cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

abc - leapşă de la tomata

tomata îmi trimite de aici o leapşă livrească cu nume de cărţi preferate. a fost tare greu!

A – anna karenina - tolstoi
B – barabas - par lagerkvist
C – capetele schimbate - thomas mann
D – dragostea în vremea holerei - marquez
E – educaţia sentimentală - flaubert
F – femeia părăsită - balzac
G – ghepardul - lampedusa
H – homo faber - max frisch
I – iubita locotenentului francez - johnn fowles
Î – în căutarea timpului pierdut - proust

  matthias stom, tânăr citind la lumânare

J – jurnal - julien green
K – kitchen - banana yoshimoto (chiar mi-a plăcut, la un moment dat. şi nu puteam pune kafka la malul mării)
L – lolita de nabokov
M – metamorfoza de kafka
N – narcis şi gură de aur - hesse
O – o mie şi una de nopţi - ***
P – povestiri - cehov
Q – don quijote – cervantes
R – romeo şi julieta - shakespeare
S – sfârşit de partidă - beckett
Ș – şotron - julio cortázar
T – templul de aur - yukio mishima
Ț – viaţa la ţară - duiliu zamfirescu (sic!)
U – ulise – joyce
V – verişoara bette - balzac
W – winnetou - karl may (n-am avut ce face, dar a fost o carte îndrăgită tare)
X – ????
Y – ferdydurke - gombrowicz
Z – zilele regelui - filip florian

s-o ia cin'se-ncumetă!

recensământul lecturilor pe 2009

numărând cărţile despre care-am scris pe-aici, mi-au ieşit vreo 68 de volume citite (5 din 1001 de nopţi), vreo câteva citite parţial care-aşteaptă finalizarea (ulise, somnambulii, jurnalul lui gombrowicz, proza scurtă americană, coranul). nu amintesc fragmentele răzleţe din Proust sau povestirile de Cehov pe care le citesc din când în când aleatoriu.

ca top al revelaţiilor anului 2009, cred că 4 au fost descoperirile mele:
1) zăpada de primăvară de yukio mishima, pentru stilul extraordinar
2) cartea neagră de orhan pamuk, pentru eseurile borgesiene topite-n roman
3) binevoitoarele de jonathan littell, aici şi aici, pentru fascinaţia brută
4) autorul olandez cees nooteboom cu cele două romane ale sale - următoarea poveste şi ritualuri, pentru concizie şi profunzime.

m-au încântat câţiva clasici:
1) gustave flaubert cu educaţia sentimentală, începută de vreo câteva ori
2) gunter grass, cu decojind ceapa
3) aristofan cu broaştele sale.

din eseistică,
1) barbarii de alessandro baricco a fost revelaţia anului.
alte două cărţi despre pictură şi nu numai au fost
2) nu vedeţi nimic a lui daniel arasse
3) vezi? de victor ieronim stoichiţă

din puţinul sefe citit, am descoperit impresionat lumea inelară de larry niven.

ca să nu uit românii, nu voi uita
1) matei iliescu de radu petrescu, pe nedrept uitat de cultura română actuală, pentru clasicismul proustian mai tare decât holban.
2) hai să furăm pepeni de nora iuga, pentru ludicul scrisului
3) ultimii eretici ai imperiului de vasile ernu, proză eseistică ironică cum nu prea se scrie pe la noi
4) povestirea podul strâmb de lucian dan teodorovici, pentru profundul din banal.

şi apropo de povestiri, am de gând să citesc mai mult, rămăsei în urmă de tot. poate şi ceva mai multă poezie, graţie cenaclului.

l. e. - mai trebuie menţionate romanul nici o privire, tot o descoperire (pentru stil), precum şi povestirea organistul a lui cărtărescu (un orbitor condensat).

apariţii livreşti

• la humanitas, va apărea călătorie liberă de filozoful daoist zhuangzi, traducere din chineza veche de luminiţa bălan şi tatiana segal. ştiu că filozoful chinez n-a mai fost tradus pân-acum decât sporadic, în traducerea cărţii despre Dao şi Putere a lui dinu luca la aceeaşi humanitas, în 1993 şi o carte de aforisme la editura aropa (?) în 1998. aşadar, jos pălăria!
• tot aici se reeditează traducerile lui petru creţia a cinci cărţi - iov, ecleziastul, iona, ruth, cântarea cântărilor - din vechiul testament (la curtea veche cristian bădiliţă s-a încumentat să traducă noul testament)
• tot la humanitas, la raftul denisei, va apărea o nouă traducere din daniel kehlman - eu şi kaminski -, autorul măsurării lumii, un roman excelent, care m-a dat pe spate.
• la polirom, george bălăiţă va avea ediţie de opere cartonată, la fel cehov.

