cartea la minut - un scurt top de romane polițiste

voltaire despre literați și literatură

literatura oamenilor a devenit foarte inumană, literații se insultă, urzesc intrigi, calomniază, sau compun cuplete. e ciudat că unii își îngăduie să spună oamenilor în scris ceea ce n-ar îndrăzni să le spună pe față! am învățat de la dumneavoastră, părinte, să evit aceste josnicii, am învățat că trebuie să trăiesc, așa cum trebuie să scriu. 

 (voltaire către părintele porée, 1740, în opere alese 3, espla, 1960, trad. iulia soare) 

sursa

„magazinul de sinucideri" de jean teulé (video)

trailerul ecranizării animate aici.

„autres secrets du vide et du plein“ de ghérasim luca

le vide vidé de son vide c’est le plein
le vide rempli de son vide c’est le vide
le vide rempli de son plein c’est le vide
le plein vidé de son plein c’est le plein
le plein vidé de son vide c’est le plein
le vide vidé de son plein c’est le vide
le plein rempli de son plein c’est le plein
le plein rempli de son vide c’est le vide
le vide vidé de son plein c’est le plein
le plein rempli de son vide c’est le plein
le plein vidé de son vide c’est le vide
le vide rempli de son plein c’est le plein
le plein vidé de son plein c’est le vide
le plein rempli de son plein c’est le vide
le vide vidé de son vide c’est le vide
c’est le plein vide
le plein vide vidé de son plein vide
de son vide vide rempli et vidé
de son vide vide rempli et vidé
de son vide vide vidé de son plein
en plein vide

ghérasim luca (1913-1994), héros-limite (1953)

premiul goncourt 2012

jérôme ferrari a primit anul acesta premiul Goncourt pentru romanul "predică despre căderea romei".




















într-un sat corsican, doi tineri se întorc de la studii să facă dintr-un bar modest "cea mai bună lume posibilă." contra lor se va pune infernul, reactivând răni din trecut. autorul scrie somptuos şi exigent.

mai există oare admirație?

emil mihai cioran 
exerciții de admirație 
(exercices d'admiration) 
ed. humanitas, bucurești, 1993
 traducere de emanoil marcu
 208 pagini broșate
 coperta: ioana d. mardare

dor de admirație

în lumea asta în care pare că toată lumea ia pe toată lumea la mișto și batjocorește, cartea lui emil cioran e - paradoxal! - o biblie a onestității intelectuale față de intelectualitatea altora. 

și asta și pentru că mi s-a făcut dor de un cioran "sănătos", altul decât cel din caietele pe care le mai răsfoiesc din când în când. nu l-am mai citit de acum trei ani, când cu scrisorile către wolfgang kraus, despre care am scris aici.

„exercițiile de admirație“ ale lui emil cioran

am reluat deci exercițiile de admirație, din care nu-mi aminteam decât eseul despre mircea eliade, ce mă entuziasmase în adolescență (când devoram orice apărea cu numele de eliade în ea), mai ales descrierea felului cum eliade pipăia cărțile - n-am întâlnit pe nimeni să le iubească atât ca el. n-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la paris după eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta, oficia; era o vrajă, era idolatrie. (p.117)

am descoperit - parcă pentru prima dată - câteva „polaroide“ despre:

• francis scott fitzgerald, care într-o scurtă autobiografică - crack-up - șade noaptea treaz, cuprins de extaze pascaliene, dar cu care nu știe ce să facă, dovedindu-se un spirit de mâna a doua. dezabuzarea - retragere după un dezastru - e datul individului ce nu poate să se nimicească printr-o nenorocire, nici s-o îndure până la capăt pentru ca astfel s-o biruie. dezabuzarea e „semitragicul“ ipostaziat. (p. 180)
• borges are ca domeniu nuanța, dar ca ghinion celebritatea. totul la el este transfigurat prin joc, printr-un balet scânteietor de formule inspirate și de sofisme savuroase. (p.156) și cum să nu-l admire cioran pe borges după ce găsește în opera lui o sursă obscură pe care numai el, cioran trebuia să o știe?
• guido ceronetti, ascetul ratat ispitit de infern mizantrop fanatic vegetarian dostoievskian voyeur
• joseph de maistre și otto weininger sunt admirați pentru intransigențele, reacțiile, exagerările, absurditățile, paradoxurile, echivocul, provocarea pe care au lăsat-o în scrierile lor.
• samuel beckett, cu singura sa preocupare - el însuși - în atemporalitate și Discreție. dar mai cu seamă un iubitor al Cuvintelor - singura Certitudine. în lipsa lor, rămâne golit, nu-și mai găsește locul. (p.95) și cioran povestește cum a căutat într-o noapte împreună cu beckett, obsedați de echivalentul francez al cuvântului lessness. chiar dacă lumea s-ar prăbuși, [beckett] nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. (p.101)

am scris aici despre opera lui beckett de eseist, romancier și dramaturg.

este cel mai ne-cioranian volum cioranian, de „admirat“ mai mult față de celelalte cărți atât de personale, mizantroape și estetice. poate e de datoria fiecăruia să facem din când în când câteva exerciții de admirație. este perspectiva frumoasă și înnobilatoare a invidiei. 

sursa foto

__________________________________________________________________

spuma zilelor de boris vian

spuma zilelor, o poveste dulcegăroasă

boris vian 

 spuma zilelor

(l'écume des jours)

 editura humanitas bucurești, 2003

 traducere de sorin mărculescu

  173 de pagini broșate

coperta: ioana dragomirescu mardare

entuziasmul majorităţii cititorilor în faţa acestui mic roman este desigur provocat de metaforele, care-l inundă. metafore şi artificii literare care îi conferă o frumuseţe fantastică, cu luciri de bijuterie. 

pe manifestul suprarealist ce milita pentru vis şi pe jocul dezinteresat al gândirii libere, boris vian construieşte în spuma zilelor pe un univers real, viziunea sa fantastică, pe nucleul unei poveşti de dragoste între doi tineri.

