sankea de zahar prilepin

zahar prilepin
sankea
(cанькя)

editura cartier, chişinău, 2011

384 de pagini broşate

traducere de vladimir bulat

coperta de vitalie coroban

din rusia, cu revoltă

a murit Rusia noastră, e un lucru clar pentru orice om cu judecată. de ce vă ţineţi aşa morţiş de ea, de parcă n-aţi şti că totul moare la un moment dat. omul, câinele, şobolanul - totul moare! moare! (p.341) asta crede saşa tişin (aka sankea), un tînăr provincial rus - nod al romanului ce-i poartă numele, scris de zahar prilepin şi apărut în traducere anul trecut la editura cartier. 

saşa are în jur un partid extremist anti-putin, ce-i oferă cadrul de a se revolta. şi nu se revoltă pentru ceva anume, ci contra unei stări de lucruri care nu mai pot rămâne aşa. "aţi adus ţara mea ofrandă dezamăgirilor voastre", le reproşează el majorităţii ruşilor care acceptă sistemul. iar pentru a schimba lucrurile, el trebuie să facă ceva. se bate cu forţele de ordine, stârneşte violenţe gratuite la el în oraş, planifică un omor contra unui judecător, fură de la ciocoi, participă la un atentat contra administraţiei corupte.  împotriva unei rusii în comă, ce poţi face decât s-o şochezi, sperând să-şi revină? 

sunt rus. este suficient. nu am nevoie de nici o idee.

iar saşa refuză să participe la discuţii filozofice sau metafizice raskolnikoviene, atât de dragi rusului, dar şi românului, pentru că ele nu schimbă nimic nici în el, nici în alţii. nu are nevoie de ele, el îşi ştie sensul vieţii, revolta. e gata să-şi sacrifice iubita, mama, prietenii, propria fiinţă.

aşadar, iată un personaj simbol al războinicului contemporan, de a se revolta de dragul revoltei. oricum ar fi, societatea îşi merită revolta.

romanul are o arhitectură bună, suspans şi puţine lipsuri - doar primul capitol bulibăşeşte partide, mişcări, persoane, sperând să explice totul din prima. există însă câteva reuşite strălucite ce instalează romanul tânărului prozator rus (are 37 de ani) în tradiţia îndelungă a romanului rus:

• capitolul al treilea povesteşte cum tatăl eroului, mort în sicriu porneşte în călătorie, alături de fiu, soţie şi discipol, de la oraş, spre locurile de baştină, un sătuc părăsit şi înămeţit de zăpadă; ei bine, capitolul egalează literar orice pagină clasică rusească;
• există o imagine-metaforă a unui ghem de şobolani găsiţi într-un beci, încolăciţi nenatural prin cozi şi strânşi unii într-alţii, sănătoşii cu bolnavii, viii cu morţii, tinerii cu bătrânii. poate e imaginea rusiei, cine ştie? dar singurul remediu va fi uciderea tuturor;
• există 2 fraţi unul mai mare, revoluţionar, pe nume negativ şi unul mai mic, pe nume pozitiv. primul, tăcut şi rece ca gheaţa se topeşte după îngrijitul florilor într-un apartamentul gol comunist, ridicat de stalin, şi transformat în seră. 

ps. traducerea e presărată cu moldovenisme, care totuşi nu strică lectura, o face mai moale. în schimb, sunt ciudate anumite neologisme şi tare amuzante câteva note ale traducătorului, vladimir bulat, şcolăreşti de tipul "aici prilepin vrea să spună, de fapt, că..."

una peste alta, mă bucur tare c-am avut acces, prin acest roman, la literatura recentă a vecinilor noştri, cu atât mai mult cu cât este una rusească.

poza autorului, participant la demonstraţiile partidului naţional bolşevic,   "nazbol", în prezent interzis, de aici), saitul oficial al autorului aici, iar saitul romanului aici.

stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.

