„faust“ de silviu purcărete

link pe imagine

creația ca scop nietzschean în viață

     Viața este un izvor de bucurie; dar omul în care un stricat stomac vorbește, părinte-al neplăcerilor, acela vede peste tot numai izvoare otrăvite. 

     Cunoașterea este o bucurie a celor cu voință ca de leu! Dar cel ce-a obosit e obiectul altei vreri străine, e jucăria tuturor talazurilor.

     Acesta-i felul de a fi al celor slabi: se pierd pe drum. Iar dup-aceea oboseala lor întreabă: „La ce bun să pornești la drum! Toate-s la fel!“

     Acestora le place în auz să li se predice: „Nimic nu merită nimic. Ce rost are să vrei?“ Aceasta însă e o predică-a sclaviei.

     (...) Voința însă te eliberează, deoarece voință-nseamnă să creezi: aceasta este învățătura mea. Voi trebuie să-nvățați doar ca să creați!

Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Buc., 1994, trad. Ștefan Aug. Doinaș, p.271

sursa imaginii

„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.

adolf hitler despre lectură

în 1923, într-o închisoare din bavaria, la 34 de ani, adolf hitler scrie cartea lupta mea (mein kampf), în care își povestește, printre altele, autobiografia și ideile. sunt aici și câteva pagini despre lectură.

descoperim un cititor cu o perspectivă unilaterală: aceea a scopului exclusiv didactic și practic al lecturii - lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel. hitler nu amintește de scopul emoțional al unei cărți și ne îndoim că s-a omorât după literatură beletristică.

iată citatul:
Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile și aptitudinile sale. Fiecare primește astfel uneltele și materialele necesare meseriei lui, numai ele să-l ajute să-și câștige existența sau să servească la îndeplinirea unor satisfacții mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim.

Dar în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în șirul capitolelor sau cărților păstrate în memorie, ci să se însereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic și să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. 

Altminteri se formează un amestec de noțiuni dezordonat și fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înțelege ceva din viață și că posedă niște cunoștințe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl îndepărtează și mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămâne decât să sfârșească într-un sanatoriu sau ca politician.

Dimpotrivă, cel ce știe să citească, discerne imediat într-o carte, o gazetă sau o broșură ceea ce merită  să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care și-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporește exactitatea sau îi precizează sensul. Dacă viața pune pe neașteptate o problemă, memoria celui care a știut să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungați; el o supune rațiunii față de cazul nou despre care e vorba și reușește astfel să rezolve problema. 

Lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel.
(adolf hitler, mein kampf, bucurești, editura pacifica, 1993, traducere de maria florea, pp.25-26)

„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.

„1979“ de christian kracht

thomas mann, paul goma, iosif și polirom

1. pe ediția unu a romanului iosif și frații săi, din 1977 (vol.1), 1978 (vol.2), 1981 (vol.3), apar ca traducători petru manoliu (vol.1 și 2) și petru năvodaru (vol.3). știm că petru manoliu este autorul traducerii muntelui vrăjit și că a murit în 29 ianuarie 1976

2. paul goma, într-un articol (aici) afirmă că socrul său - petru năvodaru - a tradus, de fapt, din germană, toate volumele, căci petru manoliu o făcuse din franceză:

din pricina ginerelui care publicase în occident cărți-dușmănoase, socrul meu, traducător diplomat, nu a mai avut voie nici să facă traduceri. însă pentru că petru manoliu, care făcuse contract și pentru iosif și fratii săi de thomas mann, luase banii apoi murise, lăsînd un text nefolosibil (îl tradusese pe thomas mann după… traducerea franceză de la gallimard), inventivul romul munteanu (flancat de brad, ghișe, dodu) a găsit solutia : năvodaru era și bun traducător de germană și… interzis : dacă i se promite o sumă care să-i acopere dactilografierea, va fi silit să accepte. și năvodaru a acceptat : pe primul volum (din trei - univers, 1977) apare ca traducător petru manoliu ! 