astfel, la vian, tuberculoza este un crin care creşte în piept, un apartament se micșorează la dimensiunile unei cutii, norii se zdrobesc pe caldarâm, pianococteilul produce băuturi din muzică, un iepure cyborg în miniatură cacă pastile, caltaboșul țipă, oamenii ucid cu smulgători de inimi, șoarecii deretică prin casă...

mă întreb dacă, epurate de toate acestea, romanul nu e unul banal - despre un tânăr obsedat de cultul lui jean sol partre, și un altul care vrea să se îndrăgostească, despre un bucătar proletar și monden totodată, despre o fată al cărei rol e doar să poarte numele unei melodii de duke ellington, apoi să moară încet.

pentru că, în afară de aceste artificii fantastice, nu i-am găsit cărții nici o miză, cum are, de pildă fantasticul la bulgakov, cortázar sau dino buzzati. este doar o lectură plăcută, poetică, dar fără esențele liricului, născută dintr-o joacă livrească a unui autor deștept.
așadar, un roman ce m-a prins, dar nu m-a dus nicăieri. l-aș putea asemăna cu haruki murakami.

o altă părere la costi. sorin mărculescu, în prefața primelor două ediții de la editura univers vede mult mai mult decât mine, aici.

să vă-mpărtășesc mai bine melodia lui ellington de la nunta celor doi eroi:

povestea lui o de pauline réage

pauline réage 

povestea lui o 

(histoire d'o)

 editura trei, bucureşti, 2007

 traducere de doru mareş 

 227 pagini broşate

coperta faber studio

o carte înfricoşător de proastă

nu doar că e de citit pe budă, însă produce constipaţii atroce. habar n-am de ce anume discutau despre carte - cum se arată în prefaţă - albert camus (asta spune despre el c-avea gusturi searbede), bataille (bine, lui îi plăcea tiot ce-avea eticheta sex), graham green (!) - în loc să recunoască că, dincolo de subiectul "atroce-erotic", nu e nimic. ba chiar cartea primește un premiu pe care nici nu-l amintesc (bănuiala mea e că i l-au dat la mișto).

numita "o" este o damă ce se trezeşte adusă de iubitul ei rené într-o casă cu cîţiva bărbaţi care-o sechestrează ca s-o biciuiască şi, evident, s-o fută. şi ea, vai, acceptă pentru că tare-şi iubeşte soţul! mai urlă ea din când în când, când, legată cu nişte cătuşe din piele e ţinută de lanţ şi biciuită ori cu bici, ori cu cravaşe. nu știu de ce-o excitau pe pauline réage bărbații îmbrăcați în rochii lungi, violet, cu mâneci bufante și manșete strâmte, poate pentru că era o catolică pioasă și se gândea la cardinali. pe dedesubt, purtau un fel de pantaloni mulați, care acopereau gambele și coapsele, dar lăsau sexul liber.

povestea este povestită pe un ton neutru, fără sclipirea vreunui sentiment acolo, fără ironia unui sade sau unui apollinaire, fără umorul lui rabelais. doar descrieri reci, cu pretenţii de obiectivitate, a ceea ce i se întâmplă bietei femei ce acceptă supliciul sexual din amor mare pentru un pulărău.

ian citiți aici:
o se simțea pierdută, dându-și seama că acum nu va mai scăpa acestui gen de mângâiere pe care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată și să fie umplută de rușine, de care încerca să scape cât de repede se putea, atât de repede încât de-abia putea fi atins, și care i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera ca iubitul ei să stea în genunchi în fața ei, când ea era datoare să îngenuncheze în fața lui. (p.62)
nu zău, oare ce-ar spune doamna mihaela miroiu despre asta?
sau:
cuvântul "desfăcuse" și expresia "a-și desface picioarele" se încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare și simț al puterii, încât nu reușea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare interioară, de supunere sacră, ca și cum nu el, ci un zeu ar fi vorbit. (p.87)

să ne lase doamna editoare de la gallimard (dominique aury) - care de fapt a scris cartea sub acest preudonim, pauline réage - în sacralitățile noastre. poate că antologia de poezie religioasă pe care a publicat-o e mai interesantă.

nu am depăşit suta de pagini pentru aşa lipsă de imaginaţie şi, mai cu seamă, de stil.

o altă opinie despre carte, ca să vedeți că nu sunt singur, la ana angharad, aici, care spune că man... it's a crap.

necrofilul de gabrielle wittkop

twitterezumat: 

poţi găsi cadavrele sexy.

gabrielle wittkop 

necrofilul

 (le nécrophile)

 editura trei, bucurești, 2007

 traducere de doru mareș

 136 de pagini broșate

 coperta de faber studio

nu pot vedea pe stradă o femeie chipeșă ori vreun bărbat agreabil fără a nu-mi dori imediat să fie morți. (p.45) așa începe un capitol din romanul gabriellei wittkop, necrofilul.

dar nu este vorba despre un criminal, ci doar de un parizian, anticar, ce caută prin cimitire cadavre proaspete, pe care le duce acasă, cu chevroletul, ca să se împreuneze cu ele. chit că sunt femei, bărbați, tineri, bătrâni sau copii, cadavrele sunt doar niște marionete moi ce se zbat după mișcările fornicării patologice. dar adevărate.

serbarea anului nou într-o companie de bună calitate: o portăreasă din strada vaugirard moartă de embolie. bătrânica asta cu siguranță nu este vreo frumusețe, însă este extrem de plăcută, ușor de transportat, suplă și silențioasă, agreabilă, în pofida ochilor căzuți în adâncul capului, ca aceia ai unei păpuși. îi scoseseră placa dentară, ceea ce îi cam scofâlcise obrajii, dar, când am dezbrăcat-o de cămașa aceea groaznică de nailon, m-a surpins cu doi sâni tinerești, tari, mătăsoși, absolut intacți. cadoul ei de revelion pentru mine. (p.40)

de ce gabriella wittkop te face să mergi mai departe? pentru că, spre deosebire de jocul ironic al marchizului de sade, romanul e unul psihologic (conține jurnalul psihopatului lucien), psihologie care te face să "simpatizezi" cu el, să vezi lumea prin ochii săi "bolnavi". începi să tremuri odată cu aventurile sale morbide prin cimitir, odată cu desele sale escapade pe pont de sèvres, unde scapă de cadavre, odată cu călătoriile sale italiene la napoli, poarta hadesului. 

