nu ştiu ce mi-a venit, să fac o selecţie personală de cărţi, după mine esenţiale pentru – măcar – cultura generală a unui cititor.
mă gândesc şi la un top de cărţi mai puţin celebre, dar esenţiale pentru literatură. pe cele cu verde nu le-am citit, iar cele cu link trimit la postarea din acest blog la respectiva carte.
1. odiseea – homer
2. banchetul, phaidon – platon
3. orestia – eschil
4. teatru - aristofan
5. o mie si una de nopti – anonim
6. pe malul apei / odândiții mlaștinilor - shi nai an & luo guanzhong
7. bhagavadgita - anonim
8. calatoria spre soare apune - wu cheng en
9. analecte – confucius
10. cartea despre dao si putere – lao zi
11. magarul de aur - apuleius
12. satyricon – petroniu
13. eneida - vergiliu
14. confesiuni - sfantul augustin
15. coranul - anonim
16. gargantua si pantagruel - francois rabelais
17. don quijote – miguel de cervantes saavedra
18. romeo şi julieta, hamlet, regele lear - shakespeare
19. calatoriile lui gilliver - jonathan swift
20. divina comedie (infernul, purgatoriul, paradisul) – dante
21. decameronul – bocaccio
22. robinson crusoe – daniel defoe
23. candid – voltaire
24. tristram shandy - laurence sterne
25. calugarita. nepotul lui rameau - denis diderot
26. cele 120 de zile ale sodomei - marchizul de sade
27. anii de ucenicie ai lui wilhelm meister - johann wolfgang von goethe
28. faust - johann wolfgang von goethe
29. ivanhoe - sir walter scott
30. mandrie si prejudecata - jane austen
31. jane eyre - charlotte bronte
32. la rascruce de vanturi - emily bronte
33. mos goriot - honore de balzac
34. verisoara bette – honore de balzac
35. prabusirea casei usher si alte povestiri – edgar allan poe
36. suflete moarte - nikolai vasilievici gogol
37. cei trei muschetari - alexandre dumas
38. contele de monte cristo – alexandre dumas
39. moby dick - herman melville
40. casa umbrelor - charles dickens
41. marile sperante - charles dickens
42. doamna bovary - gustave flaubert
43. rosu si negru – stendhal
44. mizerabilii - victor hugo
45. crima si pedeapsa - fiodor mihailovici dostoievski
46. idiotul - fiodor mihailovici dostoievski
47. insemnari din subterana – fiodor mihailovici dostoievski
48. razboi si pace - lev tolstoi
49. anna karenina - lev tolstoi
50. moartea lui ivan ilici si alte nuvele – lev tolstoi
51. logodnica si alte povestiri – anton pavlovici cehov
52. aventurile lui huckleberry finn - mark twain
53. foamea - knut hamsun
54. povestea lui gosta berling - selma lagerlof
55. portretul lui dorian gray - oscar wilde
56. jude nestiutul - thomas hardy
57. inima intunericului - joseph conrad
58. ambasadorii - henry james
59. fii şi îndrăgostiţi - d.h. lawrence
60. constiinta lui zeno - italo svevo
61. calatorie in india - e.m. forster
62. aşa grăit-a zarathustra – friedrich nietzsche
63. marele gatsby – fracis scott fitzgerald
64. peripetiile bravului soldat svejk - jaroslav hasek
65. marsul lui radetzky - joseph roth
66. in cautarea timpului pierdut (swann, la umbra fetelor in floare, timpul regasit)- marcel proust
67. metamorfoza şi alte povestiri – franz kafka
68. ulise - james joyce
69. omul fara insusiri - robert musil
70. somnambulii - hermann broch
71. orbirea - elias canetti
72. orlando - virginia woolf
73. calatorie la capatul noptii - louis-ferdinand celine
74. minunata lume noua - aldous huxley
75. ferdydurke - witold gombrowicz
76. somnul de veci - raymond chandler
77. fructele maniei - john steinbeck
78. strainul - albert camus
79. jocul cu mărgele de sticlă - hermann hesse
80. iosif şi fraţii săi - thomas mann
81. ghepardul - giuseppe tomasi di lampedusa
82. sub vulcan - malcolm lowry
83. 1984 - george orwell
84. minunata lume noua – aldous huxley
85. molloy - samuel beckett
86. de veghe in lanul de secara - j.d. salinger
87. memoriile lui hadrian - marguerite yourcenar
88. despre eroi si morminte – ernesto sabato
89. batranul si marea - ernest hemingway
90. lolita - vladimir nabokov
91. stralucire palida – vladimir nabokov
92. toba de tinichea - gunter grass
93. solaris - stanislaw lem
94. cartea de nisip si alte povestiri - jorge luis borges
95. o zi din viata lui ivan denisovici - aleksandr isaievici soljenitin
96. maestrul şi margarita – mihail bulgakov
97. numele trandafirului - umberto eco
98. dragostea in vremea holerei - gabriel garcia marquez
99. copiii din miez de noapte - salman rushdie
100. v. - thomas pynchon
Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea cehov. Sortați după dată Afișați toate postările
Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea cehov. Sortați după dată Afișați toate postările
19 aprilie 2009
5 mai 2008
Trei în unu. Posturi
I. The World According to Chuck
Vreau să declar încă de la început că acest roman, Survivor e, după mine, capodopera lui Palahniuk. N-am citit alte cărţi scrise de el, poate nici n-o voi face şi nu de alta, ci de teama unei dezamăgiri. Nu văd cum ar putea scrie altceva mai bun, altfel decât repetându-se, Palahniuk nu e, totuşi, Balzac. Dar această presupoziţie poate fi, desigur, falsă.Am stat destul de mult să mă gândesc care ar fi ideea autorului, care este problema care se pune, vorba lui Cehov, în mod just.. Nu sunt foarte sigur, dar cred că este aceasta: pentru supravieţuirea în această lume, în care cele mai multe lucruri care ţi se întâmplă nu depind de tine, nu-ţi răne decât atitudinea, felul în care te raportezi, felul în care vezi lucrurile din jur - adică, în cazul de faţă ironic. Iarăşi, pot să mă înşel, parcă prea îmi sună a literatură motivaţională.
