanctuar“ de william faulkner

twitterezumat: 

în lupta cu răul, idealismul iese victimă.

william faulkner 

 sanctuar

 (sanctuary) 

editura univers, bucureşti, 1996 

 traducere de mircea ivănescu 

 223 pagini broşate

 coperta de vasile socoliuc

e ceva cu faulkner ăsta!

e al doilea roman de faulkner pe care îl încep, primul a fost absalom, absalom. l-am abandonat pentru că mi-amintesc că mă scosese din minţi. nu am făcut-o însă cu sanctuar, deşi şi aici scriitorul american m-a zăpăcit în cel mai clar sens al cuvântului.

intrigat de proaspăt apăruta carte despre faulkner a lui mircea mihăieşi (cine mai citeşte astăzi faulkner, darmite o carte despre?), mi-am amintit că ar trebui să revin la un autor nu prea popular, însă subiect de studiu în mii de cărţi, la care şi volumul criticului român se adaugă, modest sau nu.

de ce tocmai sanctuar?

motivele pentru care am ales sanctuar?

- în primul rând pentru că are numai 212 pagini;

- apoi pentru că faulkner însuşi declară că a scris romanul pentru că a vrut să câştige şi el ceva bani;

- pentru că e scris pe gustul cititorului american obișnuit - înregistrând de aceea un record de popularitate. 

unii critici nu-l numără printre capodopere, poate pentru că e vorba despre traficanţi de alcool, curve şi beţivi. însă se înscrie cu onoare - ca numărul patru, după sartoris, zgomotul și furia și pe patul de moarte - în ciclul mitologicului ţinut yoknopatawpha.

ceva anume

personajele, la început schițate, m-au amețit. nu prea am înțeles cine e, ce caută acolo și care sunt raporturile lor unul cu altul. părea că ceva anume îi aduce acolo unde ajung, că ceva anume îi face să facă ceea ce fac. dar m-am lăsat în vraja gesturilor lor neexplicate, observate acut, ca într-un film mut: fiecare intră şi iese din încăperi, unul pe lângă altul, unul după altul, unul cu altul, nici unul parcă nu-şi găseşte locul, aleargă cu maşina, face accidente, pleacă, vine. pentru ca - drept răsplată pentru cititorul răbdător - încet-încet, istoriile lor să se dezvăluie puţin câte puţin.

acest ceva anume m-a făcut să merg mai departe. un ceva anume m-a făcut să-mi spun că un fir tainic leagă toate aceste întâmplări şi personaje, iar dacă acest fir momentan îţi scapă, până la urmă ți se va descoperi, nu se poate s-o țină atât, trebuie să existe motive pentru care personajele se mişcă atât de haotic prin fața ta, pe foaie.

de asemenea, citisem în cartea lui baricco cum trebuie citit faulkner:
pentru a pătrunde alături de cărțile sale, de ce avem nevoie? de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu pricina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

 

william faulkner la 20 de ani (sursa)

a trebuit să ajung la capitolul 18 (pagina 91 a ediţiei citate), ca romanul să mi se impună.
o domnişoară, fiică de judecător - temple drake (despre care va fi vorba şi în recviem pentru o călugăriţă) -, după ce va fi fost violată într-un hambar, cu un cocean, de către impotentul popeye, e sechestrată de acesta în bordelul obezei miss reba, la memphis. felul cum vede domnişoara temple bordelul - întreaga încăpere avea un aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste fantomele stinse ale unor gesturi voluptoase şi pofte moarte (p.104) -, felul cum se obişnuieşte aceasta cu violurile şi cu sexul cu alţi bărbaţi sub ochii - neimpotenţi - ai lui popeye constituie o adevărată ucenicie a răului. astfel că, atunci când vicioasa domnişoară va trebui să depună mărturie în favoarea unui nevinovat, ea minte iar nevinovatul e condamnat, apoi ucis prin linşaj.

mai există un personaj - horace benbow - avocatul care se opune rânduielii lumii, părăsindu-şi soţia, iubindu-şi fiica vitregă (o nimfetă avant la lettre?), apărând gratis un condamnat la moarte pentru omor şi îngrijind de femeia acestuia şi de copilul ei bolnav. este omul pătruns de idealuri şi de dorinţa a face ceea ce e drept. nu-i iese mai nimic, şi se întoarce la plictisitoarea-i soţie.

după ce am închis cartea

după ce am închis cartea, am rămas cu gustul amar al ratării faptelor bune în favoarea celor rele. sanctuarul lui faulkner este unul al răului şi toate personajele - chiar şi cele pozitive - vin să-şi aducă prinosul. poate sanctuarul e lumea întreagă, sau poate e doar ţinutul romanului faulknerian. dar apoi mi-am amintit câteva personaje secundare, care - după părerea mea - sunt sarea şi piperul romanului.

