românia liberă publică un debut de 5000 de exemplare

cotidianul românia liberă vrea să publice şi să distribuie către publicul larg un roman românesc, într-un tiraj de 5000 de exemplare. singura condiţie este ca autorul să nu fi publicat nimic.

manuscrisele se primesc pe adresa mkt@medienholding.ro, iar mai multe detalii aici.

nu ni se spune dacă există un termen limită sau cine face selecţia. căci mi-e teamă că, în dosul numelui ziarului, stau niscaiva redactori amatori. criteriul l-am ginit: popularitatea. 

„jucăria mortului“ de constantin acosmei

poezii care m-au luat savuros prin surprindere

constantin acosmei 
jucăria mortului 
 casa de pariuri literare, buc, 2012
 142 de pagini broșate 
coperta de laurențiu midvichi

dacă mi-ar fi spus cineva că are să mă mai surprindă vreun autor de poezie român contemporan, i-aș fi zis „pleacă, bă, d'acilea!“
așa era să-i spun amicului octavian (sfătuitorul meu în materie de poezie), când mi-a vorbit despre constantin acosmei, aşa că am vrut să mă conving. volumul a fost de negăsit la cărturești sau la bastilia, dar l-am găsit la eminescu. deși l-aș fi putut descărca la liber de pe elefant, aici.

studiu pentru „nud cu piciorul în groapă“

(„viața omului atârnă de un fir de păr“
îmi aduc aminte aproape în fiecare seară
scoțând cu degetele un fir de păr lung
și negru din farfuria cu mâncare) (p.23)

puțin
(sunt liniștit
mângâi cu plăcere 
capul răutăților

mă gândesc la orașul
unde fumegă lăzile de gunoi
ca niște altare de jertfă

am fost furios
am tăiat gâtul
fiolelor

am strigat în oraș
- „am și eu un schelet
de ce să nu vă fie frică?“

lângă vitrine
mă opream
să-mi aranjez 
puțin scalpul) (p.16)

în general, o poezie care exprimă anostul cotidian, petrecut în camere modeste, din beton, populate cu saltele, ligheane de tablă, chiuvete înfundate stârnește la prima vedere acreală, chiar respingere. dar acosmei reușește să creeze câte un eveniment prin jocuri de cuvinte și alăturări stupefiante: în cartiere se aud explozii demografice, nopțile sunt luminate feeric de pete de urină, ferestrele patrulează, prin oraș bântuie schelete metalice.

plicitisul vieții (taedium vitae) face ca gesturile și faptele să nu aibă nici o corerență, ba chiar să contrazică tema poemului. altfel spus, poemul e luarea la mișto a titlului, sau viceversa. de exemplu, odihna înseamnă mersul în piață ca să se cântărească, curriculum vitae înseamnă pârlirea unor pene de găină sau găsirea unor caramele, bucătăria e pentru cântatul la muzicuță pentru un cosaș etc.

totul pare absurd, dar și amuzant și deștept (ușor avangardist) - pe mine m-a pufnit serios râsul la metrou citindu-le. ba chiar ciclul de relatări - poeme în proză - aduc cu fragmentele postume ale lui kafka, doar că sunt mai hazoase: un copil se dă pe gheață pe voma tatălui său bețiv, altul recuperează pălăria tatălui său din șanț, un bărbat sparge geamul unui vecin de la trei, altul pune piedică unui trecător ca să cadă-n baltă, un bătrân se pișă pe el în ploaie...

(azi dimineață mergeam încet pe stradă
și simțeam cum mi se trag ciorapii
- puțin după ce am trecut de aprozar
mi-au rămas călcâiele goale în pantofi) (p.78)

amărăciune
(mi-am scos degetele din urechi
și pe urmă le-am băgat în gură) (p.59)

multă nebuneală în lumea asta - ne spune constantin acosmei - și fiecare dintre noi e cel dintâi dintr-însa. ce poți să faci decât să faci ceva, indiferent ce-ți vine?:

palinodie
(nu sunt curios să trăiesc
      nici să mor -
decât să ridic două degete 
ca să răspund corect
la „întrebările profunde 
      ale existenței“
mai bine - două degete
să mi le bag pe gât) (p.39)

„premiul augustin frăţilă“ de 10 000 de euro

nefiind critic literar, nici editor, am rămas uimit că în competiţia pentru premiul augustin frăţilă organizat de acadecu s-au înscris 56 de romane. mă îndoiesc că din aparițiile romanești ale anului trecut au rămas prea multe pe dinafară. aşa încât constat că se scrie, domle.

din cele 56, am citit până la capăt numai două, am mai început încă două. e foarte puţin, dar aşa e când citeşti de plăcere și cauți să citești numai romanele bune ce-apar mai mult prin lume decât în colțișorul nostru de rai.

oricum, aştept să le citesc pe cele mai bune şi am încredere că alex ştefănescu, dan c. mihăilescu şi daniel cristea-enache le vor alege pe cele mai bune. ce mi-ar plăcea este ca printre cele 5 să se numere şi unul apărut la o editură obscură, de provincie, cu o copertă oribilă (cum sunt, din păcate, majoritatea copertelor).

mi-ar fi plăcut să știu numele tuturor celorlalți colegi blogări care ne vom da cu aprecierea.