orașul napoli a mai fost descris în două romane pielea și gomora.

ba chiar să te și îndrăgostești, odată cu el, de suzanne (evident, o tânără tot moartă):

pielea suzannei, Crinul meu cel frumos, începea să pară de marmură din cauza petelor violacee. am pus și mai mulți saci cu gheață. aș fi vrut s-o păatrez pe suzanne pentru totdeauna. și am păstrat-o aproape două săptămâni, dormind pe apucate, hrănindu-mă numai cu ceea ce găseam prin frigider, uneori bând prea mult. tic-tacul pendulelor, trosnetele mobilelor aveau o marcă specială, ca de fiecare dată când era prezentă Moartea. căci ea e marea matematiciană care dă valoarea exactă a datelor problemei. (p.59)

e bine că romanul e foarte scurt, se citește într-o oră, și zic eu că e de-ajuns. pentru a-ți pune sub fața ochilor și a minții un caz patologic, dar nu mai puțin uman. iar meritul gabriellei wittkop este că nu ia partea personajului, nici nu-l condamnă, doar încearcă să ofere o viziune ciudată a lumii. sub ochii noștri. și, literar, literar. 

carte care pe mine a reușit să mă și excite.

viața autoarei e interesantă: homosexuală declarată, se căsătorește din pasiune intelectuală cu un dezertor neamț din al doilea război mondial, și el homosexual, cu 20 de ani mai mare decât ea. el e eseist și istoric, ea scrie în franceză, dar și în germană, colaborează la frankfurter allgemeine zeitung. locuiesc în germania. bolnav de parkinson, soțul se sinucide, cu sprijinul ei. la fel și ea, la 82 de ani, în 2002, bolnavă de cancer pulmonar. 

mai citim panait istrati?

chira chiralina 

chira chiralină, floare de grădină, tânără tulpină, șarpe ce-nvenină, pui de curviștină. 

o povestire ruptă din 1001 de nopți, cu care scriitorul francez panait istrati a rupt gura târgului parizian. 

în familia corcită a chirei și a fratelui ei mezin, dragomir, șade răsturnată nu doar plăcerea amantlâcurilor, aromată cu narghilele, îndulcită cu sarailii, cataifuri, cafele, siropuri, lichioruri; dar și durerea bătăilor, încasate de la tată, pe care mama îl ia de bărbat într-un moment când Dumnezeu se scobea în nas. 

viața celor doi frați înseamnă pasiunea sângelui, a dragostei frățești (cu parfum incestuos), a răzbunării, a patricidului și fratricidului. 

acesta este meritul nuvelei, "boala" cu care istrati a otrăvit rațiunea occidentului – pasiunea sângelui, emoțiile primare ale cărnii. de la marginea orientului/occidentului. 

poate povestirea e prost scrisă de la jumătate – aici romain rolland are dreptate – însă din ea urlă în creierii cititorului patima, răzbunarea, cuțitul, nenorocirile.

codin

codin este omul dovedit de rău. bătut de părinți, batjocorit de ceilalți, acestuia nu-i rămâne decât să cerșească prin forță respectul celorlalți. trădat de lume - de toți, în afară de copilul de 12 ani adrian, care, de altfel, povestește totul - va trebui să iasă din ea tot prin violență.  

de ce e povestirea asta o capodoperă? pentru că ocnașul este imaginea în oglindă a mahalalei românești, așa cum, de pildă, eroii balzacieni și stendhalieni sunt imaginile franței napoleoniene. 

trădarea, mizeria, beția, urâtul, emoția hipertrofiată, frăția naturii - parcă se-adună toate să-l sculpteze pe codin. nu-l înțelegem pe codin, așa cum nu ne-nțelegem pe fiecare dintre noi. 

să-ți intre asta în cap, adrian, și să-ți aduci aminte totdeauna: oamnii nu pot să iubească; oamenii nu știu să facă dreptate! (p.315)

singurul care-l înțelege pe codin este copilul adrian, care se-ndrăgostește de tânăr și-i oferă necondiționat frăția. e vocea speranței, care rămâne mută, odată ce mama își omoară fiul - trecutul își recuperează prezentul. speranță care va pleca în franța ca să se poată înfăptui. 

codin în panait istrati, chira chiralina, editura minerva, bucurești, 1982, traducere de alexandru talex.

panait istrati, de eustațiu stoenescu de aici

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

o educație libertină de jean-baptiste del amo

jean baptiste del amo
 o educație libertină
 (une education libertine)
 editura vellant, bucurești, 2012

 traducere de alexandru matei 

 349 de pagini broșate 

coperta - total în răspăr cu romanul -
de griffon and swans

pe numele său real, jean baptiste garcia, autorul romanului a primit bursa goncourt pentru primul roman, la numai 26 de ani. în unanimitate, pentru un roman fermecător, dar ciudat.

epoca, orașul și fluviul

ceea ce vreau să spun din capul locului este viziunea unică a tânărului autor - una teribil de senzuală - de mirosuri, imagini și zgomote, într-un paris coșmaresc tăiat ca o rană de sena neagră, adevărat styx ce desparte oamenii condamnați la supraviețuire. o viziune sumbră, fără speranță, fără dumnezeu, însă încărcată de excitații de tot felul. 

secolul luminilor, al 18-lea. gaspard, 19 ani, un tânăr fiu de porcar, din bretania, ajunge la paris să parvină social. cu înclinații homosexuale, cade în mrejele contelui étienne de v. (de la valmont, sau de la vautrin), 25 de ani, pe căile arivismului. devenit târfă, apoi întreținut, gaspard ajunge bogat. nu însă fără să fie ajuns din urmă de conștiință trupului pângărit și de trecutul porcesc (este un dorian gray avant la lettre).