3. în ediția recentă de la polirom, petru năvodaru lipsește cu desăvârșire, petru manoliu fiind menționat pentru toate cele 3 volume (conform drepturilor de traducere achiziţionate de la copyro).

acuma noi, cititorii, nu mai știm ce citim.
cui ar trebui să mulțumim, chiar și retrospectiv, pentru traducere - oricât de bună ar fi ea?
putem afla ce s-a-ntâmplat de fapt? 

ilustraţie la „piticul nas lung“ de wilhelm hauff

am avut poftă de desen şi am ales să ilustrez o poveste - piticul nas lung de wilhelm hauff. 
vă rog să-mi spuneţi dacă vă place şi dacă e cazul să mai continui. 

textul poate fi găsit aici.

seri bucureștene cu scriitori străini

ich mit dem deutschen schriftsteller saša stanišić

am ocolit anul ăsta bookfestul.

în schimb, am ales câteva lansări și lecturi publice ale câtorva scriitori de limbă franceză și germană ce-au vizitat bucureștiul. am mers să-i ascult citind în limba originală din cărțile lor, apoi să-i ascult povestind despre cărți, despre ei și despre literatură, în general.

joël dicker

scriitor elvețian, autor al romanului adevărul despre cazul harry quebert (despre care am scris aici). romanul a câștigat premiul pentru roman al academiei franceze și premiul goncourt al liceenilor - și este prima traducere într-o limbă străină. un eveniment pentru piața editorială românească, dar neîndejuns promovat de editura trei - astfel încât, dacă nu aflam de la traducătoarea romanului, ana antonescu, scăpam evenimentul. la cărturești.

am descoperit un autor tânăr, de aproape 28 de ani, chipeș, neinhibat, vorbind cu ușurință despre experiența lui de scriitor. a scris 5 romane refuzate de editori, până să publice acest roman cu care a dat lovitura.

jérôme ferrari 

scriitor premiat cu cel mai prestigios premiu din franța, premiul goncourt, în 2012, pentru romanul predica despre căderea romei. la librăria franceză kyralina, l-am ascultat pe scriitor vorbind - între două tinere frumoase graseind franțuyește - despre legătura lui cu filozofia (este profesor de filozofie, iar în roman există referințe la sfântul augustin și leibniz), cu corsica și cu literatura în general. un om cam trist - ca filozofia -, ca și romanul. 

mi-a făcut plăcere să fiu singurul cititor român care i-a pus o întrebare, „salvând“ astfel onoarea „tăcută“ a publicului. ceea ce mi-a adus o dedicație personalizată. 

autorii de limbă germană

vineri seară, headsome communication și câteva institute culturale au adus opt scriitori de limbă germană, la humanitas cișmigiu: 

- saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007 - despre care am scris aici)

- cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012 - am scris aici) 

- katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), 

- jan koneffke (cele şapte vieţi ale lui felix k, humanitas, 2007)

- christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004)

- joseph winkler

- jolanda piniel

mi-a plăcut s-ascult fragmentele în germană, citite de fiecare. mai ales că patru dintre scriitori aveau personaje din românia (jan koneffke a vorbit chiar în românește, fiind căsătorit cu o româncă). mi-au mai plăcut, de asemenea, moderatorii, ce n-au căutat să iasă ei ei în evidență și să vorbească mai mult decât scriitorii. doar translatoarele mi s-au părut depășite uneori, de situație. 

la final, am fost luat prin surprindere și emoționat de cătălin dorian florescu care mi-a dăruit maseurul orb, într-un soi de „ceremonie“: ca de la scriitorul „ideal“, la cititorul „ideal“. 

în plus, foarte bucuros să-l cunosc în carne și oase și să vorbesc vreo 5 minute cu saša stanišić, cu care corespondez de vreo 6 ani. onorat că prima mea fotografie împreună cu un scriitor a fost cu el.

vin scriitorii nemți și francezi!

la bookfest, este organizată acțiunea „trei țări – aceeaşi limbă“ -  adică cea germană. de miercuri până duminică, la târg, se vor discuta despre aparițiile editoriale din germania, austria și elveția.

la standul comun vor fi prezenţi autori din toate cele 3 ţări, iar vineri seară aceştia vor citi şi discuta cu publicul la librăria humanitas cişmigiu.

sâmbătă seară, la club control, vor cânta muzicieni din viena și berlin - textor și mieze medusa
& tenderboy.

unde aș vrea s-ajung?