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)

„garsoniera din pădurea de macarale“ de dan chișu (video)

„castele în spania“ de petre sirin

petre sirin

castele în spania

editura humanitas, buc, 2013

285 de pagini broșate

coperta de ioana nedelcu

două mirări

mă mir cum conservatorii de la humanitas au acceptat publicarea memoriilor unui homosexual (intelectual postbelic) și înclin să cred că numele lui constantin noica a fost parola magică. deși filozoful iese destul de prost. amic cu iubitul autorului, mihai rădulescu, noica îl implică pe acesta în procesul noica-pillat. acesta, bătut cu bestialitate, se sinucide în închisoare, la nici 40 de ani.

mă mai mir iarăși: legatarul autorului a publicat acest jurnal exact la humanitas, editura care a publicat în 1999, prin fratele lui rădulescu și stelian tănase un alt maniscris al aceluiași petre sirin, jocul cu moartea, fără să menţioneze că l-au folosit, așa cum se arată aici. 

cartea

autorul își termină cartea la vreo 30 de ani de la întâmplările din interior. își culege notițele din jurnal, propria corespondență, câteva poezii pe care le înșiră în ordine cronologică. ca perioadă, avem cam 10 ani din viața lui petre (pierre) hrșanovschi sirin - de la vârsta de 23 de ani la cea de 33, ani desfășurați la umbra dragostei acestuia față de mihai rădulescu, diplomat și muzician, cu câțiva ani mai în vârstă. o dragoste mai întâi toridă, apoi una prietenească. 

 

cel mai mult mi-a plăcut găselnița lui sirin, metafora care-l ajută să ascundă „familia“ homosexuală din care face parte, cercul de pieteni din care făcea parte. băieți de aceeași vârstă, dar de origini și înzestrări diferite, uniți doar de această însușire. metafora este spania, iar ei sunt cavalerii ce trebuie să lupte cu maurii. 

pentru noi cultura nu este plăcere, nu este un mijloc de a ajunge la bunăstare, ci o necesitate lăuntrică. de aceea mergem către ea întreaga viață, fără tristeți și fără regrete. visul nostru este să trăim în ea, prin ea și pentru ea... și ne înfăptuim visul. tot restul e numai închipuire și prejudecată zadarnică. (p.198)

sunt multe considerații jurnaliere, care uneori plicitisesc, și doar reușita stilului - uimitoare pentru 26 de ani - m-au făcut să trec mai departe. altfel, depresii tinerești, intrigi sentimentale și întâmplări banale. un singur capitol mi-e ieșit în evidență: cele trei hagialâcuri, în care sirin pleacă în câteva excursii, în vreme ce concurează la facultatea de regie și film (va deveni un pionier în realizarea de film documentar).

mihai rădulescu, iubitul scriitorului

uranieni, invertiți, pederaști sau bulangii, ciochiști, homalăi?

meritul cărții, în afară de a contura o personalitatea culturii românești postbelice care a fost petre sirin este hotărât unul documentar - despre homosexualitatea intelectuală bucureșteană postbelică. se vorbește destul de puțin pe la noi despre această lume: emanuel bibescu (prieten cu proust), petru comarnescu (ironizat în presa din 34 cavaler de curlandia), panait istrati (poetul șezuturilor deflorate, după pamfil șeicaru), dina cocea, george oprescu, sorin titel - sunt personalități din cultura românească cu astfel de preferințe sexuale. 

      totul preexistase în germene chiar de la început... de fapt, eu nu eram, cum spune un proverb rusesc,  „nici carne, nici pește“. eram un caz aparte, dezirabil fără doar și poate, dar care punea prea multe probleme inutile și nu dădea nici satisfacții sută la sută. 

        nu eram nici d.n. ori giglio - spirite cultivate și sofisticate, cu care se putea teoretiza la nesfârșit tot felul de probleme, despicând firul în patru...

