pynchon - un autor al profanului

e destul de dificil să scrii despre acest thomas pynchon, fără priză la publicul nostru doritor de lecturi facile (cele două cărţi apărute la defuncta univers în seria de autor thomas pynchon umplea depozitele, iar reeditatele la polirom au ajuns la 5 lei).

dar pynchon face epocă. şi, că tot a apărut traducerea lui rareş moldovan la polirom a curcubeului gravitaţiei, m-am gândit să reiau cel mai subţire (la propriu) roman al maestrului incontestabil al postmodernismului american.

subiectul nu e mare lucru. oedipa maas e numită într-o zi executor testamentar al unui fost amant bogat şi pentru asta pleacă la san narciso.

are însă o epifanie, ca mai apoi să intre într-un joc ilogic, pus la cale de către o grupare secretă - trystero. va trebui să dezlege misterul, aşa că iat-o.

va ajunge la dezlegarea misterului sau "la sfârşitul a ceea ce se întâmplă (dacă trebuie să existe un sfârşit) nu va rămâne decât cu amintiri compilate din indicii, anunţuri, sugestii, dar fără adevărul fundamental, care are probabil o strălucire mult mai intensă ca memoria să-l poată cuprinde, care trebuie mereu să ardă, distrugându-şi ireversibil propriul său mesaj, lăsând un alb voalat dintr-o prea lungă expunere când lumea obişnuită revine" (p.86)?

şi oedipa călătoreşte prin america, prin tot feluri de locuri, întâlneşte personaje cu tot felul de nume - thot, driblette, nefastis, hilarius etc. întâlneşte tot felul de grupări care mai de care mai ciudate şi mai misterioase. amănuntele sunt de o bogăţie interpretativă nelimitată - de pildă unii cred că pynchon este primul autor tehnologic al lumii. eu însă cred că e un autor al profanului, opus sacrului - în V., unul dintre personaje se cheamă chiar profane.

de pildă, iată ce simte oedipa când vede următorul tablou suprarealist, brodarea mantiei lumii de remedios varo:

oedipa a rămas în faţa tabloului şi a plâns. nu a observat-o nimeni; purta ochelari de soare de un verde închis. o clipă s-a întrebat dacă aveau etanşeitatea necesară în jurul orbitelor, ca lacrimile să se strângă, să umple tot spaţiul lentilei şi să nu se mai usuce niciodată. putea astfel să ducă la nesfârşit cu cea tristeţea acestei cliep, să vadă lumea refractată de aceste lacrimi, acestea şi nu altele, de parcă ar exista un indice încă nedescoperit care variază semnificativ de la un plâns la altul. s-a uitat în jos şi a ştiut atunci, graţie tabloului, că sub tălpile sale se află doar o ţesătură lucrată la o distanţă de aproape trei mii de kilometri în propriul său turn.[... ] dacă turnul se află pretutindeni, iar cavalerul salvator nu o poate ocroti de magia acestuia, atunci... (p.16-17)
şi gata, capitolul se sfârşeşte aici.

la pynchon, lumea nu este doar jocul grupărilor secrete şi al tehnologiei care pune stăpânire pe oameni, ci este şi locul unde intră altă lume, o lume de miracole - un sărut al bilelor de biliard cosmic.

"misterul" pynchon

pe lângă faptul că scriitorul nu iese în public şi nimeni nu ştie cine e şi cum arată - există doar câteva fotografii de tinereţe - criticii literari, şi nu numai, recunosc că romanele autorului american sunt pline de simboluri şi metafore, aşa că se simţit fericiţi cu fiecare carte să scrie îndreptare - şi pentru acest roman s-a şi construit unul: kerry grant, a companion to the crying of lot 49 ce poate fi citit aici - pentru-a cuprinde toate înţelesurile. dar poate nu e nevoie. pasionant mi se pare ca fiecare cititor să descopere înţelesurile el însuşi şi tot ce-i nenţeles să schimbe-n nenţelesuri şi mai mari.