„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch

max frisch

 don juan sau dragostea pentru geometrie.

 biedermann și incendiatorii

 (Don Juan oder Die Liebe zur Geometrie. 

 Biedermann und die Brandstifter) 

 eplu, bucurești, 1966

 traduceri de veronica porumbacu,

 paul b. marian și suzi hirsch

 206 pagini broșate

 coperta de i. molnar

don juan-ul lui max frisch

după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.

prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.

ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.

         DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)

e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.

și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.

           DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)

piesa se sfârșește când eroul don juan șade la odihnă, împreună cu o fostă ștoarfă care-l întreține. una care e amorezată mai degrabă de buhul lui, decât de bărbatul ca atare.

omul cinstit și incendiatorii

a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.

oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.

piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu.  de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.

cehov, mon modèle

topul 100 de cărți „best ever“ al clubului norvegian de carte

românia liberă a inițiat o știre - din 2002 -, răspândită apoi în online, despre top 100 cele mai bune cărți scrise până acum, în viziunea clubului norvegian de carte, în colaborare cu institutul nobel (din 2002) - el se găsește aici. redactorița știrii, andra dumitru, a folosit google translate - de aceea unele titluri stârnesc pur și simplu râsul.

iată topul cu variantele titlurilor corecte în românește. păstrez și variantele „traduse“ din presă, spre amuzament :)

o parte din biblioteca mea personală

cel mai tare roman a ieșit - mai mult de 50% din voturi - don quijote de cervantes

