3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

moscova lui walter benjamin

despre walter benjamin nu se prea vorbeşte pe la noi, nu e un scriitor al unei mari opere, ci al câtorva - dar esenţiale - eseuri grupate, în timpul vieţii sale, în reviste şi broşuri. în româneşte, avem în prezent o culegere de texte critice, filozofice şi memorialistice, iluminări, eseuri memorialistice apărute recent şi prezentul jurnal moscovit, singura operă diaristică a autorului neamţ.

în mod romantic, scriitorul pleacă la moscova datorită unei femei, asja lacis, o regizoare de origine letonă la un teatru moscovit. aici va trăi câteva zile de decembrie şi ianuarie ale lui 1926 - cam pe când se petrece şi proaspăt cititul maestru şi margareta. la moscova, anja e internată de nervi la un sanatoriu, iar benjamin locuieşte cu rivalul său, criticul de teatru bernhard reich. şi traduce în căutarea timpului pierdut (guermantes) de marcel proust.

ce să zic despre nişte notaţii zilnice în care e vorba despre câţiva ruşi, câteva piese de teatru, impresii despre oraş şi zeci de acţiuni menite s-o cucerească pe anja cea preaiubită? 

 asja lacis

aşa că transcriu câteva fragmente ce mi-au plăcut:

• metodă de a scrie în rusia: o amplă expunere a subiectului, pe cât posibil fără nimic altceva. nivelul de educaţie al publicului este atât de scăzut, încât unele formulări nu au cum să nu rămână neînţelese. dimpotrivă, în germania nu se cer decât rezultatele. cum s-a ajuns la ele nu interesează pe nimeni. (p.10)
• citesc la mine în cameră proust, înfulecând în tot acest timp marţipan. (p.13)
• părul meu e foarte electrizat aici. (p.15) :)
• se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţa magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşază la coadă. o mulţime de pâini şi prăjituri: pâinici de toate soiurile, covrigi şi, în cofetării, torturi foarte somptuoase. (p.14)
• seara am mâncat cu reich într-un restaurant  vegetarian, în care pereţii erau pavoazaţi cu sloganuri propagandistice: "nu există Dumnezeu - religia e o invenţie - nu există creaţie" etc. (p.22)
• hazardul pe care ţi-l oferă aici o călătorie cu tramvaiul. prin geamurile îngheţate nu poţi recunoaşte niciodată unde eşti. dacă o afli, drumul spre ieşire este blocat de o masă de oameni puternic înfipţi unii într-alţii, aidoma unei pene de lemn. cum trebuie să te urci prin spate şi să cobori prin faţă, eşti nevoit să te avânţi cu trudă înainte, iar dacă reuşeşti să răzbeşti, asta nu se datorează decât norocului şi folosirii forţelor tale fizice fără pic de scrupul. pe de altă parte, există tipuri de confort pe care nu le poţi găsi în europa de vest. magazinele alimentare de stst sunt deschise până la unsprezece, iar casele până la miezul nopţii, ba chiar şi mai târziu. (p.24)
• dacă întrebi o persoană pe care nu o cunoşti prea bine despre impresia sa cu privire la o piesă de teatru sau la un film oarecare, afli că "aici se spune că ar fi aşa şi pe dincolo" sau "în general, s-a exprimat părerea că..." (p.26)
• scopul secundar al călătoriei mele, acela de a scăpa de melancolia ucigătoare a zilelor de crăciun. (p.27)
• totul, cremă de pantofi, cărţi cu poze, rechizite, prăjituri şi pâini, chiar şi prosoapele se vinde pe stradă, de parcă nu ar domni iarna moscovită cu minus 25 de grade, ci o vară napolitană (p.29)
• denumirea dată de pe ruseşte feciorilor de hotel este "eleveţian" (p.32)
• iubita îi trimite un ou pe care scrie "benjamin" (p.37)
• 30 decembrie: pomul de crăciun mai stă încă la mine în cameră. treptat ajung să pricep şi sistematica sunetelor care mă înconjoară aici. uvertura începe dimineaţa şi vine cu toate laitmotivele: mai întâi bubuitul pe scările care duc, vizavi de camera mea, spre subsol. probbil de-acolo urcă personalul la lucru. apoi începe telefonul de pe coridot, care nu mai încetează decât rar până la unu-două noaptea. la moscova merge mai bine decât în berlin sau paris. aud foarte mult o voce de copil vorbind tare la telefon. apoi vine pe la nouă un bărbat, bate pe rând la uşile camerelor şi întreabă dacă ferestruica este închisă. în această perioadă se face încălzirea. reich crede că şi cu ferestruica închisă tot intră puţin gaz de cărbune la mine în cameră. noaptea este adesea atât de sufocant în cameră. dacă cumva nu tea-i dat jos din pat, atunci somnul îţi este convulsionat de bătăi ritmice, de parcă s-ar pregăti nişte beefsteaks imense; se sparg lemne în curte. şi cu toate acestea, la mine în cmeră domneşte o atmosferă paşnică. (p.42)
• ambivalenţa rusiei: în exterior, guvernul caută pacea, pentru a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste; în interior însă caută, înainte de toate, să suspende comunismul militant, tinzând să instaureze o pace de lungă durată între clase şi să depolitizeze viaţa civică. (p.42)
• este simptomatic că un actor de film foarte mediocru, ilinski, un imitator inept şi fără scrupule al lui chaplin, are aici renumele unui mare comic, pur şi simplu datorită faptului că filmele lui chaplin sunt atât de scumpe, încât nu ajungi să le vezi aici. (p.43)
• tot ce este tehnică are aici o aură sacră, nimic nu este mai mult de luat în serios decât tehnica. (p.44)
• declinul vieţii private: în timpul săptămânii, gnedin nu vede pe nimeni altcineva decât pe cei cu care are treabă la muncă, pe soţia şi pe copilul său. iar contactul cu alţii, care rămâne pentru duminică, este labil, căci odată ce jungi să nu-ţi vezi cunoscuţii pentru 3 săptămâni, poţi fi convins că nu vei mai auzi nimic despre ei pentru foarte mult timp, deoarece şi-au făcut între timp noi cunoştinţe în locul celor vechi. (p.66)