We Await Silent Tristero's Empire

ştia câte ceva despre trystero: se împotrivise sistemului poştal thurn şi taxis din europa, simbolul său era un corn de poştalion mut, cândva înainte de 1853 apăruse în america şi luptase cu pony express şi wells fargo fie ca haiduci îmbrăcaţi în negru, fie deghizaţi ca indieni, iar astăzi suprevieţuia, în california, servind ca un canal de comunicare pentru cei cu convingeri sexuale neconformiste, inventatori care credeau în realitatea demonului lui maxwell, poate şi pentru soţul ei, mucho maas. sau... (p.98)

demonul lui maxwell

personajul john nefastis creează o explicaţie a teoriei fizice a demonului lui maxwell - care încearcă să anuleze principiul universal al termodinamicii - şi dă de legătura între sistemul fizic şi fluxul informaţional. prin intermediul minţii (al metaforei). care devine adevărată la modul obiectiv.

actul metaforei este o împunsătură în direcţia adevărului şi o minciună, în funcţie de locul în care te afli: înăuntru, în siguranţă, sau afară, pierdut. (p.116)

pornind de aici, putem spune despre romanul însuşi că poate avea cel puţin 2 înţelesuri, că cititorul poate fi el însuşi un demon al lui maxwell şi poate alege între două: totul e sau real sau fictiv, sau realitate sau vis, sau sacru sau profan, sau capodoperă sau ştift.

demonul lui Maxwell

o lectură grea, solicitantă, dar care pune pe gânduri, amuză, nedumireşte, agită, enervează, dar şi încântă estetic. per total, capodoperă.

thomas pynchon, strigarea lotului 49, editura univers, bucureşti, 1999, traducere de geta dumitriu, 199 pagini, serie de autor
coperta de done stan

pornache? sau fornicator?

văzduhul nu avea să se scurgă pe pământ şi nici pământul să se urce la cer, vreodată, oricâte locuri cu aură ar fi existat într-o parte şi într-alta, oricâte naivităţi sau perversiuni de percepţie, oricâte franjuri de vide haşurate cu dorinţele şi râvnele muritorilor. fornicator era o formulă lizibilă prin care puteam să mă manifest, dat fiind că femeile aduceau cu nişte pâini proaspete tocmai scoase din cuptor. nu era o boală, ci o bătălie împotriva indiferenţei. (p.21)

îmi ziceam iată, în sfârşit, am în mână un roman pornografic "greu", faţă de care băgău e poate mizilic, dar dădusem peste-o carte fin erotică: un tip îşi scoate din carne străbunica moartă - o cocotă franţuzoaică de lux -, o depune pe hârtie şi revarsă manieristic asupra ei toate obsesiile şi fanteziile sale sexuale. meta-sexualizează:

pliurile cărnii străbunicii de lux se îndoiau şi se dezdoiau după cum le porunceam cuvintele şi gândurile mele, fiindcă aveam ambiţia să fiu un taumaturg. corpul ei conţinuse sânge destul şi îndeajuns de multe sudori, dar eu îl despărţisem, prin construcţia pe care o făcusem asupră-i, de licorile sale normale. devenise un corp nou, solidificat şi, în acelaşi timp, ondulat după proiecţia mea. poate că doar astfel puteam dori şi iubi acel corp, fără să fiu un incestuos clasic, fără vreo pudoare după reţeta de rigoare. (p.90)

m-a delectat efortul scriitorului maxim crocer - desigur, un pseudonim - de a-şi seca/epuiza întreaga imaginaţiecreativitateirealitate: "îmi plăcea enorm să mă joc astfel, să glosez pe marginea unui trup ridicat la rangul de cosmos manipulabil şi manipulant în acelaşi timp" (p.104) m-a delectat poezia "grea" a frazei, chiar dacă uneori "şchioapătă", dar o face nu din cauza vreunei inabilităţi scriitoriceşti, ci datorită nevoii înseşi de materializare a gândurilor.