există bătrânul surdo-mut pap, care se plimbă ca un spectru prin decorul unui conac în ruină, senatorul clarence snopes, iubitor de târfe negre, vărul senatorului, virgil snopes şi prietenul său fonzo ce nimeresc să locuiască la bordel, fără s-o ştie, micuţa belle (nimfeta) martoră doar cu chipul vârât într-o poză:

tresări deodată. parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar dacă mai departe limpezi. privea imaginea aceasta familiară cu un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în ochi mai mult tainic decât blâzi. întinzând mâna spre ea, o răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând mai departe ceva de dincolo de umărul lui. (pp.112-113)

____________________________________________________________________

schopenhaueriada 1

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

pot spune că primele 3 capitole ale volumului 2 din lumea ca voinţă şi reprezentare - cu care am început - reprezintă un kant vulgarizat. adăugându-și principiul / axioma „lumea este reprezentarea mea“, schopenhauer repetă estetica transcendentală a lui kant din critica rațiunii pure.

este totul aici: senzațiile care percep obiectele (materia ca independentă de subiect), formele intuiției ca reprezentare nemijlocită (spațiul, timpul, cauzalitatea), apoi gândirea abstractă (intelectul, la kant). e-adevărat, schopenhauer mai adaugă o fiziologie a simțurilor și a mentalului, ceea ce conferă discursului său aparență științifică. nu lipsește, evident, nici ființarea existenței (ființarea ființei cred c-ar fi spus heidegger) ca lucru în sine, adică ființarea metafizică (transcendentală cred c-ar fi spus kant).

dar ceea ce dă cu adevărat farmec discursului schopenhaurian sunt câteva imprecații și metafore. de pildă, după părerea lui schopenhauer, filozoful johann fichte nu face decât o pseudofilozofie, interesându-se mai mult de afacerile proprii. la fel, hegel e un adevărat șarlatan (p.25).

un lucru interesant mi s-a părut divizarea simțurilor după cele patru elemente: simțul pentru pământ e pipăitul, pentru lichid e gustul, pentru vapori mirosul, pentru cel elastic (sic) auzul, pentru cel imponderabil, văzul; căldura este obiect al simțului comun. un alt lucru interesant este asocierea auzului cu timpul: întreaga esență a muzicii constă în tempoul pe care se bazează atât calitatea și înălțimea sunetelor, cu ajutorul vibrațiilor, cât și cantitatea și durata lor, cu ajutorul măsurii. (p.40)

tot referitor la auz, filozoful leagă crearea zgomotelor cu prostia oamenilor, mergând pe principiul că oamenii studioși se feresc de zgomote, pentru că acestea le tulbură concentrarea. încă de mult sunt de părere că întreaga cantitate de gălăgie pe care o persoană o poate suporta cu ușurință se află în raport invers proporțional cu facultățile sale spirituale. cine are obiceiul de a trânti ușile odăilor, în loc de a le închide cu mâna, sau cine permite așa ceva în casa lui, nu este doar prost crescut, ci și un om primitiv și mărginit (p.43).

următorul post, despre apriorism. kantian sau schopenhaurian? sau totuna?

_____________________________________________________________

cosmopolis de don delillo

don de lillo 
cosmopolis 
editura polirom, iași, 2012
 trad. de veronica d. niculescu
 213 pagini broșate 
 coperta de laurențiu midvichi

după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire. știu că cronenberg a scos anul ăsta o ecranizare (cu juliette binoche și robert pattinson - sic!).

am avut o supriză plăcută, dar nu foarte. eric packer, un milionar (sau miliardar) se plimbă prin new york cu limuzina, din plictiseală. cică ca să se tundă. e mare speculant financiar (cu yeni) și de după geamul blindat al portierei, vede lumea. din când în când sau primește vizite - un colaborator, un doctor, o amică, soția - sau mai coboară la vreun ambuteiaj.

e interesantă perspectiva limuzinei, centru al universului capitalist, în jurul căreia se învârte întreg new yorkul, ca satelit, de fapt întreaga lume. izolată cu plută - proustată, spune autorul -, pavată cu marmură pe jos și cu monitoare pe sus, e ea însăși un mic univers. este universul din care, spre finalul romanului, eric packer fuge spre moarte. 

ce să zic? 

e un roman ciudat, fără o intrigă anume, personajul nu e conturat în stilul clasic, ci în cel dulce postmodern (de lillo e socotit unul dintre întemeietorii asumați);

are multe panseuri pro și contra capitalismului și a societății contemporane - există o acțiune a anarhiștilor care în loc de bombe, folosesc șobolani vii amețiți;

viziunea e sumbră, apocaliptică;

psihologia personajului principal (deseori absurdă) se confundă pe alocuri cu aceea a personajului care vrea să-l omoare - fără motiv, doar ca să-şi găsească un "sens" în viață! - și nu mai știm dacă victima e criminalul sau viceversa.

oricum, o carte neîncadrabilă, cu fragmente ce merită recitite și citate, când e vorba despre (anti)capitalism.

recomandabilă? neee!

umoristic: în roman apare un "asasin" cofetar român, andre petrescu, ce frișchează personalitățile - directori de companii, comandanți de armată, vedete din fotbal și politicieni - cărora le aruncă plăcinte în mutre.