      și nu eram nici ca x, y, z - băieți viguroși de la țară sau de prin mahalale - frizeri, muncitpri, soldați ori, pur și simplu, golani și șantajiști, care puneau la încercare nu numai plăcerea trupului, ci și toate spaimele sufletului, stârnind un diapazon de senzații din cele mai largi, asemenea fiarelor carnivore din junglă, a căror urmărire și vânătoare nu se puteau compara nici pe departe cu sărmanele competiții de tragere la țintă ori cu masacrarea în masă a potârnichilor...

        eu nu satisfăceam nici pe departe nevoia de „ancilatorism“ de care bietul meu prieten fusese conștient încă din adolescență. când se referea la dragostea care ne unea, giglio, care împărtășea întru totul gusturile lui mihai, nu avea decât o vorbă de dispreț: „două hoituri!“ (p.80)

 

ei bine, dacă ceilalți se știu doar din auzite, alături de ioan negoițescu, sirin și descrie aici dragostele sale. pe primul plan este mihai rădulescu, dar nu numai el. sub poreclele spaniole, găsim și pe alții. fără pudoare, fără ostentație. doar cu multă onestitate și firesc. și mai ales cu multă sensibilitate. poate legăturile sentimentale povestite pot părea uneori superficiale. nu și pentru mihai rădulescu, despre care am amintit la început. pentru că nu găsim anecdote sau cancanuri homosexuale, ci o viață sentimentală profund umană. ce nu uimește, nu intrigă, nu scârbește. ci chiar emoționează.  

      sunt în tramvai. aș vrea să citesc dar nu pot... mă gândesc numai la tine.

      te iubesc și este un lucru nou pentru mine, deoarece niciodată n-am mai iubit în felul acesta... nu e o pasiune, nu este nici măcar tandrețe, așa cum am simțit-o pentru unii: e o iubire inteligentă, o întrepătrundere sau, cum ți-am mai spus-o, o permanentă prezență, un soi de har divin care coboară peste mine.

     sunt oarecum descumpănit. am avut îndoieli, mi-a fost chiar teamă: nu mă socoteam demn de o asemenea dragoste.

    întotdeauna am resimțit iubirea ca pe ceva turbulent și dinamic, tinzând fără încetare către o finalitate exterioară și simplistă. 

    acum însă, dimpotrivă, e pacea, e abandonarea, deloc sterilă, ci evoluând pe niște planuri interioare ascendente...

      s-ar zice că sunt trist... de fapt, sunt numai calm, calm și fericit. (p.33)

un blog dedicat autorului, cu filmografia și câteva texte literare, găsim aici.

filmul documentar al lui petre sirin despre ada kaleh, aici.

later edit (13.11.2016): m-am întrebat ce înseamnă titlul. apoi am găsit în eseurile lui montaigne propoziția: „A te umple și a te clădi, <înseamnă> a face castele în Spania.“ montaigne, eseuri, II, VI.  

portretul autorului de pictorul anatoli sirin, tatăl său

cu hutopila la suceava

cea mai frumoasă parte a călătoriei mele la suceava a fost participarea la un cenaclu literar - zidul de hârtie -, în care câțiva poeți și un prozator din suceava au avut ca invitați pe matei hutopila și andreea despina popovici. au fost vreo câteva poeme frumoase ale amândurora. şi cel mai mult mi-au plăcut câteva poezele ironice, în gen anecdotic-popular, ale lui hutopila:

odă patriei și neamului
bucovină, doar a flori
tu miroși la subțiori.
*

crăciunul pe vechi, molizii doldora și sămânța iernii peste sat
eu cu tata
în genunchi dinaintea pădurii ca într-o catedrală
în patru labe, în zăpadă
unul lângă altul
borâm sub lună
*

dimineață
ceața se risipește
departe, dincolo de dranița și țiglele caselor
ca niște colți cariați ies din neguri
zidurile scorojite ale blocurilor

(matei hutopila)

mi-a plăcut efervescența celor de la masă, dintre care am reținut, din păcate, doar câteva nume: vlad sibechi, victor ovidiu rusu, dan cristian iordache. subiecte dintre cele mai diverse, de la liceenii cu talent poetic din suceava și iași, la poeții români opteciști, nouăzeciști și cei foarte tineri. nu i-am descoperit deloc incisivi, încrâncenați sau blazaţi ca bucureştenii, ci senini și uniți în patima împărtășirii versurilor frumoase.

„92 de povești cu cărți“ de ștefan caraman (cu video)

ștefan caraman 
92 de povești cu cărți 
editura herg benet, bucurești, 2012
 126 de pagini legate
 coperta: the spartan.ro

auzisem trecător de ștefan caraman din online, mai mult de pe facebook, dar cartea mi-a plăcut ca obiect frumos în primul rând.

apoi am început s-o ciesc în metrou, pagină cu pagină - adică povetse cu poveste. din când în când, mai rânjeam la colegii subpământeni de călătorie, care n-aveau ce face, unii, decât să se uite la mine. 

așa cum am zis și în prezentarea video de mai jos, sunt texte scurte deștepte, frumos scrise, unele tandre, alte triste, dar mai toate făcute să te pună puțin pe gânduri. fapte anodine, din umbra cărților ies la lumina hârtiei grație unui autor care iubește lumea și o observă atent și melancolic. 

evident că nu toate 92 impresionează. dar nu e un impediment. te obișnuiești și cu ele, și mergi fermecat până la sfârșit, ca sultanul șahriar.

„astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri“ de radu paraschivescu (video)

cântecul despre care e vorba în carte este pe fundalul videoclipului.

