librărie, never let you go!

dacă biblioteca este locul de odihnă al cărţilor, librăria este locul lor de joacă. este locul unde cărţile ies în lume şi-şi aşteaptă părinţii adoptivi, la fel ca pruncii dintr-o maternitate. stau aşezate cuminţi pe rafturi şi ţipă în linişte cu glasul culorilor de pe coperte. dar ca să le vezi, trebuie aşezate bine. altfel se rătăcesc şi se pierd. şi poate mor.

amintirile mele despre librărese ţin de oamenii ei: de la tovarăşele cu coc, nevoite să vândă cărţile pe sub mână pentru un kil de carne sau - în cel mai bun caz - să vândă shōgun-ul la pachet cu tezele congresului lui ceauşescu. şi mi-aduc aminte de o librăreasă grasă - my first milf/cougar - care, la ieşirea din cea mai mare librărie din constanţa, îmi pipăia pervers cu degete grăsune trupul de licean, sub pretextul căutării cărţilor ascunse pe sub haine. în prezent, moravurile s-au îndulcit...
continuarea postului îl găsiţi pe bookmag aici.

medicul cehov

în vara lui 1892 izbucneşte în rusia epidemia de holeră. medicul cehov îşi părăseşte îndeletnicirile literare şi, ca medic onorific de plasă, înfiinţează un punct medical în propria casă, iar o zi din vremea holerei curge aşa:

dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoricesc, îmi ies din fire şi, cum zemstva nu mi-a dat nici o copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerşesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. s-a dovedit că sunt un cerşetor de prima clasă. datorită elocinţei mele cerşetoreşti, circumscripţia mea are două barăci admirabile, utilate cu tot ce le trebuie, şi cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. am scutit zemstva până şi de cheltuielile pentru dezinfecţie, cerşind fabricanţilor var, piatră vânătă şi alte porcării urât mirositoare, pentru toate cele 25 de sate ale mele. se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. nu scriu nimic. ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, aşa că n-am nici un ban. (scrisoare către a. s. suvorin, 16 august 1892). cu toată holera şi lipsa de bani, am avut bucurie şi drag de viaţă. (12 oct.)

câţi oameni mai au asemenea devotament astăzi? dar medici? scriitori?

anton pavlovici cehov, opere, (собрание сочинений), vol.XII, editura pentru literatură universală, 1963, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma, pag. 330 - 333

mai multe despre opiniile lui cehov citiţi aici, aici şi aici.

povestea bizară a lui klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt

nu sunt un fan al lui mihail bulgakov, mai bine spus al maestrului şi margareta, considerat capodopera sa. în schimb, îmi place un alt roman, neterminat, intitulat roman teatral (în limba engleză l-am găsit tradus cu titlul "zăpada neagră").

este un roman mai mic, scris cu 11 ani înaintea celui mare, la persoana întîi, şi-n el recunoaştem câteva dintre temele dezvoltate ulterior: drama creatorului, motanul, mefisto, gîlceava cu lumea sovietică. se citeşte la fel de uşor, are capitole mai scurte, iar acţiunea aleargă în acelaşi stil bulgakovian. 

dar pentru mine, nestemata romanului este povestea generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt, comandant al regimentului de gardă al ţarului, care, la bătrâneţe, îşi abandonează cariera de-o viaţă, ca să-şi urmeze vocaţia. povestea m-a impresionat şi influenţat aşa de mult, încât eu personal mi-am părăsit slujba la 30 de ani şi-am luat-o de la capăt. deoarece cred că vocaţia ţi-o poţi descoperi şi la 60 de ani.

nu primesc des asemenea daruri din partea literaturii, iar pentru acesta, îi sunt recunoscător lui mihail bulgakov, cum puţinor autori le mai sunt - eliade, balzac, proust.

dar iată povestea:

Povestea acestui om e cu totul neobişnuită. Venise o dată, pentru vreo două zile, de la Petersburg, luase dejunul la Testov iar către seară nimerise la teatrul nostru. S-a aşezat, bineînţeles, în rândul din faţă, stă şi se uită... nu mai ştiu ce piesă se juca în seara aceea, însă martorii oculari spun că în timpul unui tablou care înfăţişa o pădure, cu generalul s-a petrecut ceva straniu. Era în amurg, la o margine de crâng ciripeau somnoroase păsările, de departe răsunau clopotele din sat chemând la vecernie... Se uită lumea, şi-l vede pe general că-şi duce deodată batista la ochi. 