ceea mi se pare unic la acest roman sunt:

• extrema senzualitate a descrierilor, din fiecare pagină se degajă un univers de mirosuri, duhori, parfumuri, culori, umbre, întunericuri, țipete, urlete, scrâșnete, șoapte - ce excită imaginativ.
• numeroasele metafore - chiar dacă uneori plictisitoare - pe fir de fraze proustiene, conferă frumusețe romanului, care-i luminează pesimismul.
• moravurile, pasiunile, poftele sunt aceleași atunci și acum, slăbiciunile sunt la fel exploatate, nefericirile și meschinăriile sunt neschimbate. carnea e la fel - și ideea cărții că nimic nu se poate schimba decât tu însuți. ceea ce face, până la urmă, gaspard.

 tânăr așezat, de françois boucher

parisul, înghițit de noapte, răsună de zgomote noi, de strigăte, de șfichiuri de bici pe crupele cailor, de gemete. mirosul de grâu și de legume fierte puse stăpânire pe străzi. câteva felinare luminau felinarele caselor. se puteau ghici contururile fețelor, siluetele ostile. gaspard o apucă pe o stradă care se înfunda, se asigură că nu fusese văzut de nimeni. într-un zid, descoperi o firidă suficient de mare cât să încapă un om înăuntru. se strecură acolo și-și trase genunchii sub bărbie. goana șobolanilor deranjați de prezența lui se auzea pe lângă pereți. mirosul lor domnea pretutindeni. chiar și gaspard duhnea deja a excremente de șobolani. puricii, incitați de mirosul sudorii, îl pișcau. gaspard se gândi că trebuie să fie atent să nu ajungă prada insectelor. apucă o bucată de lemn și încercă să scruteze împrejurimile mișcătoare. curând, ochii i se închiseră. ieșind dintr-un pat oniric cu margini mai mult decât nebuloase, somnul, ca un șuvoi umbros, i se scurse în trup. (p.23)

roman balzacian asumat (gaspard e un rastignac acceptându-l pe un vautrin libertin), cu rădăcini flaubertiene (imperfectul e studiat, autorul însuși se revendică din educația sentimentală), dar și decadent bolnăvicios (motto este din gabrielle wittkop, autoarea necrofilului) se citește - măcar până la jumătate - cu pasiune, înscriindu-se într-o tradiție literară ce nu-l exclude pe sade, laclos, zola, te face să te simți un conaisseur într-ale literaturii. ceva nou pentru literatura franceză.

pentru mine, o revelație livrească, asemeni parfumului lui suskind, pe care-am așteptat-o tradusă de-acum 4 ani. dar deja scriitorul are al doilea roman, și să vedem ce ne mai așteaptă.

o prezentare a cărții pe arte aici și un interviu cu autorul pe gallimard aici. o altă impresie la karin budrugeac.

_____________________________________________________________

Une éducation libertine de Jean-Baptiste Del Amo 

L'auteur de ce roman, de son vrai nom Jean-Baptiste Garcia, a reçu la Bourse Goncourt du premier roman à 26 ans, à l'unanimité du jury pour un roman charmant, mais aussi étrange.

L'époque, la ville et le fleuve 

Ce qui m’a touché depuis le début, c’est la vision unique du jeune auteur - l'une très sensuelle - les odeurs, les images et les sons, dans un Paris de cauchemar, coupé par la Seine noire – le Styx qui sépare les hommes condamnés à survivre. Une vision sombre, sans espoir, sans Dieu, mais pleine de toutes sortes d'excitations.

L’époque des Lumières, le 18ème siècle. Gaspard, 19 ans, le jeune fils d'un porcher arrive de Bretagne à Paris pour parvenir. Avec penchants homosexuels, il tombe dans les filets du comte Étienne de V. (de Valmont, ou Vautrin), sur les chemins d'arrivisme. Il devient un salope, puis un homme entretenu, et il s'enrichit. Mais il est rattrapé par la conscience de son corps impur et par le passé. (Il est un Dorian Gray avant la lettre).

Ce que j'ai trouvé unique dans ce roman sont:

• Les descriptions extrêmement sensuelles, chaque page génère un monde d'odeurs, des miasmes, des parfums, des couleurs, des obscurités, des cries, des hurlements, des grincements, des chuchotements - ce qui excite l'imagination.
• Beaucoup de métaphores - même si parfois ennuyeuses - confèrent de la beauté et éclairent le pessimisme.
• Les mœurs, les passions, les désirs sont les mêmes, aujourd'hui comme hier; les faiblesses, les misères et les mesquineries sont exploitées toujours. Le corps est le même - et l'idée du livre est que rien ne peut changer que nous-même. Et Gaspard change à la fin.

Paris, avalée par la nuit, résonna de bruits nouveaux, de cris, du claquement des fouets sur les croupes de chevaux sombres, de gémissements. L’odeur de blé, de légumes bouillis envahit les rues. Quelques lanternes éclairaient les devantures des maisons. On devnait l’esquisse des faces, les silhouettes hostiles. Gaspard s’engagea dans une impasse, s’assura de n’avoir pas été suivi. Dans un mur, il trouva un renfoncement suffisamment large pour contenir un homme. Il s’y glissa, ramena ses jambes sous son menton. La course des rats dérangés par sa présence retentit contre les murs. Leur odeur imprégnait tout. Lui-même puait déjà leur fiente. Les puces, excitées par l’odeur de sa sueur, piquèrent sa peau. Gaspard décida qu’il fallait être vigilant pour n’être pas mordu par la vermine. Il saisit un morceau de bois, scruta les ténèbres mouvantes. Bientôt, ses yeux se fermèrent. Débordant d’un lit onirique dont les rives n’étaient plus que nébuleuses, le sommeil, torrent brumeux, se déversa en lui. 

