recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).

colette, patapievici şi noi, barbarii

am descoperit aici un articol de-al lui horia-roman patapievici, via cinesseur, din idei în dialog (libertate). îmi place patapievici, mi-au plăcut cărţile lui, însă de la omul recent încoace, nu-mi place că se repetă. orice opinie culturală e analizată sub ochelarii de cal ai antitezelor lumea veche/bună - lumea nouă/rea.
în cazul de faţă, mi-ar fi plăcut ca autorul să se fi oprit la interpretarea cărţii colettei, chéri. sau la impresiile asupra filmului lui frears. dar nu.

bazându-se pe părerea actriţei michelle pfeiffer despre roman - care e actriţă, şi nu intelectuală rafinată - patapievici o ia drept exponentă a unei ideologii progresiste, a "omului mediu cultivat de azi". astfel, el ajunge la aceeaşi concluzie ca în omul recent şi ca într-un alt articol comentat de mine aici, că omul contemporan tehnicist / progresist / superficial / spectacular a decăzut din acea profunzime metafizică caracteristică secolelor trecute. iar în încheiere, ia un exemplu din cartea lui baricco - comentată şi ea tot aici - calchiind afirmaţia acestuia astfel: "acolo unde înainte se căuta un răspuns, acum nici măcar nu mai există întrebarea".

cum spuneam, aş fi citit cu plăcere părerea lui patapievici despre filmul lui frears şi despre romanul colettei. dar nu, patapievici, ca un vechi filozof obsedat de conceptele sale, îşi plasează impresiile în teoria sa obstinantă. astfel, mi se pare o eroare exemplul michellei pfieffer ca exponentă a omului cultivat. chiar dacă afirmă că n-a înţeles personajul lea, ea a trebuit să-l interpreteze conform viziunii regizorale, nu conform viziunii ei. de asemenea, personajele cărţii colettei nu mi s-au părut foarte profunde, măcinate, cum spune patapievici, de eşecuri metafizice, ci personaje dramatice, din cauza/datorită dragostei venite fără veste şi fără voia lor. colette face psihologie, dar totuşi nu e proust, nici măcar paul bourget.

cât priveşte cartea lui baricco, patapievici a neglijat soluţia scriitorului italian: în barbarie, trebuie nu să opunem lucrurile vechi la care ţinem (noţiuni "tari" ca suflet, profunzime etc.), ci să le integrăm. frears o face, ecranizând romanul.
cu modestie, şi eu o fac, scriind acestea pe blog.

baricco în dilemă

mi-aş dori foarte mult ca ultima carte a lui alessandro baricco, barbarii, să pătrundă în circuitul public românesc, şi în cel online. un prim început - la care am contribuit :) - e în dilema veche, aici.

alessandro barrico. barbarii şi mutaţia

alessandro barrico (foto jos) este un scriitor de succes în italia, de care am citit doar mătase şi care, ce-i drept, la timpul ei, m-a uimit. (a scris recent arana despre) are aşa succes autorul că a iniţiat şi un curs de artă de a scrie pentru tinerii scriitori.

ce zice baricco în această carte?
teza principală este că noi, oamenii, am ajuns recent la o mutaţie civilizatorie, denumită metaforic barbarism. vechea ordine burgheză de secol XX a fost tulburată şi modificată de invazia acestor barbari. iar barrico porneşte un demers de înţelegere.

bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat în esenţă la modelul cultural imperial [american] accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce instinctiv la o spectaculozitate mai imediată şi la un univers lingvistic modern, şi astfel reuşeşte să-i confere un succes comercial uimitor. (p.48)

exemplele cu care îşi ilustrează mecanismul sunt vinul, fotbalul şi cartea. apropo de ultima, găsesc câteva tool-uri pentru lectura lui faulkner:

avem nevoie de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu rpicina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

simptomul cel mai elocvent al "barbarismului" este motorul google. aici criteriul de căutare nu mai este calitatea, ci cantitatea linkurilor, surfingul, navigarea, suprafeţele şi nu adâncimea. cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu toate celelalte cunoaşteri (secvenţialitatea fiind ideea că trecând printr-o secvenţă ce conţine trei sau o sută de secvenţe, poţi ajunge să colecţionezi o cantitate impresionantă de lume). şi această grabă izvorăşte din "foamea" de a experimenta cât mai mult, fuga de plicitis.

şi nu trebuie să ne fie frică, baricco nu discută în termeni de bine-rău, el vrea să înţeleagă. căci nu e propriu-zis o distrugere a unei civilizaţii vechi, deci bune, ci o mutaţie: barbarii nu au instinctul de a distruge pur şi simplu: ceea ce încearcă ei să facă imediat e să transforme tot ceea ce găsesc într-un sistem pasager. un fel de experimentează şi treci repede mai departe. minţile burgheze de odinioară nu făceau aşa - ei reveneau asupra unui obiect, îl studiau cu efort, acumulau noţiuni, coborau în profunzime (nu la suprafaţă), şi în cele din urmă înţelegeau. un exemplu e muzica clasică, de neascultat pentru barbari - ea învaţă că fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet.

ei, şi în partea a doua, baricco porneşte la alte simptome ale barbariei: spectaculozitatea, cinematograful, trecutul (raportul dintre raportarea barbarului la trecut şi cea a civilizaţiei la trecut e acelaşi dintre un hamburger de la mcdonald şi o friptură de vacă înăbuşită în vin roşu piemontez), democraţia, autenticitatea, educaţia, politica culturală.

dar cine sunt barbarii?
noi înşine. cum de ne-am transformat? din necesitate. suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, comunicarea în locul expresiei, plăcerea în locul efortului - o demolare a întregului instrumental mental moştenit de la cultura romantică şi burgheză a sec. xix.

pesimism?
nu, căci orice mutaţie poate fi guvernabilă. dar mai departe citiţi cartea...:)

alessandro baricco, barbarii. eseu despre mutaţie, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (ca de obicei, excelentă) de dragoş cojocaru, 237 p