Apoi:
1. Important nu mi se pare subiectul - el poate fi găsit uşor aici. Totuşi, într-o frază, e vorba despre un tânăr, Tânărul Branson, chiar aşa-l cheamă, ce suferă numeroase avataruri, de la argat la guru şi vedetă media, ce-şi povesteşte nu atât viaţa, cât opiniunile, a la Tristram Shandy, asupra lumii, societăţii, oamenilor. Evident, aceste opiniuni, adică felul în care Tânărul Branson gândeşte, nu pot fi descrise, face de fapt încântarea cărţii, trebui s-o citeşti. Eu însă pot spune că Chuck Palahniuk mizează aici mult pe ironie şi autoironie, chiar burlesc, deseori atingând absurdul. Riscă destul de mult, opinând despre atât de multe, şi de aceea, cartea are şi câteva scăpări, multe clişee educaţionale, de quizshow american. Dar ciudăţeniile mereu altele, macabrităţile, mizantropismele, aserţiunile cinice, surprizele condimentează o lectură plăcută - reţeta, se pare, favorită şi reuşită a provocatorului C.P.
2. Important mi se pare stilul, extrem de simplu şi percutant, cu multe verbe la-nceput de propoziţie. De exemplu, vorbind de sinucidere, zice: taie, împinge, sufocă, sângerează, sări: Iese un ritm alert, povestirea fiind de altfel destul de statică. Un stil care nu m-a plicitisit, unul colocvial, de bun simţ, ce cam lipseşte prozei de la noi.
3. Ceea ce mi-a rămas de pe urma acestei cărţi nu este ceva anume, ci mai multe lucruri, asta şi vizavi de postul meu anterior, cel cu multum in parvo. Bunăoară:
2. Important mi se pare stilul, extrem de simplu şi percutant, cu multe verbe la-nceput de propoziţie. De exemplu, vorbind de sinucidere, zice: taie, împinge, sufocă, sângerează, sări: Iese un ritm alert, povestirea fiind de altfel destul de statică. Un stil care nu m-a plicitisit, unul colocvial, de bun simţ, ce cam lipseşte prozei de la noi.
3. Ceea ce mi-a rămas de pe urma acestei cărţi nu este ceva anume, ci mai multe lucruri, asta şi vizavi de postul meu anterior, cel cu multum in parvo. Bunăoară:
- am imaginea personajului mizantrop ce vrea să scape cioranian de sinucidere, îndemnând pe alţii s-o facă;
- imaginea personajului dansând singur foxtrot pe străzile nocturne ale oraşului
- imaginea lui şi a prietenei lui, Fertility Hollis - fertilitate sacră adică, să te spargi de râs! - ieşiţi la randez-vous şi dansând printre cripte, marmuri înţepenite şi flori de nu-mă-uita;
- din nou, imaginea lor dansând sabatic în mijlocul unor catastrofe ignice pe care Hollis le prevede, graţie unei capacităţi paranormale
- imaginea personajului în baia proaspăt decedatei inspectoare-social - şi apropo de asta, el gândeşte că the truth is I didn't kill the case-worker, but i'm glad someone did. - în mijlocul unei crize existenţiale, în vreme ce cel la care lucrează îl sună să-l întrebe cum se mănâncă nu ştiu ce salată...
- noţiunea pragmatică a rugăciunii orgasmului întârziat, cea împotriva căderii părului, ba chiar rugăciunea contra transpiraţiei abundente de sub braţ.
- "The truth is, it doesn't matter what I should do. What any survivor should do. According to everything we grew up believing, we're corrupt and evil and unclean. "
Cartea, pe ansamblu, pe mine m-a convins. Ca să fac câteva comparaţii, la modă printre critici, cel puţin cei de coparta 4, cartea aduce, ca atitudine, cu Beigbeder sau Houellebecq, chiar dacă cei doi francezi sunt mai autosuficienţi intelectual - deh, europeni. Mi-a plăcut chiar mai mult decât DeLillo, un prozator mult mai cizelat, criticii americani îi apropie foarte des pe cei doi.
Oricum, faţă de scena oripilatoare ce mi-a fost povestită din Bântuiţii, în care un personaj îşi aşază anusul pe scurgerea unei piscine ca să-şi deşire într-însa maţul gros, Survivor mi se pare o carte excelentă.
Chuck Palahniuk, Survivor, Vintage U.K. Random House, London, 2000.
II. Sfaturi cititorului grăbit sau Cum să mai citim în ziua de azi capodoperele
Am fost pe-acasă şi am avut la dispoziţie o săptămână de vacanţă. Cum la Constanţa vremea a fost oribilă, mai mult cu ploaie decât cu senin, m-am pus în ipostaza de a alege câteva cărţi pentru reciteală. Mă atrăgeau câteva, cumpărate acum aproape 10 ani şi citite tot atunci, după principiul că ce carte mai e aia dac-o cumperi fără s-o citeşti; mai ales când e vorba de În căutarea timpului pierdut - La umbra fetelor în floare şi Plecarea Albertinei (în traducerea Irinei Mavrodin), preferatele mele - şi V. a lui Pynchon. Desigur, mai aveam de terminat Survivor şi neapărat Însemnările din subterană a lui Dostoievski.
Oricum, faţă de scena oripilatoare ce mi-a fost povestită din Bântuiţii, în care un personaj îşi aşază anusul pe scurgerea unei piscine ca să-şi deşire într-însa maţul gros, Survivor mi se pare o carte excelentă.
Chuck Palahniuk, Survivor, Vintage U.K. Random House, London, 2000.
II. Sfaturi cititorului grăbit sau Cum să mai citim în ziua de azi capodoperele
Am fost pe-acasă şi am avut la dispoziţie o săptămână de vacanţă. Cum la Constanţa vremea a fost oribilă, mai mult cu ploaie decât cu senin, m-am pus în ipostaza de a alege câteva cărţi pentru reciteală. Mă atrăgeau câteva, cumpărate acum aproape 10 ani şi citite tot atunci, după principiul că ce carte mai e aia dac-o cumperi fără s-o citeşti; mai ales când e vorba de În căutarea timpului pierdut - La umbra fetelor în floare şi Plecarea Albertinei (în traducerea Irinei Mavrodin), preferatele mele - şi V. a lui Pynchon. Desigur, mai aveam de terminat Survivor şi neapărat Însemnările din subterană a lui Dostoievski.