topul meu de 100 de cărți de citit într-o viață aici

1. chinua achebe, o lume se destramă
2. hans christian andersen, basme și povestiri
3. jane austen, mâdrie și prejudecată
4. honoré de balzac, moș goriot
5. samuel beckett, molloy
6. samuel beckett, malone murind
7. samuel beckett, nenumitul
8. giovanni boccaccio, decameronul
9. jorge luis borges, ficțiuni (ficțiuni colective - varianta românia liberă)
10. emily brontë, la răscruce de vânturi 
11. albert camus, străinul
12. paul celan, poezii
13. louis-ferdinand céline, călătorie la capătul nopții (călătorie spre sfârșitul nopții - varianta românia liberă)
14. geoffrey chaucer, povestiri din canterbury
15. anton cehov, povestiri și nuvele  
16. joseph conrad, nostromo
17. dante alighieri, divina comedie
18. charles dickens, marile speranțe 
19. denis diderot, jacques fatalistul și stăpânul său
20. afred döblin, berlin alexanderplatz 
21. feodor dostoievski, crimă și pedeapsă
22. feodor dostoievski, idiotul 
23. feodor dostoievski, demonii (posedatul - varianta românia liberă)
24. feodor dostoievski, frații karamazov
25. george eliot, middlemarch (mijloc de martie - varianta românia liberă)
26. ralph ellison, omul invizibil 
27. euripide, medea
28. william faulkner, absalom, absalom
29. william faulkner, zgomotul și furia (sunetul și mânia - varianta românia liberă)
30. gustave flaubert, doamna bovary
31. gustave flaubert, educația sentimentală
32. federico garcía lorca, cântece țigănești
33. gabriel garcia márquez, un veac de singurătate
34. gabriel garcia márquez, dragostea în vremea holerei
35. johann wolfgang von goethe, faust
36. nikolai gogol, suflete moarte
37. günter grass, toba de tinichea
38. joão guimarães rosa, grande sertão: veredas (roman netradus în românește)
39. knut hamsun, foamea
40. ernest hemingway, bătrânul și marea
41. homer, iliada
42. homer, odiseea
43. henrik ibsen, o casă de păpuși
44. james joyce, ulise
45. franz kafka, metamorfoza și alte povestiri
46. franz kafka, procesul
47. franz kafka, castelul 
48. kalidasa, sakuntala
49. yasunari kawabata, sunetul muntelui
50. nikos kazantzakis, zorba grecul
51. david herbert lawrence, fii și îndrăgostiți
52. halldór laxness, oameni independenți 
53. giacomo leopardi, poeme 
54. doris lessing, carnetul auriu
55. astrid lindgren, pippi longstocking
56. lu sin, jurnalul unui nebun și alte povestiri (lu xun - varianta românia liberă)
57. naghib mahfouz, băieții de pe strada noastră (copii ai gebelawi :))) - varianta românia liberă)
58. thomas mann, casa buddenbrook
59. thomas mann, muntele vrăjit
60. herman melville, moby dick
61. michel de montaigne, eseuri
62. elsa morante, istoria (roman netradus în românește)
63. toni morrison, iubire (mult iubit - traducerea lui beloved - varianta românia liberă)
64. shikibu murasaki, genji
65. robert musil, omul fără însușiri
66. vladimir nabokov, lolita
67. njala, saga despre njal
68. george orwell, o mie nouă sute optzeci și patru
69. ovidiu, metamorfoze
70. fernando pessoa, cartea neliniștirii
71. edgar allan poe, nuvele și povestiri
72. marcel proust, în cautarea timpului pierdut
73. francois rabelais, gargantua și pantagruel
74. juan rulfo, pedro paramo
75. djalal ud din rumi, mathnawi 
76. salman rushdie, copiii din miez de noapte
77. saadi, (golestan) grădina florilor
78. at-tayyib salih, sezonul migrației spre nord
79. jose saramago, eseu despre orbire
80. william shakespeare, hamlet
81. william shakespeare, regele lear
82. william shakespeare, othello
83. sofocle, oedip rege
84. stendhal, roșu și negru
85. laurence sterne, tristram shandy 
86. italo svevo, conștiința lui zeno (confesiunile lui zeno - varianta românia liberă)
87. jonathan swift, călătoriile lui gulliver
88. lev tolstoi, război și pace
89. lev tolstoi, anna karenina
90. lev tolstoi, moartea lui ivan ilici și alte povestiri (moartea lui ivan ilyich si ather - varianta r.l.) 
91. mark twain, aventurile lui huckleberry finn
92. valmiki, ramayana
93. virgiliu, eneida (aeneidele - varianta românia liberă)
94. whalt whitman, fire de iarbă (frunze uscate - varianta românia liberă)
95. virginia woolf, doamna dalloway
96. virginia woolf, spre far
97. marguerite yourcenar, memoriile lui hadrian 
98. *** epopeea lui ghilgameș
99. *** o mie și una de nopți
100. *** cartea lui iov (vechiul testament)
101. *** mahabharata

un alt top cu cele mai tari 10 romane ever am scris de curând aici.

amos oz la ateneu - impresii

poza de aici

pentru mine, au fost două momente cheie ale serii:

primul, scurtul recital al lui alexandru tomescu, la vioară. 

ultimul, exemplul de succes pe care oz l-a dat unui scriitor - cehov, care nu s-a-ntrebat dacă scrie mai bine decât tolstoi sau dostoievski, dacă e mai rău că scrie într-un sat rusesc decât la paris. ci, cu ironie şi compasiune, a scris cum a ;tiut mai bine.

în răstimp, au fost monologuri peste monologuri - al directorului filarmonicii, al ambasadorului israelului, al lui liiceanu (în continuare frustrat pe comunism, fascism, rolul literaturii, cultură minoră şi celelalte), al lui amos oz care răspundea pe lângă. 

câteva chestii pe care le-am reţinut au fost:

- oz crede în arta compromisului, care nu înseamnă oportunism sau slăbiciune, ci însăşi viaţa;

- un roman porneşte de la o viziune, însă nu e decât un edificiu de cuvinte, alese cu preţul zilelor şi nopţilor; iar opera finită e ca în muzică - o remarci mai ales dacă sună prost.