• miercuri, la ora 19:00, dianei 4, lectură a laureatului goncourt 2012, jérôme ferrari, din romanul premiat, predică despre căderea romei, pandora m, 2013

• vineri, la ora 19:00, librăria humanitas cişmigiu -  9 autori de limbă germană vor susține un maraton de lectură, alături de moderatorii rodica binder şi horaţiu decuble. nu știu dacă vor fi respectate temele de discuție, dar voi fi bucuros să-i văd de-aproape pe uwe tellkamp (turnul, curtea veche, 2013), katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012), jan koneffke (o iubire la tibru, humanitas, 2007), christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004), julya rabinowich, joseph winkler, jolanda piniel, saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007).

 

sunt de folos noile ediții goethe în românește?

ce goethe avem azi?

se citește destul de puțin din opera lui goethe astăzi, în românia. în afară de faust și werther, cunosc destul de puțini cititori familiarizați cu wilhelm meister,  götz von berlichingen, ce să mai spun de divanul apusean-răsăritean sau hermann și dorothea. deși toate acestea sunt accesibile în românește (inclusiv teoria culorilor, editura princeps, 1995). dar avem trei traduceri exemplare din faust - a lui lucian blaga, a lui ștefan augustin doinaș și a lui mihail nemeș. avem poezie și adevăr tradusă de tudor vianu.

și avem chiar o ediție critică din goethe, îngrijită de jean livescu și sevilla răducanu, ediție, din păcate, întreruptă la volumul 8 de moartea îngrijitorului.






dar nu ne oprim aici. societatea germaniștilor din românia a gândit o nouă ediție goethe, pe urmele celei întrerupte. sub conducerea lui george guțu, președintele societății, vor apărea traduceri noi, atât a volumelor nemaiapărute, dar și a celor vechi.

până acum, a apărut volumul 15 (la editura rao, în 2009), unul consistent, cu câteva opere autobiografice (campania din franţa, asediul oraşului mainz, dintr-o călătorie pe rin, main şi neckar) în versiunea lui mihai isbăşescu și george guţu. nu știu care a fost receptarea publicului și dacă tirajul a fost unul de succes. dar se pregătește un volum nou de poezie - de 400 de pagini -, cu traduceri noi de grete tartler, george guțu și horațiu decuble, apoi un volum cu divanul apusean-răsăritean - de 350 de pagini -, tradus de grete tartler.

cui folosește noua ediție critică goethe? 

evident că ediția merită toate laudele, mai ales că la ea colaborează, alături de germaniști de elită, și filologi germani. este un semn de maturitate a unei culturi să aibă ediții actualizate din clasici. însă, în condițiile în care germaniștii români de calitate sunt puțini, merită un asemenea efort? câtă nevoie are cititorul român de versiuni noi ale poeziilor gotheene (de pildă)?

în condițiile în care avem câteva lacune de recuperat: hugo von hofmannsthal, de pildă, e aproape invizibil la noi, corespondența, jurnalele și eseurile lui thomas mann își așteaptă traducătorii.
  

în condițiile în care literatura germană nouă e aproape complet ignorată de cititorul român. personal, aș prefera mult mai mult să fiu la curent cu ultimele romane sau poezii bune nemțești apărute la târgul de la frankfurt (în condițiile în care traducerile din engleză au luat-o înaintea originalelor lor), decât să silabisesc din nou versurile goetheene.

schopenhaueriada 2

cauzalitatea 

pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure. 

___________________

excurs kantian

obiectele exterioare nouă (fenomenele, și nu obiectele în sine) sunt percepute numai prin sensibilitate. ele trec prin intuiția pură (sub forma spațiului, timpului și cauzalității), fiind astfel o reprezentare la nivelul conștiinței empirice. diversul intuiției empirice este unit de către intelect în concept (regulă) într-o experiență posibilă (p.187*), iar aceasta în același timp cu sinteza aceluiași divers, conform cu categoriile - sinteză realizată de către imaginație (ce ține, și ea, tot de sensibilitate). 

