tandreţe familială

duminică am fost la union la un film franţuzesc de care n-auzisem absolut rien pân-acum prima zi din restul vieţii tale, tradus la noi cu ziua care mi-a schimbat viaţa.

nu e un film extraordinar, dar mie mi-a plăcut. o familie obişnuită, cu un fiu viitor medic, cu unul rocker, cu o fiică în căutarea dragostei, un bunic degustător de vinuri, cu un tată taximetrist şi o mamă la menopauză.

mi s-a părut un film reuşit nu prin jocul actorilor, ci prin felul în care regizorul a făcut filmul - camera învârtindu-se, timpul devenind simultan, amuzamentul transformându-se-n dramatic -, felul în care reuşeşte să obţină duioşie.

felicitări deci lui rémi bezançon!

lecţia de literatură. azi - cehov

voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.

voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă

la tribunal

timpul şi locul

într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...

despre ce va fi vorba

dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.

bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.

întâmplarea

mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.

un accident

când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.

fapt divers? sau capcană literară?

ceilalţi actori ai povestirii

judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)

procesul

acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.

intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...

se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.

- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?

coincidenţa

urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.

santinela se schimbă.

toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...

sfârşit

concluzii

pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.

ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.

genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.

dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.

a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.

biblioteca?

scurt interviu cu un scriitor

de ce scrieţi?
pentru ca asta vreau. şi-apoi am învăţat să-mi placă să scot din mine cuvinte şi idei, apoi să muncesc cu ele, pe ele, pentru a le transmite mai departe cititorilor.

cititorul contează?
e cel mai important element. dacă o carte nu-i citită, moare. dar prin a scrie pentru cititor nu înţeleg să te modelezi după el, să scrii ce-i place, ci să-l modelezi pe el după tine. să-i oferi ce n-a mai găsit altundeva şi să-i transmiţi emoţii. iar care scriitor spune că scrie pentru el şi nu scrie pentru cititor, minte. dac-ar fi aşa, n-ar arăta nimănui ce scrie şi nici n-ar publica. decât, poate, postum.

cine e primul tău cititor?
eu insumi, citesc ca şi cum n-ar fi textul meu, pentru a fi cât mai critic şi cât mai exigent.

care vă sunt modelele dumneavoastră literare?
cei mai buni. de pildă, sterne, balzac, proust, kafka, joyce, pynchon et cetera. chiar daca nu voi fi la fel de celebru – şi indiferent ce şi cum aş scrie, nu voi fi –, pot spune ca mă judec după nişte repere beton. care-au rezistat şi vor rezista măcar probei timpului.

cum scrieţi?
oricum.

vă place succesul?
cui nu-i place nu publică.

scrieţi tot timpul?
nu. mai trebuie să şi supravieţuiesc.

un malström nemţesc fabulos

de unde ştiu de carte?
de pe facebook, de la andrei anastasescu. apoi luată de la gaudeamus.

cum e la citit?
primele 20 de pagini nu-ţi zic ce anume citeşti. te-ndeamnă chiar s-o pui deoparte. dar ai face mare greşeală.

austerlitz?
nu e vorba de bătălia cu napoleon, nu-i o carte istorică, aşa cum m-a întrebat un necunoscut, citindu-i titlul. e vorba despre un personaj englez cu acest nume.

care-i subiectul?
despre toate şi nimic. povestea povestitorului este despre acest austerlitz, preocupat de foarte multe lucruri, dar mai ales de istoria sa personală - cine-i sunt părinţii.

cum e subiectul?
genial. scris fabulos. cu digresiuni mai bune decât în foucault-ul lui eco, care încep de la de ce e aşa arhitectura gărilor din belgia? ce se punea în ochii fetelor peţite ca să strălucească? cum îl chema de fapt pe fred astaire? de ce sunt moliile cei mai interesanţi fluturi? care e istoria gării liverpool? ce s-a-ntâmplat cu evreii din cehia în al doilea război mondial? până la frumuseţile verzi ale pragăi.

impresia?
nici nu ştii când treci de la una la alta, sebald te duce pe nesimţite şi nu te simţi dus, simţi că ieşi câştigat, nu doar c-o lectură, ci şi c-o experienţă, un melanj alchimic de istorie, eseu, poezie, ironie, seriozitate, deloc kitsch, ci până la urmă ARTĂ, căci emoţionează. ca o excursie de 279 pagini în trecutul istoriei europene. au mai făcut-o fireşte, şi alţii, ştiu. dar nu aşa. ca wienfried georg sebald. care din păcate, a murit într-un accident de maşină nu demult de când îşi încheiase capodopera. căci nu e doar un über roman nemţesc, ci şi o capodoperă a literaturii germane contemporane (2001).

citiţi-l, vă rog!

un mic fragment?
existenţa în afara timpului, a spus austerlitz, un mod de existenţă până de curând valabil în ţinuturile înapoiate şi uitate ale propriei noastre ţări, la fel ca odinioară pe continentele încă neexplorate de peste mări, funcţionează în continuare în paralel chiar şi într-o metropolă a timpului cum este londra. morţii nu se află oare în afara timpului? sau muribunzii? sau bolnavii care zac la ei acasă sau prin spitale - şi nu doar ei? fiindcă e suficientă doar o doză de nefericire personală, pentru a ne trezi separaţi de orice trecut sau viitor. de fapt, a spus austerlitz, n-am posedat niciodată un ceas, fie el un deşteptător, n ceas de buzunar sau măcar unul de mână. mi s-a părut întotdeauna ridicol să port un ceas, ca fiind ceva bazat pe o minciună, poate pentru că un impuls lăuntric, pe care n-am reuşit să-l înţeleg niciodată, m-a făîcut mereu să mă împotrivesc puterii timpului şi să mă ţin deoparte de aşa-zisa actualitate - cu speranţa, îmi spun astăzi, a adăugat austerlitz, că pot alerga înapoi după el, şi că colo voi regăsi totul ca şi înainte, sau mai presi, că toate momentele coexistă în paralel, respectiv că nimic din ceea ce povesteşte istoria nu este adevărat, că cele întâmplate nu s-au întâmplat, ci se întâmplă chiar în momentul în care ne gândim la ele, ceea ce pe altă parte, desigur, deschide perspectiva dezlantă a unei suferinţe neîncetate şi a unei cazne ce nu se mai sfârşeşte. (p.98)

a, v-am zis că are şi poze?
o recenzie video în franceză a cărţii (şi-un extras în germană) mai jos.

winfried georg sebald, austerlitz, editura curtea veche, bucureşti, 2008, traducere (foarte bună) de irina nisipeanu, 279 pagini
coperta (ce nu te face-n veci să cumperi cartea) de griffon and swans 

romanele lui Balzac nu sunt balzaciene

când veneam iernile în vacanţă, din studenţia bucureşteană la constanţa, mă delectam cu zecile de romane ale lui balzac, culese de prin anticariate. intrând astfel în memoria mea afectivă hibernală.

mi-era dor de un roman mai puţin celebru, de-ale cunoscătorilor - diamante ascunse în monturi ieftine. un astfel de roman este

pescuitoarea în apă tulbure (la rabouilleuse).

n-am de gând să povestesc romanul, deşi în a doua jumătate, m-a ţinut cu sufletul la gură. spun doar că e vorba despre o mamă care-şi iubeşte mai mult un fiu (care nu merită, un soldăţoi grobian), decât pe celălalt (care merită, un pictor). e vorba despre viaţa înapoiată a unui orăşel vechi de provincie, issoudun, unde cei trei vin să-şi ia o moştenire. în acest orăşel la loc de cinste sunt gura lumii şi foamea după bani. iar totul se sfârşeşte, evident, cu un duel.

dar nu povestea contează la balzac, aşa cum cred criticii unii critici care cad pe spate şi ohtează din rărunchi, gâtuiţi ce mare! ce geniu!, oferind felurite grile de lectură, ci încercarea lui balzac de a explica lumea descrisă. este delicios la acest om cum vrea el să găsească resorturile ascunse ale mersului societăţii. capacitatea lui de a oferi reţete - în genul literaturii motivaţionale de azi - pentru reuşita în viaţă. ambiţia de a judeca lumea în care trăieşte, condamnând-o: după părerea mea, se pot trage de aici multe învăţăminte atât în ce priveşte Familia, cât şi în privinţa Dragostei materne. oricât de apropiată şi oricât de blândă ar fi mama, ea nu e capabilă să ţină locul tatălui, aşa cum Femeia nu urcă la tron în locul Regelui, şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar rezulta o fiinţă monstruoasă. (pe corecţii politic îi va lua tremuratul)

mi-au plăcut stângăciile literare din roman, viteza cu care scriitorul scapă de personaje, odată ce şi-au atins scopul, digresiunile vădit didactice care "strică" simetria romanului, ruşinea ce-l apucă atunci când trebuie să vorbească de viaţa sexuală a personajelor, mai ales când aceasta e perversă rău, doinţa de a scrie un roman mai bun decât cele ale lui eugène sue. şi multe altele care-l fac pe Balzac mai om, mai scriitor, mai apropiat.

dar cel mai uimitor pentru mine este speranţa lui Balzac că binele va triumfa, că tinerii cu talent real şi fire aleasă reuşesc în viaţă, că există acolo sus Dumnezeu care aranjează până la urmă lucrurile (pe corecţii politic îi va lua iar tremuratul). şi că oamenii lui Balzac sunt la fel ca oamenii de azi - aşa că mie, ca odinioară, nu-mi rămâne decât să mai iau câteva lecţii de viaţă de la un geniu. din păcate, uitat.

câteva amănunte faine:

- pe mormântul unei femei romane scria domum serviavit, lanam fecit (vedea de casă şi făcea lână)

- v-aţi întrebat vreodată care sunt forţele sociale ce determină vocaţia? sau de ce nepoţii îi moştenesc fizic pe bunici mai mult decât pe părinţi?

- există 3 ordine ale mizeriei: mizeria stedenţilor, a bătrânilor şi a poporului

- interesul e geniul banului

- lume înţelege că, în viaţă, interesele trec înaintea sentimentelor

honoré de balzac, pescuitoarea în apă tulbure, traducere de virgil teodorescu, în comedia umană, vol. 6, editura univers, bucureşti, 1987, 284 pagini 
coperta de val munteanu

ilustraţiile la volum sunt de oreste cortezzo şi murray smith.

ghici ghicitoarea mea - ce scriitor a zis?:

- educaţia publică nu va rezolva niciodată problema anevoioasă a dezvoltării armonioase dintre trup şi suflet;

- culcatul devreme înseamnă economie de lumânări şi de foc, obicei foarte răspândit în provincie, dar care contribuie la tâmpirea oamenilor prin abuzul de somn. prea mult somn lâncezeşte şi îmbâcseşte mintea;

- pasiunea e în stare să insufle nerozilor, proştilor sau imbecililor un soi de inteleigenţă, mai ales cât sunt încă tineri;

- orice fizionomie are o valoare morală;

- oamenii de la ţară se tem cumplit de orice schimbare, chiar şi atunci când pare să fie folositoare intereselor lor;

la mulţi ani livreşti!

anul 2010 şi cei de după el să fie cu sănătate şi pace!
şi s-avem cu toţii cât mai mult timp liber pentru citit! şi bani pentru cărţi!

abia aştept să văd...

de când e obama preşedinte, şi prinţesele lui disney sunt negrese...

o povestire foarte bună a lui salinger

i-am mai dat o şansă lui salinger, să mă farmece cu proza lui, după dezamăgirea cu celălalt volum de aici.

şi nu pot spune că nu mi-a plăcut. prima povestire, cred că e ştiută de toţi filologii. bănuiesc că se învaţă la litere. buddy povesteşte o întâmplare de la nunta fratelui său, seymour.

mireasa e mai întâi abandonată, dar apoi e furată de însuşi mirele. iar buddy trebuie să meargă acasă cu cîţiva invitaţi.

probabil că renumele lui salinger ca mostru sacru al literaturii americane a luat-o demult înaintea operei. am aşteptări mult mai mari. nu pot spune că nu are talent la scris. dar concizia scrisului, felul cool în care scrie, statement-urile pe care le face, revolta personajelor contra occidentalizării, recursul ironic la mentalităţile orientale, pentru mine, cel puţin, nu sunt de ajuns.

impresia mea este că teribilismul auctorial e cel care farmecă şi care chiar subjugă minţile tinere. da, este o anumită tinereţe în cărţile lui salinger de genul despre care spunea gombrowicz.

aşadar, buddy îşi aminteşte o zi de nuntă de când era soldat şi avea douăzeci şi trei de ani. şi priveşte la oamenii pe care i-a întâlnit atunci - pe helen silsburn, pe doamna de onoare şi pe soţul ei, locotenentul, precum şi pe un bătrânel taciturn. portretele sunt caricaturale, zici că iei parte la o comedie. iar salinger se pricepe să facă mişto - evident, ca acum juma de secol. ştie să (de)scrie, presară incertitudini, colocvialităţi, câte-o scrisorică, un fragment de jurnal, o poveste taoistă, un amănunt picant.

evident, scopul povestirii este personajul absent saymour, despre care va continua în povestirea cealaltă.

mie mi-au plăcut următoarele chestii:

- îi suspectez pe oameni că ar complota să mă facă fericit.

- e fain să fii o mâţă moartă, căci după o învăţătură zen, aceasta e cel mai nepreţuit lucru (nimeni n-ar putea pune un preţ pe ea)
- suntem sentimentali atunci când acordăm unui lucru mai multă tandreţe decât îi acordă Dumnezeu

cică titlul e un citat din sapho. se pot găsi ceva simboluri, tăcerea unchiului ca disciplină zen, rolul poetului fără poezii etc. - dar eu zic că e doar un joc al autorului pentru un cititor ce vede numai ceea ce vrea să vadă.

jerome david salinger, dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului. seymour o prezentare, editura univers, bucureşti, 1999, serie de autor JDS, traducere (foarte faină!) de antoaneta ralian, 174 de pagini
coperta de vasile socoliuc

recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).

livrescul nud

de unde se vede că femeile citesc mai mult decât bărbaţii:

theodor roussel


rene prinet


paul cummes


michael huskie


isaac israels


felix vallotton


charles wheeler
kenyon cox


konstantinos zefxis

speranţe

au circulat prin massmedia opinii despre cei 20 de ani de zădărnicie, despre obsesii crăciunistice etc.

despre cei 20 de ani din 1989 nu spun decât că ei au dus la ceea ce scriu aici, la despre ceea ce scriu aici, la ceea ce sunt acum, la cei pe care i-am întâlnit. ceea ce mie mi se pare a nu fi lucru puţin.

cât despre Crăciun, chiar dacă nu crezi în Isus Cristos, dar te gândeşti măcar o secundă la o faptă bună înseamnă ceva. înseamnă că răutatea omului nu a biruit pe pământ. încă.

restul, să fim sănătoşi! şi s-avem un an bun.

la multe cărţi plăcute!

cel mai sfâşietor colind

valeria peter predescu (1947-2009)

privind la zăpada de primăvară

printre primele cărţi din cartea de pe noptieră, citii prima dată templul de aur de yukio mishima. dădui de-un roman neobişnuit, de-un fel cum nu găsisem în romanele burgheze europene, găsii lumea orientală descrisă cu instrumente occidentale: temple, suflete chinuite de patimi până la epuizare. gesturi iraţionale. construite pe gesturi vechi, riualice, de strămoşi. descrieri pe hârtii albe, pictate poetic de ideograme.

aflai uimit, dup-aceea, despre autor: născut într-o familie de samurai, beneficiază de-o educaţie europeană altoită pe cea tradiţională. se-apucă de scris la doisprezece ani, urmează dreptul, devine lider de generaţie după apariţia confesiunilor unei măşti la 23 de ani. urmează multe romane, povestiri, kabuki, eseuri.
obţine centura neagră în kendo, dirijează, călătoreşte, iniţiază o mişcare studenţească de extremă dreaptă, încearcă o lovitură de imagine.
la 43 de ani îşi face sepukku. ispăşirea prin moarte.


 
zăpada de primăvară mi s-a părut un roman magnific.
are loc la sfârşitul epocii meiji (1912) - epocă luminată, venită după perioada ilegitimă a shōgunatului, epocă de modernizare intensă a japoniei.

vremile glorioase s-au încheiat. s-a terminat cu vechile războaie. e momentul pentru unul de tip nou. a sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt. însă a demarat în forţă. tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun (p.172)


un băiat, kiyoaki matsugae, fiu dintr-o familie de samurai cu pretenţii nobiliare, intră în maturitate. şi în viaţă. molâu ca vremurile occidentalizate în care trăieşte - socotea că merita să trăiască doar pentru emoţiile provocate de ceea ce-i arbitrar şi instabil, de moarte şi reînviere, de irosire şi mânie fără scop şi rost. el trebuie să-ţi oţelească spiritul cu ajutorul dragostei. şi a frumuseţii. căci atunci când traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspândeşti frumuseţe. tot ce-l înconjura - frunzişul copacilor, cerul albastru, norii acoperişurile - se înfiripă şi există numai pentru a servi frumuseţii.
ca să ajungă iar la frumuseţe, însă la cea adevărată: acel vid interior, pierderea tuturor bucuriilor, chiar şi neputinţa evidentă de a crede că greutatea apăsătoare a fiecărui moment e reală... simptomele prin care se atingea adevărata frumuseţe semănau cu ale leprei. (p.307)

un el şi o ea. kiyoaki matsugae şi satoko ayakura.


un roman dens, cu multă introspecţie şi cu mult stil, al unui scriitor învăţat la şcoala lui Tolstoi, cu atenţie la detalii şi impresii. un roman deopotrivă poetic şi de idei, cu parfum de flori de cireşi. templele sunt făcute să fie privite, heleşteiele, la fel, marea, bondarii. femeile sunt făcute să fie dispreţuite, dar şi iubite. viaţa e făcută să fie trăită, dar şi pierdută. un caz penal, o legendă budistă, o amintire din copilărie, un tablou, un paravan, o călugărire, un monstru, o recitare.

magnifică mi s-a părut scena primului sărut al băiatului de 18 ani într-o ricşă, iarna, ca un fel de domnişor bovary japonez:
 
când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un somn nebulos. clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui satoko a înteţit senzaţia. la fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. când s-a urcat în ricşă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă. (p.79) fain să citeşti aşa ceva când afară troieneşte zăpada...


îmi vor rămâne - pentru a fi reluate - descrierile naturii ce însoţesc tăcute faptele oamenilor, reuşite cum pân-acum, pentru mine, numai cehov a reuşit.
o capodoperă de necontestat pe care-o voi reciti, deci, cu siguranţă.

yukio mishima, zăpada de primăvară, editura humanitas fiction, bucureşti, 2009, traducere de angela hondru, 333 pagini
coperta de angela rotaru

trailerul oficial al filmului aici.

viaţa bate literatura

aseară, la cenaclul recitiri de luni din absinteria sixtină - pe care îl moderez de ceva vreme :) - a fost un mic party (sau, mă rog, multă băutură, multe discuţii, şi - datorită mie :) - puţin dans).

dar înainte am asistat la ceva tare romantic: în timp ce-l ascultam pe alin farcaş citind o poezie proprie, deodată a căzut în genunchi şi şi-a cerut - evident, aşa era poezia - în căsătorie logodnica, pe cristina, şi ea prezentă. apoi inel, şampanie, felicitări...

iată cum, încă o dată, ficţiunea slujeşte realităţii. poate pentru prima dată, la un cenaclu literar.

a scris şi gabi macovei aici.

vai! nemira a dat faliment!

moşu' vine cu veşti proaste: am aflat că nemira a dat faliment. sper că asta va însemna doar o reorganizare judiciară şi va renaşte din cenuşă ca şi acum câţiva ani! de aici.

l.e. - da, am inteles că nemira de acum este nemira publishing house. iar ştirea falimentului se referea la vechea societate. deci fain, nemira nu a dat faliment!

ea este ecranizarea capodoperei pe care-o citesc

filmul a fost făcut în 2005:

scrisorile adevărate

acum doi ani, o ciudată dorinţă m-a făcut să scriu cu pixul unor veri din america vreo două scrisori, pe care le-am trimis prin poştă...
n-am scris multe scrisori la viaţa mea, dar cele pe care le am îmi sunt tare dregi atunci când le mai culeg din colţul sertarului unde sunt.

constat cu amar că nimeni nu mai scrie azi scrisori. nimeni nu mai trimite felicitări, decât poate oamenii mai vârstnici... de cărţi poştale nu mai zic... unii au uitat ce mai sunt alea...

acum toată lumea scrie imeiluri. total incomode, aruncate-ntr-o arhivă, nemaideschise poate niciodată. mesaje la repezeală, conciziune, grabă. între două clicuri, o urare scurtă de sărbători sau o felicitare electronică, eventual sonoră te scapă de obligaţie...

s-au dus vremurile când te aşterneai să scrii o scrisoare, în care te chinuiai să spui cât mai expresiv cele ce ţi s-au întâmplat, unele îţi luau zile, era bucata aceea de hârtie, unii o parfumau, împăturită, plicul... acolo poate şedea la locul ei o dragoste mărturisită, un dor nebun, o bârfă meschină. toate retrăite de câte ori le deschideai. mulţi reciteau la bătrâneţe scrisorile de-amor de-odinioară şi redeveneau ca prin minune tineri... scrisoarea ca miracol.

poşta era o instituţie respectată, poştaşul era prietenul care-ţi aducea veştile bune, parcă făcea parte din scrisoarea însăşi.

păcat. poate vor fi unii care nu vor scrie niciodată o scrisoare. o scrisoare adevărată. şi sper că nu voi ajunge ca nu ştiu ce personaj din ultimul capitol (knut hamsun) care-şi scria singur scrisori...

our education system

am găsit desenul mai demult, nu mai ştiu unde...

cărţile cool(t) ale adolescenţei lor

ce mai citesc tinagerii (adică adolescenţii) americani. iată trailerele celor două cărţi:

mişto la lecturi urbane/oraşul citeşte! şi la party-ul de după.

am citit. cu oameni alături. apoi am vorbit.

jenant - ridicol - penibil

eu cred că, spre deosebire de situaţiile jenante, care nu depind de tine şi care te iau ca din oală ca să te expună cu ce ai tu mai intim, ca pe o pereche de chiloţi murdari pe sârmă, ridicolul e asumat şi te îmbogăţeşte. în faţa situaţiei jenante, n-ai ce face decât să înghiţi, să taci şi să mergi mai departe. împiedicarea în faţa unui public numeros, căderea unei punţi dentare în farfurie, lipsa unei erecţii alături de fata visurilor – sunt cazuri care mi s-au întâmplat şi pe care le voi reţine toată viaţa mea ca pe nişte scenete peste care am tras cortina.

dar ridicolul, ridicolul este un act de un mare curaj şi, după mine, un act existenţial. dincolo de conotaţiile artistice – comedia, burlescul etc. – ridicolul provoacă o anume situaţie socială tocmai scoţându-i în evidenţă absurdul. scălâmbăiala în mijlocul unor oameni care dansează vals, purtarea a două şosete de două feluri, a unei batiste total neasortate, condimentarea discuţiei cu măscări în mijlocul unui public „ales” – toate pe deplin asumate – îţi fac un statement propriu, un stil. (mi-aduc aminte de romanele lui kundera unde ridicolul ia rol de experienţă fundamentală – poetul îngheţat din viaţa e în altă parte, femeia din gluma etc).


nu spun foarte multe de penibil – e încercarea eşuată de a transforma o situaţie jenantă într-una ridicolă. exemplul cel mai recent, „victoria prostănacului”.

oraşul citeşte iar

pentru că data trecută am lipsit, m-am gândit ca azi să nu. mai ales că cică e şi un after reading party! detalii here.

see you la metrou unirii 1!

dincolo de cauzalitate.

urmare de aici

al doilea roman al trilogiei somnambulii
1903. esch sau anarhia
esch e un tip care deşi simte într-un fel, face altfel. de pildă, vrea să se răzbune pe un contabil escroc, dar ciocneşte un pahar de vin cu el. se culcă cu fetici, dar se-ndrăgosteşte de-o văduvă grasă cu o dăruire administrativă. vrea o slujbă onorabilă, dar intră-ntr-un business cu lupte-ntre femei.

deşi simte că are forţa necesară şi toată încrederea că o să reuşească să străpungă şi să mântuiască haosul în care totul era suferinţă şi crispare, în care prieten şi duşman se înfruntau fără a ajunge să se lupte unul cu altul (p.223), esch procedează altfel.

ce m-a atras la acest al doilea roman al trilogiei somnambulii nu sunt magnificele eseuri poetice ale lui broch găsite şi în precedentul, nu ironia nespus de fină şi cuviincioasă ce răzbate din fiecare pagină, ci viziunea scriitoricească: personajului i se întâmplă lucruri. el gândeşte sub influenţa lumii, dar ajunge să facă altcumva. pare că e mân(t)uit de cineva de sus, un păpuşar invizibil şi nobil, în răspăr cu ceea ce personajul vrea de fapt, în contingentul vieţii, unde tot ceea ce se întâmplă e până la urmă totuna.

romanul e populat cu fete bătrâne, văduve, revoluţionari ologi, idioţi, circari, prostituate etc. iar printre ele, esch se mişcă ca un somnambul. însă somnambulia sa e normală, în lumea anormală ca un coridor nesfîrşit, drept şi neted.

în eseul său despre broch din arta romanului, kundera spune că esch e rebel cum era şi luther, dar eu zic că are dreptate nu în sens romanesc, aşa cum vede scriitorul ceh, ci în sens religios - esch e atins de graţie, pentru mântuire, într-o lume haotică. vorba tot a lui kundera - dincolo de cauzalitate.

iată câteva fragmente:
iubirea este o mare înstrăinare, o ţară mare şi străină; sunt două fiinţe şi fiecare există pe o altă stea şi nici una din ele nu e în stare să ştie vreodată ceva despre cealaltă. şi dintr-o dată nu mai există delc îndepărtare între ele şi nu mai există timp şi ele au căzut, s-au prăbuşit una în cealaltă, aşa că ele nu mai ştiu nimic despre ele însele şi nimic una despre cealaltă, şi nici nu mai e nevoie să ştie ceva. (p.243)

nimeni nu se află atât de sus încât să i se îngăduie să judece pe altul, şi nici atât de jos nu e nimeni încât sufletul său nemuritor să nu impună respect. (p.278)

fiecare dintre noi trebuie să-şi îndeplinească visul, şi cei răi şi cei sfinţi deopotrivă. altminteri, libertatea nu ar mai putea fi împărtăşită de oameni. (p.279)

nimeni nu-i mai vede pe ceilalţi în întunecime, ...iar claritatea luminoasă ce se revarsă în valuri e doar un vis. (p.280)

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 pagini

sławomir / baltazar / mrożek

sławomir mrożek este un mare dramaturg polonez/internaţional, tradus şi pe la noi, de prin '86, eu n-am citit nimic pân-acum, am vrut cu volumul ăsta să spar gheaţa.

o carte neobişnuită, scrisă de autor ca recuperare mentală după un atac cerebral. o carte simplă, de recuperare a amănuntelor biografice. strămoşii, copilăria în anii războiului, tinereţea, începutul celebrităţii ca dramaturg, emigraţia, întoarcerea acasă.

mi-au plăcut doar câteva părţi, dar mai ales anii de vagabondaj adolescentin când, în zorii comunismului, autorul trăieşte publicând desene, jucând în piese, scriind meniuri.

seara, după cine, care avea loc în bucătăria casei bătrâneşti, mă despărţeam de unchiul ludwik şi mă duceam chipurile să mă culc. de altfel, tot nu m-ar fi controlat nimeni. când ajungeam aproape de heleşteu, în loc s-o cotesc la stânga, o luam spre dreapta şi săream peste gard. de partea cealaltă nu era nimeni, doar câmpul pustiu, dincolo de care începea pădurea. pe cerul senin, se iveau stelele. foşnetele nopţii se auzeau împrejur. începeam să alerg încet şi fără efort. aşa aleargă tinerii de nouăsprezece ani şi au impresia că pot alerga aşa fără oprire. bucuria neştirbită le dă aripi, tălpile nu mai ating pământul, iar inima le bate într-un ritm perfect. când ajungeam la pădure, tocmai răsărea luna. atunci pădurea se preschimba şi părea fermecată. mă preschimbam şi eu, devenind una cu luna, cu pădurea şi cu noaptea. cel puţin aşa mi se pare acum, când asemenea escapade sunt pierdute fără întoarcere. (p.104)

a! şi mi-a mai plăcut caracterizarea unei rude de-ale lui:

helena şi-a consacrat toată viaţa familiei. a gătit şi a făcut curat până a murit. (p.47)

altfel, dacă nu vă interesează istoria belică şi postbelică a poloniei, ocoliţi cartea, căutaţi să citiţi teatrul. sunt convins că e cu mult mai bun. şi tot respectul traducătorului stan velea, care ne-a tălmăcit pân-acum opera lui mrożek.

sławomir mrożek, baltazar, editura curtea veche, bucureşti, traducere de stan velea, 208 pagini
coperta de griffon and swans

FURIE

m-am săturat de politica românească de căcat!! m-am săturat de
nica,
patriciu,
hoţie,
mâncătorie,
bec,
boc,
alegeri,
fraudare,
crin,
moşii de la curtea constituţională,
realitatea,
antena 3,
minciună,
laşitate,
campanii,
corupţie,
prostănaci,
iliescu,
băsescu,
vadim,
editoriale,
emisiuni,
prime-time,
ue,
obama,
nato,
afganistan,
nobel,
război,
bani,
interese,
judecătoare proaste,
magistraţi veroşi,
secrete,
manele,

în românia se moare neştiut
de foame,
de boală,
de deznădejde,
de poluare,
de stres,
de mâna altuia,
de cancer,
de furie!

şi ei nu dau doi bani, deşi se duc acolo
să-mi mănânce banii
şi să mă reprezinte!

reeditare 1001 de nopţi

la erc press a apărut azi primul volum al cărţii celor 1001 de nopţi în traducerea lui haralambie grămescu, reeditare a ediţiei din bpt. arată destul de bine, cartonat, tipărit în germania (deşi pe hârtie reciclabilă broşată, deşi ilustraţiile de ion manea mie nu-mi plac).

se distribuie la chioşcuri bilunar şi costă acum 9 lei. de la volumul 2 va costa 13 lei.

eu am citit recent câteva volume din ediţia veche. impresii aici, aici, aici, aici şi aici.

povestiri adevărate. carver

de curând tot discut cu câţiva amici - silviu şi ciprian - despre proza scurtă, al cărei fan, nu ştiu de ce, nu sunt. aşa că, pentru-a fi la curent, am apucat o carte groasă, o antologie de proză scurtă americană, apărută prin '89, evident, la univers.

am început aleatoriu. cu raymond carver, povestirea un leac mic şi bun* (a good small thing, pe care o găsiţi în original aici). o capodoperă.
pornind de la minimalism, autorul nu se opreşte aici, ci caută un sens, un înţeles uman al existenţei umane aparent absurde şi banale: un eveniment "banal" cum e moartea îi aduce pe trei oameni la o legătură, iluminată de o scânteie mistică ghicită din cuvinte: mâncau cornuri şi beau cafea. ann simţi dintr-o dată că i se face foame. cornurile erau fierbinţi şi dulci. mâncă trei. brutarul o privea. era fericit. apoi, începu să vorbească. îl ascultau. îl ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. din când în când dădeau din cap...

încă la început se vede capodopera. nu mai şti care e personajul principal. mama, brutarul, fiul sau tatăl? câteva rânduri şi-ţi dai seama de fiecare personaj. (iată cum e descrisă o asistentă: scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor accent străin. atât.) un accident îi uneşte pe toţi şi totul e firesc, povestea ia fiinţă, devine ea însăşi, trebuie deci să se desfăşoare. şi-o face. încet, încet, ca un şarpe ce te-ncolăceşte. aştepţi ca băiatul accidentat să se trezească - toată lumea aşteaptă, dar băiatul, nu. nimeni nu-nţelege nimic, înţelege oare cineva?

copilul se uită la ei indiferent. nu dădea nici un semn că i-ar recunoaşte. deodată deschise gura, strânse pleoapele şi urlă. un ţipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. pentru o clipă, chipul păru că i se destinde, că se linişteşte. buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja.
(spaţiu alb.)

plecară spre centru. cerul era senin, plin de stele. afară se făcuse frig. aprinseră radiatorul din maşină. parcară în faţa brutăriei. toate magazinele dimprejur erau închise... ferestrele brutăriei erau întunecate. se uitară pe geam. nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. din când în când, un bărbat solid, în halat, trecea prin albul egal al luminii (the white, even light).

- eu n-am copii. încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în clipele acelea. tot ce vă pot spune acum este că-mi pare rău. şi dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! (all I can say to you now is that I'm sorry. forgive me, if you can). spuse brutarul. nu sunt un om rău. cel puţin, aşa cred eu. nu sunt un nemernic, aşa cum strigaţi la telefon. nu ştiu dacă mă puteţi înţelege, dacă puteţi pricepe ce simt acum. poate nici nu merit să fiu iertat. dar dacă, totuşi, în sufletul vostru mai există un strop de iertare pentru mine... (please, let me ask you if you can find it in your hearts to forgive me?)

de ce-am ales aceste fragmente? pentru că mi se par extraordinare. cel puţin ultimul m-a convins cum literatura reuşeşte să exprime inefabilul, nespusul. e greu să exprimi nespusul şi carver o face printr-un brutar care şi el ştie la rândul lui, deşi e un brutar plictisit... dar poate mă înşel, poate ce-a scris aici carver e ceva banal. sau nu.

spor la carver! despre el, un filmuleţ alături. în dreapta.





raymond carver, un leac bun şi uşor, traducere de octavian roske, în proză americană contemporană, editura univers, 1989, antologie de octavian roske, p.187 - 211
coperta de costel niţulescu


_______________
*povestirea a mai apărut în volumul catedrala, la polirom, 2006.

ultima întâlnire de la şosea pe 2009

fraţii florian.
una dintre cele mai faine ediţii - de-abia am găsit loc.
florian cel mic a citit din ultimul său roman, şi hams şi regretel, cu nori, ceaţă şi pitici peltici - fantasy.
florian cel mare a citit din zilele regelui, despre războiul franco-prusac şi despre huliganismele din casa lui strauss.
un alt florian a făcut poze.

apoi răspunsurile la întrebările lui marius chivu, şi a doi din sală despre băiuţeii, dinamo, traduceri în străinătate, burse literare, familie, herta muller şi nora iuga, stil de scriere, lecturi, jurnalism, comunism, totul plin de vervă şi emoţie.
şi-am aflat că sunt stră-strănepoţii lui ioan slavici.

le: a mai scris şi costantin pistea aici şi liviu aici. în plus, am remarcat că nu se poate scrie (literatură) la oraş sau în weekend-uri. ci numai în izolarea unui munte, a unui ţinut periferic. (după ernu, asta însemnă o ţâră de erezism). sau că nu e bine - cel puţin pentru matei - să citeşti alt autor când îţi scrii cartea.

scandaluri livreşti sau cum am dispărut eu din blogrolluri

"scandalul" ivit acum opt luni în jurul unei celebre blogăriţe livreşti a împins "blogosfera livrescă" spre două poluri: cei pro şi cei contra. simpatia mea pentru unul dintre asumaţii autori ai închiderii blogului - m-a poziţionat contra, aşa că atunci anumite bloguri pro m-au "şters" - anunţat sau tacit din blogroll. când am anunţat că preocuparea mea e cartea, nicidecum partipriurile, m-au "şters" şi cei contra.

acum se pare c-a luat naştere un nou "scandal": un critic literar cu blog anunţă că dă în judecată pe un presuspus simpatizant al blogăriţei. motiv pentru care mă şterge şi el din blogroll, sub motivul c-aş avea vreun partipri cu ea. care mă şterge şi ea din blogroll, sub motivul c-aş avea vreun partipri cu el.

iată cum eu nu mai înţeleg nimic. ceea ce însemna preocuparea spre livresc ajunge în cele din urmă la orgolii, după mine, mici.

eu totuşi nu şterg pe nimeni din blogroll. pentru că sper că scandalurile trec, preocuparea pentru carte rămâne.

umătoarea poveste

graţie andei, am recitit următoarea poveste, o carte din care nu-mi aduceam aminte decât o scenă când doi profesori se iau la bătaie în faţa şcolii pentru o fustă, ceea ce mă amuzase teribil atunci, la cei 17 ani ani. în rest nimic.

acum, după lectura unui alt roman al său, ritualuri, am recitit cartea altfel. am găsit plăceri într-un roman excelent, de numai 118 pagini. căci olandezul ştie să scrie în 100 de pagini ceea ce alţii scriu în 400.

este un roman despre metamorfoze, aşa cum personajul principal, herman mussert (fost) profesor de limbi clasice, se metamorfozează de-a lungul romanului într-un necunoscut din lisabona, într-un om ce descoperă că-i îndrăgostit pentru prima oară, într-un spectator ce se emoţionează nu în faţa artei, ci în faţa tehnicii moarte, în socrate cel dinaintea morţii, într-un călător pe o navă ce-şi povesteşte povestea vieţii.

probabil că fiecare cititor al acestei bijuterii epice găseşte fragmente pe sufletul lui, eu, de pildă, am savurat stilul (proustian, mai e nevoie s-o spun?), deşi frazele sunt sunt împărţite în propoziţii scurte. altcineva ar aprecia ironia povestitorului, altcineva, poveştile propriu-zise, despre moarte, despre dragoste, despre timp, despre singurătate, despre lisabona, despre călătorii spaţiale, despre amantlâcuri, despre.

dacă m-ai întreba care este cel mai dificil lucru pentru mine, aş răspunde: pierderea măsurii. făr ea n-o scoatem la capăt. viaţa ne este prea searbădă, prea expusă, am închipuit tot felul de repere pentru a ne fixa raporturile, nume, epoci, unităţi de măsură, anecdote. aşa că trebuie să mă laşi să continui, nu am nimic altceva la îndemână în afara convenţiilor mele, voi spune şi de aici înainte "zi" şi "oră", deşi călătoria noastră a apărut că nu ţine ţeama de tirania lor. indienii sioux nu aveau nici un cuvânt pentru a denumi timpul, dar eu încă nu am ajuns acolo, cu toate că învăţ repede. uneori, totul nu era decât o noapte nesfârşită şi atunic zilele, ca nişte clipe nărăvaşe, se rostogoleau deasupra orizontului, zăbovind doar atâta cât să cufunde oceanul de două ori în cele mai diverse nuanţe de roşu înainte de a-l abandona iarăşi întunericului. (p.74)

ce să spun decât că trebuie să căutaţi cartea de numai o sută şi ceva de pagini şi s-o citiţi. cees nooteboom este un autor mare.

cees nooteboom, următoarea poveste, editura univers, bucureşti, 1993, traducere de gheorghe nicolaescu, 118 p
coperta (oribilă!) de dan erceanu

cartea a fost reedidată în colecţia cotidianul.

un fleac! i-am ciuruit!

pentru c-a fost un scor strâns, pentru prima oară am simţit că votul meu a contat.

întristându-mă aseară c-a câştigat geoană, m-am bucurat de alternativa guvernării şi de-o viitoare opoziţie puternică.
bucurându-mă acum de câştigul lui băsescu, mă întristez de viitoare alte scandaluri şi posibile instabilităţi.
ce vrei? politica românească! nous sommes ici aux portes de l'orient...

dar jubilez al naibii văzându-i după asta pe woiculescu, wadim, wântu, patriciu, hrebengiuc & co!!

marţea livrescă şi noul a-ha care-mi place

blogul nu este literatură

a scrie nu înseamnă a face literatură
pentru că am aflat pe blogul "trilematicului" mircea popescu cum că ar fi altfel:
blogul este literatura, cand scrii pe blog scrii, tot asa cum romancierul scrie, tot aşa cum nuvelistul scrie. nu neapărat tot aşa cum poetul scrie (dar exista şi bloguri de poezie). faptul scrierii pe blog este literatura, cel mai ades proză, uneori poezie, se spune acolo.

trilematicul face (şi împrăştie) o mare confuzie (iluzie): a scrie (pe blog) înseamnă a face literatură. şi nu vreau să mă refer la înţelesul din dex-ului a acesteia din urmă (artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică). ci la confuzia făcută îndeobşte, în "era comunicării" între comunicare şi expresie. nu oricine comunică ceva exprimă de fapt ceva. faptul de a scrie nu înseamnă şi reuşita transmiterii unei emoţii (artistice) - a se vedea exemplele de scrieri literare ratate.

ca să iau cel mai accesibil exemplu, iau blogul meu. dacă ar fi după mircea popescu, eu fac aici literatură. or, eu nu fac. nici măcar critică literară nu fac, sau cel puţin ceea ce se înţelege prin critică literară. expun pur şi simplu nişte impresii de lectură sau nişte idei proprii, fără a urmări obţinerea emoţiei cititorului. când voi urmări aşa ceva, voi spune :)

a murit scriitorul marin mincu

20 de ani în nici 280 de pagini

dacă nepotul meu ar vrea să citească ce s-a petrecut de când aveam eu paisprezece ani până am făcut treizeci şi patru, i-aş recomanda, alături de cartea alinei mungiu, românii după '89, această carte a lui eugen istodor apărută în astă-vară.

sub ideea dicţionarului lui flaubert, scriitorul întocmeşte un repertoriu al politicii şi al societăţii civile româneşti de după lovitura de stat de-acum 20 de ani. priveşte înapoi cu multă ironie, deloc băşcălios şi cu mult talent literar. de pildă, asemeni lui cehov ce scrisese despre o viaţă în întrebări şi exclamaţii, istodor întocmeşte o listă de întrebări esenţiale ale românului preocupat de politică. iată câteva: cât este autobuzul până la turci? din turcia se ajunge în america? cât e viza pentru canada? pleci în congo dacă iese bombo? cine are sânii cei mai mari, simona sexual sau senzual? raicu e ghinionistă cu bărbaţii? se pot face bani din blog? monica columbeanu s-a sărutat cu o prietenă într-un club? serbăm sau nu halloweenul? am erecţie, dar nu cum ar trebui. ce să fac? cât timp va rezista relaţia mihaelei rădulescu cu oţil? e criză? de câte ori a divorţat silviu prigoană de adriana bahmuţeanu? cât e potul ăl mare la loto? unde e elodia? (p.102-103)

găsim articole de dicţionar ca america, biserica, chinezi, câinii, demiterile, demisiile, femeia, greaua moştenire, justiţia, lege şi tocmeală, lichelele, luminiţa de la capătul tunelului, mogulii, periuţa de dinţi, săpunul, personajul de pimă pagină, personajul de trei minute, românul etern, scandaluri, vin ai voştri, pleacă ai noştri etc.

şi pentru că se apropie alegerile, şi pentru că există o listă a personajelor "importante", iată ce se spune despre cei doi, la categoria de primă pagină: tipic carierist. păi, să fii tu ambasador al sua din partea partidului tău şi să trimiţi un fax, prin soacră, adversarului ajuns la putere? oportunism se numeşte mai bine. şi iar te pui bine, după patru ani, cu oamenii pe care-i trădaseşi. se numeşte abilitate, insistenţă. "prostănac" l-a numit ion iliescu, după ce a fost ministru de externe, înfrânt în cursa pentru bucureşti de către băsescu şi ajuns şef de partid. în 2008 devine preşedinte al senatului şi, recroindu-şi legea special, om în consiliul de apărare al ţării. promisiunile lui privind ajungerea româniei pe lună şi plata a câte 20 000 de euro către românii ce se întorc în ţara aceasta minunată rămân nişte prostovănii. (p.156): a ras tot, când şi-a propus, în politică. autoritar de pe vremea când era ofiţer de marină. cu o mimică dezinvoltă ca ministru al transporturilor (1991-1992, 1998-2000). omul gesturilor simbolice, şocante, spectaculoase: autosuspendarea pentru ca parchetul să-l poată ancheta, candidatura din senin la primăria capitaleişi intrarea, cu lacrimă, în cursa pentru preşedinţie în 2004. preşedinte pd, copreşedinte alianţa da, împreună cu stolojan. primarul bucureştiului (2000-2004), în care calitate face curat pe străzi de dughene şi câini vagabonzi. omul gesturilor meschine: îşi atribuie legal, dar imoral o casă şi o bagă pe elena băsescu în politică. preşedinte al româniei, greşit, preşedinte-jucător al româniei, creînd o sarabandă de divergenţe cu prim-ministrul tăriceanucâteva încercări vehemente de a reforma sistemul politic şi multe întâlniri la restaurantul golden blitz, toate amestecate aducându-i suspendarea de către parlament în 2007. trecând peste acest impas, redevine preşedinte al româniei, premiat cu ceea ce-şi dorea de la începuturile prezidenţiei: conducerea guvernului, a guvernului boc. în 2009. (p.151-152)

o carte care m-a făcut să-mi amintesc lucrurile care-au preocupat timp de 20 de ani lumea românească. şi pe mine, până de curând, din nefericire. încap în nici 300 de pagini.

eugen istodor, dicţionarul ideilor fixe. după 20 de ani, editura polirom, iaşi, 2009, 280 pagini