„oameni“ de mihai mateiu

mihai mateiu 
 oameni 
 editura casa de pariuri literare, 
bucureşti, 2011
 100 de pagini broşate

o splendidă surpriză

o surpriză splendidă mi-a fost volumaşul acesta cu povestiri al tânărului autor clujean mihai mateiu. volum, de altfel, premiat anul acesta de uniunea scriitorilor cluj pentru debut, premiu refuzat admirabil de autor.

talentul autorului, şi ceea ce m-a făcut să citesc fiecare poveste cu grijă constă în fineţea amestecată cu anostul societăţii de astăzi cu care autorul povesteşte fragmentul de viaţă al personajului principal. viaţă în care năvăleşte extra-ordinarul (de fapt, clipele de viziune ale autorului).

într-o baltă, o ştiucă îi apare unui pescar adolescent ca o ştimă erotică; un suporter de fotbal înfăptuieşte un omor din culpă; un moş crăciun ia o mamă de bătaie; un moş şi o babă visează la andreea marin; un tânăr cade inspirat de moartea bunicii; un altul e vizitat brusc de un ideal etc.

moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemând aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa c-am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgându-se-n chiuvetă până când zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pământul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra... (p.56-57)

de asemeni, talentul autorului m-a făcut să mă simt aproape de oamenii cu crâmpeiele lor de viaţă proprie, oameni obişnuiţi pe lângă care trec în fiecare zi, fără să-i ştiu vreodată. ei bine, mihai mateiu mă face să-i ştiu, teoretic, măcar pe vreo treişpe (chiar dacă sunt doar ipostaze ale unuia singur).

povestirile se citesc uşor, chiar şi în metrou, doar că după fiecare trebuie să te-ntrerupi, să arunci ochii pe vreun călător, în timp ce te laşi în prada gândurilor vreme de câteva minute.

saitul autorului aici. 

coperta seamănă cu un borcan de muştar cu etichetă gri. atât titlul, cât şi numele autorului sunt ilizibile. păcat!  

„toate bufnițele“ de filip florian

filip florian 
 toate bufnițele 
editura polirom, iași, 2012 
275 de pagini legate 
 coperta de luca florian

limba bufnițelor 

evident că era un roman așteptat, cel puțin pentru mine. entuziast din cale-afară de surpriza stilistică a zilelor regelui, am terminat toate bufnițele pe un ton temperat, chiar dezamăgitor.

m-am străduit să nu compar acest roman cu precedentul, dar nu puteam să-mi gonesc din memorie acea lume a bucureștiului de secol 19, acea lume fantastică văzută cu ochii motanului siegfried, pe măsură ce dădeam peste un puști dintr-un sat de munte, luci, și peste prietenia lui cu un necunoscut sexagenar, emil. pe măsură ce dădeam peste aventurile copilului, destul de cuminți, sau de amintirile de familie ale vârstnicului, destul de comune.

în mod cert, reușita acestui ultim roman este stilul, în a cărui umbră stă permanenta dorință a lui filip florian să povestească. aminteam în cronica mea la precedentul roman de flaubert. și mă gândesc dacă, din dragoste de povestit și de stil, filip florian nu-și dorește și el, ca scriitorul francez, să scrie un roman despre nimic. dar lui flaubert nu i-a reușit, căci e mult mizantropism, ironie, dispreț față de spiritul burghez al timpului său. ce i-a reușit autorului român?

puștiul luci descoperă trăiește aventurile modeste ale adolescenței - urmărirea femeilor la saună, a filmelor erotice la internet-cafe, încasarea ilegală a unei taxe de trecere de la turiști, descoperirea unui castel, prinderea unui șoricel etc. -, dar cunoaște aventurile mari ale vieții amicului său, emil. acestea pornesc de la vremea războiului și a bunicilor și sfârșesc cu vremea socialistă a propriei familii destrămate și a singurătății. este un roman al datului mai departe: așa cum bunicul lui emil, bijutier, dă și el mai departe ceea ce primește de la un coleg de celulă, N., la gherla; și emil dă mai departe adolescentului educația livrească și jurnalul. ba chiar îi dă o voce, să povestească, de la începutul romanului și până la sfârșit. și îi mai dă mai departe limba bifnițelor.

bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare și în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsând la fiecare pas, răspândesc în jur bucuria. altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, când coada unei vulpi lucește arămiu, când coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, când caprele negre se preling pe bârne și stânci, când puii de mistreț aleargă în șir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. țipetele bufnițelor nu intră aici, în capitolul ăsta, ele sunt o vrajă aparte, de neînlocuit. ca să cobori în adâncurile lor, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi și, din când în când, să te lași purtat de curenți, plutind. (p.208)

 

purtat de cuvintele lui filip florian, când închizi toate bufnițele, îți pare rău că s-au terminat. că te-au purtat așa de puțin timp pe limba lor unică. că te-au dus așa de puțin timp pe file de poveste.