sursa foto

o altă impresie pe mindporn.
___________________________________________________________________ 

necrofilul de gabrielle wittkop

twitterezumat: 

poţi găsi cadavrele sexy.

gabrielle wittkop 

necrofilul

 (le nécrophile)

 editura trei, bucurești, 2007

 traducere de doru mareș

 136 de pagini broșate

 coperta de faber studio

nu pot vedea pe stradă o femeie chipeșă ori vreun bărbat agreabil fără a nu-mi dori imediat să fie morți. (p.45) așa începe un capitol din romanul gabriellei wittkop, necrofilul.

dar nu este vorba despre un criminal, ci doar de un parizian, anticar, ce caută prin cimitire cadavre proaspete, pe care le duce acasă, cu chevroletul, ca să se împreuneze cu ele. chit că sunt femei, bărbați, tineri, bătrâni sau copii, cadavrele sunt doar niște marionete moi ce se zbat după mișcările fornicării patologice. dar adevărate.

serbarea anului nou într-o companie de bună calitate: o portăreasă din strada vaugirard moartă de embolie. bătrânica asta cu siguranță nu este vreo frumusețe, însă este extrem de plăcută, ușor de transportat, suplă și silențioasă, agreabilă, în pofida ochilor căzuți în adâncul capului, ca aceia ai unei păpuși. îi scoseseră placa dentară, ceea ce îi cam scofâlcise obrajii, dar, când am dezbrăcat-o de cămașa aceea groaznică de nailon, m-a surpins cu doi sâni tinerești, tari, mătăsoși, absolut intacți. cadoul ei de revelion pentru mine. (p.40)

de ce gabriella wittkop te face să mergi mai departe? pentru că, spre deosebire de jocul ironic al marchizului de sade, romanul e unul psihologic (conține jurnalul psihopatului lucien), psihologie care te face să "simpatizezi" cu el, să vezi lumea prin ochii săi "bolnavi". începi să tremuri odată cu aventurile sale morbide prin cimitir, odată cu desele sale escapade pe pont de sèvres, unde scapă de cadavre, odată cu călătoriile sale italiene la napoli, poarta hadesului. 

orașul napoli a mai fost descris în două romane pielea și gomora.

ba chiar să te și îndrăgostești, odată cu el, de suzanne (evident, o tânără tot moartă):

pielea suzannei, Crinul meu cel frumos, începea să pară de marmură din cauza petelor violacee. am pus și mai mulți saci cu gheață. aș fi vrut s-o păatrez pe suzanne pentru totdeauna. și am păstrat-o aproape două săptămâni, dormind pe apucate, hrănindu-mă numai cu ceea ce găseam prin frigider, uneori bând prea mult. tic-tacul pendulelor, trosnetele mobilelor aveau o marcă specială, ca de fiecare dată când era prezentă Moartea. căci ea e marea matematiciană care dă valoarea exactă a datelor problemei. (p.59)

e bine că romanul e foarte scurt, se citește într-o oră, și zic eu că e de-ajuns. pentru a-ți pune sub fața ochilor și a minții un caz patologic, dar nu mai puțin uman. iar meritul gabriellei wittkop este că nu ia partea personajului, nici nu-l condamnă, doar încearcă să ofere o viziune ciudată a lumii. sub ochii noștri. și, literar, literar. 

carte care pe mine a reușit să mă și excite.

viața autoarei e interesantă: homosexuală declarată, se căsătorește din pasiune intelectuală cu un dezertor neamț din al doilea război mondial, și el homosexual, cu 20 de ani mai mare decât ea. el e eseist și istoric, ea scrie în franceză, dar și în germană, colaborează la frankfurter allgemeine zeitung. locuiesc în germania. bolnav de parkinson, soțul se sinucide, cu sprijinul ei. la fel și ea, la 82 de ani, în 2002, bolnavă de cancer pulmonar. 

o educație libertină de jean-baptiste del amo

jean baptiste del amo
 o educație libertină
 (une education libertine)
 editura vellant, bucurești, 2012

 traducere de alexandru matei 

 349 de pagini broșate 

coperta - total în răspăr cu romanul -
de griffon and swans

pe numele său real, jean baptiste garcia, autorul romanului a primit bursa goncourt pentru primul roman, la numai 26 de ani. în unanimitate, pentru un roman fermecător, dar ciudat.

epoca, orașul și fluviul

ceea ce vreau să spun din capul locului este viziunea unică a tânărului autor - una teribil de senzuală - de mirosuri, imagini și zgomote, într-un paris coșmaresc tăiat ca o rană de sena neagră, adevărat styx ce desparte oamenii condamnați la supraviețuire. o viziune sumbră, fără speranță, fără dumnezeu, însă încărcată de excitații de tot felul. 

secolul luminilor, al 18-lea. gaspard, 19 ani, un tânăr fiu de porcar, din bretania, ajunge la paris să parvină social. cu înclinații homosexuale, cade în mrejele contelui étienne de v. (de la valmont, sau de la vautrin), 25 de ani, pe căile arivismului. devenit târfă, apoi întreținut, gaspard ajunge bogat. nu însă fără să fie ajuns din urmă de conștiință trupului pângărit și de trecutul porcesc (este un dorian gray avant la lettre).