După sfârşitul reprezentaţiai, s-a dus în birou la [directorul teatrului]. Omul de serviciu ne-a povestit că, intrând în cabinet, generalul a rostit cu o voce surdă, care te vâra în sperieţi: "Spuneţi-mi ce să fac?!" Pe urmă, a închis uşa după el şi-a stat o mulţime de vorbă cu [directorul teatrului], dar despre ce anume, n-a ştiut nimeni. S-a aflat în schimb, că, în aceeşi noapte, generalul a expediat la Petersburg o telegramă care suna cam aşa: "Petersburg. Majestăţii-Sale. Simţind chemarea de a deveni actor al Teatrului Independent al Maiestăţii-Voastre, vă cer preasupus să-mi acceptaţi demisia. Komarovski-Bioncourt "

A ieşit un compot de toată fumuseţea. Lui Alexandru al treilea i-au adus telegrama la ora două noaptea. L-au trezit special pentru asta. Împăratul, doar cu lenjerie de corp pe el, cu barba lui aia mare, cu crucea la gât... zice: "Daţi-o încoace! Ce-o mai fi păţit acolo Echappard al meu?" A citi telegrama şi a amuţit. Doar s-a făcut vânăt în obraz, a început să sufle pe nări, pe urmă zice: "Daţi-mi un creion!" şi chiar acolo, pe telegramă, a şi pus rezoluţia: "Să nu-l prind la Petersburg, Alexandru." Şi s-a culcat la loc.

Cât despre general, dumnealui a venit a doua zi, în haine civile, cu redingotă, direct la repetiţie. Rezoluţia a fost acoperită cu lac, iar telegrama a primit-o teatriul în dar, după revoluţie. O poţi vedea la muzeul nostru de rarităţi. 

[Generalul a jucat] în roluri de împăraţi, comandanţi de oşti şi lachei în familii de bogătaşi... Pe urmă a jucat multă vreme în "Puterea întunericului"... Manierele noastre, [ale actorilor], ştii şi dumneata, cam lasă de dorit. Or, el cunoaştea totul la perfecţie: cum să-i ridice unei cucoane batista, cum să toarne vinul în pahar: franţuzeşte vorbea mai bine decât franţujii... Şi mai avea o pasiune: să imite din culise tot soiul de păsări cântătoare. Dacă puneam în scenă o piesă unde acţiunea se petrecea primăvara la ţară, se aşeza totdeauna pe o scară, printre decoruri, şi fluiera ca o privighetoare. Iată ce istorie bizară! (p.272-273)

mihail bulgakov, roman teatral (tеатральный роман) în diavoliada, editura univers, bucureşti, 1999, antologie de mircea aurel buiciuc, traducere de alexandru calaïs, 131 de pagini broşate

coperta de done stan

romanul a fost reeditat, împreună cu garda albă, la polirom şi poate fi cumpărat, de pe aici.

o americă amuzant de sinceră

tom wolfe

este un scriitor consacrat în america, romanele sale se bucură de mare succes, tipul e deja un clasic, a apărut chiar şi în revista time, şi păstrează cu obstinaţie imaginea unui dandy, cum se vede în imaginea de mai jos. fermecat de jurnalism, îşi ia doctoratul cu o teză despre comunismul scriitorilor americani iar apoi merge pe teren ca reporter - mai întâi la the washington post, apoi la new york herald tribune.

se desparte de stilul jurnalistic, adoptând tehnici literare în articolele de ziar. se naşte noul jurnalism. debutează cu articole, dar scrie şi cărţi de arhitectură şi inevitabil, roman. inspirat de dickens, thackeray, scoate pe piaţă rugul deşertăciunilor, ce devine imediat bestseller, ca imagine a new york-ului şi deci, a americii - wall street dar şi bronx, sistemul judecătoresc dar şi cel jurnalistic, negri dar şi evrei şi protestanţi.