una-ntr-alta, crearea unui asemenea personaj, voinţa de a-i epuiza resursele, îngemănarea cu subiecte conexe ca savoarea unui tatuaj, importanţa părului pubian, clasificarea săruturilor, poezia erotică a lui guillaume (apollinaire?), catalogul de poziţii al străbunicii - admirabil ilustrat de felix aftene, dar, din păcate cel mai slab fragment al cărţii -, mi-ar fi plăcut şi mie să scriu aşa ceva, spre deliciul cititoricesc al celor puţini.

o prezenţă insolită în peisajul editorial al editurii humanitas, asemănătoare cărţii pupa russa din 2004. o carte frumoasă. cât despre autor, acesta a mai scris o carte (cavitatea), inclusă - motivat sau nu - de alex ştefănescu în antologia sa de 25 de cărţi proaste.

maxim crocer, amo(u)r, editura humanitas, bucureşti, 2010, 173 pagini

blogul autorului aici.
saitul pictorului / desenatorului felix aftene aici.

primul meu vila-matas

în răspăr cu bartleby, enrique vila-matas construieşte o istorie a scriitorilor Nu, adică a scriitorilor care au renunţat la un moment dat să scrie, sau la a fi scriitori. cartea nu e roman, aşa că nu pot spune că mi-a produs mari emoţii artistice, însă extaze livreşti, da.

reproduc mai jos câteva citate memorabile:

• schopenhauer: cărţile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. şi, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăţi, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulaţie, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi. (p.160)
• susan sontag: atitudinea cu adevărat serioasă e cea care interpretează arta ca pe o cale de a tinge ceva ce poate că se obţine numa abandonând arta. (p.81)
• dylan thomas: o certitudine trebuie să existe / dacă nu de-a scrie, cel puţin de-a nu scrie. (p.132)

am mai reţinut două poveşti frumoase:

1. un poet talentat scrie la un moment dat pe o foiţă de ţigară un poem, al cărui prim vers e "stupiditatea e punctul meu forte". după care face din el o ţigară, pe care o fumează liniştit, funându-şi astfel poemul. (p.138)
2. scriitorul francez marcel schwob scrie povestirea petroniu, în care autorul satyricon-ului nu e arbitrul alaganţei, ci un tânăr aristocrat care descoperă lumea datorită unui sclav, siro, lumea de jos, a gloatei. şi la 30 de ani, acest petroniu scrie toate poveştile pe care i le spusese sclavul, în 16 cărţi, spre hazul nebun al acestuia din urmă. apoi cei doi prieteni se travestesc şi pleacă să trăiască toate aceste poveşti pe care le scrisese(ră). petroniu se lasă astfel pentru totdeauna de scris, "chiar din clipa când a început să trăiască viaţa pe care şi-o imaginase". (p.114)

pe lânga panoplia unor scriitori notorii pentru retragerea lor - b. traven, pynchon, salinger, rimbaud, de quincey - am mai aflat amănunte picante despre nebunia lui maupassant, despre melville, juan ramón jiménez, robert walser, juan rulfo (şi unchiul său proverbial, celerino) ş.a.

alături de javier marías (şi aici), enrique vila-matas e un mare scriitor spaniol contemporan.

enrique vila-matas, bartleby & co, editura rao, bucureşti, 2005, traducere de ileana scipione, 187 pag.

decadentissimo sau enciclopedia decadenţei

am simpatizat cu jean des esseintes nu prin sofisticăria, estetismul sau nevroza sa, ci prin obstinaţia cu care căuta plăcerea.
sictirit de natura din jur (mai ales cea umană) - romanul a fost tradus în engleză against nature - des esseintes îşi vinde castelul prăfuit şi se mută la periferie. aici se-nconjoară de felurite obiecte şi trăieşte din savoarea lor şi din amintiri. din păcate, e impotent.

huysmans începând cu acest roman bate în cuie modernismul, proclamă libertatea prin plăcere estetică, precursor al lui proust şi wilde, cultivă hedonsimul ca dispreţ bla-bla-bla.

dar deşi pare teribil de serios şi sofisticat, de peste tot curge o ironie fină, ca polenul.
de pildă, cumpără o ţestoasă căreia-i împodobeşte carapacea cu pietre preţioase doar ca s-o admire târându-se pe covorul oriental. şi broasca moare.
de pildă, se cuplează cu o acrobată bărbătoasă pentru că-i place să fie dominat, dar dă de o neroadă. aşa că trece la un licean.