reflecţii critice:

• "marii" scriitori nu se văd decât prin lentilele secolelor, care, îndreptate asupra lor, îi măresc şi le dau culoare. (p.30)
• în măsura în care aprofundezi un tablou, nu intri nicidecum în spaţiul lui, ci, dimpotrivă, acest spaţiu iesi în evidenţă, la început în porţiuni foarte precise şi diverse. el ni se deschide în unghiuri şi colţuri, în care credem că putem localiza experienţe foarte importante ale trecutului; se găseşte ceva inexplicabil familiar în aceste zone. (p.33)
• în marile scrieri, relaţia numărului general de propoziţii faţă de numărul de propoziţii remarcabile, pregnante, bine formulate, este de 1:30 - la mine cam 1:2. (p.37)

walter benjamin, jurnalul moscovit (moskauer tagebuch), idea design & print editură, cluj, 2008, traducere de alexandru suter, 113 pagini

o altă impresie de mihai iovănel.

poveşti trăsnite din camera obscură

e al doilea volum memorialistic al autorului pe care-l citesc, după "scandalosul" decojind ceapa, când spuneam că günter grass este cel mai mare scriitor în viaţă. acuma, după ce l-am citit, pot afirma că cel mai mare scriitor în viaţă s-a prostit. e-adevărat, a scris cartea la 81 de ani, se văd urme din cel mai mare, dar...

romanul este un omagiu închinat prietenei intime, de-o viaţă, a lui günter grass, maria rama, mariechen: e o fotografă deosebită, pentru că are un aparat vechi în formă de cutie, care se numeşte agfa box şi care în timpul războiului a supravieţuit bombardamentelor, incendiilor şi inundaţiilor, de atunci nu mai funcţionează normal, e un pic sărit de pe fix, motiv pentru care vede tot şi face forografii cu totul ieşite din comun. (p.129) mariechen poate suspenda curgerea timpului, intuiţiile ei sunt prinse în instantanee, şi-i place să modifice fotografiile amestecând prin colaje alb-negru prezentul cu trecutul cu viitorul, pe calea imaginaţiei. e mijlocul ei de comunicare, rolul ei de profetesă. aparatul e ca bunul Dumnezeu: vede tot ce este, ce a fost şi ce va fi. nimeni nu-l poate păcăli. vede până şi în adâncul sufletului. (p.58)

ei bine, toate acestea sunt povestite pe rând de cei 8 copii ai lui günter grass, printre confesiuni personale. scriitorul nu se prea amestecă, chiar şi când e vorba despre amănuntele picante ale vieţii lui: noianul de femei, implicarea în politică scriind discursuri pentru primari, situaţia materială mereu îmbunătăţită (după fiecare carte îşi cumpăra câte o casă). ba chiar e şi o bârfă cu legături româneşti: la un moment dat, nevasta îl traduce cu un tânăr emigrant român pe care grass îl aduce în casă să-l ajute.

de final, o carte uşurică, de care te poţi dispensa, aşa cum te poţi dispensa de ultimele romane ale lui saramago - deh, şi scriitorii de nobel mai îmbătrânesc şi se sclerozează.

dar chiar şi aşa. eu mai am de bifat secolul meu, pregătit tot de polirom, şi poate, cândva, de recitit, surprinzătoarea şi minunata tobă de tinichea - în colecţia aceea legendară, în format mare, de la univers.

günter grass, aparatul de fotografiat (die box), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ana mureşanu, 222 pagini

coperta de radu răileanu

apariţii de toamnă

e toamnă. cărţile încep să cadă una câte una, alcătuind un covor foşnitor, în aşteptarea gaudeamusului.