scriitori vecini, deci buni

pentru cine s-a săturat de literatura din limba engleză, 

la editura cartier, apar, în colecţia biblioteca deschisă coordonată de vasile ernu, 3 scriitori vecini: rusul zahar prilepin (romanul sankea), bulgarul gheorghi gospodinov (romanul un roman natural) şi georgianul zaza burciuladze (povestirile kafka instant).  

că tot vine gaudeamusu'!

medicul cehov

în vara lui 1892 izbucneşte în rusia epidemia de holeră. medicul cehov îşi părăseşte îndeletnicirile literare şi, ca medic onorific de plasă, înfiinţează un punct medical în propria casă, iar o zi din vremea holerei curge aşa:

dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoricesc, îmi ies din fire şi, cum zemstva nu mi-a dat nici o copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerşesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. s-a dovedit că sunt un cerşetor de prima clasă. datorită elocinţei mele cerşetoreşti, circumscripţia mea are două barăci admirabile, utilate cu tot ce le trebuie, şi cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. am scutit zemstva până şi de cheltuielile pentru dezinfecţie, cerşind fabricanţilor var, piatră vânătă şi alte porcării urât mirositoare, pentru toate cele 25 de sate ale mele. se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. nu scriu nimic. ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, aşa că n-am nici un ban. (scrisoare către a. s. suvorin, 16 august 1892). cu toată holera şi lipsa de bani, am avut bucurie şi drag de viaţă. (12 oct.)

câţi oameni mai au asemenea devotament astăzi? dar medici? scriitori?

anton pavlovici cehov, opere, (собрание сочинений), vol.XII, editura pentru literatură universală, 1963, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma, pag. 330 - 333

mai multe despre opiniile lui cehov citiţi aici, aici şi aici.

întâmplări din tinereţea sovietică

este al doilea roman pe care-l citesc, după compromisul, despre care am scris aici. comparativ, celălalt mi se pare mult mai bun, măcar că are istorioare mult mai amuzante.

totuşi, această carte are două merite, ce ţin de frumuseţea structurală a textului:

1. cartea este alcătuită din câteva povestiri, pornite din cea dintâi. geamantanul cu care autorul a emigrat în america este subiect al primei povestiri. din el răsar cele câteva obiecte - şosete, ghete, centură, geacă ş.a. - ce vor constitui motiv pentru celelalte povestiri - rememorări de întâmplări din tinereţea sovietică. 

2. al doilea merit este ştiinţa fragmentului. fiecare întâmplare are în el fie o anecdotă, fie o replică burlescă, iar dovlatov ştie perfect când să se oprească, pentru a lăsa efectul să se difuzeze în mintea cititorului. cred că este un talent, pe care nu l-am mai întâlnit decât, poate, la cehov sau la harms (tot ruşi, din păcate). 

ei bine, în afara celor două elemente menţionate, nu am găsit nimic care să-mi placă din acest volumaş. ca atare, experienţa mea cu dovlatov se va opri aici.

serghei dovlatov, geamantanul (Чемодан), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de margareta şipoş, 133 de pagini broşate

coperta (urâtă) de angela rotaru

alte impresii la micawber şi flu.ro.

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

povestea bizară a lui klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt

nu sunt un fan al lui mihail bulgakov, mai bine spus al maestrului şi margareta, considerat capodopera sa. în schimb, îmi place un alt roman, neterminat, intitulat roman teatral (în limba engleză l-am găsit tradus cu titlul "zăpada neagră").

este un roman mai mic, scris cu 11 ani înaintea celui mare, la persoana întîi, şi-n el recunoaştem câteva dintre temele dezvoltate ulterior: drama creatorului, motanul, mefisto, gîlceava cu lumea sovietică. se citeşte la fel de uşor, are capitole mai scurte, iar acţiunea aleargă în acelaşi stil bulgakovian. 

dar pentru mine, nestemata romanului este povestea generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt, comandant al regimentului de gardă al ţarului, care, la bătrâneţe, îşi abandonează cariera de-o viaţă, ca să-şi urmeze vocaţia. povestea m-a impresionat şi influenţat aşa de mult, încât eu personal mi-am părăsit slujba la 30 de ani şi-am luat-o de la capăt. deoarece cred că vocaţia ţi-o poţi descoperi şi la 60 de ani.