  

rugul deşertăciunilor

un accident rutier în bronx. un bogătan şi amanta lui accidentează un puşti negru. iată scânteia ce aprinde întregul oraş. mai avem un jurnalist beţiv şi un procuror libidinos şi alte personaje secundare, dar nu mai puţin importante - o nevastă, o amantă, o jurată, un pastor răzbunător etc. - toate alcătuind harta omenirii americane a anilor '80. stropită cu acid, dar şi cu praf de chicot. 

impresia generală despre acest roman - dincolo că se citeşte cu pasiune - este că tom wolfe descrie o americă departe de idealurile spre care a năzuit de veacuri.

astfel, ziariştii nu au nici o legătură cu adevărul, mişună doar după sordid şi exagerări; procurorii nu au nici o llegătură cu dreptatea, mişună doar după putere şi politică; negrii înşişi stârnesc la rasism, dornici doar să-şi exibe frustrările; preoţii stârnesc la violenţă; puterea e dornică să-şi arate muşchii asupra supuşilor săi. până şi lumina e mai periculoasă decât întunericul.

în această sarabandă furibundă a oamenilor, cu miros de lăcomie, orgoliu, putere, corupţie şi evident, bani, doar moartea - ca în nuvela lui Edgar Allan Poe, unul dintre laitmotivele cărţii - o mai potoleşte.

 câteva coperte ale ediţiilor americane

amintesc de câteva scene minunate despre viaţa new york-ului (o serată, o şedinţă de tribunal, o întrevedere intimă între doi amorezi...), multe hilare.  şi de câteva citate:

• un liberal e un conservator care a fost arestat. (p.584)
• eul tău e doar o reţea de alţi oameni, toţi oamenii de care eşti legat. (p.556)
• nu era o arestare obişnuită. era o moarte. orice urmă de onoare, respect, demnitate pe care el, o fiinţă numită mccoy, a putu vreodată să le aibă, dispăruseră, aşa deodată, şi acum stătea în ploaie sufletul lui mort, cu cătuşe, în bronx, în faţa unei uşi meschine, mărunte, de metal, la capătul unui rând de duzină de elţi deţinuţi. viermii îi spunea sherman. erau peste el. (p.478)
• esenţial pentru un on cu farmec în scietate este să aibă o poveste, de preferat axată pe nişte nume importante, care să se potrivească oricărui obiect. (p.296)

fără nici o fărâmă de îndoială un roman esenţial pentru literatura americană.

***

un cuvânt despre traducător, radu lupan (pseudonimul lui raymond leibovici), redactor la contemporanul, apoi la e.s.p.l.a. traducător prolific din autori englezi şi americani: adio, arme şi integrala prozei scurte de hemingway, ursul şi lumină de august de faulkner, orwell, s.u.a. de don passos, corespondenţa lui james joyce.

tom wolfe, rugul deşertăciunilor (the bonfire of the vanities), editura univers, bucureşti, 1996, traducere (excelentă) de radu lupan, 702 pagini, broşată

coperta de vasile socoliuc

romanul a fost ecranizat de brian de palma în 1990 cu tom hanks, bruce willis and melanie griffith (imdb).

am înţeles că polirom are în lucru de ceva vreme un alt roman de wolfe, eu sunt charlotte simmons.

tânărul fotograf cu cărţi

dimitri caceaune

l-am descoperit prima oară prin această poză, intitulată best days:

am descoperit apoi pe deviantart că are doar 17 ani şi a-nceput fotografia la 13. evident, m-a fermecat prezenţa cărţilor.
dar nu numai:

iată şi autorul:

blogul autorului aici, iar pe facebook aici.