de fapt, atunci când judec, îmi reprezint o reprezentare (a unui fenomen), adică adaug o reprezentare la alta. astfel, în timp ce intuiția e o reprezentare nemijlocită, judecata, care e o juxtapunere a două concepte (subsumare a regulilor), e o reprezentare mijlocită, în care fiecare concept este el însuși o reprezentare. mai adăugăm apoi apercepția transcendentală ce conferă unitate actelor mele mentale (conștiința) și gata cu cunoștința, adică judecata sintetică a priori. 
___________________

*immanuel kant, critica rațiunii pure, editura științifică, bucurești, traducere de nicolae bagdasar și elena moisiuc, 1969.

iar acum să revenim la capitolele următoare ale volumului doi din lumea ca voință și reprezentare de arthur schopenhauer.

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

schopenhauer ține să sublinieze că judecățile sintetice țin de subiectul (persoana) care le face, mai precis de capacitatea sa intelectuală: noțiunea de „pisică“ conține de o sută de ori mai multe lucruri în mintea lui cuvier - zoolog francez - decât în cea a servitorului său; așa se face că aceleași judecăți despre pisică vor fi sintetice pentru acesta sin urmă și analitice pentru celălalt (p.46).

un element important în filozofia lui schopenhauer este cauzalitatea, cu care se desparte de kant încă din lucrarea sa despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente (tradusă la noi de același traducător și apărută la aceeași editură). astfel, dacă la kant - care pornește de la lumea exterioară ce acționează asupra subiectului -, cauzalitatea este o formă pură, conștientă a intelectului, ce prescrie legi fenomenelor, la schopenhauer - care adaugă și perspectiva acțiunii subiectului asupra lumii exterioare - cauzalitatea este o condiție inconștientă a intelectului, alături de spațiu și timp.  trebuie repede adăugat că spațiul și timpul nu aparțin aici, kantian, intuiției, ci, schopenhaurian, la grămadă, intelectului (adăugându-i-se, apoi, materia). de unde spusesem, în primul post, de un kant vulgarizat.

orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).

în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.

interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.

un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".

lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.

***

există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff,  iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).

următorul post, despre reprezentarea abstractă.

„jacob se hotărăște să iubească“ de cătălin dorian florescu

cătălin dorian florescu
 jacob se hotărăște să iubească
 (jacob beschließt zu lieben) 
  editura polirom, iași, 2012
 traducere de mariana bărbulescu 
 349 de pagini legate
 coperta de carmen parii

primul roman pe care-l citesc al autorului elvețian de origine română cătălin dorian florescu, deși am citit cronici bune și la celelalte. și premiul cartea anului 2011 în elveția m-a hotărât să rup ața.

este un roman perfect realizat. ficțiune istorică. românia, interbelică, dar și postbelică. banatul. incusiuni medievale în lorena. nemți, țigani, șvabi și români. o femeie întoarsă cu bani din america. un necunoscut sărăntoc care o curtează.

și iacob, personajul care-și spune povestea. copilul bolnăvicios și singuratic, iubit doar de țiganca ramina, ipostază a lui melchiade, care-i spune povești de șeherezadă și care are ascunsă o comoară adevărată. adolescentul care se-ascunde în cavouri. care aleargă pe coaja de gheața a râului să se sinucidă. care dezgroapă oseminte ca să le îngroape iar. care poartă pe umeri nu pe tatăl, ca enea pe anchise, ci pe un cerșetor.
și care, disprețuit de tată, va trebui să aleagă între ură și iubire.

mie mi-au plăcut capitolele istorice, de povestire a strămoșilor nemți din lorena. și m-au impresionat câteva scene - a duelului psihologic dintre tatăl jakob și farmecistul neper; a ridicării țigăncii obeze ramina, ca să fie dusă la bug; a fugii lui iacob din trenul cu țigani; dar și scena finală, a deportării în bărăgan.

per ansamblu, un roman foarte bun, bine scris și bine tradus. cu probleme importante, ale umanității secolului 20 și nu numai. pe care cătălin dorian florescu și le propune nu să le lămurească, ci să nu le lase uitării. cu o continuă mirare și cu farmecul realismului în care pune puțină magie. 

o lectură de toată plăcerea, pentru acest final de an. atât pentru cititorii exigenți, cât și pentru cei comozi.