editura humanitas 

• continuă cu volumul doi al trilogiei lui yukio mishima, marea fertilităţii - cai în galop;
• reeditarea, după fragmentul din iluminările de la univers din 2000, probabil în variantă completă, a memorialisticii lui walter benjamin, copilărie berlineză la 1900. avem, se pare, ceva mai complet din benjamin, alături de jurnalul moscovit (de la editura idea);
• o carte muzicală de psihologie cognitivă - creierul nostru muzical -, scrisă de un neurolog, în buna tradiţie a colecţiei paşi peste graniţe a lui vlad zografi

editura nemira

• începe, se pare, a ediţie de autor raymond chandler, unul dintre cei mai buni autori de romane poliţiste ever.

editura polirom

• publică traducerea penultimului roman al lui günter grass, aparatul de fotografiat, o carte de memorialistică, în continuarea, se pare, a cepei decojite;
• traduce un roman satiric al unui autor chinez, despre o poveste cu mult sex de pe vremea lui mao, în slujba poporului de yan lianke.

editura leda

• traduce cele 40 de povestiri ale lui donald barthelme, în versiunea anei chiriţoiu, ce recidivează după albă ca zăpada a aceluiaşi;
• după ce astă vară editura art a venit cu o traducere nouă a doamnei bovary (a floricăi ciodaru courriol) editura leda pregăteşte o nouă traducere a romanului lui lev tolstoi, război şi pace, în varianta ce merită sincere omagii, a lui nicolae iliescu.

heinz kahlau

IN DIESER STADT

Überall sind Steine, wo wir gehn.
Häuser baun wir um uns auf und liegen
hinter Türen, wenn sich Bäume wiegen
mit den Winden, die durch Fernster wehn.

Zwischen uns und Erde sind noch Zimmer,
wo sich Menschen, Tiere, Dinge regen.
Andre Dinge wollen sich gewegen
zwischen uns und diesem Himmel immer.

Nur in deinen Küssen, deinen warmen,
ist die Erde noch mit Gras und Bäumen.
Fluß und Himmel sind in unsren Träumen,
wenn wir uns in dieser Stadt umarmen.

_______________________________

ÎN ACEST ORAŞ

Peste tot, atâtea pietre sunt.
Aşezăm oraşe. Îndărătul
uşilor şedem, când dă omătul,
apăraţi de geamuri, când e vânt.

Şi odăi stau între noi şi lume:
oamnei, animale, lucruri. Nişte
noi şi noi făpturi vor să se mişte
între noi şi ceru-nalt, anume.

Numai în sărutul pătimaş
încă-i iarbă şi sunt ape-albastre,
râu şi ver în visurile noastre,
când ne îmbrăţişăm peste oraş.

traducere de nina cassian, în
heinz kahlau, fluxul lucrurilor, editura univers, bucureşti, 1974, p.35

călătorie pe mare cu don quijote

în aşteptarea - cred că până la urmă zadarnică - a jurnalului lui thomas mann, mă desfăt cu câteva notaţii diaristico-eseistice găsite aiurea. pentru că prefer încă scrierile socotite îndeobşte minore ale acestui scriitor german.

introducere

e în 1934. thomas mann are 59 de ani, are nobelul pentru casa buddenbrook, a scris muntele vrăjit şi primul volum din iosif. naziştii au iniţiat o campanie împotriva lui, aşa că locuieşte în elveţia.
iar el trece atlanticul pentru prima oară, alături de doar 20 de persoane (din cauza depresiunii economice). s-ajungă în america. şi pentru că această călătorie de 10 zile e un "prilej sărbătoresc şi serios", ia cu el don quijote şi ţine jurnal.

cuprins
una dintre talentele lui mann este divagaţia şi amânarea - preludiile foarte lungi - moştenit, cred, că de la balzac. aşa că iată-ne în acest jurnal cu zeci de panseuri personale şi inpersonale ivite din mintea călătoare a scriitorului.

găsim notaţii despre fluiditatea mării, despre acasă, despre unii călători, despre măsurarea timpului, despre breakfast, despre muzicanţii de pe vapor.