însă povestea?

p.s. o reușită mi se pare supracoperta cărții, aparținând fiului scriitorului, luca florian. merită un bravo!

foto autor de eduard enea, de aici

alte impresii la ionuca, sever gulea, valentin (semne bune), marius chivu.
___________________________________________________________________

filb 5, ziua 2 și 3

seara a doua

mai puțină lume decât în ziua întâi (a festivalului internațional de literatură bucurești), când cunoscătoarii de limbă engleză împuiaseră sala, hăhăind la fiecare shit și fuck ale ale lui will self.

aș putea spune că a doua seară a fost pentru „mai“ cunoscătorii într-ale literaturii, pentru că scriitorii români prezenți, filip florian și lucian dan teodorovici (pentru că ceva scris de scriitorul macedonean goce smilevski n-am citit nimic) scriu la fel de bine ca cei doi scriitori din ziua întâi, doar că nu folosesc limba lui shakespeare și n-au făcut stand-up comedy. 

am văzut un filip florian destul de îndârjit, care, tot repetând că e posibil să nu aibă dreptate, a vorbit despre obsesia aproape maladivă pentru literatură pe care trebuie să o aibă scriitorul, pentru a se apuca de scris. despre faptul că scrie greu, cel mai mult a scris 11 pagini într-o lună, la o bursă de creație, la tescani.

lucian dan teodorovici nu s-a dovedit bun la citit din matei brunul și a anunțat că dorește să scrie despre leprozeria de la tichilești, apoi are în plan un altul. a mai spus, de asemenea, despre piesa scrisă de attila bartis pe care o va monta, ca regizor, pe scena teatrului din iași. 

pentru mine, surpriza serii a fost scriitorul macedonean goce smilevski, un tânăr ce părea mai mult poet decât romancier. dar m-a impresionat prin două lucruri: primul, pentru care l-am invidiat, când a spus că a copilărit într-o odaie dintr-un orfelinat, mama sa lucrând acolo, am fost invidios pentru universul ce i se deschisese, pesemne, acolo. al doilea, că a scris un roman istoric (în curs de apariție la polirom) sora lui freud, din care - din păcate - nu a citit decât câteva clipe în macedoneană.

 

întrebarea mea despre literatura umoristică nu a prins, doar filip florian a spus că citește bohumil hrabal, deși la el alternează umorul cu tragedia.

mai găsiți la ionuca.

seara a treia (foto)

în seara aceasta, cel mai simpatic mi s-a părut scriitorul român mihai mateiu, din cluj, foarte timid și sincer (i-am cumpărat, de altfel, cartea). de pildă, el a spus că s-a apucat dintr-o dată de scris, nu se gândise niciodată pân-atunci: așa cum alții bat cu pumnul în perete, el a scris un text. 

la fel de simpatic a fost scriitorul maghiar, vorbitor de engleză, mátyás dunajcsik. mi-a atras atenția titlul volumului (de povestiri, cred) ce-l reprezenta - balbec beach și povestirea din care a citit, despre flaubert, proust și castorp al lui mann. 

deși metafora cea mai frumoasă a oferit-o andrew cowan - profesor de creative writing - , care a spus că relația dintre realitate și ficțiune, sau dintre personal și ficțiune e ca aceea dintre rădăcina și coroana unui copac. rădăcina este realitatea, autorul, iar ceea ce se vede este frumusețea coroanei falnice.

alte idei:

• nu există literatură masculină, feminină sau gay, (sau alte tipuri de categorii de literatură, aș completa eu), ci literatură și atât, fiecare autor însă venind cu perspectiva sa unică.
• ca să scrii despre un personaj feminin, trebuie mai întâi să stai de vorbă cu femeile.
• dacă scrii despre un porc (romanul tradus al lui andrew cowen este porcul), poți să te gândești exclusiv la câinele din copilărie - cititorul va pune întotdeauna de la el caracteristicile porcului, astfel încât va citi nu despre un câine, ci despre un porc.
• adevărul este o noțiune abstractă, ireală, ceea ce ar trebui să intereseze un scriitor este adevărul contingent, adecvarea.

mâine, seara poeziei. vine, vai, dinescu.

__________________________________________________

mircea ivănescu

întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei.
ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră.
_____________________

despre premiul augustin frățilă

 

niște oameni s-au gândit că ar fi bine să răsplătească pe cel mai bun povestitor al cetății cu bani mulți. așa că s-au strâns ei să socotească cui să-l dea și pe cine să întrebe. dacă socoteau bine sau nu, important era să răsplătească un povestitor bun. 

alții, de pe scaune, când au auzit astea, au gândit că nu e bine. ce dacă nu s-au gândit ei primii. ce dacă na-u mai făcut niciodată așa ceva. dacă oamenii aceia vor așa ceva, s-o facă ori cum cred ei, de pe scaune, ori să nu facă deloc. ei simt mirosurile de la o poștă iar aici nu miroase bine.

așa încât, gândind că nu frumusețea e în detalii, ci urâciunea, au luat la puricat faptele, convinși de istețimea și ascuțimea gândirii lor ilogice, anume: dacă acolo există câteva lucruri urâte, atunci acolo totul e urât. 