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

amuzanta veneţie a lui marcel proust

în capitolul 3 din plecarea albertinei, (al şaselea volum din în căutarea timpului pierdut), proust povesteşte despre călătoria lui la veneţia. adică o descrie în genul său, prin impresiile care-i rămân despre ea în memorie.

veneţia

spre deosebire de alte ţinuturi şi locuri dragi despre care e vorba în ciclu, veneţia este un loc secund, în faţa ei primează un alt loc, combray - satul copilăriei lui marcel. să descrii veneţia umbrind-o cu lumina unui sat, şi ăla ficţional, numai proust o putea face. amuzant, nu? :)

pe lângă vizitarea muzeelor şi oraşului, marcel porneşte după veneţience, pasămite s-o caute pe albertine în fiecare femeie pe care-o întâlneşte. până la urmă se amorezează de une jeune marchande de verrerie à la carnation de fleur qui fournisait aux yeux ravis totutes une gamme de tons oranges (p.2087) - o fată care vindea obiecte din sticlă, o fată cu o carnaţie de floare care le oferea ochilor mei fermecaţi o întreagă gamă de tonuri portocalii (p.223) - şi are nevoie de bani, vrând să o ia pe aceasta la paris. dar o vorbă a agentului de bursă (le coulissier) îi aminteşte de albertine şi sparge vraja.

în veneţia sunt străduţele (calli) vesperale ca "un fel de expoziţie cu o sută de tablouri olandeze juxtapuse" (p.232), adevărate labirinturi ce ascund câte o piaţă (campo) frumoasă. şi sunt pânze la fereastră care îl fac să scrie această descriere minunată:

la même fraîcheur et le même sentiment de la splendeur du dehors étaient donnés grâce au velum qui se mouvait devant les fenêtres perpétuellement ouvertes et par lesquelles, dans un incessant courant d’air, l’ombre tiède et le soleil verdâtre filaient comme sur une surface flottante et évoquaient le voisinage mobile, l’illumination, la miroitante instabilité du flot (p.2091) - aceeaşi răcoare şi acelaşi sentiment al splendorii de afară erau date de pânza care se mişca întruna în faţa ferestrelor veşnic deschise, şi prin care, într-un neîncetat curent de aer umbra călduţă şi soarele verzui curgeau ca pe o suprafaţă plutitoare şi evocau vecinătatea mobilă, lumina, sclipitoarea instabilitate a valului (p.227-228)

veneţia e locul unde o întâlneşte pe marchiza de villeparisis, prietenă a bunicii şi mătuşă a lui saint-loup. acum cea mai frumoasă femeie a vremii ei e doar une petite bossue, rougeaude, affreuse - o femeie cocoşată, roşie la faţă din cauza unei eczeme, înspăimântătoare, alături de amantul ei, la fel de decrepitul norpois.

iar când marcel se hotărăşte să mai rămână puţin, să se mai bucure un peu de oraş, o romanţă ieftină, sole mio, dezvrăjeşte veneţia şi o sparge în bucăţi vulgare: toate obiectele rămân comune, odată "dezbrăcate de ideea ce le conferea individualităţile". astfel că veneţia "iluzorie", imaterială e iremediabil pierdută din cauza romanţei şi ca să nu fie cuprins de tristeţe, marcel îşi ia repede picioarele la spinare (je pris mes jambes à mon cou) la tren, la mamă-sa. :)

oraşul non-dragostei

la veneţia marcel descoperă că nu o mai iubeşte pe albertine. o telegramă cum că aceasta trăieşte - el crezând-o moartă - îi dă seama de asta. nous croyons aimer une jeune fille, et nous n'aimons, hélas! en elle que cette aurore dont son visage reflète momentanément la rougeur. (p.2090) - credem că iubim o fată şi nu iubim, vai! în ea decât acele zori a căror roşeaţă se răsfrânge pentru o clipă pe chipul lor. (p.226) iar de aici gândul merge mai departe la sine - dragostea noastră de viaţă nu e decât o veche legătură de dragoste cu noi înşine de care nu ştim să ne lepădăm. puterea stă în permanenţa ei. (p.227) dragostea ţine de iradierea prin asociere de idei a anumitor nuclee de impresii plăcute sau dureroase. pe măsură ce impresiile slăbesc, imensul câmp de impresii pe care îl colorau într-o tentă angoasantă sau liniştitoare recapătă tonuri neutre. uitarea pune stăpânire pe câteva puncte dominante de suferinţă şi de plăcere şi rezistenţa dragostei e învinsă.