 

şi evident, câteva idei despre don quijote:

• don quijote este un produs al culturii creştine, al psihologiei şi al omeniei creştine (înjosirea şi înălţarea) (p.237)
• realitatea în realitate - don quijote şi panza ies din roman ca realităţi potenţate într-o lume care, ca şi ei, reprezintă o treaptă superioară a realităţii (curtea ducală) - este preluată şi de romantici (e.t.a. hoffmann)

am mai găsit 3 idei remarcabile:

• orice ar zice istoricii pesimişti, omenirea are o conştiinţă, fie numai o conştiinţă a bunului gust. (p.203)
• libertatea are nevoie de fondul contrastant al unei puternice încătuşări şi condiţionări, nu numai exterioare, ci interioare, adevărate. (p.248)
• pentru a pune bazele viitorului, nu este de ajuns să fim "contemporani", în sensul mişcării actuale, la care poate lua parte orice măgar, plin de trufie şi plin de dispreţ covârşitor împotriva liberalismuluii depăşit, care mai ştie ceva despre alte lucruri. trebuie să păstrăm timpul nostru în noi înşine, cu toată complexitatea şi contradicţiile lui, căci multilateralul [exprimat prin mit] nu unicul, pregăteşte viitorul. (p.243)

thomas mann, pătimirile şi măreţia maeştrilor, editura muzicală, bucureşti, 1972, traducere de iosefina şi camil baltazar, 136 pagini

coperta de aurelian petrescu

foto de aici.

magnus enzensberger

RONDEAU

Reden ist leicht.

Aber Wörter kann man nicht essen.
Also backe Brot.
Brot backen ist schwer.
Also werde Bäcker.

Aber in einem Brot kann man nicht wohnen.
Also bau Häuser.
Häuser bauen ist schwer.
Also werde Maurer.

Aber auf einen Berg kann man kein Haus bauen.
Also versetze den Berg.
Berge versetzen ist schwer.
Also werde Prophet.

Aber Gedanken kann man nicht hören.
Also rede.
Reden ist schwer.
Also werde was du bist.

und murmle weiter vor dich hin,
unnützes Geschöpf.


________________________________

RONDEAU

Să vorbeşti e uşor.

Însă vorbele nu se pot mânca.
Deci coace pâine.
Să coci pâine e greu.
Dec fă-te brutar.

Însă în pâine nu se poate sta.
Deci clădeşte case.
Să clădeşti case e greu.
Deci fă-te zidar.

Însă pe un munte nu poţi zidi case.
Deci mută muntele.
Să muţi munţii e greu.
Deci fă-te profet.

Însă gândurile nu se pot auzi.
Deci vorbeşte.
Să vorbeşti e greu.
Deci fă-te ceea ce eşti.

şi murmură mai departe pentru tine,
făptură nefolositoare.


traducere de ileana mălăncioiu şi aurelian state, în
hans magnus enzensberger, sfârşitul bufniţelor, editura univers, bucureşti, 1974, p.73

kfk

un scriitor care nu scrie e un monstru care invită la nebunie.

(convorbiri cu janouch)

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)

distincţia lui nietzsche




der gemeinste Mann fühlt, dass die Vornehmheit nicht zu improvisiren ist und dass er in ihr die Frucht langer Zeiten zu ehren hat, - aber die Abwesenheit der höheren Form und die berüchtigte Fabricanten-Vulgarität mit rothen, feisten Händen, bringen ihn auf den Gedanken, dass nur Zufall und Glück hier den Einen über den Andern erhoben habe;* (Die Froliche Wissenschaft)


_________________________



*omul cel mai vulgar simte că distincţia nu se improvizează şi că el trebuie să onoreze în ea rodul unei îndelungi perioade de timp, pe cînd absenţa formei superioare şi vestita vulgaritate a fabricanţilor cu mîinile lor roşii şi grăsane îl duce la gîndul că doar întîmplarea şi norocul l-au ridicat pe unul deasupra celuilalt; (ştiinţa voioasă)


(traducere de liana micescu, ştiinţa voioasă, humanitas, 1994, p. 66)

cuvinte scăpate care condamnă

un om aminteşte de charon, un altul aminteşte de nevasta altuia cu care s-a culcat iar al treilea scapă o făgăduială pe fericirea lui.
fiecare e personaj într-una dintre cele 3 nuvele din acest volum. care personaje, pentru aceste cuvinte, sunt judecaţi şi condamnaţi. nu de vreo instanţă transcendentă - deşi nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură - ci de oameni, judecători şi călăi de circumstanţă sau în joacă, uneori grotesc, de cele mai multe ori tragic.

iar sentinţa se împlineşte, nu direct, ci subtil, în conştiinţă: nimănui nu-i place să se analizeze mai profund şi, la urma urmei, conştiinţa nimănui nu-i fără pată. (p.177) iar doi dintre cei judecaţi se sinucid, al treilea se ratează. dreptatea poate fi mai îngrozitoare în frumuseţea ai decât crima. (p.168)

iar scriitorului elveţian friedrich dürrenmatt îi pasă de dreptate.

două nuvele din acest volum - judecătorul şi călăul, pana de automobil şi făgăduiala - sunt de fapt poliţiste. şi geniale. ultimele două retipărite la humanitas, în cartea de pe noptieră.

friedrich dürrenmatt (foto), judecătorul şi călăul, editura pentru literatura universală, bucureşti, 1968, traducere de mara giurgiuca, radu lupan şi petronela negoşanu, 355 p. coperta de iacob dezideriu

o altă povestire aici.

cine e kaminski?

sebastian zöllner e un dur, doar e reporter "de artă". nimeni nu-l place, căci e hotărât să-şi facă un destin adevărat - să scrie o carte despre pictorul kaminski, discipol al lui matisse, retras prin munţi. aşa că merge în munţi.

e foarte isteţ, se descurcă - parc-ar fi român - te identifici iute cu el.