On lit ce roman balzacien assumé (Gaspard est un Rastignac qui accepte un Vautrin libertin),avec des racines flaubertiennes (l'usage de l'imparfait, l'auteur invoque l'Éducation sentimentale), mais aussi décadent et maladif (le motto est de Gabrielle Wittkop, l'auteur de Nécrophile) - même jusqu'à la moitié - avec passion et il s'inscrit dans une tradition littéraire qui n'exclut pas Sade, Laclos, Zola. Le roman te fait sentir d’être un connaisseur de la littérature.

Quelque chose de nouveau pour la littérature française. Pour moi, c’est une révélation livresque, comme Le parfum de Süskind. J'attendais depuis quatre ans une traduction, d'autant plus que l'écrivain a déjà publié son deuxième roman.

Une présentation du livre sur Arte ici et un interview avec l'auteur sur Gallimard ici.

sunt un ins inutil

... zise bruno cu resemnare. nu sunt în stare să cresc porci. habar n-am cum se fac cârnații, furculițele sau telefoanele mobile. toate obiectele astea din jurul meu pe care le folosesc sau pe care le mănânc, sunt incapabil să le produc; nu sunt în stare nici măcar să înțeleg care este procesul lor de fabricare. dacă industria și-ar înceta activitatea, dacă inginerii și tehnicienii specializați ar dispărea, aș fi incapabil să iau totul de la-nceput. scos în afara complexului economico-industrial, n-aș fi în stare nici să-mi asigur supraviețuirea: nu aș ști cum să mă hrănesc, să mă îmbrac, să mă adăpostesc de intemperii; competențele mele tehnice sunt mult mai inferioare celor ale omului de neanderthal. total dependent de societatea care mă înconjoară, eu îi sunt ei aproape inutil; nu știu decât să produc comentarii îndoielnice pe marginea unor obiecte culturale desuete. totuși, primesc un salariu, și încă unul bun, cu mult peste medie. majoritatea oamenilor din jurul meu sunt în aceeași situație. în fond, singura persoană utilă pe care o cunosc e fratele meu. 

- și el ce face așa de grozav? 

bruno se gândi, un timp își învârti bucata de brânză în farfurie, căutând un răspuns cât mai impresionant. 

- a creat noi soiuri de vaci. 

michel houellebecq, particulele elementare, editura nemira, bucurești, 2001, traducere de emanoil marcu, pp. 191-192

că tot vine în weekend la bookfest :)

două feluri de gelozie

1. cei care sunt geloși față de bărbații cu care amanta lor are relații departe de ei, dar care îi permit unui alt bărbat decât ei, dacă o fac cu autorizația lor, lângă ei și, dacă nu chiar sub ochii lor, cel puțin sub acoperișul lor. acest caz este destul de frecvent la bărbații vârstnici îndrăgoștiți de o femeie tânără.

2. alții nu-și lasă amanta să iasă singură fie și un minut într-un oraș pe care ei îl cunosc, ținând-o într-o adevărată sclavie, îi acordă favoarea de a pleca timp de o lună într-o țară pe care ei nu o cunosc, în care nu-și pot reprezenta ceea ce va face.

dacă ar fi doar aceste două categorii, eu mă încadrez în prima categorie.

voi în care v-ați încadra? 

 

text: marcel proust, prizoniera, trad. irina mavrodin, ed. univers, 1998, p.25

desen: edvard munch, gelozie (1896)

cea mai lungă frază de proust

cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:

fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:

fiecare dintre cele două sexe va muri singur; 

excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de frumuseţe pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu semenii lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau

 

anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.

marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836

domnul proust de céleste albaret

céleste albaret
 domnul proust,
 amintiri consemnate de georges belmont,
(monsieur proust)
 editura albatros, bucurești, 2004,

 traducere de adriana liciu,

 454 de pagini broșate

 coperta de mircea muntenescu

cea mai celebră menajeră

aveam de gând să citesc de mult această carte apărută inițial în 2004 la editura albatros. avea un preț exorbitant pe atunci (37 de lei!) și am așteptat. și ea a venit, cum mi-au venit multe alte cărți în întâmpinare.

este vorba despre cartea menajerei scriitorului francez marcel proust, céleste albaret, care, tânără fiind, l-a însoțit în ultimii opt ani de viață ai scriitorului, tocmai când când acesta, bolnav de astm, trudea, izolat în apartamentul din bulevardul haussmann nr.102, la imensul ciclu în căutarea timpului pierdut. 

găsim o tânără, de-abia măritată pusă brusc în fața unui gentilom de felul celor pe care nu-i mai întâlnise până atunci, ea, țărăncuța provincială. un gentilom ciudat, ce șade în patul său din imensa sa cameră veșnic întunecată, căptușită cu plută și face fumigații împotriva astmului. dar mai ales scrie toată noaptea, ca să doarmă ziua. care nu primește mai pe nimeni și care nu iese decât rareori - la vreo serată sau la vreo întâlnire amoroasă.

iată prima "vizită" a tinerei céleste în bârlogul scriitorului:

din domnul Proust nu se distingeau decât o cămașă albă pe sub un tricou gros și partea de sus a corpului, rezemată pe două perne. figura i se pierdea în umbră și în pâcla fumigațiilor, era complet invizibilă, cu excepția ochilor, care mă priveau - mai mult îi simțeam decât îi vedem. noroc că, lângă pat, pe masă, străluceau tava de argint și cafetiera mică. am înaintat spre ele, fără să să arunc nici o privire în jur. când am ieșit, nu cred că puteam descrie mobilierul care mi-a devenit mai apoi atât de familiar; totul era confuz în penumbr, iar eu eram impresionată în ochii aceia. am salutat chipul acela invizibil și am pus croasantul cu farfurioara pe tavă. el mi-a făcut doar un semn cu mâna, de mulțumire probabil, dar fără să spună un cuvânt. am plecat. (p.30)

cum era scriitorul marcel proust?

bulevardul haussmann 102,
așa cum l-am fotografiat în 2008.