Dar pentru că Proust şi Pynchon înseamnă ore întregi, zile şi nopţi de lectură, aşa cum au însemnat prima oară, ce m-am gândit? Ia să încep cu câteva fragmente ce, ţin minte, mi-au plăcut atunci. Şi formidabil, mi-am dat seama că poţi descoperi talentul unui scriitor şi fără a avea privirea de ansamblu a operei lui, că Scriitorul (cu S mare), are o viziune a operei sale, pe care ştie s-o imprime şi fragmentelor disparate.
Evident, cine mai are timp, şi mai ales dispoziţie de a citi romanul fluviu al lui Proust - în casetă sau nu. Sau romanul uriaş a lui Pynchon - chiar, aştept cam mult Curcubeul gravitaţiei la Polirom. Foarte puţini. Dar, ce se poate face e delectarea cu, savurarea micilor fragmente, a părţilor de capitol, a câtorva pagini - unde dai peste nişte comori uimitoare. Multum in parvo, cum spuneau strămoşii noştri latini.
Există la Heraclit două maxime care-mi plac mult şi care se pot aplica aici:
Există la Heraclit două maxime care-mi plac mult şi care se pot aplica aici:
Una zice - căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin - se poate aplica cititorului neobosit de capodopere integrale.
Cealaltă, mai vestită, că nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu, mă gândesc că poate fi tălmăcită livreşte comparând lectura capodoperei cu baia în râul în care, epicureic, ne scufundăm. Apa botezătoare cea curgândă e mereu alta, fiecare lectură e o nouă descoperire. Iar milioanele de picături - cuvintele, frazele şi fragmentele - chiar şi separat, bunăoară strânse în pumn pot fi băute şi ele ca o înghiţitură de apă vie.
Aşadar, citind fragmente din Proust, Pynchon, Joyce, înseamnă de fapt că citeşti Proust, Pynchon, Joyce. Nu-i musai să citeşti tot. Oare fac bine să-l alătur acestora şi pe Cărtărescu?...
III. Proiecte de Booksfreak
Motto
"Opera de artă nu este o entitate substanţială, de sine stătătoare, ci este un proces, dar acest proces poate funcţiona numai dacă este declanşat de cineva, cartea este mută dacă nu o deschide cineva." Thomas Kleininger
foto - draga mea bibliotecă personală din Constanţa
Mă întreb uneori cine stabileşte criteriile după care o carte poate fi calificată drept o capodoperă - ce bine sună drept. Poate criticii. Poate editorii, cu marketingul lor cu tot. Dar în mod sigur, cititorii ei, pentru care, de altfel, a fost făcută. Dacă nu există o oarecare satisfacţie, o emoţie din partea cititorului, cartea e ratată.
În cazul anumitor opere nemuritoare, criticii, editorii şi cititorii ajung la un numitor comun - e cazul lui Don Quijote, Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina etc. Dar eu nu despre acestea cărţi vreau să vorbesc. Ci despre altele, la fel de valoroase după mine, dar care, ca nişte adevărate orfeline, rămân ascunse cititorului obişnuit. Le-am descoperit cotrobăind recent prin biblioteca mea. Tare aş vrea să le recitesc, în loc să m-apuc de tot felul de cărţi - apariţii noi, dar cu care nici nu merită să-ţi pierzi timpul.
- Orbirea de Elias Canetti, cu aventurile savantului sinolog Kien şi ale partenerului lui, isteţul piticul Fisherle - o carte scrisă de Canetti pe la douăzeci şi şase de ani - a citi-o de curând tata şi aşa mi-a trezit nostalgia.
- Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch - la care m-am muncit câteva luni bune, o carte minunată, de care Flaubert va fi fost mândru, o carte minunată despre nimic.
- Inferno şi Legende ale pătimaşului alchimist genial - la propriu - August Strindberg - de care nu prea s-a auzit în România - sau fabula lui Insula fericiţilor.
- Gog al lui Papini, care m-a impresionat în adolescenţă mult de tot, uriaşul italian propunându-şi parcă să diagnosticheze cam tot secolul XX - nu mai ţin minte nimic.
- Minunata lume nouă a lui Huxley, nu ştiu de ce revendicată mai mult de politologi, decât de literaţi, dar o carte de aventuri cum rar găseşti. Nici n-o terminasem bine, că-mi şi propusesem imediat s-o iau de la început, şi iată că nu m-am ţinut. Halal, Dragoşe!
- Căutătorul de aur, superbul roman al lui Jean-Marie Gustave Le Clezio
- Ghepardul al lui Lampedusa, ce-ar merita răs-răs-...n-citit, în traducerea ştiutorului pe de rost a Crailor mateini, Taşcu Gheorghiu.
- Narcis şi Gură de aur a lui Hesse - cu dihotomiile sale dezarmant de simpliste - sau cărturărie, sau golănie.
- Citadela lui Archibald Cronin, cu doctorul acela englezoi ambiţios rămas văduv...
- Alesul, romanul scurt şi fermecător de jucăuş al lui Thomas Mann, despre prinţul incestuos ajuns papă şi, desigur sfânt, Gregorius. Câteva povestiri de-ale aceluiaşi care mi-au plăcut, Stirpea Walsungilor, Capetele schimbate şi Cea înşelată.
Poate chiar Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe, să-i termin odată şi Poezie şi adevăr, să reiau Timon din Atena şi Romeo şi Julieta de marele Will, Irealitatea lui Blecher şi câte altele...
Şi asta numai din beletristică. Mai sunt şi cele filozofice, trebuie reluate Filozofiile Indiei de Zimmer, Tocqueville, Analectele lui Confucius, finalizate Cercetările lui Wittgenstein şi Confesiunile lui Augustin şi Coranul...