- există diferenţă între singurătate (venim pe lume şi plecăm din lume singuri) şi solitudine (întoarcem spatele lumii); omul nu e o insulă - no man is an island (john donne) - ci o peninsulă;
- familia este cea mai interesantă, absurdă, tragică, intereantă, persistentă chestie din univers;
- evreii sunt singurul neam rebel, care-l cheamă până şi pe Dumnezeu la judecată;
- antidotul fanatismului este simţul umorului, imaginarea celuilalt şi curiozitatea (ca virtute morală);
- literatura ne deschide secretele altor oameni, ne face mai curioşi, iar dacă devenim cu 1 mm mai buni după ce citim o carte, e un câştig.

cam atât despre aseară. poate dacă n-ar fi fost atmosfera sărbătorească de ateneu, şi vipurile din sală, discursul ar fi semănat cu o lansare mediocră de la librăria sadoveanu.

caut un maestru

prima dată când am dat de filozofie a fost când mi-am dat seama că părinţii şi oamenii mari nu sunt grozavii care credeam eu că sunt – ci nişte omuleţi ca şi mine.

evident, m-a ajutat apoi mircea eliade cu memoriile lui care mi-a dat seama şi mai mult că şi geniile sunt la fel - nişte omuleţi ca şi mine.

aşa că am început să pun la îndoială mai întâi percepţiile mele de până atunci, apoi şi pe cele de după aceea. În cele din urmă, lumea toată. (fără să am habar de descartes.)

şi-am pornit de la zero, să mă mir ca un copil. de ce asta? de ce aia?

de ce „trebuie” să învăţ tâmpeniile de la şcoală – ce vor alţii adică, când pot să-nvăţ ce vreau eu?

de ce „trebuie” să să citesc sadoveanu şi nu frank herbert?

de ce „trebuie” să devin medic, când pot fi gânditor?

de ce „trebuie” să accept orânduirea socială capitalistă, când pot fi anarhist?

de ce „trebuie” să agonisesc averi, când pot fi sărac (şi liber) ca isus cristos?

şi de ce-urile m-au dus la răspunsuri – pe unele le găseam la unii sau la alţii ce se intitulau filozofi (presocraticii thales, heraclit, kant, nietzsche, confucius...). alteori mergeam la literatură care mă-nvăţa să văd altfel viaţa – balzac, cehov, proust...

găseam sau nu găseam, mă contraziceam cu prietenii, mă certam cu străinii, dar îmi foloseau toate.



astea-au început pe la 18 ani şi continuă şi-acum.

am însă un singur regret: c-a trebuit să caut singur, fără-ndrumare, fără vreun maestru, fără vreo busolă.

poate, cine ştie, www-ul poate fi un maestru.

de-aceea niciodată nu e prea târziu. Nici chiar când mori.

oare ce-oţi gândi voi?

post apărut demult, pe blogul dispărut filozofie.ro.

„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri. 

Cărticele pe câmpii...

Urmăresc în continuare:
A.P.Cehov - Livada cu vişini şi alte piese, Minerva, BPT
Milan Kundera - Arta romanului, Humanitas
Vladimir Nabokov - Ada sau ardoarea, Polirom cartonat
Mircea Cărtărescu - Roman scurt, Humanitas
Daniel Bănulescu - seria de autor la Cartea românească
Philip Roth - Viaţa mea ca bărbat, Polirom poche

PS: Nu înţeleg cum ar putea cineva citi monstruozitatea aceea de Harmonia Caelestis a lui Esterházy pe care-am văzut-o la târg...

PPS: Aflu că pe 26 Micleuşanu îşi lansează Kasa, mi-ar plăcea să merg şi să-i spun vreo două...

Eliade sau Cărtărescu – despre complexul meşterului manole în cultură

ce facem cu valoarea?
bun, am stabilit: o operă are valoare. ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? ce contează că e moartă? am zidit-o. dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.

mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.

studiu de caz
un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere îl face să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
continuarea postului aici

ce se întâlneşte în romanul lui dan brown

pe la 20 de ani, cehov scrisese o schiţă intitulată ce se întâlneşte de cele mai multe ori în romane, nuvele etc.
şi cum m-am apucat şi eu, noroc cu filmul, de mega-super-best-seller-ul îngeri şi demoni, iată, scriu acest post.

ce întâlnim în romanul lui dan brown:

• teme holywoodiene, de importanţă universală (biserica catolică, conclavul, ultimele descoperiri ştiinţifice, dar mai ales conspiraţii, mişcări oculte care se răzbună)
• un profesor pedant şi o femeie incredibil de deşteaptă şi sexy
• el e raţional, ea e, fireşte, emoţională, vrea să se răzbune
• toţi urmăresc o hartă a comorii contruite on-going
• personajele sunt conturate cu ajutorul amintirilor din copilărie
• acţiunea e rapidă, se petrece în cîteva ore
• în dialog apare mai întâi elementul surpriză - parcă spuneaţi că...; apoi totul se lămureşte imediat - este aşa...
• grămezi de explicaţii didactice, de ai impresia că iată, ai citit cartea şi eşti deja cult - hatha yoga? vechea artă budistă... sau acesta era locul din care...
• alăturări absurd-ironice: einstein şi peştii?
• potriveli miraculoase - soldaţii din garda elveţiană a papei vin imediat cu răspunsuri la întrebările profesorului universitar.

un citat care mi-a plăcut:
victoria ştiinţei... ne costă pe toţi. şi ne costă scump. ştiinţa a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie şi ne-a oferit o sumedenie de maşinării pentru disctracţia şi confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseţii. apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi la lungimi de undă. complexitatea universului a fost transpusă în ecuaţii matematice. ne-a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane... însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. fiecare individ se află cum într-o interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. de pretudindeni ne asaltează viloenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. scepticismul a devenit o virtute. cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. e de mirare că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în orice alt moment al istoriei noastre? mai are ştiinţa ceva sacru? ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenăscuţi! ba chiar visează să ne restructureze până şi ADN-ul! ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseşte nu sunt decât alte întrebări. (p.365)

ce mi-a rămas e rugăciunea Sfântului Francisc: "Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba!"

dan brown, îngeri şi demoni, ed rao, buc, 2004, trad. adriana bădescu, 538 p

privind la zăpada de primăvară

printre primele cărţi din cartea de pe noptieră, citii prima dată templul de aur de yukio mishima. dădui de-un roman neobişnuit, de-un fel cum nu găsisem în romanele burgheze europene, găsii lumea orientală descrisă cu instrumente occidentale: temple, suflete chinuite de patimi până la epuizare. gesturi iraţionale. construite pe gesturi vechi, riualice, de strămoşi. descrieri pe hârtii albe, pictate poetic de ideograme.

aflai uimit, dup-aceea, despre autor: născut într-o familie de samurai, beneficiază de-o educaţie europeană altoită pe cea tradiţională. se-apucă de scris la doisprezece ani, urmează dreptul, devine lider de generaţie după apariţia confesiunilor unei măşti la 23 de ani. urmează multe romane, povestiri, kabuki, eseuri.
obţine centura neagră în kendo, dirijează, călătoreşte, iniţiază o mişcare studenţească de extremă dreaptă, încearcă o lovitură de imagine.
la 43 de ani îşi face sepukku. ispăşirea prin moarte.


 
zăpada de primăvară mi s-a părut un roman magnific.
are loc la sfârşitul epocii meiji (1912) - epocă luminată, venită după perioada ilegitimă a shōgunatului, epocă de modernizare intensă a japoniei.

vremile glorioase s-au încheiat. s-a terminat cu vechile războaie. e momentul pentru unul de tip nou. a sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt. însă a demarat în forţă. tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun (p.172)


un băiat, kiyoaki matsugae, fiu dintr-o familie de samurai cu pretenţii nobiliare, intră în maturitate. şi în viaţă. molâu ca vremurile occidentalizate în care trăieşte - socotea că merita să trăiască doar pentru emoţiile provocate de ceea ce-i arbitrar şi instabil, de moarte şi reînviere, de irosire şi mânie fără scop şi rost. el trebuie să-ţi oţelească spiritul cu ajutorul dragostei. şi a frumuseţii. căci atunci când traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspândeşti frumuseţe. tot ce-l înconjura - frunzişul copacilor, cerul albastru, norii acoperişurile - se înfiripă şi există numai pentru a servi frumuseţii.
ca să ajungă iar la frumuseţe, însă la cea adevărată: acel vid interior, pierderea tuturor bucuriilor, chiar şi neputinţa evidentă de a crede că greutatea apăsătoare a fiecărui moment e reală... simptomele prin care se atingea adevărata frumuseţe semănau cu ale leprei. (p.307)

un el şi o ea. kiyoaki matsugae şi satoko ayakura.