în mod sigur, marcel proust nu era nici cum îl prezintă menajera lui, nici cum se laudă el în scrisori. mai degrabă aș credea-o pe martha bibescu, care-i face portretul în cartea ei, bazându-mă pe faptul că cei apropiați vor crede dintotdeauna că ne cunosc, dar, de fapt, ei sunt cei care ne cunosc cel mai puțin - și céleste albaret a trăit aproape zi de zi alături de el vreme de ani. evident, nu zic că menajera minte.

céleste albaret împarte viața lui proust în trei etape:

1. etapa copilăriei, a paradisului veiții sale;
2. etapa ""cameliei", a frecventării celor mai elegante și nobile saloane;
3. etapa Creației - a dedicării trup și suflet operei.

oricât de fascinat aș fi de amintirile ei, nu pot crede că proust devenise un monstru care-și cultiva prieteniile numai ca să facă analize pentru cartea lui, așa cum pretinde femeia:

dorința de a fi aproape de oameni, pentru situația în care ar fi dorit sau ar fi avut nevoie să-i vadă pentru propriile lui motive, dar refuzând obligațiile care i-ar fi putu veni din partea lor, dacă nu-i erau de folos. (p.49) la domnul proust prietenie însemna să să gândească că vreun cutare sau vreo cutare merita o analiză. (p.285) nu cred să fi fost vreodată îndrăgostit vreodată de cineva. cobora prea mult în adâncul sufletelor, inclusiv în al său; prea vedea toate fațetele, nu lăsa nici una neadusă la lumină. (p.214)

ar exista o prea mare diferență: pe de-o parte, proust scrie scrisori înfocate oamenilor, pe de alta îi bârfește la rece, noaptea, cu menajera. numai dacă nu s-ar fi petrecut o ruptură între omul proust, cel care era fericit să fie invitat în cercurile aristocratice, căutându-și "fericirea", și scritorul mizantrop, ce-și iubește doar opera.

o pot crede că devenise confidenta de taină a unui om izolat, însă că gândurile autorului îi erau 100% împărtășite - mai ales despre prieteniile intime - mă îndoiesc. că-i aruncă în treacăt că nu-l înțelege pe picasso sau că nu l-a impresionat cina cu james joyce, aș putea înțelege. însă că nu-i povestea că era îndrăgostit de vreun agostinelli sau antoine bibesco, e de înțeles. mare minune ca ea însăși să nu se fi îndrăgostit de ciudatul gentilom, ajuns scriitor celebru și admirat, așa cum declară:
să fiu cu el, să-l ascult, să-i vorbesc, să-l privesc lucrând, să-l ajut în măsura posibilităților mele era ca și cum m-aș fi plimbat pe o câmpie și aș fi dat tot timpul de alte izvoare. (p.330) domnul proust a fost cel care a făcut să se dezvolte în mine simțul vieții. (p.123)

mi-au plăcut câteva lucruri:
- un marcel proust comic, ce șuetează în camera lui, noaptea, cu menajera, miștourile fine pe care le face cu ea în nopțile pierdute / câștigate. transpare un tip foarte ironic, al cărui singur scop în viață este observația. chiar și după ce moare, privirea încă scrutează.
- un marcel proust dedicat operei, un Creator care-și dă viața pentru ceea ce vrea să lase în urmă; un marcel proust conștient de valoarea operei sale;
- un marcel proust care, dincolo de gentilețea, politețea sau sentimentalismul său, face ce dorește și obține ce dorește;
- m-a răvășit capitolul morții sale, când, așa cum spune albaret, timpul i se oprește.

desen de ralph bruce de aici

câteva replici ale omului / scriitorului marcel proust, povestite menajerei sale:

• eu vreau ca opera mea să reprezinte în literatură o catedrală. de-asta nu se mai termină. chiar construită fiind, mereu trebuie să-i mai pun câte un ornament, un vitraliu, un capitel, o micuță capelă care se deschide, cu o statuetă într-un colț. - așa încât pleca în căutare. când se interesa de vreo rochie, trebuia să știe de unde provenea boderia și cum se numea punctul în care era lucrată. (p.287)
• doamne, câți oameni trebuie să suport ca să dau de o ființă mai acătării! (p.297)
• viața, oamenii, sunt tot o natură care se desfășoară și trece; dar, tot privind și observând, sfârșești prin a te întreba ce raporturi există între toate acestea și, ca savanții, de la raporturi, gândind, ajungi să descoperi legi. (p.301)
• adevărul vieții stă în observație și în memorie; altfel, viața nu face decât să treacă. eu mi-am pus toate observațiile și toate amintirile în personajele mele, ca să fie adevărate. iar ca să fie adevărate, trebuie să fie complete. (p.301)
• paradisurile pierdute numai în tine însuți le regăsești. (p.183)
• atunci când știi să spui, poți să spui orice. (p.375)
• eu nu scriu  romane care se citesc între două gări. (p.374)
• sunt căsătorit cu opera mea; hârtiile mele, pentru mine atât contează. (p.212)
• despre pivnițele vaticanului de gide spunea "nu e rău". ar vrea să mă atragă în clanul lui, acum. și cum el nu vede dincolo de propriile lui idei, mă înțelege total greșit. nu sunt totuși "imoralistul". (p.355)

cartea este plină de anecdote și întâmplări, despre începuturile gallimard-ului, despre faptul că proust nu folosea săpunul, despre cum prefera cafeaua, despre berea cu gheață când avea febră, despre limba de mare prăjită pe care-o lua direct din cratiță; că prefera albastrul, că își prepara momentele de glorie din vârful patului și multe altele.

o lectură pasionantă, obligatorie pentru orice scriitor ce vrea să scrie o Operă, dar și pentru orice cititor care caută una.

o altă impresie despre carte la mon seul ami proustien, alex leo șerban, aici.

sexul și trăsura

copiez mai jos scena faimoasă a sexului din trăsură între doamna Bovary și amantul ei, léon dupuis, străbătând străzile din rouen și din afara lui. 