Ce să fac mai întâi? o viaţă am şi-atâtea cărţi...
P.S. Mă bucur că printre acestea este o singură carte de limbă engleză. Sincer, m-am cam săturat de literatura anglo-americană, de care e invadată piaţa şi cultura literară actuală...
3 noiembrie 2009
punct. şi de la capăt
recent, pe un blog, am găsit un citat din haruki murakami (kafka la malul mării), despre androginii primordiali, care autorului pesemne că i-a plăcut mult. de fapt, citatul e din banchetul de platon.
aseară, am citit un text absurd scris de un tânăr. care nu-l citise nici pe kafka, nici pe ionesco, nici pe beckett.
evident, e super entuziasmul tineretului pentru chestiile geniale, dar oare, din neştiinţă, nu greşesc, repetându-le?
mi-aduc aminte de un text de începuturi al lui mircea eliade, despre un autor care se prezintă la un redactor cu câteva texte iar acesta, după ce le citeşte, îi spune că textele sunt geniale, dar ele sunt madame bovary, cei trei muşchetari etc. şi au mai fost scrise deja de alţii.
oare, paradoxal, în epoca internetului/comunicării/gugălului, suntem "condamnaţi" să ne izolăm în lumea noastră prezentă şi condamnaţi să repetăm ceea ce alţii au făcut înaintea noastră, poate mult mai bine?
şi nu înţeleg oamenii care scriu proză psihologică şi nu l-au citit pe proust, care scriu poză absurdă şi nu l-au citit pe beckett, care scriu proză erotică şi nu l-au citit pe apollinaire, care scriu povestiri şi nu l-au citit pe cehov.
aseară, am citit un text absurd scris de un tânăr. care nu-l citise nici pe kafka, nici pe ionesco, nici pe beckett.
evident, e super entuziasmul tineretului pentru chestiile geniale, dar oare, din neştiinţă, nu greşesc, repetându-le?
mi-aduc aminte de un text de începuturi al lui mircea eliade, despre un autor care se prezintă la un redactor cu câteva texte iar acesta, după ce le citeşte, îi spune că textele sunt geniale, dar ele sunt madame bovary, cei trei muşchetari etc. şi au mai fost scrise deja de alţii.
oare, paradoxal, în epoca internetului/comunicării/gugălului, suntem "condamnaţi" să ne izolăm în lumea noastră prezentă şi condamnaţi să repetăm ceea ce alţii au făcut înaintea noastră, poate mult mai bine?
şi nu înţeleg oamenii care scriu proză psihologică şi nu l-au citit pe proust, care scriu poză absurdă şi nu l-au citit pe beckett, care scriu proză erotică şi nu l-au citit pe apollinaire, care scriu povestiri şi nu l-au citit pe cehov.
13 mai 2010
iar leapşă
deşi am rămas în urmă cu nişte lepşe de la coryamor, capricornk - cărora le prezint scuze - iată că preiau o leapşă de la octavian, ce bântuie acum blogurile. aşadar:
1. câte cărți ai citit până acum în 2010?
20.
2. câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
toate de ficţiune.
3. care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
17 bărbaţi şi 3 femei.
4. care e cartea preferată citită până acum în 2010?
austerlitz de sebald.
5. care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
raiul găinilor de dan lungu.
6. ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
da, omul duplicat de jose saramago.
7. care e cea mai veche carte citită?
don quijote de cervantes.
8. dar cea mai nouă?
caiete de marcel proust.
9. cel mai lung și cel mai scurt titlu?
prima dragoste, ultima dragoste şi marginea.
10. cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
don quijote şi marginea.
11. câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
nici una.
12. câte cărți citite sunt traduceri?
16.
13. care e cel mai citit autor anul acesta?
cred ca va fi, ca de obicei, cehov şi proust.
14. ai recitit vreo carte?
da, don quijote de cervantes
15. care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
dintre cele vechi, sancho panza, dintre cele noi, austerlitz.
16. ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
italia, spania, franţa, anglia, germania, america, rusia, serbia, egipt, polonia, românia.
17. ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
austerlitz de sebald.
18. ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
nici unul.
19. e vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
nu.
1. câte cărți ai citit până acum în 2010?
20.
2. câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
toate de ficţiune.
3. care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
17 bărbaţi şi 3 femei.
4. care e cartea preferată citită până acum în 2010?
austerlitz de sebald.
5. care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
raiul găinilor de dan lungu.
6. ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
da, omul duplicat de jose saramago.
7. care e cea mai veche carte citită?
don quijote de cervantes.
8. dar cea mai nouă?
caiete de marcel proust.
9. cel mai lung și cel mai scurt titlu?
prima dragoste, ultima dragoste şi marginea.
10. cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
don quijote şi marginea.
11. câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
nici una.
12. câte cărți citite sunt traduceri?
16.
13. care e cel mai citit autor anul acesta?
cred ca va fi, ca de obicei, cehov şi proust.
14. ai recitit vreo carte?
da, don quijote de cervantes
15. care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
dintre cele vechi, sancho panza, dintre cele noi, austerlitz.
16. ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
italia, spania, franţa, anglia, germania, america, rusia, serbia, egipt, polonia, românia.
17. ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
austerlitz de sebald.
18. ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
nici unul.
19. e vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
nu.
10 iulie 2013
5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat
pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).