între timp, oamenii cu fapta și răsplata s-au socotit între ei și au ales. a fost răsplătit un povestitor foarte bun. 

nu contează că și ceilalți oameni, cârcotașii fără faptă și fără răsplată, ar fi ales și ei la fel. a contat că au comentat de pe scaune și au simțit că au făcut și ei ceva. 

povestitorul a fost mulțumit, oamenii au fost mulțumiți. poate unii povestitori au fost dezamăgiți, dar fiind povestitori buni, vor ști ei să-și spună povestea în anii următori. 

întrebarea rămâne: ce vor face oamenii căutători de urâciuni?

până una alta, felicitări povestitorului lucian dan teodorovici pentru cei 10 000 de euro primiți.

clasamentul meu la "augustin frăţilă"

• viaţa lui kostas venetis de octavian soviany - 5
• matei brunul de lucian dan teodorovici - 4
• fem de magda cârneci - 3
• emoţia de mirela stănciulescu - 2
• ploile amare de alexandru vlad - 1 (voi scrie curând despre)

a fost destul de grea alegerea pentru mine, pentru că au fost romane bune. e-adevărat, nici unul nu a avut vreo sclipire, care să mă facă să spun ăsta e romanul anului, de departe!

dar poate anii viitori, cine ştie! 

am auzit deja opinii despre romanul emoţia, cum că nu şi-ar fi meritat locul între cele cinci de mai sus. oricum, mie nu mi s-a părut un roman rău, dar nici nu le-am citit pe celelalte 54. a fost alegerea juriului profesionist, pe care şi-a asumat-o. eu mă bucur că am citit romane bune şi că am avut o frumoasă surpriză cu fem.

„fem“ de magda cârneci

magda cârneci

 fem 

 ed. cartea românească, buc., 2011

 206 pagini broșate 

coperta de radu răileanu

iluminările feminine 

am fost amețit în vâltoarea viziunilor și emoțiilor descrise în acest roman! cu siguranță, fem-ul magdei cârneci este dintre puținele romane autentice și originale pe care le-am citit în ultimii ani.

o carte a esențelor, și nu e de mirare că autoarea e poetă. aș asemăna fem-ul magdei cârneci cu orbitor-ul lui cărtărescu, căci amândouă fac mărturie despre modul unic și personal de a fi al autorului în lume, mai bine spus al devenirii sale (poetice) în lume - la amândoi apare metafora fluturelui ce iese din pupă. 

izvoarele în care magda cârneci își găsește inspirația literară sunt - într-un mod foarte specific - viziunile, visele, făcându-ne părtași la experiențele sale inconștiente, toate cu scopul de a înțelege mai bine realitatea, de a se topi în ea și de a deveni unul.

frumusețea de afară nu egalează niciodată frumusețea care strălucește în adâncul tău și care vibrând, iradiind din profunyimi, te hrănește și te echilibrează și, cinte știe, te poate dezlimita. lasă-te inundat de imaginile tale interioare adânci, hrănește-le cu laptele intens al emoției și cu apa tare a atenției vii, trăiește-ți imaginile esențiale, până când încep să vibreze în tine, să iradieze pulsatile, fisionante, deschizând uneori brusc în creierul tău un canal subtil către cerul nemărginit. (pp.191-192)

autoarea / personajul a găsit o cale seculară de a găsi frisonul mistic de împăcare cu lumea. prin povești. și urmează povești de şeherezadă care se povestește pe ea însăși.

după vreo 30 de pagini de poezie și metaforă care - ce-i drept - cam strepezesc mintea cititorului prin dulcegăria lor, urmează niște experiențe senzoriale ce pe mine m-au bântuit, și după ce am închis cartea.

bunăoară, mi-a plăcut nespus cum fata de 13 ani stătea cocoțată pe acoperișul cabanei din tabără, noaptea, și ascultă muzica sferelor, apoi călătorește în chip de globulă, până la limita universului, unde dă de un opt culcat la puterea unui alt opt culcat (!). iar experiența cu soarele mi s-a părut fastuoasă: lângă băiatul dorit, fata se lasă fecundată, prin ochi, de ploaia de aur a unei raze de soare:

formam ceva împreună, un tot luminos și iradiant. o explozie blândă în mine a unei lumini m-a umplut și m-a dilatat. un fel de aurire fierbinte m-a mângâiat pe dinăuntru și nu mi-am mai perceput marginile. ceva ca o glorie iradiantă simțeam că emană din mine, ceva ca o căldură luminoasă se răspândea din trupul meu îmrepjur. o vibrație plină de bunătate mă înfrățea cu tot ce vedeam, simțeam radiațiile pline de iubire ale ființelor și lucururilor dimprejur. (p.58)

există și alte viziuni de o mie și una de nopți:

femeia se tranformă de două ori în bărbat, o dată într-o poveste romantică la lumina lunii, a doua oară într-o poveste în care ejaculează invers, în interior, în minte (cum de s-a gândit la asta o femeie!). femeia „experiază“, în timpul actului sexual, prezența unei a treia prezențe apărute de niciunde. sau femeia, printr-un nufăr din spatele sternului, primește fluxul lumii întregi; sau se teleportează dintr-o dată în grădina bunicii, sau se transformă brusc într-un sarcofag gol egiptean.