Se întoarse; și atunci, fără pătinire sau vreo direcție, [trăsura] vagabondă la-ntâmplare. Putu fi văzută la Saint-Pol, la Lescure, la Mont Gargan, la Rouge-Mare, în piața Gaillard-bois; pe strada Maladrerie, pe strada Dinanderie, în față la Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — în fața Vămii, — la Basse Vieille-Tour, la Trois-Pipes și la Cimitirul Monumental. Din când în cînd, birjarul de pe capră arunca priviri disperate înspre cârciumi. Nu înțelegea ce furie a locomoției îi împingea pe oamenii ăștia să nu mai vrea să se oprească. Mai făcea câte-o-ncercare, dar imediat auzea în spatele lui exclamații furioase. Atunci dădea bice mai tare celor două mârțoage toate o sudoare, dar fără să ia aminte la hârtoape, agățând ici-colo cu roțile, fără să-i pese, demoralizat, și aproape plângând de sete, de oboseală și de tristețe.

Și în port, în mijlocul camioanelor și a butoaielor, și pe străzi, la colțul bornelor, burghezii căscau ochii mari, uimiți în fața acestui lucru atât de extraordinar în provincie, o trăsură cu storuri trase, care apărea așa în mod continuu, mai închisă ca un mormânt și clătinată ca o corabie.

O dată, în miezul zilei, în plin câmp, când soarele își arunca cel mai tare razele contra vechilor lămpi argintii, o mână goală ieși de sub perdeluțele de pânză galbenă și aruncă cu ferfenițe de hârtie, care se împrăștiau în vânt și se-abăteau departe ca niște fluturi albi, pe un câmp de trifoi roșu în floare.

Apoi, pe la șase, trăsura se opri pe o străduță din cartierul Beauvoisine și din ea coborî o femeie care mergea cu voalul lăsat, fără să întoarcă capul.*

(traducerea mea)

mi se pare o scenă plină de ironie fină.
în prima parte avem perspectiva birjarului, participant '"activ" la scenă. neobișnuit cu un așa itinerar absurd, el se vede implicat într-o furie a locomoției, acolo unde era o furie a sexului. cine mai văzuse la rouen o partidă de sex într-o trăsură?  a se remarca indiciul "mârțoagelor tot o sudoare".

în a doua parte avem perspectiva trecătorilor burghezi, care văd cum o trăsură se tot învârte în mod ciudat în cerc, fără motiv. printre ei, se află poate și flaubert însuși, care vine să pună punctul pe i: o fi partida de sex ascunsă ca un mormânt - sexul burghez e trist ca un mormânt, plin de prejudecăți și meschinărie - , dar ea duce departe, ca o corabie; ea poate duce și la rău de mare, prin hâțânarea trupurilor.

apoi mersul "rușinos" al emmei, după partida cu tânărul léon, înseamnă revenirea personajului la sumbra viață burgheză, la viața de familie, rolul ei de femeie respectabilă, anonimă. ea nu întoarce capul - semn sau al regretului, sau al nostalgiei -, merge înainte. voalul acoperă - doar parțial - ceea ce s-ar putea vedea: o față luminată de  amor? una satisfăcută de sex? una obosită de efort? una întristată de întoarcere?

o imagine minunată, a ferfenițelor de hârtie (déchirures de papier) aruncate pe câmp, în trifoiul roșu - de ce roșu? - îmi este totuși ascunsă. deși a constituit un element al procesului de ultraj, iar unii exegeți amintesc simetria cu fluturii negri din scena căsătoriei emmei, când aceasta aruncă buchetul. să reprezinte imaginea seminţei ţâşnite în carnea roşie? sau o avea alt rost?
___________________________________________

*Elle revint; et alors, sans parti pris ni direction, au hasard, elle vagabonda. On la vit à Saint-Pol, à Lescure, au mont Gargan, à la Rouge-Mare, et place du Gaillard-bois; rue Maladrerie, rue Dinanderie, devant Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, — devant la Douane, — à la basse Vieille-Tour, aux Trois-Pipes et au Cimetière Monumental. De temps à autre, le cocher sur son siège jetait aux cabarets des regards désespérés. Il ne comprenait pas quelle fureur de la locomotion poussait ces individus à ne vouloir point s'arrêter. Il essayait quelquefois, et aussitôt il entendait derrière lui partir des exclamations de colère. Alors il cinglait de plus belle ses deux rosses tout en sueur, mais sans prendre garde aux cahots, accrochant par-ci par- là, ne s'en souciant, démoralisé, et presque pleurant de soif, de fatigue et de tristesse. 

Et sur le port, au milieu des camions et des barriques, et dans les rues, au coin des bornes, les bourgeois ouvraient de grands yeux ébahis devant cette chose si extraordinaire en province, une voiture à stores tendus, et qui apparaissait ainsi continuellement, plus close qu'un tombeau et ballottée comme un navire.

Une fois, au milieu du jour, en pleine campagne, au moment où le soleil dardait le plus fort contre les vieilles lanternes argentées, une main nue passa sous les petits rideaux de toile jaune et jeta des déchirures de papier, qui se dispersèrent au vent et s'abattirent plus loin, comme des papillons blancs, sur un champ de trèfles rouges tout en fleur. 

Puis, vers six heures, la voiture s'arrêta dans une ruelle du quartier Beauvoisine, et une femme en descendit qui marchait le voile baissé, sans détourner la tête. 

căpitanul fracasse de théophile gautier

théophile gautier
căptanul fracasse
(le capitaine fracasse)

ed. hyperion & cristian, bucureşti, 1992

436 de pagini broşate

traducere de gellu naum

coperta de marian mirescu

un roman de aventuri pentru tineret?

de ziua mea, am luat din bibliotecă o carte de capă şi spadă - să-mi fac un dar să recitesc o carte citită la 16 ani. am găsit, în schimb, ceva în plus decât o carte de capă şi spadă.