• de pildă, iubeşte literatura latină - petronius, apuleius, commodius - dar ajunge repede la literatura franceză.
• de pildă, iubeşte tabloul lui gustave moreau (salomeea) - o pictură subtilă, preţioasă, scăldată în antică visare, într-o corupţie veche, departe de moravurile noastre (p.41) - dar trece repede la gravurile ciudate ale lui goya.

• de pildă, corupe un minor doar ca acesta, cuprins de patimi, să se răzbune apoi pe societate - fă-le altora ce nu vrei să-ţi facă ei; cu maxima aceasta vei ajunge departe - dar acesta îl lasă baltă.
• de pildă, iubeşte pe schopenhauer, ce predică neantul existenţei, avantajele singurătăţii, avertizând menirea că, orice ar fi făcut, spre orice s-ar fi întors, avea să rămână nefericită (p.63), dar consumă evantaie de parfumuri şi orgi de gusturi.
• iubeşte pe baudelaire, verlaine şi mallarmé, poe, d'aurevilly, villiers - dar numai operele bolnave, consumate şi iritate de febră.

cu alte cuvinte, eroul nostru îşi ia de fiecare dată ţeapă, nu reuşeşte să facă nimic, şi nu-i rămâne decât să se-ntoarcă, sub lentila sa estetă - la o viaţă comună.

rezumatul înţelepciunii umane este să lungeşti cât mai mult lucrurile; să nu spui niciodată un "da" hotărât; fiindcă nu poţi manevra generaţiile decât atunci când le faci să-şi pardă vremea fără rost. (p.125)

joris-karl huysmans, în răspăr, editura univers, bucureşti, 2008, traducere de iulia bodnari şi irinel antoniu, 158 pagini

tabloul este pictat de gustave moreau, salomeea (1876)

mcsweeneys, adică altceva

pe urmele unei informaţii din cartea luminii incandescente, personajul smiley se urcă pe un vârf înalt, întinde mâna în sus şi purcede să decojească azurul, găurind o bucată de cer şi pătrunzând astfel drept în casa lui salvador plascencia, autorul însuşi, acum placid şi nemainteresat de romanul pe care tocmai îl scrie. doar are şi el nefericirile lui amoroase.

închipuieşte-ţi că unei femei din hârtie nu-i place să taie gurile bărbaţilor care-i fac sex oral. aşa că trebuie să-şi umezească de fiecare dată fofoloanca tipărită. cât e de nefericită, cum sunt şi celelalte personaje, aşa că iată-le pornind război cu autorul.

noi am pornit la război împotriva unei poveşti, împotriva istoriei pe care o scrie scriitorul. am crezut că tăcerea e cea mai bună armă cu care ne-am putea opune curiozităţii scriitorului, că tăcerea noastră îl va readuce la tăcere şi pe scriitor. (p.183)

imaginaţia strânsă între coli m-a lăsat paf, cartea începe de două ori, are planuri mii, încrenguite ludic din mintea autorului: profeţii, tehnologie, albine, salate, amoruri, neputinţe, destine, rita hayworth, pagini oarbe, pagini chioare, un sfânt face wrestling, un copil nostradamus.