o lectură publică profi

cătălin dorian florescu, un scriitor profesionist cu adevărat

cătălin dorian florescu este un scriitor elvețian de origine română, plecat din banat de la 15 ani. între timp, este scriitor de limbă germană și autor a 5 romane. astă seară, la cărturești, a fost gazda unei lecturi publice din ultimul său roman, jacob se hotărăște să iubească, premiat cu cartea anului 2011 în elveția.

am ajuns mai târziu, dar am prins din zbor. 

mai întâi, după ce și-a descris puțin cariera profană, precum și viața, autorul a mărturisit că este de câțiva ani scriitor profesionist. adică trăiește doar din scris. scrie, se documentează, apoi publică. după care, ia bani din lecturile sale publice din elveția sau de aiurea. ca să plece să se documenteze din  nou, pentru un nou roman.

fără a se teme că desconspiră subiectele romanelor sale, cătălin dorian florescu le-a luat pe rând: cum i-a venit ideea, ce a vrut să spună, care e plotul. chiar și de ce a scris romanul și ce i-a ieșit. și așa a ajuns la ultima sa carte (pe care și eu i-am început-o și mărturisesc că-mi place foarte mult). 

un discurs fără cusur, și, deși unii l-ar cataloga ca îngâmfat, fără laude sau comparații măgulitoare, fără vini sau frustrări. am avut în față un scriitor căruia îi place ceea ce face, și care se mândrește cu asta. ba mai mult, vrea să ne convingă și pe noi să ne placă. până la urmă, cine știe să vorbească mai bine de un roman decât autorul lui? și nu, nu mi s-a părut lipsă de modestie, ci împărtășirea perspectivei sale, subiective, de creator. perspectiva noastră, de cititori, e un cu totul alt lucru. 

deși cu nasul în pioneze de la o răceală, cătălin dorian florescu nu s-a oprit până nu a terminat ce avea de gând. mai ales lectura, îndelungă, cu o frumoasă intonație nemțească, cu opriri și repetiții pentru efecte oratorice. "vă imaginați?" ne mai întreba din când în când și ne provoca să vedem în cinemaul lăuntric. iar, când lectura s-a oprit, a răspuns la fiecare întrebare, oricât de ridicolă, oricât de enervantă, fără s-o dea în mișto sau în aere de superioritate. pentru că pentru asta era acolo - să convingă. 

am plecat de-acolo cu senzația că am dat de un profesionist al literaturii și al promovării ei. folosind metafora copilului, am dat peste un părinte care-și iubește copilul și căruia îi face mare plăcere să vorbească despre el. ba mai mult, care vrea să facă tot ceea ce depinde de el să ne convingă că e copilul cel mai frumos și cel mai deștept. care va fi concluzia noastră? asta nu mai e treaba lui.

bravo, domnule cătălin dorian florescu, am rămas impresionat, și trebuie să-ți spun că nu mă las prea ușor. abia aștept să-ți citesc cartea.

schopenhaueriada 1

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

pot spune că primele 3 capitole ale volumului 2 din lumea ca voinţă şi reprezentare - cu care am început - reprezintă un kant vulgarizat. adăugându-și principiul / axioma „lumea este reprezentarea mea“, schopenhauer repetă estetica transcendentală a lui kant din critica rațiunii pure.

este totul aici: senzațiile care percep obiectele (materia ca independentă de subiect), formele intuiției ca reprezentare nemijlocită (spațiul, timpul, cauzalitatea), apoi gândirea abstractă (intelectul, la kant). e-adevărat, schopenhauer mai adaugă o fiziologie a simțurilor și a mentalului, ceea ce conferă discursului său aparență științifică. nu lipsește, evident, nici ființarea existenței (ființarea ființei cred c-ar fi spus heidegger) ca lucru în sine, adică ființarea metafizică (transcendentală cred c-ar fi spus kant).

dar ceea ce dă cu adevărat farmec discursului schopenhaurian sunt câteva imprecații și metafore. de pildă, după părerea lui schopenhauer, filozoful johann fichte nu face decât o pseudofilozofie, interesându-se mai mult de afacerile proprii. la fel, hegel e un adevărat șarlatan (p.25).