nu primesc des asemenea daruri din partea literaturii, iar pentru acesta, îi sunt recunoscător lui mihail bulgakov, cum puţinor autori le mai sunt - eliade, balzac, proust.

dar iată povestea:

Povestea acestui om e cu totul neobişnuită. Venise o dată, pentru vreo două zile, de la Petersburg, luase dejunul la Testov iar către seară nimerise la teatrul nostru. S-a aşezat, bineînţeles, în rândul din faţă, stă şi se uită... nu mai ştiu ce piesă se juca în seara aceea, însă martorii oculari spun că în timpul unui tablou care înfăţişa o pădure, cu generalul s-a petrecut ceva straniu. Era în amurg, la o margine de crâng ciripeau somnoroase păsările, de departe răsunau clopotele din sat chemând la vecernie... Se uită lumea, şi-l vede pe general că-şi duce deodată batista la ochi. 

După sfârşitul reprezentaţiai, s-a dus în birou la [directorul teatrului]. Omul de serviciu ne-a povestit că, intrând în cabinet, generalul a rostit cu o voce surdă, care te vâra în sperieţi: "Spuneţi-mi ce să fac?!" Pe urmă, a închis uşa după el şi-a stat o mulţime de vorbă cu [directorul teatrului], dar despre ce anume, n-a ştiut nimeni. S-a aflat în schimb, că, în aceeşi noapte, generalul a expediat la Petersburg o telegramă care suna cam aşa: "Petersburg. Majestăţii-Sale. Simţind chemarea de a deveni actor al Teatrului Independent al Maiestăţii-Voastre, vă cer preasupus să-mi acceptaţi demisia. Komarovski-Bioncourt "

A ieşit un compot de toată fumuseţea. Lui Alexandru al treilea i-au adus telegrama la ora două noaptea. L-au trezit special pentru asta. Împăratul, doar cu lenjerie de corp pe el, cu barba lui aia mare, cu crucea la gât... zice: "Daţi-o încoace! Ce-o mai fi păţit acolo Echappard al meu?" A citi telegrama şi a amuţit. Doar s-a făcut vânăt în obraz, a început să sufle pe nări, pe urmă zice: "Daţi-mi un creion!" şi chiar acolo, pe telegramă, a şi pus rezoluţia: "Să nu-l prind la Petersburg, Alexandru." Şi s-a culcat la loc.

Cât despre general, dumnealui a venit a doua zi, în haine civile, cu redingotă, direct la repetiţie. Rezoluţia a fost acoperită cu lac, iar telegrama a primit-o teatriul în dar, după revoluţie. O poţi vedea la muzeul nostru de rarităţi. 

[Generalul a jucat] în roluri de împăraţi, comandanţi de oşti şi lachei în familii de bogătaşi... Pe urmă a jucat multă vreme în "Puterea întunericului"... Manierele noastre, [ale actorilor], ştii şi dumneata, cam lasă de dorit. Or, el cunoaştea totul la perfecţie: cum să-i ridice unei cucoane batista, cum să toarne vinul în pahar: franţuzeşte vorbea mai bine decât franţujii... Şi mai avea o pasiune: să imite din culise tot soiul de păsări cântătoare. Dacă puneam în scenă o piesă unde acţiunea se petrecea primăvara la ţară, se aşeza totdeauna pe o scară, printre decoruri, şi fluiera ca o privighetoare. Iată ce istorie bizară! (p.272-273)

mihail bulgakov, roman teatral (tеатральный роман) în diavoliada, editura univers, bucureşti, 1999, antologie de mircea aurel buiciuc, traducere de alexandru calaïs, 131 de pagini broşate

coperta de done stan

romanul a fost reeditat, împreună cu garda albă, la polirom şi poate fi cumpărat, de pe aici.

dostoievski la adevărul

azi ziarul "adevărul" scoate primul volum din seria dostoievski - cărţi cartonate la 15 lei. 

de la fraţii karamazov la umiliţi şi obidiţi, seria răspunde perfect cititorilor - mulţi - ai scriitorului rus, care, în românia, e - încă - un best seller!

traducerile sunt cele vechi, bănuiesc, dar nu contează prea mult. mai multe aici.

tinereţea are orice drept?