însă dacă m-am plictisit la descrierile lui balzac, citind descrierea castelului sigognac de la începutul acestui roman, era să mă urc pe pereţii trenului. m-am chinuit să nu pierd un rând din părăginirea şi decrepitudinea descrise aici în amănunte gotice. şi nu doar atât. au urmat alte descrieri - trupa de teatru care poposeşte, descrierea locurilor pe unde trupa trece, vizualizări poetice unice - transpuse în româneşte admirabil de gellu naum.

subiectul e simplu - în vremea lui ludovic al 13-lea / a muşchetarilor - un tânăr baron, sărac lipit, pleacă după fustele unei actriţe, isabelle, cu o trupă itinerantă de teatru, până la paris. deci va trebui să treacă prin mai multe aventuri. el este însă nu doar baron, ci şi unul dintre marii spadasini ai epocii, dar luptele cu spada vor aştepta jumătate de roman ca să desfăşoare. căci scriitorul  théophile gautier trebuie să-şi arate viziunea. romantică, pre-parnasianistă, pre-decadentă, modernistă. şi, cum am mai scris, poetică.

iată descrierea măscăriciului mort în zăpadă, admirabil ilustrată dedesubt de gustave doré:

faţa astfel luminată nu mai avea culorile vieţii. era galbenă ca ceara. nasul, cu nările ciupite de degetele noduroase ale morţii, lucea caun os de sepie. pielea i se întinsese pe tâmple. fulgi de zăpadă i se opriseră în gene şi în sprâncene, iar ochii lui holbaţi priveau ca doi ochi de sticlă. la fiecare vârf al mustăţii scânteia câte un ţurţure de gheaţă care le făcea să se îndoaie. pecetea tăcerii veşnice sigilaseră buzele de pe care îşi luaseră zborul atâtea fanfaronade hazlii; capul de mort, sculptat de slăbiciune, se şi ivise de sub chipul palid, pe care obişnuinţa schimonoselilor săpase riduri de-un comic înfiorător, rămase şi acum , pe cadavru... (p.132)

per total, căpitanul fracasse e un roman frumos, duios prin personajele care şi când se duelează, parcă fac balet:
pândind un spaţiu gol ca să poată pătrunde, spadele, cu lamele unite la vârf, se învârteau una în jurul celeilalte când încet, când rapid, cu vicleşuguri şi prudenţe care vădeau forţa celor doi combatanţi. (p.299)

decorurile cărţii se coboară teatral, uşor trist, dar meritul lui gautier este că e un mânuitor bun, tristeţea se ridică văl cu văl şi după punctul culminant, începe să răsară soarele. iar dobitocul de companie al personajului principal, motanul belzebut, semn al vrenurilor trecute dar şi al decrepitudinii, trebuie să moară ca să lase loc fericirii.

o iubeşti pe izaballe? e întrebat sigognac.

- din tot sufletul, din toată inima, cu tot sângele meu la fel de mult, ba mai mult chiar decât a iubit un bărbat, vreodată, pe pământ. acesta, unde nimic nu-i desăvârşit în afară de isabelle. (p.407) - de toute mon âme, de tout mon cœur, de tout mon sang; autant et plus que jamais homme ait aimé une femme sur cette terre, où rien n’est parfait, sinon isabelle.

unde e cervantes, doamne, ironia ta?

ps. nu ştiam că lui théophile gautier îi dedică baudelaire florile răului.
nu ştiam că gautier a scris o biografie a lui balzac.

traduceri mavrodiniene

irina mavrodin

gustave flaubert, madame bovary, traducere şi prefaţă, ed. corint, sub tipar.

marcel proust, jean santeuil, în curs de apariţie, ed. humanitas.

noi ediţii proust

 

după ce m-am bucurat acum câţiva ani de reeditarea ciclului în căutarea timpului pierdut - mai întâi cartonate, apoi broşate, în casetă - la editura leda, ocazie cu care iată, cititorul român îl avea din nou la dispoziţie pe proust, m-am întristat descoperind că traducerea era una veche, a lui radu şi eugeniei cioculescu, şi nu cea a irinei mavrodin, încheiată în 2000 la editura univers şi sărbătorită - nu doar în românia - ca o mare reuşită literară.

în 2009, în colecţia cotidianul, vasile savin face o nouă traducere a lui swann şi ediţia mavrodin/proust pare uitată în biblioteci şi anticariate, deşi traducătoarea mai traduce la rao, anul trecut, carnetele proustine.

• dar recent, editura fundaţia naţională pentru literatură şi artă, sub egida academiei române, scoate o ediţie de lux, în casetă de trei tomuri, a acestei traduceri de excepţie. tomurile sunt stil pléiade, în spiritul ediţiilor critice de autori români din anii 2000. cu toate acestea, din nefericire, în afara postfeţei lui eugen simion, care ţine să-şi lege numele de orice, ediţia este copy-paste a ediţiei univers din 1987 - 2000. de pildă, sursa volumului unu rămâne ediţia clarac-ferré, şi nu j-y. tadié, notele şi prefeţele trebuie căutate nu la finalului tomului, ci greoi, pe la mijloc. nu mai spun de greşelile de redactare. ceea ce mi se pare un lucru cam de mântuială.

• dar şi editura art pune la dispoziţia cititorilor aceeaşi traducere reuşită, deocamdată primul volum (la 30 de lei) şi nu ştim dacă va fi continuată. dar pare o carte frumoasă, cartonată, specifică colecţiei clasic.

mă bucur că, în sfârşit, ne putem bucura iar de o realizare - cum puţine avem - traducerea ciclului proustian de un singur traducător, profesionist într-ale culturii, doamna Irina Mavrodin (un interviu cu ea aici).

 vechile traduceri:

1. radu şi eugenia cioculescu (bpt, 1968-1977);

2. vladimir streinu, doar swann (editura pentru literatură universală, 1968);

3. irina mavrodin (editura univers, 1987-2000) .