ceea mi se pare unic la acest roman sunt:

• extrema senzualitate a descrierilor, din fiecare pagină se degajă un univers de mirosuri, duhori, parfumuri, culori, umbre, întunericuri, țipete, urlete, scrâșnete, șoapte - ce excită imaginativ.
• numeroasele metafore - chiar dacă uneori plictisitoare - pe fir de fraze proustiene, conferă frumusețe romanului, care-i luminează pesimismul.
• moravurile, pasiunile, poftele sunt aceleași atunci și acum, slăbiciunile sunt la fel exploatate, nefericirile și meschinăriile sunt neschimbate. carnea e la fel - și ideea cărții că nimic nu se poate schimba decât tu însuți. ceea ce face, până la urmă, gaspard.

 tânăr așezat, de françois boucher

parisul, înghițit de noapte, răsună de zgomote noi, de strigăte, de șfichiuri de bici pe crupele cailor, de gemete. mirosul de grâu și de legume fierte puse stăpânire pe străzi. câteva felinare luminau felinarele caselor. se puteau ghici contururile fețelor, siluetele ostile. gaspard o apucă pe o stradă care se înfunda, se asigură că nu fusese văzut de nimeni. într-un zid, descoperi o firidă suficient de mare cât să încapă un om înăuntru. se strecură acolo și-și trase genunchii sub bărbie. goana șobolanilor deranjați de prezența lui se auzea pe lângă pereți. mirosul lor domnea pretutindeni. chiar și gaspard duhnea deja a excremente de șobolani. puricii, incitați de mirosul sudorii, îl pișcau. gaspard se gândi că trebuie să fie atent să nu ajungă prada insectelor. apucă o bucată de lemn și încercă să scruteze împrejurimile mișcătoare. curând, ochii i se închiseră. ieșind dintr-un pat oniric cu margini mai mult decât nebuloase, somnul, ca un șuvoi umbros, i se scurse în trup. (p.23)

roman balzacian asumat (gaspard e un rastignac acceptându-l pe un vautrin libertin), cu rădăcini flaubertiene (imperfectul e studiat, autorul însuși se revendică din educația sentimentală), dar și decadent bolnăvicios (motto este din gabrielle wittkop, autoarea necrofilului) se citește - măcar până la jumătate - cu pasiune, înscriindu-se într-o tradiție literară ce nu-l exclude pe sade, laclos, zola, te face să te simți un conaisseur într-ale literaturii. ceva nou pentru literatura franceză.

pentru mine, o revelație livrească, asemeni parfumului lui suskind, pe care-am așteptat-o tradusă de-acum 4 ani. dar deja scriitorul are al doilea roman, și să vedem ce ne mai așteaptă.

o prezentare a cărții pe arte aici și un interviu cu autorul pe gallimard aici. o altă impresie la karin budrugeac.

_____________________________________________________________

Une éducation libertine de Jean-Baptiste Del Amo 

L'auteur de ce roman, de son vrai nom Jean-Baptiste Garcia, a reçu la Bourse Goncourt du premier roman à 26 ans, à l'unanimité du jury pour un roman charmant, mais aussi étrange.

L'époque, la ville et le fleuve 

Ce qui m’a touché depuis le début, c’est la vision unique du jeune auteur - l'une très sensuelle - les odeurs, les images et les sons, dans un Paris de cauchemar, coupé par la Seine noire – le Styx qui sépare les hommes condamnés à survivre. Une vision sombre, sans espoir, sans Dieu, mais pleine de toutes sortes d'excitations.

L’époque des Lumières, le 18ème siècle. Gaspard, 19 ans, le jeune fils d'un porcher arrive de Bretagne à Paris pour parvenir. Avec penchants homosexuels, il tombe dans les filets du comte Étienne de V. (de Valmont, ou Vautrin), sur les chemins d'arrivisme. Il devient un salope, puis un homme entretenu, et il s'enrichit. Mais il est rattrapé par la conscience de son corps impur et par le passé. (Il est un Dorian Gray avant la lettre).

Ce que j'ai trouvé unique dans ce roman sont:

• Les descriptions extrêmement sensuelles, chaque page génère un monde d'odeurs, des miasmes, des parfums, des couleurs, des obscurités, des cries, des hurlements, des grincements, des chuchotements - ce qui excite l'imagination.
• Beaucoup de métaphores - même si parfois ennuyeuses - confèrent de la beauté et éclairent le pessimisme.
• Les mœurs, les passions, les désirs sont les mêmes, aujourd'hui comme hier; les faiblesses, les misères et les mesquineries sont exploitées toujours. Le corps est le même - et l'idée du livre est que rien ne peut changer que nous-même. Et Gaspard change à la fin.