un mecanism psihologic interesant, nu?

alte câteva citate memorabile:

• les êtres n'existent pour nous que par l'idée que nous avons d'eux (p.2087)
• citind, ghiceşti, creezi; totul porneşte de la o eroare iniţială; cele care urmează (şi nu-i vorba numai de lectura scrisorilor şi a tele- gramelor, şi nici numai de orice lectură), oricît ar putea părea de neobişnuite celui care nu are acelaşi punct de plecare, sînt cu totul fireşti. o bună parte din ceea ce credem, şi pînă şi în concluziile noastre ultime, vine astfel, cu o egală încăpăţînare şi bună credinţă, dintr-o primă înţelegere greşită a premiselor. (p.238)

marcel proust, în căutarea timpului pierdut, plecarea albertinei (à la recherche du temps perdu, albertine disparue), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de irina mavrodin, p.206 - 238

coperta de vasile socoliuc

varianta franceză din à la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p. 2074-2100, texte établi sous la direction de jean-yves tadié

pictura de carpaccio este de aici; despre proust şi italia - inclusiv fotografia lui proust - pe acest sait.

odă despre destin

pentru că şi eu cred în soartă, ce e mai potrivit la acest sfârşit de an şi începutul altuia decât o odă a lui fernando pessoa / ricardo reis despre soartă?:

Cada um cumpre o destino que lhe cumpre,
E deseja o destino que deseja;
   Nem cumpre o que deseja,
   Nem deseja o que cumpre.


Como as pedras na orla dos canteiros
O Fado nos dispõe, e ali ficamos;
   Que a Sorte nos fez postos
   Onde houvemos de sê-lo.


Não tenhamos melhor conhecimento
Do que nos coube que de que nos coube.
   Cumpramos o que somos.
   Nada mais nos é dado.
_____________________________

Fiecare împlineşte destinul care îl împlineşte,
Şi îşi doreşte destinul pe care şi-l doreşte;
   Nu împlineşte ceea ce îşi doreşte
   Nici nu-şi doreşte ceea ce împlineşte.

Precum pietrele mărginind straturile de flori
Ne-a rânduit şi pe noi Fatumul, şi aici rămânem;
   Căci Soarta ne-a aşezat
   Acolo unde aveam să fim.

Nu am putea dobândi o mai bună cunoaştere
Despre ce ni se întâmplă decât prin cele ce ni se întâmplă.
   Să împlinim deci ceea ce suntem.
   Nu ne-a fost dat nimic mai mult.

traducere de dinu flămând, în
fernardo pessoa (ricardo reis), ode şi alte poeme (odes e outros poemas), editura paralela 45, piteşti, 2004, p.34

recensământul lecturilor pe 2010

din totalul de vreo 70 de volume câte am citit în 2010 (despre toate aproape am scris pe acest blog), am întocmit un top aproximativ:

1. austerlitz de w.g. sebald pentru a descoperi un autor neamţ genial
2. cevengur de andrei platonov, pentru idealismul comunismului, din păcate, imposibil
3. pielea de curzio malaparte pentru adevărata faţă a războiului european
4. lanark de alasdair gray, pentru fanasticul dintr-însa
5. ambasadorul de ioan mihai cochinescu, pentru surpriza-surprizelor
6. rădăcina de bucsau de o. nimigean, pentru reînvierea romanului metafizic

în poezie, surpriza de a-l descoperi pe hans magnus enzensberger.