chiar dacă ştia data şi ora la care mama sa avea să moară, Copilul Nostradamus n-a spus nimic. în ziua în care mama lui şi-a dat ultima suflare, o marţi cu vreme destul de plăcută şi umiditate atmosferică scăzută, înainte ca ea să apuce să iasă din casă, Copilul Nostradamus a atins-o pur şi simplu pe palmă, transmiţându-i următorul mesaj: "Mamă, te iubesc". ea s-a întors trei zile mai târziu într-un coşciug din lemn de cireş, cu o jerbă de garoafe şi un grup de măicuţe cu mătănii care veneau în urmă. (p.146)

mcsweeneys este o editură americană ce publică proză experimentală / de avangardă. aici şi-a publicat tânărul scriitor de origine mexicană romanul the people of paper apărut în 2005 şi repede tradus la nemira în următorul an. din marketing deficitar sau din neinteres cititoricesc, a ajuns la reduceri. 10 lei.
evident, nu scăpaţi!

salvador plascencia, oameni de hârtie, editura nemira, bucureşti, 2006, traducere de anca stoiculescu

saitul autorului aici.
un interviu cu autorul aici.
pozele reprezintă 2 file din manuscrisul autorului.

alte recenzii la iulian şi liviu drugă.

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini

recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).

geniul lui gombrowicz

chiar nu m-aşteptam ca să găsesc în acest volum o capodoperă. cu ferdydurke am simţit că citesc ceva extraordinar, cu trans-atlantic însă, mai puţin.

dar acest volum, cel puţin prima sută de pagini pe care am citit-o pân-acum, m-a dat pe spate. dacă în ferdydurke, începuse să fie contra - culturii umaniste, polonismului, aristocraţiei, idilicului - aici se vede persoana scriitorului ce vrea să fie contra. şi nu doar dintr-un moft, deşi recunoaşte că un scriitor vrea să-şi dovedească celorlalţi superioritatea, ci dintr-o nevoie.

mi se pare foarte asemănător cu nietzsche ("îmblânzirea moravurilor noastre este urmarea slăbiciunilor noastre"), care vrea să spargă cu ciocanul toate valorile, cutumele, idiosincraziile şi prejudecăţile vremii.

până-mi voi face o imagine generală despre, voilà quelques mots:

- nu, nu suntem moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi. (p.23)

- literatura moleşită neîncetat de diverse mătuşi cumsecade, care fabrică romaen şi foiletoane, de furnizotii unei proze sau poezii de calitate inferioară, de inşi molâi înzestraţi cu uşurinţa mânuirii cuvântului, este în primejdie să devină un ou moale în loc să fie - ceea ce îi e menirea - un ou tare. (p.25)

- din trans-atlantic, doar două probleme importante îi tulbură pe cititorii respectivi: cum de îndrăznesc să scriu cuvinte cu majusculă în mijlocul propoziţiunii? cum îndrăznesc să folosesc cuvântul excremente în forma căcat? (p.33)

- revoluţii, războaie, cataclisme - ce reprezintă această spumă deşartă în comparaţie cu spaima fundamentală a existenţei? susţieţi că n-a mai existat aşa ceva până acum [comunismul]? pierdeţi din vedere că în cel mai apropiat spital se petrec orori cu nimic mai mici. ziceţi că pier oameni cu milioanele? uitaţi că de la începutul lumii pier milioane de oameni fără o clipă de răgaz, fără pauză? atrocităţile acelea vă sperie şi vă uimesc, pentru că imaginaţia voastră a aţipit şi aţi uitat că infernul se află la tot pasul. (p.36)

- valoarea artei pure constă în aceea că ea sparge schemele. [...] menirea artei veritabile e alta - ea va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular. o literatură de calibru mare trebuie să aibă grijă în primul rând ca acestea să-şi atingă ţinta. dacă doriţi ca glonţul să nimerească departe, îndreptaţi ţeava puştii în sus. (p.37-38)

- dacă prostia voastră se ia la harţă cu mine, daţi-mi voie să mă iau şi eu la harţă cu voi! (p.45)

- zborul artei trebuie să-şi aibă corespondentul în sfera vieţii obişnuite, precum se aşterne umbra condorului peste pământ. (p.57)

o să culeg mai multe...

witold gombrowicz, jurnal, editura univers, bucureşti, 1998, selecţie şi traducere de olga zaicik, 484 p.

coperta de vasile socoliuc

james joyce, ulise. dimineaţa

premise de lectură
- am pornit la o nouă lectură a romanului făcând abstracţie că citesc o operă capitală a literaturii, în faţa căreia cei cărora le spuneam c-o citesc, tăceau ori cu respect / mirare / stupoare, ori cu teamă / siderare / şoc.