Paris, avalée par la nuit, résonna de bruits nouveaux, de cris, du claquement des fouets sur les croupes de chevaux sombres, de gémissements. L’odeur de blé, de légumes bouillis envahit les rues. Quelques lanternes éclairaient les devantures des maisons. On devnait l’esquisse des faces, les silhouettes hostiles. Gaspard s’engagea dans une impasse, s’assura de n’avoir pas été suivi. Dans un mur, il trouva un renfoncement suffisamment large pour contenir un homme. Il s’y glissa, ramena ses jambes sous son menton. La course des rats dérangés par sa présence retentit contre les murs. Leur odeur imprégnait tout. Lui-même puait déjà leur fiente. Les puces, excitées par l’odeur de sa sueur, piquèrent sa peau. Gaspard décida qu’il fallait être vigilant pour n’être pas mordu par la vermine. Il saisit un morceau de bois, scruta les ténèbres mouvantes. Bientôt, ses yeux se fermèrent. Débordant d’un lit onirique dont les rives n’étaient plus que nébuleuses, le sommeil, torrent brumeux, se déversa en lui. 

On lit ce roman balzacien assumé (Gaspard est un Rastignac qui accepte un Vautrin libertin),avec des racines flaubertiennes (l'usage de l'imparfait, l'auteur invoque l'Éducation sentimentale), mais aussi décadent et maladif (le motto est de Gabrielle Wittkop, l'auteur de Nécrophile) - même jusqu'à la moitié - avec passion et il s'inscrit dans une tradition littéraire qui n'exclut pas Sade, Laclos, Zola. Le roman te fait sentir d’être un connaisseur de la littérature.

Quelque chose de nouveau pour la littérature française. Pour moi, c’est une révélation livresque, comme Le parfum de Süskind. J'attendais depuis quatre ans une traduction, d'autant plus que l'écrivain a déjà publié son deuxième roman.

Une présentation du livre sur Arte ici et un interview avec l'auteur sur Gallimard ici.

melancolia gri a străzilor din bruges

hugues viane s-a stabilit la bruges, veneţia nordului. de 5 ani e depresiv şi văduv după nevasta sa iubită, căreia îi mângâie în fiecare zi părul, pe care-l ţine ca relicvă. se simte bine în oraşul trist şi rece, copleşit de melancolie.
ca acest oraş să-i arunce dinainte dragostea pierdută. sub chipul unei alte femei. cum se sfârşeşte povestea nu e foarte important.

ci important e un alt personaj, mai bine zis singurul personaj. după cum spune însuşi autorul în avertisment, în acest studiu pasional am vrut în primul rând să evocăm un Oraş. Oraşul ca personaj esenţial, asociat stărilor de spirit, care te sfătuieşte, te determină, să acţionezi sau să-ţi schimbi hotărârile. (p.7)

această apă a canalelor venind din ea însăşi şi relectând colţuri de cer albastru, ţiglă roşie, ninsoare de lebede plutind, verdele plopilor înfipţi în mal, se adună silită în aşteptări cenuşii, în tăceri decolorate. există aici, printr-un miracol al climei, o împletire necunoscută, o uimitoare chimie a văzduhului, care neutralizează culorile prea vii, adunându-le într-un singur gând, într-o grea, cenuşie şi amăgitoare somnulenţă. (p.36)


dincolo de un misticism uşor desuet, care mie mi-a strânit zâmbete, meritul autorului belgian stă în eleganţa scriiturii.

păcat că ediţiile româneşti nu cuprind şi fotografiile originale ale primei ediţii - inovatoare, din acest motiv, pentru vremea ei (1892).

 

 

georges rodenbach, bruges, a doua moarte (bruges-la-morte), editura cartea românească, bucureşti,2000, traducere de fănuş neagu şi florica dulceanu, 85 de pagini broşate

coperta de dan stanciu

romanul - în original şi împreună cu ilustraţiile originale - poate fi citit pe wikisource.

o altă ediţie românească poate fi cumpărată de pe aici.

când tragedia trebuie să devină farsă

jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey - un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani - invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah's book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.

iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii. 

capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună

am făcut greşeli...

am rămas singur...

am făcut pe mine...

am vrut să mor...

am regrete...

am făcut tot ce-am putut...

am ţinut la copiii mei...

am nevoie de ajutor...

am vrut să mor...

dar nu reuşeşte decât să spună "am să plec de-aici" - ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat "capacitatea de a iubi" şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi "corecteze" sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

 coperta ediţiei princeps

totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii - gary, chip şi denise - nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea - toţi caută să-şi "corecteze" eşecurile şi să fie aşa cum "trebuie". evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite "eşecuri"?

reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi - asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială "viziunea" lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat - şi bine-am făcut.

jonathan franzen, corecţii (corrections), editura polirom, iaşi, 2004, traducerea (excelentă) de cornelia bucur, 546 pagini broşate
coperta de ionuţ broştianu

despre carte a scris recent ronziki.
cartea poate fi cumpărată - într-o nouă ediţie - de pe aici.

postare apărută mai întâi pe blogul lui micawber, aici.

beckett, gombrowicz, naum...