păcatul cărții este că este mai mult poezie decât roman, metaforele abundă, senzualitatea inundă, ceea ce îndepărtează cititorul epic, prea grăbit spre zăbavă și înțelegere.  

ce e iubirea dacă nu inteligența supremă - fuzională, vie, conștientă - a universului? (p.109)

alte opinii critice:

• un roman puţin convingător, închistat în stereotipii cuantificabile mai mult psihanalitic decât estetic, mereu cuprinse de retorismul – sau terorismul? – aproape romantic.(cercul metacritic)
• o intensă experienţă concretă, senzorială ca trambulină spre revelaţie, transformînd condiţionarea biologică, intuiţia şi senzorialitatea aşa-zis feminine în cale de cunoaştere, într-o „altă logică“, o „logică integrală“ (adina diniţoiu)
• fem nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra. (evaziuni spontane)
• despre asta e vorba. despre colecţia de imagini puternice a magdei cârneci. din care câteva doar, prea puţine, oricum, au ajuns în fem.(cosmin ciotloş)
• cartea aceasta este poemul primei perioade a vieţii unei femei.(oana duşmănescu)

„emoția“ de mirela stănciulescu

mirela stănciulescu 

 emoția 

editura humanitas, bucurești, 2011 

 271 de pagini broșate 

coperta de andrei gamarț

ideea acestei cărți este aceasta - dacă adolescența este cea mai frumoasă etapă a vieții noastre, cum facem să n-o pierdem niciodată?

clara martin este elevă și are 17 ani. scrie un jurnal, în care se descrie urâtă şi lipsită de haz, cu coşuri şi ochelari, dar inteligentă; are capul în nori cu formă de inorog; iar din ei coboară zburători chipeși cu numele de edo. fata noastră are o minte clară şi talent la scris (cu carul). numai că nu scrie. ci se-ndrăgostește.


de un tânăr student, eduard, cam nepotrivit pentru ea, care-o complimetează, o așteaptă pe ploaie, să iasă de la olimpiadă, o cheamă la el acasă, apoi se și culcă cu ea. ea scrie, el desenează. ea e comună, el e înalt și frumos. dar va trebui să se-ntâmple ceva.

în partea a doua, lucrurile se cam schimbă. aflăm că povestea nu e chiar așa, cum o povestește clara. apare povestitorul, care aduce cu el alte perspectivele altor personaje. iar în partea a treia, același povestitor ne-o descrie din nou pe clara, dar după 20 de ani. e acum măritată, întreținută, duce o viață plictisitoare și comună, în românia anilor 95. și, dintr-o dată, și-amintește că viața ei va trebui să aibă acea emoție pe care-a pierdut-o. și va trebui să se întoarcă.

mirela stănciulescu scrie foarte bine, romanul este minunat structurat, are metafore frumoase, propozițiile curg lin, cuvintele sunt îngrijit alese. rămâi cu imagini izbutite - fata care înoată prin nori, trecutul care stă la masă, ascuns în fum de țigară, viața ca un băț de chibrit care trebuie să-ți îndeplinească menirea de a arde până la capăt.
privirea mea nu creează o nouă lume, ci doar recreează o lume existentă, printr-o emoție care sălășluiește peste tot în mine și îmi ține ființa laolaltă, dându-i sens. (p.90)

mi-a plăcut mult prima parte, jurnalul amuzant și auto-ironic al liceencei. iar singurul reproș pe care l-aș putea aduce romanului este chiar emoția, mai precis lipsa ei, pe care nu am simțit-o (eu, cel puțin), ca cititor. deși l-am citit cu mare plăcere (raţională).
nici o rupere de ritm, nici o picătură de sânge nu curge din paginile romanului. tot timpul, un elefant se mișcă agil și finuț printr-un magazin de porțelanuri, fără să clatine măcar vreunul.