într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:

1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?

a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.

după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?

anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

coperta de val munteanu

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

un satan mizericordios

lumea reală a lui mihail bulgakov - indiferent că e cea sovietică a anilor '20 -  e o lume pierdută, e însăşi infernul. oamenii se beţivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba care le-a fost încredinţată. şi-i duc cu preşul pe şefi. (p.92) este şi imaginea româniei de azi (poate dintotdeauna), însă în această lume - şi acesta este meritul cărţii lui bulgakov - poate fi căutată (şi găsită) salvarea individuală. este, de fapt, şi mesajul neotestamentar, însă aici cel care propovăduieşte oamenilor este diavolul: totul va fi drept, aşa e construită lumea. (p.422)

probabil că scena biblică - al cărei realism socialist e justificat prin argumentul operei unui maestru nebun, al unui poet nebun şi al unui diavol asemenea - a fost cea care i-a încântat pe admiratorii romanului, însă, după părerea mea, e mult sub cea dostoievskiană din karamazov, chiar sub cea aitmatoviană (ca să mă opresc doar la ruşi). însă necesară literar pentru sugerarea sacrului. căci acel sacru de sorginte malefică - drăciile diavolului şi a cohortei sale - trebuia să aibă o contrapondere. de care, ca să mă leg iar de un rus, geniul lui gogol n-a avut nevoie.

satana îi spune lui levi matei:

ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul dacă l-ar fi părăsit umbrele? că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor... nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pământesc, măturând de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta xu lumina nudă? eşti un nătâng. (p.400)

ritmul drăcesc al cărţii te ia, ca cititor, repede ca o cascadă şi nu-ţi dai seama de prea multe. nu insist asupra corpusului simbolurilor anticristice sau cristice care vor fi făcut deliciul împătimiţilor livreşti - a se vedea postfaţa lui ion vartic, spre exemplu, care merge până acolo şi interpretează romanul prin viaţa scriitorului, nepermis în secolul 21. ci aş vrea să spun câteva lucruri despre margareta/margarita, personajul cel mai interesant al romanului.

pentru dânsa - demnă urmaşă a reginei navarrei (care, apropo, e margherita) - dragostea înseamnă totul, (ea însăşi iubind afirmă sibilinic "am văzut totul, ştiu totul" p.415). ea este varianta feminină a lui faust, şi, neinteresată de viaţa casnică cu soţul ei, preferă să facă pactul cu diavolul ca să-l poată reîntâlni pe bărbatul iubit. însă pactul ei e unul conjunctural, de vrăjitoare zburătoare şi amfitrioană de bal demonic. lucru ce va fi răsplătit (şi aici generozitatea satanei este una care completează justiţiarismul pe care îl face printre oamenii răi) cu îndeplinirea unei dorinţe. iar margareta, de-abia după ce alege mizericordios salvarea altcuiva - o păcătoasă sub blestem - şi la insistenţele diavolului îşi va cere fericirea, întoarcerea la ceea ce a fost, la ceea ce trăise cu iubitul ei - creaţia şi savoarea lecturii în subsolul unei case amărâte. şi liniştea. pe un limb  de odihnă, între 2 lumi.
spre deosebire de cei care se salvează "religios" - pilat, bezdomnîi (poate), maestrul, margareta se salvează prin dragoste. e soarta ei.

nu am înţeles prezenţa câtorva capitole în roman, şi desfid împătimiţii romanului, care, din blogosferă sunt destul de mulţi, să-mi spună ce părere au despre unele personaje care mie mi s-au părut superflue, prezente doar să facă aluzie la vreun personaj contemporan cu scriitorul şi de care acesta a vrut cu tot dinadins să facă mişto.

despre romanele anti-sovietice, cum îl caracterizează occidentalii, maestrului şi margaretei îl prefer de departe pe cevengur. cât despre bulgakov, voi insista mai degrabă pe diavoliada şi roman teatral.