M-am aşezat pe scaunul pe care stătuse bătrânul. Pe fereastră intrau pieziş raze de soare în care jucau fire argintii de praf. Trebuie să fie frumos să locuieşti aici.Am încercat să-mi imaginez: Miriam era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă, dar puteam să mă obişnuiesc cu sta, arăta încă bine. El nu mai avea mult de trăit, ne-ar rămâne casa, banii lui şi, cu siguranţă, câteva tablouri. Aş locui aici, m-aş ocupa de moştenire, poate aş organiza şi un muzeu. Aş avea în sfârşit să scriu ceva important, o carte stufoasă. Nu foarte stufoasă, dar îndeajuns de stufoasă pentru rafturile importante ale librăriilor. Pe copertă aş putea pune un tablou al socrului meu. Sau mai degrabă ceva clasic? Vermeer? Iar titlul ar fi scris cu negru. Cartea ar fi cusută, hârtia ar fi groasă. Cu relaţiile mele, aş putea să-mi aranjaz câteva recenziipozitive. Am clătinat din cap, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din cameră. (p.28)

dar pe la mijlocul cărţii, i se întâmplă ceva neaşteptat, lucrurile scapă de sub control, cartea la început foarte amuzantă devine ironică si serioasă, pe nesimţite intuieşti ca cititor că mesajul începe să fie altul, că-ncepi să înveţi.

şi la sfârşit descoperi că totul e o variaţiune pe tema unei legende despre Bodhidharma.
că trebuie să-ţi faci o poveste.

ps. acest roman, deşi tradus la noi acum, e apărut înaintea măsurării lumii, care rămâne "capodopera".

daniel kehlmann, eu şi kaminski, ed. humanitas fiction, buc, 2009, trad. corina bernic, 180 p

poveste din germania de est

thomas brussig (foto stanga jos)aparţine noului val de scriitori, născuţi în fosta RDG, care s-au impus cu vigoare în literatura germană actuală, ne informează coperta a patra a cărţii. aşa o fi, dar e important să spun că dacă de obicei se ecranizează o carte, în cazul aleii soarelui, s-a livrizat filmul.

se citeşte uşor, e scrisă alegru, despre adolescenţa în comunism, la graniţa cu capitalismul, ceva în genul prozei tinerilor de la noi, nu ştiu de ce, citind cartea, mă gândeam tot timpul la romanul lui ćosić, acesta din urmă mult mai izbutit, deşi şi romanul neamţului aste destul de amuzant, evident, personajele principale au alte vârste: prima dragoste, muzica celor de la rolling stones, tentaţia rdg-ului şi obsesia trecerii graniţei, lipsurile comuniste, ce mai, felul cum se trăia pe-atunci, e un roman bun, deşi nu excepţional, de citit foarte bine în tren. comercial, aş zice. dar bun!

Tilicaru e parşiv. Titeii bagă berilă la planctoane, câte două. Se mai trezeşte câte-un OSB şi urlă. Vreau să văd sonda! Mască pe figură! Asigură plutonul! Veteranul, şi el: Eşti berbec? Băi, sunteţi berbeci? Face conducere cu răcanii. NU se execută, trece la poziţia ghiocel. La FB-uri mă pricep. Păi da, şi trandafirii-ţi mută bornăul. Mai bagi câte-o săptămână balast de la oval. Ce să-i faci? Tilicarii au amereu’ cât ursu’ lui Berilă. Şi nu-I mai bine nici la diribău. Ce mai, Liba e gagica mea!
Rămăseseră cu toţii încremeniţi, tot ascultându-l. (p.113)

O jumătate de zi nu făcuse decât să ţină sub observaţie un punct de trecere a frontierei sovietice. În timpul acesta îi sărise în ochi unul dintre soldaţi, probabil cel mai fraier, din moment ce trebuia să cureţe cizmele tuturor celorlalţi: cincizeci de perechi de cizme soldăţeşti ruseşti aşezate în faţa barăcii... Lutz aşteptă până veni rândul fraierului la controlul de paşapoarte. Bineînţeles că Lutz nu avea toate hârtiile, iar fraierul, după ce răsfoi de câteva ori printre hârtii, se decise să nu-i dea voie să treacă. Însă Lutz făcu un asemenea scandal, încât cazul trebui rezolvat de superiorii fraierului – care fireşte că nu-i ţinură partea fraierului, pentru că un fraier nu poate avea dreptate din principiu. Aşa că, în timp ce Lutz traversa graniţa spre China, fraierul fu trecut la curăţarea latrinelor. (p.95)


thomas brussig, aleea soarelui, ed. humanitas, 2003, col. raftul întâi, trad. mara yvonne wagner, 150 p






iaca şi trailerul filmului:

femeia stângace. o lectură

cu toţii, fiecare în felul lui, ne continuăm viaţa de zi cu zi, cu sau fără reflecţii; totul pare să-şi urmeze cursul obişnuit, precum în acele situaţii înfricoşătoare în care totul este joc şi totuşi lumea continuă să trăiască de parcă n-ar fi vorba de nimic.