1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)
21 aprilie 2010
18 septembrie 2009
seara la şosea
aseară am fost la o lectură publică a scriitorilor răzvan petrescu şi t.o. bobe, moderată de marius chivu.
am ascultat fragmente din două proze scurte ale celor doi. ascultate au fost, cred, mult mai frumoase dacă doar le-aş fi citit, iar astfel de evenimente aduce cărţilor scrise oralitatea originară a literaturii. mişto iniţiativa mţr-ului.
am descoperit un autor din care nu mai citisem decât articolele amuzante din dilemateca, răzvan petrescu. mi-a plăcut şi fragmentul citit, un hold up intelectual, amuzant şi bine scris. t.o. bobe a citit un text mai poetic dintr-o povestire, cea mai frumoasă femeie din lume.
nu sunt cititor de proză scurtă, afară de cehov, borges şi puţin cortazar. dar se pare că este la modă... şi mi se pare corect, în epoca noastră atât de grăbită...
am ascultat fragmente din două proze scurte ale celor doi. ascultate au fost, cred, mult mai frumoase dacă doar le-aş fi citit, iar astfel de evenimente aduce cărţilor scrise oralitatea originară a literaturii. mişto iniţiativa mţr-ului.
am descoperit un autor din care nu mai citisem decât articolele amuzante din dilemateca, răzvan petrescu. mi-a plăcut şi fragmentul citit, un hold up intelectual, amuzant şi bine scris. t.o. bobe a citit un text mai poetic dintr-o povestire, cea mai frumoasă femeie din lume.
nu sunt cititor de proză scurtă, afară de cehov, borges şi puţin cortazar. dar se pare că este la modă... şi mi se pare corect, în epoca noastră atât de grăbită...
1 februarie 2008
Reactie
Pentru ca postul dinainte a fost trimis pe mail editurii Polirom, am primit urmatorul raspuns, la care, la randul meu, am raspuns. Dau copy-paste la cele doua raspunsuri, pentru ca sunt chestii livresti:
Polirom:
Polirom:
Am citit articolul dumneavoastra, in care din nefericire, s-au strecurat citeva suparatoare inexactitati si confuzii; de pilda, minunata traducatoare Mioara Caragea nu l-a abandonat pe Saramago, pot sa va asigur ca lucreaza chiar acum la doua dintre romanele acestuia, iar "politica editoriala" nu este totuna cu numele unor serii sau colectii. In plus, o scurta privire aruncata pe site-ul Polirom v-ar fi raspuns la citeva dintre intrebarile care va framinta: Priveste, inger, catre casa figureaza la cartile in pregatire. De asemenea, urmeaza sa apara in viitorul apropiat Supravietuirorul si Pastorala americana, lucru pe care vi l-ar fi putut confirma oricine din redactie in urma unui simplu telefon.Avind in vedere ca si dumneavoastra folositi, pentru a va descrie textul, cuvintul "articol", presupun ca nu veti contesta apartenenta acestuia la un tip (virtual, postmodern etc.) de jurnalism. Care domeniu, dupa stiinta mea, presupune, in mod obligatoriu, o documentare cit de riguroasa posibil. Sa speram ca veti beneficia de ea data viitoare.Toate cele bune!
Eu:
Va multumesc in primul rand pentru promptitudine.
Eu nu sunt jurnalist sau critic profesionist, ci doar simplu cititor. Trimiterea articolului meu dlui Stanescu a fost din dorinta ca dumnealui, in calitate de coordonator al unei importante colectii, sa comunice un punct de vedere vizavi de parerea unui cititor.
Consideratiile mele nu au fost indreptate impotriva editurii Polirom, care a avut si are in continuare proiecte de calitate - inclusiv sub aspect tipografic. (Eu insumi am laudat pe micul meu blog livresc ultimele aparitii).
Eu deplangeam editiile critice - cu prefata, comentarii, note, variante - ale marilor scriitori, incepute deja la editura Univers, dar abandonate din diferite motive. Ar fi un beneficiu calitativ, un semn de maturitate editoriala ca aceasta idee sa continue prin editurile mari -pentru cultura romana, in primul rand.
Am vazut ca, la Polirom, se incepe o editie de opere complete Salinger, va fi insa ea una critica, sau doar o simpla adunare de traduceri?
In cazul lui Cehov, m-am bucurat ca dna Sorina Balanescu a publicat in doua volume opere cehoviene, dar ma asteptam la continuarea editiei critice - nu avem teatru cehovian tradus potrivit normelor actuale.
Ma bucur mult ca dna Caragea continua cu Saramago; de asemenea, ca vor fi publicate Priveste, inger, catre casa, Supravietuirorul si Pastorala americana. Asadar cititorii nu vor ramane vaduviti de variantele romanesti ale acestor minunate romane.
Editarea unei carti nu inseamna doar traducerea ei, corectarea, si copertarea. Ci un minim aparat critic, prefata/postfata, eventual note - care, deseori, lipsesc cartilor romanesti, chiar si celor de la Polirom.
Cu speranta unei depline satisfactii a cititorilor, va urez toate cele bune!
Va multumesc in primul rand pentru promptitudine.
Eu nu sunt jurnalist sau critic profesionist, ci doar simplu cititor. Trimiterea articolului meu dlui Stanescu a fost din dorinta ca dumnealui, in calitate de coordonator al unei importante colectii, sa comunice un punct de vedere vizavi de parerea unui cititor.
Consideratiile mele nu au fost indreptate impotriva editurii Polirom, care a avut si are in continuare proiecte de calitate - inclusiv sub aspect tipografic. (Eu insumi am laudat pe micul meu blog livresc ultimele aparitii).
Eu deplangeam editiile critice - cu prefata, comentarii, note, variante - ale marilor scriitori, incepute deja la editura Univers, dar abandonate din diferite motive. Ar fi un beneficiu calitativ, un semn de maturitate editoriala ca aceasta idee sa continue prin editurile mari -pentru cultura romana, in primul rand.
Am vazut ca, la Polirom, se incepe o editie de opere complete Salinger, va fi insa ea una critica, sau doar o simpla adunare de traduceri?
In cazul lui Cehov, m-am bucurat ca dna Sorina Balanescu a publicat in doua volume opere cehoviene, dar ma asteptam la continuarea editiei critice - nu avem teatru cehovian tradus potrivit normelor actuale.
Ma bucur mult ca dna Caragea continua cu Saramago; de asemenea, ca vor fi publicate Priveste, inger, catre casa, Supravietuirorul si Pastorala americana. Asadar cititorii nu vor ramane vaduviti de variantele romanesti ale acestor minunate romane.
Editarea unei carti nu inseamna doar traducerea ei, corectarea, si copertarea. Ci un minim aparat critic, prefata/postfata, eventual note - care, deseori, lipsesc cartilor romanesti, chiar si celor de la Polirom.