mihail bulgakov, maestrul şi margareta (mа́стер и mаргари́та), editura univers, bucureşti, 1996,  traducere de natalia radovici, 473 pagini

coperta de vasile socoliuc








 
poza face parte din expoziţia fotografică a lui jean-daniel lorieux închinată romanului, cu favorita mea, isabelle adjani, interpretă şi a reginei navarrei margot - de pe blogul romanului, aici.

gânduri blogăreşti

gândurile astea şi altele asemănătoare, gânduri fugare şi dezlânate, ce se nasc numai într-un creier obosit şi pornit pe odihnă, i se perindau acum prin cap lui evgheni petrovici. de obicei, nu ştii de unde-ţi vin astfel de gânduri şi pentru ce; ele nu zăbovesc însă prea mult în minte şi se târăsc alene, numai pe suprafaţa creierului, fără să pătrundă în adâncul lui. pentru oamenii nevoiţi să cugete ceasuri şi chiar zile-ntregi oficial, după un anumit tipic, într-o singură direcţie, asemenea gânduri libere, "domestice", sunt un fel de lux, o desfătare plăcută.

a.p. cehov, opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 616, traducere de xenia stroe

pater familias

întoarcerea
imdb

am aflat despre film acum ceva luni, de la anna. şi sosise momentul să mă delectez şi c-un film rusesc. şi e unul în cel mai bun sens al cuvântului.

ivan şi andrei sunt doi copii care cresc fără tată. până când, după 12 ani, a momentul să-l cunoască. nu e cel la care se aşteaptă, dar au doar câteva zile să se cunoască recioproc. şi se cunosc, învaţă unulo de la altul. poate nu până la capăt.

multe simboluri, cadre perfecte, joc actoricesc minunat, un film de văzut musai. pentru că şi filmul rusesc mai are multe de spus...

tabloul lui mantegna de mai jos nu figurează - evident - în film, dar am găsit că asemănarea e uimitoare:




iaca trailerul:

turgheniev / bazarov

2 tineri se-ntorc acasă, în provincie. şi-au terminat studiile. unul e discipolul celuilat, al nihilistului. fiind nihilist, nu crede în nimic, nu recunoaşte nici o autoritate - fie ea a statului, a tradiţiei, a obârşiei, a dragostei. important pentru el sunt 2 lucruri - ştiinţa şi libertatea.

e un roman frumos de-a dreptul, de care mi se făcuse dor. are multă emoţie, efuziuni lirice, are şi dragoste, are loc şi un duel. avem într-un conac doi fraţi bătrâni - unul e tatăl discipolului, în alt conac o femeie plictisită cu sora ei brună, iar în al treilea conac, doi bătrânei îndrăgostiţi de fiul lor - nihilistul.

ei bine, în spatele dialogurilor pline de spirit, stau ascunse rosturile vieţii - amorul, tinereţea, bătrâneţea, plictiseala, moartea.
n-are nici un rost să tot vorbim necontenit despre metehnele noastre... am înţeles că ne ocupăm de fleacuri, pălăvrăgim, chipurile, despre artă, despre o creaţie inconştientă, despre parlamentarism, avocatură şi cîte şi mai câte, când, de fapt, e vorba despre pâinea noastră cea de toate zilele, când ne înăbuşă cele mai absurde superstiţii, când toate societăţile noastre de acţiuni dau faliment numai din cauza lipsi oamenilor cinstiţi şi când însăşi libertatea, de care se ocupă atâta guvernul, puţin probabil să ne fie de folos, din moment ce mujicul nostru este gata să-şi fure pâinea de la gură şi cămaşa de pe el, numai ca să se poată îmbăta la cârciumă. (p.65)
noi vrem să ne batem, să-i criticăm pe alţii, să-i facem pe alţii cu ou şi cu oţet. (p.225)

mie mi-a plăcut mult romanul, dar totuşi nu înţeleg succesul pe care l-a avut turgheniev în franţa - prieten cu flaubert, maupassant, zola - tolstoi spunea despre el că era un om plicticos, nu credea în nimic şi dorea să iubească, neputând-o face.