m-au încântat, de asemenea, câţiva clasici:
mă bucură reuşita recitirii, într-o nouă perspectivă, a lui don quijote în primăvară
2. în răspăr de j.-k. huysmans, pentru că e o capodoperă a modernităţii
3. roşu şi negru de stendhal, pentru actualitatea psihologică a personajelor
4. molloy de beckett, pentru că mi-a arătat că mai mult de-atât, în proză nu se poate



pentru 2011, îmi propun câteva lecturi mai precise:
- ulise de joyce
- recitirea lui kafka
- câteva volume de proust
- să citesc - până la urmă - persuasiunea lui austen
precum şi niscaiva lecturi filozofice ce-mi stau pe cap neterminate:
- despre democraţie în america a lui tocqueville
- cercetările filozofice ale lui wittgenstein
                             plus mondenităţurile care o să mai pice...

moleskine 1

ticăloşii preferaţi

peste 20 de blogari isi prezinta ticalosii preferati. enjoy.

[eu]

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

[tloni]

Moxica + The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur, dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel, acelasi lucru minunat.

[zuma]

e mieros, lingusitor si are mii de fetze. isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional [ah, slabiciunile ticalosilor!]. unii l'ar numi bun politician. ca orice "villain" care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. mult timp habar
n'ai daca e bun sau rau. sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand'si armatele in atacul contra Bucurestiului si distrugand tot ce'i sta in cale.

ti'l imaginezi fara probleme intr'un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr'o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. inegalabil.

il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

[cinesseur]

Alonzo Harris.
dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei "constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

[utopia balcanica]

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

[vancu]

daca la intrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am raspuns Pardaillan, ratiuni de simetrie afectiva [dar exista oare o simetrie a inimii?!] cer ca superoul detestat sa fie, fara doar si poate, Fausta. malefica precum Richelieu, meschina precum Mazarin, nu mai putin brava decat Pardaillan-fils [imi aduc aminte si acum cu inima stransa de scena in care se dueleaza aproape de la egal la egal], frumoasa ca... [aici e greu sa-i gasesc egal, pentru ca pur si simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului], papesa [la propriu]
si ghiavolita [nu tocmai la figurat], iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeasi patima cu care-l ura, asasina a tatalui copilului ei [ghici ciuperca!] – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe langa ea, ...celuloid. cat despre vampele si trampele nu celuloide, ci curat celulozice, sa fim seriosi – Milady Clarick de Winter e pe langa ea o scumpitica, Madame Thénardier o sadica... sadea, nici mai putin, dar nici mai mult de atat, iar Caterina de Medici o biata regina rascoapta, chinuita deopotriva de menopauza si de amorul tirziu pentru astrologul Ruggieri. e groaznica si seducatoare femeia asta, raul pur si dur, si probabil ca ea mi-a furnizat primul set mai acatarii de intrebari metafizice: cum se face ca manifestarea istorica a Raului are drept reactiune o manifestare nu mai putin istorica a Binelui? e obligatoriu ca orice Fausta sa-si aiba Pardaillanul? e cel din urma, prin urmare, un fel de creatie a celei dintai? deci, dupa cum patratul logic ne invata ca adevarul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rau? de ce da? sau de ce nu? iar copilul Faustei cu Pardaillan cade in categoria Binelui ori a Raului? si cum de sunt cele doua miscibile?

citeam, cum am spus si in Dilemateca, ultimele volume ale sagai Pardaillenilor in paralel cu Monadologia. cred ca se vede si din intrebarile de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. de fapt,
cred ca de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru ca, detestand-o fascinat pret de doua-trei mii de pagini, mi-am gasit teodiceea personala. a fost, care va sa zica, prima mea femeie metafizica!

[mihaelaursa]

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi... Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain's ass!

[milf +petrov]

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio.
daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca
nemuritor!