Cu speranta unei depline satisfactii a cititorilor, va urez toate cele bune!
4 februarie 2010
cheever
evident, surprize plăcute. antologia de faţă surprinde un autor pasionat de henry james. (povestirile care mi-au plăcut chiar repetă subiectul lui james - diferenţa dintre europa (italia) şi america. (bella lingua, clementina).
unversul povestirilor lui cheever e cel al personajelor din clasa de mijloc care-şi caută fericirea meschină, se războiesc cu căsnicia şi cu jobul. o întâmplare, chiar banală, are rolul de a le lumina pentru o clipă existenţa. iar cheever e acolo să descrie acea lumină (şi aici îi cred pe cei care-l aseamănă cu cehov): o lecţie de pian, o casă închiriată la mare, pieptul unei femei, o frică atavică etc.
n-aş uita impresia că cheever e cam misogin, personajele feminine sunt superficiale, unele chiar toante, ele merită doar iubite aşa cum sunt şi atât, fără pretenţii intelectual-metafizice (fidela clarissa, clementina, oceanul).
spectacolul oferit de ea era cu totul altceva şi-i tăie respiraţia. clarissa era extrem de atrăgătoare datorită pielii ei foarte albe şi a faptului că, spre deosebire de celelate femei care se simţeau bine în costumul de baie, ea se simţea ruşinată şi umilită fiind atât de dezbrăcată. se îndreptă spre apă, ca şi când ar fi fost goală, şi la primul contact cu apa se opri brusc, pentru că spre deosebire de celelalte femei care se aruncau în apă ca nişte foci ea avea oroare de apa rece. apoi, având de ales între ruşinea de a fi goală şi răceala apei, înotă câţiva metri, după care ieşi din apă şi, înfăşurându-se repede în halatul de baie, se întinse pe nisip şi începu să vorbească pentru prima oară în dimineaţa aceea. după cum îşi aminti baxter, era prima dată că vorbea cu căldură şi emoţie. (fidela clarissa, p.202)
femeia fără ţară are unul dintre cele mai frumoase începuturi pe care le-am citit vreodată; iar profesoara de pian are unul dintre cele mai frumoase finaluri, dacă pot spune aşa despre unul tragic.
- sunt bancher, mă duc la un dineu oficial al directorilor, unde se vor discuta condiţiile unei emisiuni de bonuri de tezaur în valoare de patruzeci şi patru milioane de dolari. averea mea se cifrează la nouă sute de mii de dolari. am o casă cu douăzeci şi două de camere în bullet park, crescătorie de câini, doi cai de călărie, trei copii la liceu, o barcă cu pânze de şapte metri şi cinci maşini. - Dumnezeule, exclamă liftierul (p.98)
un maestru al genului scurt. american.
o scurtă povestire, întâlnire (reunion), o puteţi asculta audio aici.
john cheever, fidela clarissa (povestiri), editura univers, bucureşti, 1970, traducere de george tăslăuanu, 315 paginicoperta de adrian maftei
23 februarie 2010
literatura rusă şi cititorii români
dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.
înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?
urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.
din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.
evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.
dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.
utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.
să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.
toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.
acest post e spre amintire. poza de aici.
12 ianuarie 2010
inocentul
o discuţie despre vulg la cenaclul recitiri, un articol de alex leo şerban şi ceva gânduri mă fac să scriu câteva idei despre viitorul "culturii de blog".
cum nu sunt un mare teoretician al esteticii, şi nici vreun niscaiva artist, mi-asum doar poziţia de om simplu, ce caută să se bucure de ceea ce creează alţii. indiferent că aceste creaţii sunt vechi sau noi. sau nu vor mai fi deloc.
auto-educat într-o anumită tradiţie culturală - burgheză/modernă/urbană - şi nu mă refer aici la cultura românească originală, rămasă din păcate - încă - majoritar rurală - am prins inevitabil gustul acestui tip de cultură. şi mă refer aici la literatură, muzică, arte plastice, film.
mesajele apocaliptice din urmă ale media, semnalele de alarmă ale unor intelectuali anunţă iminenţa unei mutaţii culturale recente, unul din simptoamele ei fiind internetul. unii jubilează, alţii regretă. că e ibuc sau aifon, wikipedia, fotoşop, iutub sau blog porno, e clar că lumea se virtualizează, se vulgarizează, totul/nimicul devine bunul întregii omeniri.
dar lucrurile nu sunt noi, ele se repetă. în trecut, de pildă, aristocraţii asistau neputincioşi la dispariţia lumii lor şi la înlocuirea ei cu alta nouă, cea burgheză. considerată de ei vulgară. considerată de noi început al modernismului. dar ce-a putut face oare aristocratul principe de salina din iubitul meu ghepard decât să-şi însoare nepotul c-o burgheză, să-şi integreze neamul de sânge "albastru" în lumea nouă a lui don calogero?
aşa şi cu blogul. chit că nu mai citeşte nimeni balzac, flaubert, cehov, don quijote, ce poţi face decât să strecori printre impresii despre stephany meyers şi stieg larsson, că eşti şi tu emoţionat citind altele, ce vor fi, poate prea degrabă, uitate? oare nu şi-aceste emoţii în faţa lucrurilor "perimate" fac parte din emoţiile lumii jamescameroniene de azi?
a! şi nu cred în afirmaţia lui alex leo şerban din articol că blogării cultivaţi şi cu gust vor fi puşi la zidul infamiei pentru vina de a şti mai mult decât grosul blogărimii. în cei câţiva ani de blogărit, ca blogăr cu oarece cultură literară n-am simţit niciodată din partea altui blogăr ură şi dispreţ, chiar şi când m-am pronunţat despre subiecte mai delicate, la care nu mă pricepeam.
pentru că voi crede întotdeauna că este loc pentru toţi. mai ales pe bloguri, o lume - încă - altfel.
cum nu sunt un mare teoretician al esteticii, şi nici vreun niscaiva artist, mi-asum doar poziţia de om simplu, ce caută să se bucure de ceea ce creează alţii. indiferent că aceste creaţii sunt vechi sau noi. sau nu vor mai fi deloc.