enfin, un roman frumos, pe care l-am citit cu drag. în plus, traducerea lui mircea lutic, foarte izbutită.

ivan sergheevici turgheniev, părinţi şi copii, editura litera şi jurnalul naţional, bucureşti, 2010, 251 pagini, traducere de mircea lutic

cehov despre un roman de dostoievski

... am cumpărat de la librăria dumitale un volum de dostoievski, şi acum îl citesc. e frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret. prea multe pretenţii...

a.p. cehov către a.s. suvorin, 5 martie 1889, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.181

cehov despre critică

eu nu împărtăşesc părerea dumitale cu privire la viitor. numai domnul Dumnezeu ştie ce va fi şi ce nu va fi. şi tot numai el ştie cine are dreptate şi cine nu... cu atât mai mult nici noi criticii noştri şi domnii editori n-am putea să ne pronunţăm... omul are prea puţină minte şi conştiinţă ca să-şi dea seama de ceea ce se petrece azi sub ochii lui, dar încă să prevadă ce va fi mâine, şi are prea puţin sânge rece ca să se judece pe el însuşi şi pe alţii.

a.p. cehov către k.s. baranţevici, 12 aug 1888, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.137

150 de ani de la naşterea lui cehov

sărbătorite la taganrog, oraşul de naştere.





evident, medvedev :)

cetatea sufletului a lui platonov

tot amânam citirea acestui roman, dar îşi avea timpul lui de citit...

cum auzisem de el ca fiind o utopie comunistă, un fel de cetatea soarelui, m-aşteptam la o construcţie parabolică şi complicată, cu multe teoretizări, dar am dat peste literatură adevărată, peste-o poveste perfect coerentă, începută simplu şi transformată în ceva "ciudat".

cred că cel mai mult m-a impresionat partea întâi a romanului, despre foametea rusească din '21, unde copiii mor sub ochii liniştiţi ai adulţilor împăcaţi c-or să facă alţii, unde copiii mor sub ochii neliniştiţi ai autorului neîmpăcat care povesteşte.

printre-aceşti înfometaţi apar şi câteva personaje, tuşate la început fugar, apoi din ce în ce mai net, ca s-ajungem la saşa dvanov, un copil orfan crescut de străini, ultimul fiind zahar pavlovici.

în anii următori nimic nu-l mai mişcase pe zahar pavlovici. numai serile când îl privea pe saşa citind creştea în el mila. zahar pavlovici ar fi vrut să-i spună lui saşa: nu te mai istovi cu cartea - dacă ar fi acolo ceva serios, demult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii. de fapt zahar pavlovici nu spunea nimic, deşi înlăuntrul lui pâlpâia ceva simplu precum bucuria, împiedicat însă de raţiune să se exprime. el tânjea după o viaţă însingurată şi tihnită pe malul lacurilor liniştite, unde prietenia ar fi putut înlocui vorbele şi înţelepciunea vieţii. (p.90)

copilul creşte şi ajunge - inevitabil, ca orice tânăr idealist de pe-atunci - bolşevic. însă un bolşevic intelectual. pe nesimţite, începe partea a doua: registrul scriiturii se schimbă brusc, devine ironic, lui saşa i se alătură stepan kopionkin şi amândoi colindă să caute degrabă în locuri îndepărtate socialismul.

acum el vedea cu ochii lui stepa şi soarele, între care se aflau pe un dâmb oameni, dar ei nu stăpâneau nici soarele, nici pământul, şi cepurnîi simţi că în schimbul stepei, caselor, hranei şi îmbrăcăminţii pe care burghezii le dobândiseră pentru ei înşişi, proletarii de pe dâmb se aveau numai unul pe altul, pentru că oricum fiecare om trebuia să aibă ceva; când între oameni se află averea, ei îşi irosesc liniştit forţele numai pentru grija faţă de avere, dar când între oameni nu se află nimic, ei ajung să nu se mai despartă şi să se păzească unul pe altul în somn. (p.336-337)

roza luxemburg

în această parte a doua, cei doi călătoresc pe cai asemeni lui sancho şi-a lui quijote. stepan kopionkin este bătrân, un om sfârşit, cu zbârcituri adânci de mucenic pe un chip străin. iar speranţa care-l duce mai departe are un nume, roza luxemburg, o muceniţă înmormântată în germania. poate exista sau nu, dar dacă există pentru el, există şi pentru noi, astfel că fiecare poate avea o roza luxemburg a lui.