un lucru interesant mi s-a părut divizarea simțurilor după cele patru elemente: simțul pentru pământ e pipăitul, pentru lichid e gustul, pentru vapori mirosul, pentru cel elastic (sic) auzul, pentru cel imponderabil, văzul; căldura este obiect al simțului comun. un alt lucru interesant este asocierea auzului cu timpul: întreaga esență a muzicii constă în tempoul pe care se bazează atât calitatea și înălțimea sunetelor, cu ajutorul vibrațiilor, cât și cantitatea și durata lor, cu ajutorul măsurii. (p.40)

tot referitor la auz, filozoful leagă crearea zgomotelor cu prostia oamenilor, mergând pe principiul că oamenii studioși se feresc de zgomote, pentru că acestea le tulbură concentrarea. încă de mult sunt de părere că întreaga cantitate de gălăgie pe care o persoană o poate suporta cu ușurință se află în raport invers proporțional cu facultățile sale spirituale. cine are obiceiul de a trânti ușile odăilor, în loc de a le închide cu mâna, sau cine permite așa ceva în casa lui, nu este doar prost crescut, ci și un om primitiv și mărginit (p.43).

următorul post, despre apriorism. kantian sau schopenhaurian? sau totuna?

_____________________________________________________________

filip florian și schopenhauer - apariții remarcabile de toamnă

editura polirom publică un nou roman de filip florian, toate bufnițele. să sperăm că e mai bun decât precedentul. 

editura humanitas traduce din germană cartea fundamentală a lui arthur schopenhauer, lumea ca voință și reprezentare - în 2 volume. nu știu traducătorul, dar m-aștept la ceva mult mai bun și mai lizibil decât precedenta ediție de la editura moldova, din 1995, tradusă din franceză și coroborată cu germană (sic!).
l.e. traducerea este a lui radu gabriel pârvu.

___________________________________________________________________

ernst jandl - un poet jucăuș și profund

ernst jandl
 cele mai frumoase 100 de poeme
 editura humanitas, bucurești, 2012

 180 de pagini broșate

 traducere de gabriel h. decuble

 coperta de adriana rotaru

îl alesesem pe hans magnus enzensberger poetul contemporan de limbă germană preferat. citind poeziile austriacului ernst jandl - apărute recent la humanitas în noua și frumoasa colecție "poezia" și în inspirata traducere a lui gabriel h. decuble - mă gândesc să-mi reevaluez preferința.

poeme care-și aruncă haina conformismului și se-aruncă în jocuri lingvistice și chiar figurative:

iau repede un exemplu:

nicht wie ihr mich wollt
wie ich sein will will ich sein 
nicht wie ihr mich wollt
wie ich bin will ich sein 
nicht wie ihr mich wollt
wie ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt
wie ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt
ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt will ich sein
ich will sein.
(my own song, p.154)
________________________________

nu cum mă vreți voi

ci cum vreau eu să fiu vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci cum sunt vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci ca eu vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci vreau să fiu eu

nu cum mă vreți voi vreau să fiu

eu vreau să fiu. 

sau

doktor ich nicht können aufhören scheißen
du mir geben mittel für aufhören scheißen 

doktor ich nicht können aufhören sagen au au 
du mir geben mittel für aufhören sagen au au 

doktor ich nicht können aufhören in kopf reden
       wenn wollen schlafen
du mir geben mittel für aufhören in kopf reden
       und anfangen schlafen

doktor ich nicht können aufhören krepieren
du mir mittel geben für krepieren
(visite, p.124)

___________________________

doctor, eu nu putut oprit defecat

tu dat la mine medicament pentru oprit defecat

doctor, eu nu putut oprit de spus au au

tu dat la mine medicament pentru oprit spus au au

doctor, eu nu putut oprit vorbit în gând

       când vrut dormit

tu dat la mine medicament pentru oprit vorbit în gând

       și început dormit

doctor, eu nu putut oprit murit

tu dat la mine medicament pentru murit 

(consultație, p.125)

iată-l pe autor recitând într-un limbaj universal un poem despre război, tradus de horațiu decuble trnnșș (nu e cazul să pun traducerea)

povestitorul – un eseu de walter benjamin

că tot s-a lansat revista de povestiri.