auto-educat într-o anumită tradiţie culturală - burgheză/modernă/urbană - şi nu mă refer aici la cultura românească originală, rămasă din păcate - încă - majoritar rurală - am prins inevitabil gustul acestui tip de cultură. şi mă refer aici la literatură, muzică, arte plastice, film.
mesajele apocaliptice din urmă ale media, semnalele de alarmă ale unor intelectuali anunţă iminenţa unei mutaţii culturale recente, unul din simptoamele ei fiind internetul. unii jubilează, alţii regretă. că e ibuc sau aifon, wikipedia, fotoşop, iutub sau blog porno, e clar că lumea se virtualizează, se vulgarizează, totul/nimicul devine bunul întregii omeniri.
dar lucrurile nu sunt noi, ele se repetă. în trecut, de pildă, aristocraţii asistau neputincioşi la dispariţia lumii lor şi la înlocuirea ei cu alta nouă, cea burgheză. considerată de ei vulgară. considerată de noi început al modernismului. dar ce-a putut face oare aristocratul principe de salina din iubitul meu ghepard decât să-şi însoare nepotul c-o burgheză, să-şi integreze neamul de sânge "albastru" în lumea nouă a lui don calogero?
aşa şi cu blogul. chit că nu mai citeşte nimeni balzac, flaubert, cehov, don quijote, ce poţi face decât să strecori printre impresii despre stephany meyers şi stieg larsson, că eşti şi tu emoţionat citind altele, ce vor fi, poate prea degrabă, uitate? oare nu şi-aceste emoţii în faţa lucrurilor "perimate" fac parte din emoţiile lumii jamescameroniene de azi?
a! şi nu cred în afirmaţia lui alex leo şerban din articol că blogării cultivaţi şi cu gust vor fi puşi la zidul infamiei pentru vina de a şti mai mult decât grosul blogărimii. în cei câţiva ani de blogărit, ca blogăr cu oarece cultură literară n-am simţit niciodată din partea altui blogăr ură şi dispreţ, chiar şi când m-am pronunţat despre subiecte mai delicate, la care nu mă pricepeam.
pentru că voi crede întotdeauna că este loc pentru toţi. mai ales pe bloguri, o lume - încă - altfel.
28 august 2018
13 aprilie 2009
tot binevoitoarele...
urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
7 octombrie 2015
„trei piese utopice“ de aristofan
 |
aristofan
trei comedii utopice (lysistrata.
adunarea femeilor. păsările)
(Λυσιστράτη.
Ἐκκλησιάζουσαι.
Ὄρνιθες )
editura vitruviu, bucurești, 2010
traducere de alexandru miran
258 de pagini broșate
autorul copertei neprecizat
|
lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.
vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.
sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.
despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.
 |
| ilustrație de norman lindsay, sursa |
piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:
- Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
- Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)
Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați,
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)
 |
| ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa |
evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).
piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.
păsările
citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.
Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)
dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.
astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.
Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce
Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)
în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.
aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.
6 august 2009
istorie personală de coperte faine
vreau să spun despre câţiva graficieni, mai bine zis artişti, care au creat coperţi frumoase. păi nu pot să nu încep cu primul meu roman "serios", cei trei muşchetari, în editura tineretului, mai târziu albatros, o copertă cartonată, cu cotorul aurit într-un model foarte romantic. autorul copertei, ion deak.
urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).
un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):
cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):
mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.
cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:
mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.
evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.
în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.
şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:
1. să fie în primul rând de bun gust
2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)
3. să aibă titlul vizibil
4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd
5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.
6. ...?
vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).
urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).
un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):
cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):
mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.
cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:
mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.
evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.
în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.
şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:
1. să fie în primul rând de bun gust
2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)
3. să aibă titlul vizibil
4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd
5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.
6. ...?
vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).
3 decembrie 2009
20 de ani în nici 280 de pagini
dacă nepotul meu ar vrea să citească ce s-a petrecut de când aveam eu paisprezece ani până am făcut treizeci şi patru, i-aş recomanda, alături de cartea alinei mungiu, românii după '89, această carte a lui eugen istodor apărută în astă-vară.sub ideea dicţionarului lui flaubert, scriitorul întocmeşte un repertoriu al politicii şi al societăţii civile româneşti de după lovitura de stat de-acum 20 de ani. priveşte înapoi cu multă ironie, deloc băşcălios şi cu mult talent literar. de pildă, asemeni lui cehov ce scrisese despre o viaţă în întrebări şi exclamaţii, istodor întocmeşte o listă de întrebări esenţiale ale românului preocupat de politică. iată câteva: cât este autobuzul până la turci? din turcia se ajunge în america? cât e viza pentru canada? pleci în congo dacă iese bombo? cine are sânii cei mai mari, simona sexual sau senzual? raicu e ghinionistă cu bărbaţii? se pot face bani din blog? monica columbeanu s-a sărutat cu o prietenă într-un club? serbăm sau nu halloweenul? am erecţie, dar nu cum ar trebui. ce să fac? cât timp va rezista relaţia mihaelei rădulescu cu oţil? e criză? de câte ori a divorţat silviu prigoană de adriana bahmuţeanu? cât e potul ăl mare la loto? unde e elodia? (p.102-103)
găsim articole de dicţionar ca america, biserica, chinezi, câinii, demiterile, demisiile, femeia, greaua moştenire, justiţia, lege şi tocmeală, lichelele, luminiţa de la capătul tunelului, mogulii, periuţa de dinţi, săpunul, personajul de pimă pagină, personajul de trei minute, românul etern, scandaluri, vin ai voştri, pleacă ai noştri etc.