este un citat din afinităţile elective (romanul imposibil al lui goethe), cu care se încheie microromanul scriitorului austriac peter handke (obiect al concursului ce tocmai s-a-ncheiat). cred că handke e mai cunoscut pentru persoana lui stârnitoare de scandal - despre la querelle d'allemand de-acum 2 ani a se vedea un excelent articol în românia literară - decât pentru cărţile sale.
deşi este un scriitor excepţional.

acest microroman intitulat femeia stângace, se ocupă de decizia subită a unei femei de a se despărţi de soţul ei pentru a rămâne cu fiul. nimic neobişnuit, ceva banal. dar, după ce-ai citit cartea, nu ştii ce-ai citit. chiar o poveste banală sau altceva? căci handke creează o atmosferă din cuvinte, o angoasă mereu prezentă din descrierea pură a faptului anodin cotidian. şi într-adevăr, scriitorul care i-a acuzat pe celebrii scriitori din grupul 47 de impotenţă în a descrie, de/scrie fără greşeală.

ca în primul roman, cel al lui joseph bloch (nu josef k.), întâlneşti ceva din kafka, măcar parodierea lui. oare aşa ceva se-ntâlneşte şi în femeia stângace? da, cel puţin când e vorba de ceva devine serios - bagatelizarea şi absurdul vine să-l înăbuşe:

Ieri m-am gândit la un moment dat că, din când în când, ar fi destul de agreabil să existe un Dumnezeu. Femeia îl privi îndelung şi spuse: "Ia te uită, ţi-ai ras barba."
sau:
Am avut dintr-o dată sentimentul că în fiece minut pe care-l petreci singur pierzi ceva ce nu mai poate fi recuperat niciodată. Ştiţi dumneavoastră, moartea. Iertaţi acest cuvânt. Dar acum am simţit că asta mă doare...Am în bucătărie încă o sticlă de vin de Burgundia, roşu.
sau:
Editorul: "Scrie asta, Marianne. Altminteri, într-o bună zi, n-o să mai rămână nimic din dumneata."

am impresia că în spatele prozei lui handke se-ascunde ceva, dincolo de cuvinte, ceva care îl face să scrie, ceva intuit în/prin de/scrieri, greu de găsit, ceva ce scapă. aşa că pentru mine handke, la fel ca şi kafka, rămâne un mister: şi poţi scrie multe despre mistere, dar ele rămân mistere.

Nu, nu El, Noi ne vom izbăvi unul pe celălalt.(p.177)

peter handke, femeia stângace, în frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, ed. univers, buc., 1993, trad. corina jiva, 73 p.
alte romane de peter handke au fost publicate la editura paralela 45.

o capodoperă de belle-epoque

dacă aş scrie o cronică la această carte, aş începe cu câteva cuvinte despre autor – puţin cunoscut sau discutat pe la noi. este vorba despre Joseph Roth, un austriac evreu cu o viaţă foarte interesantă: bunăoară s-a cuplat c-o mulatră; sau s-a-nvârtit cu folos în cercurile literare vieneze cu Milena Jesenská, Robert Musil, Max Brod, Franz Kafka.

romanul Marşul lui Radetzky are patru personaje: trei bărbaţi din familia von Trotta şi împăratul însuşi:
1. bunicul înnobilat pentru că a scăpat viaţa împăratului Franz Josef în bătălia de la Solferino, „eroul de la Solferino” ajuns în cărţile de istorie cu o istorie manipulată.
2. tatăl, prefect într-o provincie austro-ungară, exponent al birocraţiei cezaro-crăieşti, omul perfect al epocii.
3. fiul, Carl von Trotta, militar, om mediocru – rod al unei civilizaţii pe ducă – urmărit de umbra bunicului, e nevoit să înfrunte întâmplările absurde ale vieţii (ca noi toţi).
4. Franz Josef decrepitul, cu un fiu sinucigaş şi un nepot ucis, fantoşă a unor timpuri demult-demult trecute.

totul se destramă – imperiul, familia, individul.
şi dacă la Musil, cauzele erau căutate cu ironie în relativitate şi psihologie, dacă la Broch, cauzele erau căutate poetic înlăuntru, la Roth cauzele sunt căutate cu nostalgie în laissez-faire-ul nobiliar şi în impostură.

romanul mie mi se pare o capodoperă - este unul dintre romanele mele preferate -, e excelent scris, cu un dar al mânuirii vorbelor rar, de-o frumuseţe impresionistă: trebuie să te dai un pas în spate în spaţiu şi timp ca să vezi viaţa pulsândă din el.

Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Editura Univers, București, 1998, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, 282 pag.

(urmarea postării aici)

Cel mai mare scriitor în viaţă

Cartea lui Gunter Grass mi-a arătat ce poate face o simplă ceapă, dacă ceapa-i aparţine unui scriitor măreţ – poate conţine între foile ei o-ntreagă carte, chiar jumate de viaţă.
Dintr-o familie modestă de negustori, Grass n-a dus-o pe roze, mai ales că tinereţea-i a coincis cu anii de război – Hitler Jugend, încorporarea, przonieratul, lagărul, apoi libertatea – anii de ucenicie şi cei de drumeţie.

Cum spuneam, nu pricep furia mass media pe cineva care zice singur că 

E adevărat că în timpul instrucţiei mele ca tunar-tanchist, care m-a tâmpit de-a lungul toamnei şi a iernii, nu s-a auzit nimic despre acele crime de război care au ieşit la lumină mai târziu, dar ignoranţa afirmată nu amputut să acopere înţelegerea faptului că fusesem integrat într-un sistem care planificase, organizase şi pusese în practică nimicirea a milioane de oameni. Chiar dacă vina activă mi-a putut fi scoasă din cap, a rămas un rest care nici până ati nu a putut fi demolat, care e numit, cu un termen mult prea comun, partea mea de răspundere. Să fii nevoit să trăieşti cu asta în anii care au mai rămas, iată un lucru sigur. (p.130)

Când în război, la şaptişpe ani nu faci decât pe tine (la propriu) şi fugi; când după război stai prizonier în lagăr, apoi vagabondezi printr-o ţară-n ruină şi ocupată şi de ruşii care ţia-u violat mama; când iei singur viaţa-n piept la optsprezece ani, munceşti la mină sau ca sculptor pietrar; când înveţi singur să scrii poezie fără prea multă şcoală – atunci poţi să spui că eşti un om demn nu de judecată, ci de multă admiraţie. Iar când toate astea sunt scrise într-un mod atât de genial – iei starea de extaz şi afirmi fără ezitare cu tărie –
Iată cel mai mare scriitor în viaţă!

O traducere excelentă a lui Victor Scoradeţ (traducător şi al lui Walser).

bune recenzii ale cărţii - Cinabru, Vitalie, Anda şi Devoratorul.

Gunter Grass, Decojind ceapa, Ed Polirom, Iaşi, 2007, traducere de Victor Scoradeţ, 488 p

Un scriitor olandez adevarat

Nu am citit multi scriitori olandezi, cei care-mi vin în minte sunt Huizinga, Cees Nootebom – a cărui Următoarea poveste mi-a plăcut acum câţiva ani bunicei – mai recent Arnon Grunberg. Şi cam atât.
De la un anticariat din Constanţa mi-am luat Atentatul de Harry Mulisch (s-a făcut şi un film care-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1986 - vezi trailerul mai jos).

E vorba despre o întâmplare întâmplată unui băiat de 12 ani pe vremea războiului. Întâmplarea îi schimbă viaţa cu 180° şi nu numai. Se încăpăţânează să revină şi dup-aceea, în maturitate şi bătrâneţe.

Lecţia romanului?: Trecutul vine ori de câte ori e nevoie pentru a scăpa de el.

Evident, autorul glosează pe teme ca dragostea, războiul, remuşcarea, vinovăţia, tragicul şi multe altele.
Scriitura e simplă, romanul se citeşte repede.
 
Fragmente:

Cunoaşteţi anecdota lui Dickens, nu? În fiecare an, în ajunul Crăciunului, organiza un dineu pentru prieteni. Foc în cămin, lumânări aprinse, iar în timp ce oaspeţii se aflau aşezaţi la masă, cu friptura de raţă pe farfurii, puteau auzi de afară, prin fereastră, cum un vagabond solitar tropăia în zăpadă, izbindu-şi braţele unul de altul pentru a se încălzi. Din când în când sărmanul mormăia: „Aoleu! ce frig este!” Vă daţi seama că totul era pus la cale anume pentru a sublinia contrastul. (p.163 - 164)

Lumea este un iad. Chiar dacă mâine paradisul s-ar instaura pe pământ, toate evenimentele trecutului l-ar împiedica să fie un adevărat paradis. Răul este ireparabil. Viaţa pe acest pământ, un adevărat fiasco, un imens fâs. Ar fi fost mai bine să nu fi apărut niciodată. Numai atunci când viaţa va fi dispărut complet, laolaltă cu ultima amintire a strigătelor de agonie, numai atunci se va face ordine în această lume. (p.196)

Singura modalitate de a face faţă inumanităţii este idioţenia. (p.189)

Mie mi s-a făcut poftă să citesc de acelasi autor romanul Siegfried apărut anul trecut la Cotidianul.