cevengur, încarnarea comunismului pe pământ

pentru a spune ceva, platonov gândeşte un orăşel în care comunismul poate fi real. duşmanii burghezi sunt alungaţi iar oraşul e populat cu oameni sărmani care merită fericirea. ei nu trebuie să muncească, doar soarele şi natura o fac, ei doar să stea şi să caute de mâncare de câmp. în cevengur, toţi au o singură profesie - sufletul, iar în loc de meserie ei au declarat viaţa (p.382) cineva zice: noi nu lucrăm pentru vreo utilitate, noi lucrăm numai unul pentru altul (p.448)

e aici culmea comunismului ca stare naturală, culme gândită şi făcută nu de intelectuali, ci de oamenii simpli. dar ceva se-ntâmplă: moare un copil. ei bine, dacă în acest tip de comunism, un copil moare, atunci acest tip de comunism nu e bun, se convinge kopionkin. un bun etalon, spun eu, pentru o civilizaţie umană. să fie şi acest etalon utopic? copiii vor muri întotdeauna?

... mai departe nu mai exista nimic altceva decât iarba, strecurată în spaţiul lipsit de oameni, şi cerul care cu indiferenţa lui consemnează însingurarea oamenilor pe pământ. poate că de aceea se şi zbate inima, pentru că se teme să rămână singură în această lume vraişte, pretutindeni aceeaşi; prin bătăile ei, inima e legată de adâncurile neamului omenesc, care a încărcat-o cu viaţă şi sens, iar sensul ei nu poate rămâne îndepărtat şi de neînţeles - el trebuie să rămână acolo în piept, tocmai pentru ca inima să poată bate, altfel ea ăşi pierde simţirea şi moare (p.403)

romanul e scris când scriitorul are 27 de ani. comunismul său izvorăşte din adâncurile inocente ale omului, e un comunism al dorinţelor primare, originare - tovărăşie între oameni, comuniune pentru un viitor de nevăzut şi de nelămurit.

mulţi spun că platonov e în roman ironic, însă mie mi se pare tragic. evident, sunt personaje de care poţi râde, dar eu nu am putut râde la a doua parte din don quijote, aşa că n-am putut râde nici de cevengur.

când cineva-ţi spune că omenirea, orice-ar face, e pierdută, poţi să râzi?

andrei platonov (foto), cevengur, editura cartea românească, bucureşti, 1990, traducere de george bălăiţă şi janina ianoşi, 478 pagini
coperta de vasile olac

altă impresie despre carte aici şi aici (traducere google din spaniolă)

literatura rusă şi cititorii români

mă necăjesc când văd ignorarea totală a literaturii ruse recente de către cititorii români. aceştia se opresc la dostoievski (după 1989 devenit, din fericire, best seller), poate puţin la tolstoi (anna karenina) şi cam atât. arar ajung la vreun autor contemporan.

dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.

înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?

urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.

din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.

evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.

dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.

utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.

să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.

toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.

acest post e spre amintire. poza de aici.

lecţia de literatură. azi - cehov

voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.

voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă

la tribunal

timpul şi locul

într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...

despre ce va fi vorba

dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.

bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.

întâmplarea

mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.

un accident

când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.

fapt divers? sau capcană literară?

ceilalţi actori ai povestirii

judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)

procesul

acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.

intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...

se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.

- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?

coincidenţa

urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.

santinela se schimbă.

toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...

sfârşit

concluzii

pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.

ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.

genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.

dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.

a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.

cehov, mon modèle