motto:  

povestitorul este chipul sub care cel drept se întâlnește pe sine.

walter benjamin
iluminări
(illuminationen)
editura univers, bucurești, 2000
traducere de catrinel pleșu
344 de pagini broşate
coperta de done stan

care sunt, după, walter benjamin, caracteristicile povestirii?

mai întâi el distinge povestirea de roman, apelând la criteriul cronologic/cultural. astfel, povestirea apare din povestea orală, iar rațiunea sa de a fi, ce se păstrează până în epoca modernă, este aceea de a transmite din experiența oamenilor (de aproape sau de departe) cu un scop folositor - “o învățătură morală, un sfat practic, un proverb sau o regulă de purtare” – o Povață, adică o sugestie vizavi de o situație. o Înțelepciune.

apoi, o altă caracteristică a povestirii este conservarea înțelesurilor și multitudinea explicațiilor/interpretărilor posibile. povestirea trebuie să fie seacă, „asemenea acelor boabe de grâu care au stat închise ermetic secole de-a rândul în încăperile piramidelor și și-au păstrat puterile germinative până în ziua de astăzi.” (p.328)

iată și alte caracteristici ale povestirii, pe parcursul eseului:
a treia este prezența morții, ca element al eternității. benjamin citează pe paul valery: „s-ar zice că declinul ideii de eternitate coincide cu o aversiune crescândă față de orice muncă de durată”. moartea avea înainte o forță mare de sugestie, dar acum nu mai este prezentă în conștiința comună. dar, „abia la cei ce trag să moară vedem cum ia o formă transmisibilă nu numai cunoașterea sau înțelepciunea omului, ci, mai ales, conținutul însuși al vieții lui, adică materia din care sunt făcute povestirile.” (p.330)

a patra este istoria, iar aici povestitorul trebuie să fie un cronicar, să înregistreze, și nu să comenteze și să explice faptele istorice despre care scrie.

a cincea constă în întrebarea cititorului de după finalul povestirii: și mai departe ce s-a întâmplat? dacă în roman, problema finală este sensul vieții – aici benjamin citează din educația sentimentală –, povestirea nu-și propune un final unic.

a șasea este aura mistică cu care povestitorul își înfășoară creația. și aici, din nou, walter banjamin îi dă cuvântul lui valery: „observația artistului poate atinge profunzimi aproape mistice. obiectele asupra cărora se oprește își pierd numele. lumina și umbra își dobândesc existența și valoarea de la anumite acorduri care se stabilesc între sufletul, ochiul și mâna cuiva care a fost născut pentru a le percepe și a le evoca în sinea sa.” (ap. pag. 340)

romanul se rupe de povestire. o dată, prin dependența față de carte (renunțarea la oralitate); a doua, prin nedumerirea autorului față de experiență (renunțarea la Înțelepciune). de exemplu, în don quijote, noblețea spiritului, îndrăzneala, generozitatea sunt lipsite de noimă, nu mai reprezintă un izvor de înțelepciune, ci e doar un prilej de ironie.

ce se întâmplă astăzi, când domină un alt tip de comunicare? în ce fel afectează Informația genul literar?îl afectează în mod grav, căci ea impune Realitatea Imediată. (fondatorul „le figaro” spunea că pe cititorii lui, un incendiu într-un pod din cartierul latin e mai important decât o revoluție la madrid.) povestirea nu îndeplinește această condiție a verificabilității imediate și a explicațiilor aferente.

de fapt, eseul lui benjamin este prilejuit de un autor rus, nikolai leskov (1831-1895), care, după părerea criticului german, scrie povestiri adevărate. însuși lev tolstoi se miră, în legătură cu acest autor rus: este surprinzător că dostoievski este atât de citit... dar nu pot să înțeleg de ce nu se înâmplă la fel cu leskov. este un autor care spune adevărul. (ap. pag.329)

☺☺☺☺☺ johanes von tepl - plugarul şi moartea

postul de astăzi e aici.

vizuina

dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

pentru mine, rămân întrebările:
- este zgomotul o iluzie?
- este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
- există de fapt un pericol?
- animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
- este vizuina un adăpost, sau o capcană?

cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358

coperta vasile socoliuc