şi pentru că se apropie alegerile, şi pentru că există o listă a personajelor "importante", iată ce se spune despre cei doi, la categoria de primă pagină: tipic carierist. păi, să fii tu ambasador al sua din partea partidului tău şi să trimiţi un fax, prin soacră, adversarului ajuns la putere? oportunism se numeşte mai bine. şi iar te pui bine, după patru ani, cu oamenii pe care-i trădaseşi. se numeşte abilitate, insistenţă. "prostănac" l-a numit ion iliescu, după ce a fost ministru de externe, înfrânt în cursa pentru bucureşti de către băsescu şi ajuns şef de partid. în 2008 devine preşedinte al senatului şi, recroindu-şi legea special, om în consiliul de apărare al ţării. promisiunile lui privind ajungerea româniei pe lună şi plata a câte 20 000 de euro către românii ce se întorc în ţara aceasta minunată rămân nişte prostovănii. (p.156): a ras tot, când şi-a propus, în politică. autoritar de pe vremea când era ofiţer de marină. cu o mimică dezinvoltă ca ministru al transporturilor (1991-1992, 1998-2000). omul gesturilor simbolice, şocante, spectaculoase: autosuspendarea pentru ca parchetul să-l poată ancheta, candidatura din senin la primăria capitaleişi intrarea, cu lacrimă, în cursa pentru preşedinţie în 2004. preşedinte pd, copreşedinte alianţa da, împreună cu stolojan. primarul bucureştiului (2000-2004), în care calitate face curat pe străzi de dughene şi câini vagabonzi. omul gesturilor meschine: îşi atribuie legal, dar imoral o casă şi o bagă pe elena băsescu în politică. preşedinte al româniei, greşit, preşedinte-jucător al româniei, creînd o sarabandă de divergenţe cu prim-ministrul tăriceanucâteva încercări vehemente de a reforma sistemul politic şi multe întâlniri la restaurantul golden blitz, toate amestecate aducându-i suspendarea de către parlament în 2007. trecând peste acest impas, redevine preşedinte al româniei, premiat cu ceea ce-şi dorea de la începuturile prezidenţiei: conducerea guvernului, a guvernului boc. în 2009. (p.151-152)
o carte care m-a făcut să-mi amintesc lucrurile care-au preocupat timp de 20 de ani lumea românească. şi pe mine, până de curând, din nefericire. încap în nici 300 de pagini.
eugen istodor, dicţionarul ideilor fixe. după 20 de ani, editura polirom, iaşi, 2009, 280 pagini
21 septembrie 2016
colecția de clasici a editurii litera
o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.
avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)
este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.
avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)
este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.
4 noiembrie 2009
să fim cu toţii eretici
cum spuneam şi la prima carte, după ce o închizi, nu ştii ce-ai citit. pentru că vasile ernu este un tip extrem de inteligent: ştie că nu face literatură, aşa că preferă să citeze din bulgakov, cehov şi ahmatova; ştie că nu face eseistică - nu are bibliografie. însă mai ştie că are ceva de spus, perspective pe care trebuie să le aştearnă cumva. perspective ce deschid discuţii fertile, ce lămuresc îndoieli.aşa că foloseşte trucuri: trucurile gândirilor "parşive" le folosesc doar pentru a răsturna anumite idei standardizate, pentru a face un efort de a gândi în contrasens, ceea ce te ajută să înţelegi clişeele şi ideile fixe primite de-a gata. (p.135)
iată idei. câteva:
- comunismul folosea teroarea cuvântului, capitalismul foloseşte teroarea banului;
- gradul de fericire (personală) era mai mare în comunism decât este acum în capitalism;
- ceauşescu n-a existat, a fost doar o proiecţie a întregului popor - de care suntem cu toţii responsabili
- dracula lui bram stoker este o imagine metaforică foarte bună a percepţiei occidentului faţă de periferie (noi, esticii, suntem vampirii pe care vor să-i civilizeze, să le mai bage un ţăruş în inimă);
- literatura este considerată una mare numai dacă e sprijinită de forţa militară/politică;
- cel mai mare duşman al credinţei este împrumutul bancar;
- postmodernismul a pierdut nu doar trecutul, ci şi viitorul: fiecare nouă generaţie de unealtă/om are impresia că omul încpe şi se termină cu ea.(p.241)
- terorismul este important nu pentru occident, ci pentru cultura care l-a născut;
- gulagul a devenit o farsă care ia forma unui glamour gulag;
- cu cât indivizii sunt mai curajoşi, cu atât sistemul represiv devine mai flexibil şi încearcă să-şi găsească raporturi de putere (p.113)
- în gulag, unde relaţiile umane nu mai au nimic politic, numai poezia reumanizează, recreînd minimele relaţii politice (vasile ernu înţelege aici politicul ca act de salvare - de discutat)
- istoria este un instrument, nu un adevăr: cine deţine Puterea are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, de-a legitima noi funcţii unor oameni sau ale unor corpuri. fortificările morale apar întotdeauna post-factum. (p.171)
pentru mine, cel mai fain lucru este soluţia pe care o propune ernu împotriva societăţii alienante de azi: să fii eretic, să te plasezi cât mai departe de centrele de putere actuale, cât mai periferic, iar ca să nu te întinezi, trebuie să nu vorbeşti limba Cezarului şi să nu stai la masă cu el. (p.221) singurii oameni liberi sunt azi contrabandiştii şi escrocii (p.169) :)
în sfârşit, ceva nou în lumea noastră editorială de azi. fiecare epistolă (căci aceasta e forma cărţii) poate sta la începutul unei dezbateri.
ps: uitasem să scriu de ironia ce răzbate prin fiecare filă chiar şi când crezi că vorbeşte serios. lucru neobişnuit la noi, românii, care suntem fie patetici, fie miştocari...
vasile ernu, ultimii eretici ai imperiului, editura polirom, iaşi, 2009, 310 pagini
coperta de laurenţiu midvichi
5 iulie 2013
„sfânta rusie“ de alain besançon
cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!
 |
| alain besançon sfânta rusie (sainte russie) editura humanitas, bucurești, 2013 traducere de vlad russo 165 de pagini broșate coperta de angela rotaru |
dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.
discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.
neamul rusesc e îndumnezeit
prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).
un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.
fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia.
dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov.
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)
iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.
rusia, a treia romă și ultima
o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)
în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.
slavofilismul și literatura
poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.
mesianismul dostoievskian - spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)
cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov.
și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi.
în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