apariţii de iarnă

aflu încântat de câteva apariţii editoriale în această iarnă, unele poate chiar până la crăciun

editura rao

• continuă seria gombrowicz cu jurnalul uimitorului scriitor în două volume, o ediţie mai mare decât cea publicată la univers în 1998, prin grija cristinei godun
• tot cristina godun traduce două cărţi de andrei staziuk, fado şi nouă (în colecţia de buzunar), după ce a tradus călătorind spre babadag

editura polirom

• inaugurează operele complete ale lui gellu naum, în îngrijirea simonei popescu, în colecţia critică de opere; primul volum, poezia.
• deschide seria de opere samuel beckett, al cărei prim volum cuprinde proza scurtă. traducerile sunt din franceză şi din engleză deileana cantuniari, respectiv, veronica niculescu
• apare de doris lessing carnetul auriu, considerat opera sa cea mai de seamă
• adriana liciu aduce o traducere nouă a învierii lui lev tostoi
• a doua traducere românească (după ecranizatul rugul deşertăciunilor) din celebrul scriitor postmodern thomas / tom wolfe, eu sunt charlotte simmons

editura art

• aduce pe piaţă traducerea poeziilor erotice ale lui e.e. cummings în traducerea lui dan sociu - ediţia este bilingvă şi arată bine, fiind ilustrată de autor.

apariţii de toamnă

e toamnă. cărţile încep să cadă una câte una, alcătuind un covor foşnitor, în aşteptarea gaudeamusului.

editura humanitas 

• continuă cu volumul doi al trilogiei lui yukio mishima, marea fertilităţii - cai în galop;
• reeditarea, după fragmentul din iluminările de la univers din 2000, probabil în variantă completă, a memorialisticii lui walter benjamin, copilărie berlineză la 1900. avem, se pare, ceva mai complet din benjamin, alături de jurnalul moscovit (de la editura idea);
• o carte muzicală de psihologie cognitivă - creierul nostru muzical -, scrisă de un neurolog, în buna tradiţie a colecţiei paşi peste graniţe a lui vlad zografi

editura nemira

• începe, se pare, a ediţie de autor raymond chandler, unul dintre cei mai buni autori de romane poliţiste ever.

editura polirom

• publică traducerea penultimului roman al lui günter grass, aparatul de fotografiat, o carte de memorialistică, în continuarea, se pare, a cepei decojite;
• traduce un roman satiric al unui autor chinez, despre o poveste cu mult sex de pe vremea lui mao, în slujba poporului de yan lianke.

editura leda

• traduce cele 40 de povestiri ale lui donald barthelme, în versiunea anei chiriţoiu, ce recidivează după albă ca zăpada a aceluiaşi;
• după ce astă vară editura art a venit cu o traducere nouă a doamnei bovary (a floricăi ciodaru courriol) editura leda pregăteşte o nouă traducere a romanului lui lev tolstoi, război şi pace, în varianta ce merită sincere omagii, a lui nicolae iliescu.

gustul ca operă de artă sau cum am descoperit că sunt friand

a fost o mare plăcută surpriză descoperind într-un anticariat traducerea în româneşte a capodoperei literaturii gurmande, fiziologia gustului, meditaţiuni de gastronomie transcendentă a lui brillat-savarin. am descoperit multe pagini, în care, dincolo de ingredientele "ştiinţifice", probabil puţin cunoscute la vremea aceea (1825) şi, mărturisesc, un pic searbede, se coc principii esenţiale despre mâncăruri şi despre moduri de-a lua masa, puţin cunoscute la vremea aceasta (2010) şi, mărturisesc, savuroase.

mărturisesc că perspectiva gurmandă a vieţii şi a plăcerii a fost pentru mine ceva fin şi rar.

de pildă, pe lângă cele câteva notorii aforisme:

• masa este singurul loc unde nimeni nu se plictiseşte în timpul primului ceas de şedere.
• cei care fac indigestie sau se îmbată nu se pricep nici la mâncare, nici la băutură.
• ordinea mâncărurilor este de la cele mai săţioase la cele mai cele mai uşoare.
• ordinea băuturilor este de la cele mai moderate la cele mai complicate şi mai aromate. 
• un desert fără brânză e ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă. 
• a aştepta prea mult un oaspete în întârziere este o lipsă de atenţie faţă de toţi cei care au sosit la timp. 
• stăpâna casei e datoare să vegheze asupra aromei cafelei; stăpânul are grijă alegerea lichiorurilor.(p.24-25)

nu mi-am închipuit că poate exista la femeie o frumuseţe gurmandă:

nimic nu-i mai plăcut la vedere decât o gurmandă frumuşică la atac: şi-a pus şervetul cum se cuvine; şi-a aşezat o mână pe masă; cealaltă îndreaptă către gură bucăţelele elegant tăiate sau aripa de potârniche, care trebuie muşcată; ochii sclipesc, buzele lucesc, conversaţia îi este sprinţară şi toate mişcările graţioase; nu-i lipseşte acel grăunte de cochetărie pe care femeile îl pun în tot ceea ce fac. nimani nu poate rezista la atâta drăgălăşenie; până şi cato cenzorul s-ar simţi mişcat. (p.158) cele mai pofticioase în chip învederat au trăsături mai fine, un aer mai delicat, sunt mai mărunţele şi se deosebesc mai cu seamă printr-un plescăit numai al lor. (p.165)

pagina de titlu a ediţiei princeps de aici

dar ce este gurmanderia?

gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuinţă pentru tot ceea ce face plăcere gustului. ea este duşmana exceselor; orice ins care face indigestie ori se îmbată de-a dreptul riscă să fie şters de pe listă. (p.153-154)

şi ce mai este frianderia (friandise)?

frianderia este aceeşi preferinţă arătată felurilor uşoare, delicate, cu volum mic, dulceţuri, prăjituri şi altele. (p.154)

ilustraţie de bertall de aici

cartea are în meniu multă informaţie spre edificarea vulgului despre istoria "filozofică" a bucătăriei (ştiaţi că zeiţa plăcerilor gustului e Gastereea?) de la greci, romani, evul mediu timpuriu până în modernitate, cum anume funcţionează omul, despre simţuri, despre gust, despre câteva alimente, mult gustate în vremea aceea, chiar despre vise, post, istovire şi moarte. însă ceea ce a reprezentat pentru mine adevăratele trufandale a fost încercarea de a teoretiza câteva reguli de a lua o bună masă, astfel încât viaţa să nu-şi piardă farmecul. sunt multe poveşti, anecdote, varietăţi care condimentează din plin lectura uşor vetustă şi pe alocuri mult depăşită. stuperfiant mi s-au părut că, dincolo de argumentele ce lipseau pe atunci dar ştiute azi, concluziile sale miros bine şi azi.

ca o curiozitate, în anul 1740, un prânz de 10 persoane era alcătuit după cum urmează:

la primul fel - ciorbă

                  - un rasol simplu de viţel

                  - gustări

la felul al doilea - un curcan

                       - o mâncare de legume

                       - o salată

                       - o cremă 

la desert - brânză

             - fructe

             - dulceaţă

farfuriile se schimbau numai de 3 ori - după ciorbă, la felul al doile şi la desert. cafea se servea foarte rar, se lua însă adesea un rachiu de cireşe sau de mac. (p.304)

iată, după brillat-savarin, cauzele obezităţii:

1. înclinarea naturală
2. făinurile şi feculele (cartofii)
3. somnul prelungit şi lipsa de mişcare
4. mâncatul şi băutul peste măsură.

cartea este şi un ghid de bune maniere, adică de reguli de bun simţ:

lege generală: tot ce este bine şi iscusit întocmit cere elogii explicite; iar o laudă delicată este de cuviinţă oriunde se vede dorinţa de a face plăcere.(p.160)

iată o sentinţă care i-ar pune pe gânduri pe semioticieni: 

putem crede că limbile au apărut şi s-au desăvârşit în timpul meselor, dacă ne gândim că mesele erau un prilej de adunare mereu reînnoit şi că răgazul datorat lor duce în chip firesc la încredere şi la limbuţie. (p.186)

ca final, cartea mi s-a părut tare amuzantă, m-a încântat teribil, cu exemplele sale suculente, cu noţiunile sale îmbietoare, cu descrierile sale suculente, ce mai! să-ţi lase gura apă dup-o aşa lectură apetisantă!

ps. am învăţat din carte să fac o fondue rapidă, pe care s-o mănânc apoi cu vin. ouăle, untul şi brânza rasă se bat bine, apoi se adaugă într-o oală încinsă. se amestecă până se face ca o cremă tare, cu o pojghiţă gustoasă. poate fi făcută şi în tigaie, ca o omletă moale. e delicioasă!

anthelme brillat-savarin, fiziologia gustului, editura meridiane, bucureşti, 1988, traducere de doina paşca-harsányi, 430 pagini

pe copertă: jean-baptiste chardin, natură moartă cu cană de porţelan, 1767

cartea este disponibilă onlain în limba franceză aici iar în engleză aici.

beckett romancierul

din păcate, proza lui samuel beckett a rămas apanajul snobilor, şi a mizantropilor, şi într-adevăr, e o lectură deloc uşoară, mai ales în epoca noastră atât de grăbită. dar tocmai de aceea, proza lui beckett îţi dă o satisfacţie de neuitat.

discipol al lui joyce, admirator al lui kafka şi al lui proust - a scris şi o cărţulie despre -, beckett vrea să închidă cercul literaturii secolului şi s-o ducă unde nimeni n-a mai dus-o. şi într-adevăr, îi reuşeşte. traducătorul ediţiei de faţă aruncată prin anticariate de către cei care-au cumpărat-o, constantin abăluţă, şi-a derulat munca de tălmăcitor vreme de cincisprezece ani, ca noi să ne putem bucura de ea.