Harry Mulisch, Atentatul, Ed. Univers, Col. Globus, Buc., 1988, 253 p, trad. Ion T. Iancu

Bonus - trailerul filmului:
 

Germania confirmă din nou

Acţiunea e complexă.

J moare. M îşi schimbă viaţa: Îşi lasă slujba şi se-apucă de prizat. Apoi o găseşte pe C. C găseşte în M un caz. Un ménage à trois, în care al treilea e la timpul trecut, J. Mai sunt - un câine, Jacques Chirac şi două oraşe, Leipzig şi Viena.

Plus politică, trafic de droguri, Balcani, crime, totul într-o acţiune aiuritoare ca un joint. Un puzzle în care totul se desluşeşte de-abia la sfârşit. Întâmplări şi senzaţii, fractali de viaţă pură, într-o excelentă operă literară made în Germany.

PS. Autoarea va veni la Festivalul de literatură de săptămâna asta.

Juli Zeh (foto), Vultur şi înger, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2007, 396 p, trad. Radu-Mihai Alexe (traducător super!)

Ce m-a-nvăţat Siegfried?

Incitat şi de opinia recentă a Andei despre această carte, mi-am întregit panoplia germană cu capodopera scriitorului german Siegfried Lenz, Ora de germană (Deutschstunde), mare bestseller al anilor '70.

Ce-am citit?
La fel ca Oscar Matzerath în închisoare, adolescentul Siegfried Jepsen e într-un centru de reeducare şi-şi compune o temă de pedeapsă pentru ora de germană, cu titlul Bucuriile datoriei. Tema este romanul însuşi şi va consta din amintirile lui din copilărie, pe când tatăl îi era poliţist de provincie într-un sat, în vremea celui de-al treilea Reich.
 
Tema unu
Alaturi de problema datoriei - pretenţie nejustificată şi oarbă -, expusă magnific în carte prin personajul tatălui, mi s-a părut importantă tema educării. Aflat în centrul pentru tinerii "greu educabili", adolescentul se întreabă de ce nu există aşa ceva şi pentru bătrânii greu educabili? Când încetează de fapt, educaţia, la optsprezece, la douăzeci şi cinci de ani? Ba mai mult: pentru viaţa de azi, nu e nici un om matur fără vină, toţi sunt vinovaţi, iar distrugerea Germaniei o confirmă.
 
Tema doi
Ce înseamnă a vedea? Siegfried răspunde: Numai copiii văd bine, chiar mult mai bine decât credem. "Lucrurile trebuie înfăţişate nude, în aşa fel încât nimeni de pe lumea asta să nu se poată declara ignorant". Şi, faţă de copiii romanelor româneşti recente ce privesc comunismul cu inocenţă şi detaşare - ca-n Băiuţeii sau Orbitor (apropo, şi-aici e vorba despre o moară dragă eroului) - copilul ia atitudine, acţionează, îşi înfruntă chiar tatăl, cu datoria lui cu tot. "Începi să vezi atunci când încetezi a juca rolul unui contemplator şi născoceşti ceva de care ai nevoie. Căci a vedea nu înseamnă a trece la dosar."

Concluzia?
A VEDEA ÎNSEAMNĂ A TE IMPLICA, CU DISCERNĂMÂNT. Aceasta e lecţia pe care Lenz mi-a dat-o prin acest minunat roman, scris perfect, pe care l-am citit cu sufletul la gură.



Siegfried Lenz, Ora de germană, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, traducere şi prefaţă de Ion Roman, 513 pagini legate

*

Ori de câte ori voi sfârşi un roman tradus din germană, nu voi înceta să-mi declar admiraţia pentru literatura acestei limbi.
Când n-a fost vorba de romanele deja clasice şi arhicunoscute - Povestirile lui Franz Kafka, Doctor Faustus şi Povestirile târzii ale lui Thomas Mann, Jocul cu mărgele de sticlă şi Narcis şi Gură-de-aur de Herman Hesse, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau Orbirea de Elias Canetti, ultimele două din păcate mai puţin cunoscute cititorului cultivat român - am fost surprins de aceeaşi admiraţie şi când i-am citit pe Gunter Grass (Toba de tinichea), Martin Walser (Moartea unui critic), Stefan Heym (Relatare despre regele David), Max Frisch (Numele meu fie Gantenbeim), Bernhard Schlink (Cititorul, Evadări din iubire) sau pe foarte tinerii Daniel Kehlmann (Măsurarea lumii) şi Sasa Stanisic (Cum repară soldatul gramofonul) - fireşte, au fost omişi cei necitiţi. Despre nobelizaţii Böll şi Jelinek mă abţin - dar nu ştiu să zic dacă mi-au plăcut sau nu...

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.

Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.

Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.

Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.

Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*

Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...

*

Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...