- am căutat să ignor referirile la societatea irlandeză versus cea britanică.
- am căutat să văd dacă romanul se susţine prin el însuşi, în afara schemelor simbolice.

impresii de lectură

acţiunea, se ştie, are loc într-o singură zi. unul dintre personaje, tânărul stephen dedalus se trezeşte la opt şi pleacă la muncă. locuieşte cu doi amici într-un turn la malul mării şi predă la o şcoală. e un tip cam frustrat, ţine minte numai ideile şi senzaţiile, colegul mai blazat, pentru care totul e o ironie, dracului, face mişto de el adesea.

e tare hilară conversaţia lui stephen cu directorul şcolii, deasy, ce vrea o pilă la un ziar unde să publice un articol "însemnat" despre situaţia grea agrară cauzată de istorie prin comploturi europeano-semite - e ceva fin!

apoi vine solilocviul hamletian al lui dedalus, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, poate şi pentru că se petrece la malul mării.

sub marea crescând tot mai sus vedea ierburile încolăcite risicându-şi braţe leneşe neputincios trăgându-se iarăşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţându-şi şuviţe viclene de argint. zi după zi. noapte de noapte: ridicându-se, revăsându-se, năreindu-se iarăşi. doamne, istovite mai sunt; şi ascultând şoaptele cum mai oftează. sfântul ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare sunt, aşteptând împlinirea vremurilor. diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. fără de ţel strânse laolaltă; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe să şerpuie în lături, pânze de lună. şi istovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie despuiată licărind în splendoarea-i, ţesând plasă lucrătură a apelor. (p.59)

nu-i aşa că-i genial?

dar personajul care face toţi banii e achizitoul de publicitate leopold bloom, încornorat de nevastă-sa, căruia-i place rinichiul, flirturile pe stradă, cititul ziarului pe veceu şi înmormântările cu prietenii.
acţiunea e străpovestită cu cioburi de gânduri. de pildă:

mă gândesc că pământul pe aici [în cimitir] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. groaznic. se fac verzui, trandafirii, se descompun. putrezesc repede în pământul umed. toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. pe urmă se usucă molii moarte. sigur, celulele sau ce-or fi trăiesc mai departe. se schimbă în altceva. viaţa veşnică într-adevăr, şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi. (p.124)

hadesul, nu-i aşa?

evident, romanul are şi lest, care roman nu are?, dar merită citit şi el, face parte din impresia generală pictată pe fondul pesimist al personajelor - leopold + stephen - iar sclipirea ce te duce mai departe e dată de cuvinte, alegerea lor, construirea cu /din ele a frazelor, efortul ghicit din spate, notaţiile banale ale autorului mojarate şi structurate cu minuţie auctorială, ironia amară - totul e o chestie livrească.
monumentală.

cred că voi aminti de câte ori voi putea omagiul meu intelectual faţă de mircea ivănescu care ne-a tălmăcit pre limba noastră patru autori "big four" - joyce, kafka, musil, broch - la care se adaugă proust.



james joyce, ulise, vol.1, editura venus, bucureşti, 1992, traducere şi note de mircea ivănescu, 132 pagini
coperta de sergiu georgescu

matei iliescu, omul care vede aerul

marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!

asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.

romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.

aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.

mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.

- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.

de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)

ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.

radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)

femeia stângace. o lectură

cu toţii, fiecare în felul lui, ne continuăm viaţa de zi cu zi, cu sau fără reflecţii; totul pare să-şi urmeze cursul obişnuit, precum în acele situaţii înfricoşătoare în care totul este joc şi totuşi lumea continuă să trăiască de parcă n-ar fi vorba de nimic.

este un citat din afinităţile elective (romanul imposibil al lui goethe), cu care se încheie microromanul scriitorului austriac peter handke (obiect al concursului ce tocmai s-a-ncheiat). cred că handke e mai cunoscut pentru persoana lui stârnitoare de scandal - despre la querelle d'allemand de-acum 2 ani a se vedea un excelent articol în românia literară - decât pentru cărţile sale.
deşi este un scriitor excepţional.

acest microroman intitulat femeia stângace, se ocupă de decizia subită a unei femei de a se despărţi de soţul ei pentru a rămâne cu fiul. nimic neobişnuit, ceva banal. dar, după ce-ai citit cartea, nu ştii ce-ai citit. chiar o poveste banală sau altceva? căci handke creează o atmosferă din cuvinte, o angoasă mereu prezentă din descrierea pură a faptului anodin cotidian. şi într-adevăr, scriitorul care i-a acuzat pe celebrii scriitori din grupul 47 de impotenţă în a descrie, de/scrie fără greşeală.

ca în primul roman, cel al lui joseph bloch (nu josef k.), întâlneşti ceva din kafka, măcar parodierea lui. oare aşa ceva se-ntâlneşte şi în femeia stângace? da, cel puţin când e vorba de ceva devine serios - bagatelizarea şi absurdul vine să-l înăbuşe:

Ieri m-am gândit la un moment dat că, din când în când, ar fi destul de agreabil să existe un Dumnezeu. Femeia îl privi îndelung şi spuse: "Ia te uită, ţi-ai ras barba."
sau:
Am avut dintr-o dată sentimentul că în fiece minut pe care-l petreci singur pierzi ceva ce nu mai poate fi recuperat niciodată. Ştiţi dumneavoastră, moartea. Iertaţi acest cuvânt. Dar acum am simţit că asta mă doare...Am în bucătărie încă o sticlă de vin de Burgundia, roşu.
sau:
Editorul: "Scrie asta, Marianne. Altminteri, într-o bună zi, n-o să mai rămână nimic din dumneata."

am impresia că în spatele prozei lui handke se-ascunde ceva, dincolo de cuvinte, ceva care îl face să scrie, ceva intuit în/prin de/scrieri, greu de găsit, ceva ce scapă. aşa că pentru mine handke, la fel ca şi kafka, rămâne un mister: şi poţi scrie multe despre mistere, dar ele rămân mistere.

Nu, nu El, Noi ne vom izbăvi unul pe celălalt.(p.177)

peter handke, femeia stângace, în frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, ed. univers, buc., 1993, trad. corina jiva, 73 p.
alte romane de peter handke au fost publicate la editura paralela 45.

tot binevoitoarele...

urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.

de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.

un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)

rezumatul cărţii, aici.

binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.

Educaţia sentimentală

Cum m-a tras de neuroni Flaubert cu Educaţia lui sentimentală - romanul "despre nimic", publicat acum 140 de ani?
Punându-mi în vedere prin personajul principal al romanului Frédéric Moreau, cum mai putem fi autentici într-o lume modernă, plină de clişee şi kitch, în care toate ideile sunt primite de-a gata.

Putem fi autentici prin idealuri:

1) Unul dintre idealuri este idealul dragostei dintâi, pentru doamna Arnoux, "substanţa vie a inimii sale". Nu contează că această doamnă e, ca toată lumea, modernă (deci superficială), nu contează că acest ideasl mai păleşte din când în când, în destrăbălarea c-o cocotă, în speranţele date unei fecioare, în amăgirea unei văduve frigide. Ceea ce contează e fidelitatea faţă de ideal până la sfârşit. Asta, după mine, e şi ceea ce îl salvează pe Frédéric.

2) Celălalt este idealul tinereţii sale pe care şi-l construieşte împreună cu prietenul Deslauriers, dar pe care-l uită. El va deveni măsura vieţii sale zbucuimate şi ratate (deci burgheze), din ultimul capitol. Care se sfârşeşte în josul Podurilor.

Evident, e mult de admirat aici: Cuvinte, propoziţii, fraze; întâmplări reci, nude; revoluţii, trădări, mondenităţi.
Nu ştiu ce citat să dau, mie mi-a plăcut mai mult ăsta:
"Plecă alegând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări" (p.279)
Şi o lecţie, made in Flaubert:
Un romancier, după mine, nu are dreptul să-şi spună părerea despre ce se petrece pe lumea asta. El trebuie, în creaţia sa, să-l imite pe Dumnezeu, adică să facă şi să tacă.

Educaţia sentimentală, Ed. Univers, Buc 1982, în Flaubert, ediţie critică de Irina Mavrodin, vol.2, trad. Lucia Demetrius, 353 p

Revolta împotriva "împoponării"

Nu e o carte pentru oricine.
Am început-o de vreo trei ori, dar a trebuit să vină 2009 ca s-o duc pân-la capăt.
Pentru că se citeşte greu, fără să-i ştii secretul. Pentru că are unul:
Pe lângă că-i o carte ce denunţă manipulările sociale şi educaţionale, într-însa, Witold Gombrowicz se revoltă şi împotriva canoanelor literare, ba chiar impotriva artei şi a lumii înseşi.

Arta. El zice că nu omul e pentru artă, ci arta e pentru om (eu uitasem). Arta trebuie să-l ajute pe om/creator să-şi şlefuiască stilul personal (şi nu pe cel artistic). Şi ne arată însuşi Gombrowicz cum se face - utilizând un stil nou – absurd, ludic, la mişto, “cool” –, potrivit lui, adresat nu maturilor, ci tinerilor inocenţi, imaturi, “neîmpoponaţi” de şcoală şi societate. Practic, scrie liber de orice regulă, aşa cum vrea muşchii lui.

Lumea. Faţă de lumea "matură", el spune că trebuie din când în când să faci un pas înapoi şi să te distanţezi ca să-ţi dai seama ce dracu se-ntâmplă (uitasem şi asta). El o face şi găseşte lumea teribil de hilară şi absurdă, cu toată “maturitatea” şi seriozitatea ei.

Mi-am însuşit o lecţie contrară opiniei mele de pân-acum, în ceea ce priveşte mediocritatea:
Omul e profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simţită mai dureros decât una bine croită. (p.9)

Câţi artişti au citit asta?

N-am de gând să povestesc acţiunea, are multă violenţă, absurd, viol, farsă, chiar – n-o să vă vină să credeţi – dragoste. Dar oricum, dacă nu vă place Ionesco, Joyce sau Beckett, eu zic să n-o citiţi. um spuneam, nu e o carte pentru oricine.

Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Editura Univers, Bucureşti, 1996, trad Ion Petrică, 262 p. – cartea e reeditată la Rao.

Romanul după Kundera

Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.

Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:

• romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.

• romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.

• spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".

Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.

Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.

Un citat de final:

Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)

Milan Kundera, Arta romanului, Serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Simona Cioculescu.

Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini
 

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Extaze spanioleşti

Inimă atât de albă

Nu, încă n-am terminat-o, n-am ajuns de fapt nici la jumate, dar nu mă pot abţine, am iată, încă bucurii livreşti inocente şi scriu aici că sunt de-a dreptul şi chiar peste încântat de cartea pe care am început-o aseară, când nu m-am uitat la meci ca să nu-mi stric dispoziţia, este vorba despre Inimă atât de albă de Javier Marias, al cărui Romanul Oxfordului m-a plicitisit enorm de-am adus-o la Schimb de cărţi ca să n-o mai iau înapoi, poate bucura pe alţii, dar cartea asta e minunată, pentru că se aseamănă cu Proust, e Proust întreg, scriitorul meu cult, acţiunea e simplă, o mireasă se sinucide cu ani înainte ca personajul principal să-şi povestească luna de miere într-un apartament din Havana, seamănă puţin cu Onetti din Viaţă scurtă, abia aştept să citesc mai departe, şi-o s-o recitesc cu siguranţă.

urmare aici.