molloy

este un bătrân sărac şi olog care gândeşte. un fel de molly bloom eseistă. cu alte cuvinte, molloy este un personaj din cuvinte. iar ceea ce m-a făcut să merg mai departe - la fel ca şi personajul care vrea - pasămite - să-şi viziteze mama - a fost IRONIA. am râs împreună cu bătrânul/autorul de miştourile pe care le zice despre el, despre lume, despre mamă, despre tot. nici un scriitor de primă mână al secolului trecut nu a fost mai profund ironic decât beckett - nici thomas mann, nici musil, nici kafka, nici joyce. este oglinda pe care o opune vieţii tragice, absurde şi scârboase - ironia. pe alocuri chiar umorul. pe undeva, beckett mie mi se pare un fel de marchiz de sade al secolului xx. căci dacă sade (prin cele 120 de zile ale sodomei) a dus la extrem literatura erotică, folosindu-se de ea pentru a-şi râde de natura umană - la fel scriitorul francez s-a folosit de literatura absurdă pentru a-şi râde natura umană.

ediţia princeps din 1951

şi în timpul iernii mă-nfăşuram, sub manta, cu fâşii din hârtie de ziar, din care nu ieşeam decât la adevărata trezire a pământului, în april. suplimentul literar al ziarului Times era excelenta pentru asta, de-o tărie şi de-o densitate rezistând la orice. vânturile nu-l găureau. ce vreţi, trăgeam la vânturi din te miri ce, sunt deci întru totul obligat să le pomenesc din când în când, în ciuda silei pe care mi-o provoacă. într-o zi le-am numărat. trei sute cincisprezece vânturi în nouăsprezece ore, sau în medie mai bine de şaisprezece vânturi pe oră. la urma urmelor nu-i enorm. patru la fiecare sfert de oră. nimica toată. nici măcar nici un vânt la patru minute. de necrezut. vezi bine, nu-s decât un mic băşinos, n-ar fi fost cazul să vorbesc. extraordinar cum matematica te-ajută să te cunoşti. de altfel toată povestea asta cu clima nici nu mă interesează, eu mă acomodez cu toate mizeriile. (p.56)

romanul are 2 părţi:
1. unul este despre odiseea lui molloy nu spre penelopa, ci spre origini (spre mamă-sa, adică). de fapt, e vorba despre un personaj - ah, cât de literar - din literele ce formează rânduri ce formează paginile - eu îmi puneam bucuros întrebări, una după alta, numai pentru a le contempla. (p.74)
2. al doilea este despre un fel de detectiv care porneşte împreună cu fiul său în căutarea lui molloy. nu se înţelege de ce şi pentru ce şi cum, dar nu contează - totul e un prilej de cugetări, de stiluri, de IRONII, de o scriitură fermecătoare, de maestru, chiar dacă al absurdului.

mi-au plăcut mult 2 chestii kafkiene:
- unul este tehnica paradoxului, pe care o foloseşte şi kafka: dacă la începutul frazei afirmă ceva, spre sfârşit neagă acel lucru, de nu înţelegi - dar cu intenţia de a crea o tensiune, o instabilitate raţională, o breşă pe unde să pătrundă emoţia. de exemplu: lucrez acum, aproape ca odinioară, doar că nu mai ştiu lucra. (p.34)
- al doilea este un fragment calchiat din vizuina lui kafka, numai că vizuina de-acolo e înlocuită de adăpostul pe care "detectivul" moran îl contruieşte din crăci şi frunze pe drumul său în cătarea molloy-ului pierdut. e aceeaşi tensiune, aceeaşi disperare, aceeaşi angoasă.

francis bacon, studiu pentru corpul uman, 1949

departe de lume, de zarva ei, de intrigile şi lugubra ei limpezime, eu o judec, şi cei care, ca şi mine, sunt iremediabili scufundaţi, şi cel ce are nevoie să-l eliberez, eu care nu ştiu să mă eliberez pe mine însumi. totul e obscur, dar acea obscuritate care-ţi potoleşte marile sfâşieri. (p.132)

în mod straniu mă preocupau anumite probleme de ordin teologic. iată câteva: ... 4. cât timp ne va lăsa anticrist să-l tot aşteptăm? 5. are într-adevăr importanţă cu ce mână te ştergi la fund? 11. ce să crezi despre excomunicare viermilor în secolul al xvi-lea? 13. ce învârtea Dumnezeu înainte de creaţie? 16. dacă ai cânta liturghia morţilor pentru cei vii? (p.186)

evident, nu vreau să vă conving să citiţi romanul, e posibil să vă plictisiţi şi să mă-njuraţi dup-accea. ci vreau dosr să vă povestesc că a existat un romancier premiat cu nobel - pe drept - care a rămas în istoria literaturii doar pentru conaisseuri. iar dacă nu citiţi cu răbdare şi cu ironie, nu ştiţi ce molloy pierdeţi!

l.e. editura polirom a ţinut să anunţe că va scoate în noiembrie integrala prozei scurte a lui samuel beckett, in traducerea (din limba franceza) a ilenei cantuniari si (din limba engleza) de veronica d. niculescu.

samuel backett, molloy, editura univers, bucureşti, 1990, traducere de gabriela şi constantin abăluţă, 195 pagini
coperta de vasile socoliuc

crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac