„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri. 

de ce mai scriu scriitorii de azi?

aş fi în stare să pariez că fiecare scriitor, oricât de slab ar fi, se imaginează că va avea succes de public, că-şi va vinde cartea în draci, iar aceasta îl va putea ajuta să iasă din anonimat, că va deveni celebru, presa îi va cere interviuri, cititorii, autografe, iar la cârciumă va primi băutură gratis. şi dacă va avea şi mai mult noroc, vor pica la aşternut niscaiva dame. 

homer povestea prin cetăţi întâmplările eroilor şi zeilor şi nu ştim dacă o făcea pentru distracţie sau cu scop pedagogic, însă în mod sigur primea hrană şi adăpost în schimb. petronius şi apuleius îşi povesteau satirele pentru distracţie. bocaccio şi rabelais ironizau unul clerul, celălalt intelighenţia. cervantes se gândea la un cristos ridicol şi profan. walter scott inventa aventuri, de-abia cu moderniştii se schimbă macazul. balzac vrea să critice moravurile vremii iar dickens, sărăcimea capitalistă. cu flaubert începem stilul, continuat cu baudelaire şi decadenţii. vine proust şi spune că literatura e viaţa însăşi, apoi joyce spune că e patria. ca să vină beckett şi să arate literatura e absurdă.

postmodernismul începe să se întrebe nu doar literatura, dar şi ce e viaţa, patria, lumea. va începe să se joace cu cuvintele, cu semantica, cu kitschul. în paralel cu toate acestea, apar opere literare proaste, iar unele au chiar succes, desigur cele care-şi propun succesul.

mario vargas llosa vorbea despre revoltă, ca motivaţie a scriitorului dintotdeauna. revolta împotriva lumii. urît trăiţi, domnilor, spunea cehov prin povestirile sale. spre socialism, vor spune alţii. 

ce se întâmplă acum, cu scriitorii? 

într-o lume potopită de cărţi, printre oameni care citesc din ce în ce mai puţin.

pentru cine mai scriu ei, pentru cei câţiva, care au păstrat acest obicei? pentru cititorii ocazionali?

pentru ce scriu? pentru formă sau pentru conţinut?

la ce se aşteaptă ei? să revoluţioneze - ca odinioară zola, sau tolstoi?

la ce destin se aşteaptă pentru cartea lor?

care le sunt iluziile?

ce gândesc când cartea nu li se vinde şi putrezeşte, uitată în cimitirul cărţilor uitate?

mai poate exista vreun kafka, vreun proust, vreun joyce din nou?

de ce apucă scriitorii de azi de scris? - din orgoliu? pentru câştig? 

de ce nu sunt tot mai mulţi paşadii?

se gândesc la posteritate? că poate, cândva, cartea lor va fi descoperită şi apreciată?

eu, dacă aş scrie, aş face-o pentru propria distracţie sau pentru bani.

recensământ 2012

personal

pe plan personal, pot să spun că 2012 a fost un an foarte bun. în primul rând, n-am avut probleme de sănătate, nici măcar gripat n-am fost (pesemne că varicela cu care l-am întâmpinat mi-a scos pârleala). apoi, am sărit cu parașuta, o dorință pe care-o aveam demult, în "lupta" cu mine însumi. apoi am făcut ceva voluntariat pentru tineri. și-apoi, am început să scriu niște chestii literare, ceea ce poate pe viitor se va materializa în ceva interesant.

livrești 

pe planul lecturii, am fost parcă mai leneș, poate (și) din pricina laptop-ului pe care mi l-am luat în martie și care mi-a cam mâncat din timp (și paradoxal, am scris și mai rar pe blog). astfel, dacă în 2009 citeam 68 de cărți, în 2010 citeam 70, și în 2011 citeam 50, anul ăsta am numărat 40 de lecturi finalizate.

dintre cele mai bune cărți citite în 2012, se numără:

1) despărțirea de matiora de valentin rasputin

2) educația libertină de jean baptiste del amo

3) trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez 

în poezie, am avut revelația poetului austriac ernst jandl, cu cele mai frumoase 100 de poeme .

în ceea ce privește literatura română, așa cum îmi propusesem, n-am citit foarte mult, dar am descoperit poezia lui ioan es. pop și romanul lui ovidiu verdeș muzici și faze.

o plăcută realizare, tot pe plan livresc sunt recitirile. mă bucur că am reușit să recitesc următoarele capodopere:

ghepardul, la răscruce de vânturi, papagalul lui flaubert, despre eroi și morminte și la umbra fetelor în floare de marcel proust. - și, amintind de proust, mă bucur că am găsit cartea célestei albaret, domnul proust.

mă felicit pentru reîntoarcerea la filozofie - am citit epicur și am început schopenhauer. 

de asemenea, pentru că am început să scriu mai mult despre pictura abstractă (mai mult pentru mine) și teatru.

deloc de neglijat este articolul despre mine al lui nicolae manolescu, în care mi s-au confirmat racilele micii culturi române, dominate de idiosicrazii și orgolii meschine, fără mari creații în spate, care să se compare cu cele universale.

ce-mi propun pentru 2013?

să recitesc mai mult - ulise-le lui joyce, alte romane de proust, să termin integrala cehov. 

să călătoresc mai mult.
să revin la scrisul unui post pe zi pe blog - ca în 2009 și 2010.
să progresez cu germana.

ce citesc acum

o nuvelă mai inedită a lui cehov, ecranizată în 2010

amos oz la ateneu - impresii

poza de aici

pentru mine, au fost două momente cheie ale serii:

primul, scurtul recital al lui alexandru tomescu, la vioară. 

ultimul, exemplul de succes pe care oz l-a dat unui scriitor - cehov, care nu s-a-ntrebat dacă scrie mai bine decât tolstoi sau dostoievski, dacă e mai rău că scrie într-un sat rusesc decât la paris. ci, cu ironie şi compasiune, a scris cum a ;tiut mai bine.

în răstimp, au fost monologuri peste monologuri - al directorului filarmonicii, al ambasadorului israelului, al lui liiceanu (în continuare frustrat pe comunism, fascism, rolul literaturii, cultură minoră şi celelalte), al lui amos oz care răspundea pe lângă. 

câteva chestii pe care le-am reţinut au fost:

- oz crede în arta compromisului, care nu înseamnă oportunism sau slăbiciune, ci însăşi viaţa;

- un roman porneşte de la o viziune, însă nu e decât un edificiu de cuvinte, alese cu preţul zilelor şi nopţilor; iar opera finită e ca în muzică - o remarci mai ales dacă sună prost.

- există diferenţă între singurătate (venim pe lume şi plecăm din lume singuri) şi solitudine (întoarcem spatele lumii); omul nu e o insulă - no man is an island (john donne) - ci o peninsulă;
- familia este cea mai interesantă, absurdă, tragică, intereantă, persistentă chestie din univers;
- evreii sunt singurul neam rebel, care-l cheamă până şi pe Dumnezeu la judecată;
- antidotul fanatismului este simţul umorului, imaginarea celuilalt şi curiozitatea (ca virtute morală);
- literatura ne deschide secretele altor oameni, ne face mai curioşi, iar dacă devenim cu 1 mm mai buni după ce citim o carte, e un câştig.

cam atât despre aseară. poate dacă n-ar fi fost atmosfera sărbătorească de ateneu, şi vipurile din sală, discursul ar fi semănat cu o lansare mediocră de la librăria sadoveanu.

recensământul lecturilor pe 2011

52 de cărţi anul acesta (despre toate aproape am scris pe acest blog), cam în graficul anual din 2009 şi 2010. observ că n-am avut parte de mari revelaţii livreşti, însă ar fi bine să amintesc câteva cărţi foarte bune:


soldaţii de la salamina de javier cercas, pentru reuşita conţinutului, dar şi a formei
rugul deşertăciunilor de tom wolfe, pentru demolarea mitului american.

mă pot lăuda cu recitirea câtorva romane mai clasice: ea, câţiva clasici:
fii şi îndrăgostiţi de david herbert lawrence
iubita locotenentului francez de john fowles
povestiri felurite de cehov (aici, aici şi aici)

din domeniul cărţii de ştiinţă sau istorie, trebuie să menţionez
ceasornicarul orb de richard dawkins
ţiganii de angus fraser


din ce mi-am propus să citesc, mai rămân de bifat ulise-le de joyce şi cercetările filozofice ale lui wittgenstein. 

stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.

medicul cehov

în vara lui 1892 izbucneşte în rusia epidemia de holeră. medicul cehov îşi părăseşte îndeletnicirile literare şi, ca medic onorific de plasă, înfiinţează un punct medical în propria casă, iar o zi din vremea holerei curge aşa:

dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoricesc, îmi ies din fire şi, cum zemstva nu mi-a dat nici o copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerşesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. s-a dovedit că sunt un cerşetor de prima clasă. datorită elocinţei mele cerşetoreşti, circumscripţia mea are două barăci admirabile, utilate cu tot ce le trebuie, şi cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. am scutit zemstva până şi de cheltuielile pentru dezinfecţie, cerşind fabricanţilor var, piatră vânătă şi alte porcării urât mirositoare, pentru toate cele 25 de sate ale mele. se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. nu scriu nimic. ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, aşa că n-am nici un ban. (scrisoare către a. s. suvorin, 16 august 1892). cu toată holera şi lipsa de bani, am avut bucurie şi drag de viaţă. (12 oct.)

câţi oameni mai au asemenea devotament astăzi? dar medici? scriitori?

anton pavlovici cehov, opere, (собрание сочинений), vol.XII, editura pentru literatură universală, 1963, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma, pag. 330 - 333

mai multe despre opiniile lui cehov citiţi aici, aici şi aici.

întâmplări din tinereţea sovietică

este al doilea roman pe care-l citesc, după compromisul, despre care am scris aici. comparativ, celălalt mi se pare mult mai bun, măcar că are istorioare mult mai amuzante.

totuşi, această carte are două merite, ce ţin de frumuseţea structurală a textului:

1. cartea este alcătuită din câteva povestiri, pornite din cea dintâi. geamantanul cu care autorul a emigrat în america este subiect al primei povestiri. din el răsar cele câteva obiecte - şosete, ghete, centură, geacă ş.a. - ce vor constitui motiv pentru celelalte povestiri - rememorări de întâmplări din tinereţea sovietică. 

2. al doilea merit este ştiinţa fragmentului. fiecare întâmplare are în el fie o anecdotă, fie o replică burlescă, iar dovlatov ştie perfect când să se oprească, pentru a lăsa efectul să se difuzeze în mintea cititorului. cred că este un talent, pe care nu l-am mai întâlnit decât, poate, la cehov sau la harms (tot ruşi, din păcate). 

ei bine, în afara celor două elemente menţionate, nu am găsit nimic care să-mi placă din acest volumaş. ca atare, experienţa mea cu dovlatov se va opri aici.

serghei dovlatov, geamantanul (Чемодан), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de margareta şipoş, 133 de pagini broşate

coperta (urâtă) de angela rotaru

alte impresii la micawber şi flu.ro.

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

abc - leapşă de la tomata

tomata îmi trimite de aici o leapşă livrească cu nume de cărţi preferate. a fost tare greu!

A – anna karenina - tolstoi
B – barabas - par lagerkvist
C – capetele schimbate - thomas mann
D – dragostea în vremea holerei - marquez
E – educaţia sentimentală - flaubert
F – femeia părăsită - balzac
G – ghepardul - lampedusa
H – homo faber - max frisch
I – iubita locotenentului francez - johnn fowles
Î – în căutarea timpului pierdut - proust

  matthias stom, tânăr citind la lumânare

J – jurnal - julien green
K – kitchen - banana yoshimoto (chiar mi-a plăcut, la un moment dat. şi nu puteam pune kafka la malul mării)
L – lolita de nabokov
M – metamorfoza de kafka
N – narcis şi gură de aur - hesse
O – o mie şi una de nopţi - ***
P – povestiri - cehov
Q – don quijote – cervantes
R – romeo şi julieta - shakespeare
S – sfârşit de partidă - beckett
Ș – şotron - julio cortázar
T – templul de aur - yukio mishima
Ț – viaţa la ţară - duiliu zamfirescu (sic!)
U – ulise – joyce
V – verişoara bette - balzac
W – winnetou - karl may (n-am avut ce face, dar a fost o carte îndrăgită tare)
X – ????
Y – ferdydurke - gombrowicz
Z – zilele regelui - filip florian

s-o ia cin'se-ncumetă!

tinereţea are orice drept?

într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:

1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?

a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.

după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?

anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

coperta de val munteanu

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

gânduri blogăreşti

gândurile astea şi altele asemănătoare, gânduri fugare şi dezlânate, ce se nasc numai într-un creier obosit şi pornit pe odihnă, i se perindau acum prin cap lui evgheni petrovici. de obicei, nu ştii de unde-ţi vin astfel de gânduri şi pentru ce; ele nu zăbovesc însă prea mult în minte şi se târăsc alene, numai pe suprafaţa creierului, fără să pătrundă în adâncul lui. pentru oamenii nevoiţi să cugete ceasuri şi chiar zile-ntregi oficial, după un anumit tipic, într-o singură direcţie, asemenea gânduri libere, "domestice", sunt un fel de lux, o desfătare plăcută.

a.p. cehov, opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 616, traducere de xenia stroe

cehov despre un roman de dostoievski

... am cumpărat de la librăria dumitale un volum de dostoievski, şi acum îl citesc. e frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret. prea multe pretenţii...

a.p. cehov către a.s. suvorin, 5 martie 1889, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.181

cehov despre critică

eu nu împărtăşesc părerea dumitale cu privire la viitor. numai domnul Dumnezeu ştie ce va fi şi ce nu va fi. şi tot numai el ştie cine are dreptate şi cine nu... cu atât mai mult nici noi criticii noştri şi domnii editori n-am putea să ne pronunţăm... omul are prea puţină minte şi conştiinţă ca să-şi dea seama de ceea ce se petrece azi sub ochii lui, dar încă să prevadă ce va fi mâine, şi are prea puţin sânge rece ca să se judece pe el însuşi şi pe alţii.

a.p. cehov către k.s. baranţevici, 12 aug 1888, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.137

iar leapşă

deşi am rămas în urmă cu nişte lepşe de la coryamor, capricornk - cărora le prezint scuze - iată că preiau o leapşă de la octavian, ce bântuie acum blogurile. aşadar:

1. câte cărți ai citit până acum în 2010?
20.

2. câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
toate de ficţiune.

3. care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
17 bărbaţi şi 3 femei.

4. care e cartea preferată citită până acum în 2010?
austerlitz de sebald.

5. care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
raiul găinilor de dan lungu.

6. ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
da, omul duplicat de jose saramago.

7. care e cea mai veche carte citită?
don quijote de cervantes.

8. dar cea mai nouă?
caiete de marcel proust.

9. cel mai lung și cel mai scurt titlu?
prima dragoste, ultima dragoste şi marginea.

10. cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
don quijote şi marginea.

11. câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
nici una.

12. câte cărți citite sunt traduceri?
16.

13. care e cel mai citit autor anul acesta?
cred ca va fi, ca de obicei, cehov şi proust.

14. ai recitit vreo carte?
da, don quijote de cervantes

15. care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
dintre cele vechi, sancho panza, dintre cele noi, austerlitz.

16. ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
italia, spania, franţa, anglia, germania, america, rusia, serbia, egipt, polonia, românia.

17. ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
austerlitz de sebald.

18. ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
nici unul.

19. e vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
nu.

150 de ani de la naşterea lui cehov

sărbătorite la taganrog, oraşul de naştere.





evident, medvedev :)

platonov-ul lui mihalkov

piesă netereminată pentru pianină mecanică

v-am spus că nu-mi place deloc tarkovski (în afară de andrei rubliov)? în schimb, mă-nnebunesc după nikita mihalkov, al cărui film de 33 de ani, piesă neterminată pentru pianină mecanică - l-am revăzut ieri.

poate şi pentru că are la bază piesa fără titlu (platonov) - neterminată - a lui cehov. spun are la bază, pentru că viziunea regizorală este diferită de cea a lui cehov.
dacă cehov era profund şi tragic, mihalkov e aici burlesc. scena în care doctorul refuză cu cinism să meargă la o bolnavă ca să nu piardă petrecerea, refuz urmat de furia învăţătorului n-are nici o finalitate - se transformă imediat în comedie ieftină. la fel, furia de la sfârşit (vezi secvenţa de mai jos) a lui platonov.

prin felurite planuri şi cadre, jocuri de lumini şi umbre, teatru în film, poveste în poveste, regizorul ne scapă de plictiseala vorbăriei fără sens a personajelor plictisite.

vorbim, mâncăm, dormim şi iar dormim. şi o facem cu conştiinţa împăcată. avem pretenţii europene, dar dezvoltarea e asiatică, spune platonov.

acum ştiu şi sunt sigur: e de ajuns să trădezi o singură dată ce-ai iubit, ce-ai crezut, şi nu vei mai scăpa toată viaţa de lanţul minciunilor şi al trădărilor.

aş putea să fac analize, referinţe livreşti la cehov sau lermontov, picturale, la şişkin sau levitan, nietzscheene, despre apolinic şi dionisiac, dar eu zic c-ar fi mai bine să vedem filmul şi să ne bucurăm de el. o bijuterie cinematografică!

literatura rusă şi cititorii români

mă necăjesc când văd ignorarea totală a literaturii ruse recente de către cititorii români. aceştia se opresc la dostoievski (după 1989 devenit, din fericire, best seller), poate puţin la tolstoi (anna karenina) şi cam atât. arar ajung la vreun autor contemporan.

dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.

înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?

urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.

din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.

evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.

dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.

utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.

să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.

toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.

acest post e spre amintire. poza de aici.

caut un maestru

prima dată când am dat de filozofie a fost când mi-am dat seama că părinţii şi oamenii mari nu sunt grozavii care credeam eu că sunt – ci nişte omuleţi ca şi mine.

evident, m-a ajutat apoi mircea eliade cu memoriile lui care mi-a dat seama şi mai mult că şi geniile sunt la fel - nişte omuleţi ca şi mine.

aşa că am început să pun la îndoială mai întâi percepţiile mele de până atunci, apoi şi pe cele de după aceea. În cele din urmă, lumea toată. (fără să am habar de descartes.)

şi-am pornit de la zero, să mă mir ca un copil. de ce asta? de ce aia?

de ce „trebuie” să învăţ tâmpeniile de la şcoală – ce vor alţii adică, când pot să-nvăţ ce vreau eu?

de ce „trebuie” să să citesc sadoveanu şi nu frank herbert?

de ce „trebuie” să devin medic, când pot fi gânditor?

de ce „trebuie” să accept orânduirea socială capitalistă, când pot fi anarhist?

de ce „trebuie” să agonisesc averi, când pot fi sărac (şi liber) ca isus cristos?

şi de ce-urile m-au dus la răspunsuri – pe unele le găseam la unii sau la alţii ce se intitulau filozofi (presocraticii thales, heraclit, kant, nietzsche, confucius...). alteori mergeam la literatură care mă-nvăţa să văd altfel viaţa – balzac, cehov, proust...

găseam sau nu găseam, mă contraziceam cu prietenii, mă certam cu străinii, dar îmi foloseau toate.



astea-au început pe la 18 ani şi continuă şi-acum.

am însă un singur regret: c-a trebuit să caut singur, fără-ndrumare, fără vreun maestru, fără vreo busolă.

poate, cine ştie, www-ul poate fi un maestru.

de-aceea niciodată nu e prea târziu. Nici chiar când mori.

oare ce-oţi gândi voi?

post apărut demult, pe blogul dispărut filozofie.ro.