[zamo.ca]

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de "creative destruction" este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

[subteranienii]

nu doar minunile "nu au chip si nume", ci si raul insusi. masinaria aia infernala din cartile lui Kafka. asta e "ticalosul perfect": omniprezent si toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului insusi. fara explozie. fara o Hiroshima sau un Cernobal. fara teorii.

[capricornk13]

my favourite bad guy is Rhett Butler. imi place pentru sinceritatea raului din el.

daca as putea sa fiu la fel de rea ca Rhett, in sensul de a trai cu atata pasiune intelegand... as spune ca nothing else matters.

[micawber]

n-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. totusi, sub coercitiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf si Petrov. de ce? din patriotism zgandarit, de buna seama. sa nu uitam cum se termina Vitelul de aur. Ostap incearca sa treaca granita in Romania, in vreme ce din buzunare ii curg verighete, lanturi si bratari si rosteste „clar“: Traiasca Romania Mare! unde mai gasiti, in toata literatura universala, un asemenea strigat venind de la un strain?

[joker]

Nurse Ratched. nu mi'a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a'i pastra constiinta de sine. a'l face constient de faptul ca mai e doar
1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched.
metafora?

[adina]

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare :]

[caligraf]

personajul care domina galeria mea de Rai Preferati e celebrul Omulet din Subterana, aparut pentru prima oara in poemul Sebastian in Vis de Radu Vancu, crescut apoi pina la statura mitului literar. dupa cum se stie,
nano-antropologia subteraniana a emis nenumarate ipoteze incercind sa explice de ce Omuletul vrea sa devina Supra-Omulet, cu orice pret [chiar administrind copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca sa aiba toti rahitism si nanism si el sa ajunga “overlord in lumea liliputa”]. astfel, Omuletul ar fi ”bolnav” [Dostoievski 1864], ”intr-un fel” [Zum 2010], ”rau, dar nu fundamental rau” [Caligraf 2010]. eu mi-l simt un pic apropiat pentru ca rautatea lui mi se pare un produs derivat al dorintei lui, [nano]omeneasca in fond, de a fi mai inalt decit e. si mi-e mila cind i se pregateste un ceai de valeriana, apoi inca unul, ca sa se potoleasca cu fitiielile hipercinetice intre Subterana pentru Omuleti si cea pentru Supra-Omuleti. din experientele din subterana mea, stiu ca efectul valerianei nu tine prea mult.

[bughi mamborag]

in general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. e vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ["Gay Purr-ee"], un motan parizian, distins, [aparent] amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. am revazut relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva...

[claude]

daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'he was the guy who smashed my car up. It was brand-new. then he backed up over my mother's wrist. she's elderly, and uses her wrist a lot.' [Zelig, Woody Allen, 1983]

[poiematike]

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol. poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.

aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n'am inteles prea bine in ce fel.

[bola de nieve]

Jack Nicholson - Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din Eastwick"]

e impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. ranjeste scandalos si irezistibil. terorizeaza o comunitate de nesuferiti. trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. si daca are chef, poate sa si zboare. gotta love the horny little devil.

[anda]

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

[dreaming jewel]

Rebecca de Winter

e o absenta ce se simte ca o prezenta: despre ea se tace atat de asurzitor ca te dor timpanele. o reconstitui ca pe un puzzle din tresaririle de suferinta ale celor ce au cunoscut-o, incerci s-o intelegi, dar, chiar cand i-ai refacut fiecare miscare si cuvant, motivatiile ei iti scapa printre degete, nu stii cine e, dar o presimti ca pe o silueta nefasta la capatul tuturor cararilor pe care dai s-o apuci.

si, cand o declari invinsa definitiv, iti da o ultima lovitura, exilandu-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

doamnelor si domnilor, Rebecca, deja moarta la inceputul romanului lui Daphne du Maurier: a trait cum a avut chef, a murit in propriii ei termeni si a reusit ca inclusiv dupa aia sa dea peste cap vietile celor lasati in urma.

[khronos]

Amon Goeth: shoot her.

Reiter: Herr Kommandant! i'm only trying to do my job!

Amon Goeth: ja, i'm doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.