„matei brunul“ de lucian dan teodorovici

lucian dan teodorovici 

 matei brunul 

editura polirom, iași, 2011

 399 de pagini broșate 

coperta de radu răileanu

de unul singur 

am pornit cu destule rezerve la lectura acestui roman, amânat luni bune, rezerve iscate de tema generală - comunismul, mai precis puşcăriile comuniste. în primii 10 ani de după '89, devorasem destul pe subiectul acesta - de la ierunca (fenomenul piteşti), noica (rugaţi-vă pentru fratele alexandru), până la cartea neagră a comunismului a lui courtois, soljeniţîn (ivan denisovici) şi nabokov (invitaţie la eşafod). 

dar s-o luăm sub beneficiu de inventar, mi-am zis şi-am purces. nu mi-a plăcut de la început, romanul se lasă greu, cu păpuşarul ciudat şi cu marioneta lui, vasilache, urmărit de miliţie; păpușar despre care aflăm că are rădăcini italiene - matteo bruno - şi, în cele din urmă, că nu mai are memorie. 

romanul devine interesant, pricepem că fiecare capitol (despre prezent) alternează cu un altul (despre trecut). matei brunul nu are memorie, dar autorul are, așa că ne-o spune. mai ales pe cea din pușcăriile obsedantului deceniu (1947 - 1950), cu torționari nebuni și vicleni care distrug trupul, dar mai ales spiritul. uranus, tașaul, peninsula, galați, iași - matei brunul / autorul ne duce prin toate astea. documentarea autorului se integrează perfect în economia cărţii. pe un ton neutru, jurnalistic, cu un limbaj comun. poate prea comun. 

am câteva scene impresionante: 

- una în care matei brunul îl învață pe un gardian, în baia închisorii,  cum să miște o marionetă, cu ajutorul sforilor. marioneta începe să danseze. muzica se naște din mișcări, devine din mută sonoră și personifică obiectele. minunată metaforă a artei care creează o altă lume, plină de lumină:

și-apoi, pentru că magia a umplut scorojita de baie, muzica și-a făcut drum și către urechile bătrânului gardian, bărbia acestuia a început să țină ritmul, primei viori i s-a alăturat un țambal, de undeva a răsunat o trompetă, iar spațiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart și a slobozit lumina pe care-o ținea prizonieră, iar aceasta, însuflețită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanțele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghițit toate urmele de întuneric. (p.207)

- o altă scenă este cea a pușcăriei din peninsula. mai întâi este vorba despre vestea morții lui stalin, ce ajunge prin zgomot de clopote de departe, ca trâmbițele apocalipsei. orizontul însuși devenise rotund, forțându-te să te miști roată pentru a simți cercul marcat de-acel zvon prelung, cadențat, venit de pretutindeni și clătinând parcă și norii, făcându-i să se deșire în jos, apăsător, lăsând să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare. (p.163) 

- nu departe de scena precedentă este scena zidului invizibil - format din urletele gardienilor, din somațiile soldaților cu mitraliere cocoțați în miradoare - care-i împiedică pe deținuți să ajungă la cel real, de sârmă ghimpată. iar matei brunul îndrăznește să treacă de acest zid mental/virtual, doar ca pipăie sârma ruginită, ca un mare exercițiu de „libertate“.  nu toți facem la fel?

despre un alt volum (ce mi-a plăcut mai mult) al aceluiași autor citiți aici.

nu povestesc romanul. el are o poveste interesantă, ce i-a convins pe majoritatea celor care au scris despre carte să o redea chiar cu amănunte. menționez doar că, la ultima pușcărie, matei brunul, printr-un accident, își pierde 20 de ani din cap, adică pe aceia de suferință - tinerețea „subversivă“ și cea „expiatoare“. așa că devine el însuși - un păpușar - o marionetă cu ligamente anchilozate și creier șters. păpușarii care-l iau în primire sunt doi - un securist, dumitru bojin, și o securistă seducătoare, eliza. 

și matei brunul ajunge un om nou, se uită la cinema la filme propagandistice cu eroi sovietici, își savurează sărăcia într-o garsonieră și abandonează arta păpușăritului muncii în șantier. dar parcă, până la urmă, matei brunul se trezește. renunță nu doar la vasilache - păpușa alter-ego ce l-a ajutat să se „recupereze“ - dar și la securiști. probabil  - autorul nu ne spune - dar matei brunul se va întoarce la pușcărie. va trebui să-și creeze din nou, probabil, o nouă memorie. singur.

cel puțin asta mi-a reieșit mie din romanul lui teodorovici. că, după ce am trecut, fiecare, prin comunismele noastre, prin exersarea dozelor de „brunizare“ (lașitate) dar și de „bojinizare“ (datorie față de cei de sus), va trebui să avem grijă de propria memorie. de muzica noastră interioară ce iluminează.

să citim deci...

filip florian și schopenhauer - apariții remarcabile de toamnă

editura polirom publică un nou roman de filip florian, toate bufnițele. să sperăm că e mai bun decât precedentul. 

editura humanitas traduce din germană cartea fundamentală a lui arthur schopenhauer, lumea ca voință și reprezentare - în 2 volume. nu știu traducătorul, dar m-aștept la ceva mult mai bun și mai lizibil decât precedenta ediție de la editura moldova, din 1995, tradusă din franceză și coroborată cu germană (sic!).
l.e. traducerea este a lui radu gabriel pârvu.

___________________________________________________________________