un roman dens, cu multă introspecţie şi cu mult stil, al unui scriitor învăţat la şcoala lui Tolstoi, cu atenţie la detalii şi impresii. un roman deopotrivă poetic şi de idei, cu parfum de flori de cireşi. templele sunt făcute să fie privite, heleşteiele, la fel, marea, bondarii. femeile sunt făcute să fie dispreţuite, dar şi iubite. viaţa e făcută să fie trăită, dar şi pierdută. un caz penal, o legendă budistă, o amintire din copilărie, un tablou, un paravan, o călugărire, un monstru, o recitare.

magnifică mi s-a părut scena primului sărut al băiatului de 18 ani într-o ricşă, iarna, ca un fel de domnişor bovary japonez:
 
când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un somn nebulos. clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui satoko a înteţit senzaţia. la fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. când s-a urcat în ricşă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă. (p.79) fain să citeşti aşa ceva când afară troieneşte zăpada...


îmi vor rămâne - pentru a fi reluate - descrierile naturii ce însoţesc tăcute faptele oamenilor, reuşite cum pân-acum, pentru mine, numai cehov a reuşit.
o capodoperă de necontestat pe care-o voi reciti, deci, cu siguranţă.

yukio mishima, zăpada de primăvară, editura humanitas fiction, bucureşti, 2009, traducere de angela hondru, 333 pagini
coperta de angela rotaru

trailerul oficial al filmului aici.

recensământ 2012

personal

pe plan personal, pot să spun că 2012 a fost un an foarte bun. în primul rând, n-am avut probleme de sănătate, nici măcar gripat n-am fost (pesemne că varicela cu care l-am întâmpinat mi-a scos pârleala). apoi, am sărit cu parașuta, o dorință pe care-o aveam demult, în "lupta" cu mine însumi. apoi am făcut ceva voluntariat pentru tineri. și-apoi, am început să scriu niște chestii literare, ceea ce poate pe viitor se va materializa în ceva interesant.

livrești 

pe planul lecturii, am fost parcă mai leneș, poate (și) din pricina laptop-ului pe care mi l-am luat în martie și care mi-a cam mâncat din timp (și paradoxal, am scris și mai rar pe blog). astfel, dacă în 2009 citeam 68 de cărți, în 2010 citeam 70, și în 2011 citeam 50, anul ăsta am numărat 40 de lecturi finalizate.

dintre cele mai bune cărți citite în 2012, se numără:

1) despărțirea de matiora de valentin rasputin

2) educația libertină de jean baptiste del amo

3) trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez 

în poezie, am avut revelația poetului austriac ernst jandl, cu cele mai frumoase 100 de poeme .

în ceea ce privește literatura română, așa cum îmi propusesem, n-am citit foarte mult, dar am descoperit poezia lui ioan es. pop și romanul lui ovidiu verdeș muzici și faze.

o plăcută realizare, tot pe plan livresc sunt recitirile. mă bucur că am reușit să recitesc următoarele capodopere:

ghepardul, la răscruce de vânturi, papagalul lui flaubert, despre eroi și morminte și la umbra fetelor în floare de marcel proust. - și, amintind de proust, mă bucur că am găsit cartea célestei albaret, domnul proust.

mă felicit pentru reîntoarcerea la filozofie - am citit epicur și am început schopenhauer. 

de asemenea, pentru că am început să scriu mai mult despre pictura abstractă (mai mult pentru mine) și teatru.

deloc de neglijat este articolul despre mine al lui nicolae manolescu, în care mi s-au confirmat racilele micii culturi române, dominate de idiosicrazii și orgolii meschine, fără mari creații în spate, care să se compare cu cele universale.

ce-mi propun pentru 2013?

să recitesc mai mult - ulise-le lui joyce, alte romane de proust, să termin integrala cehov. 

să călătoresc mai mult.
să revin la scrisul unui post pe zi pe blog - ca în 2009 și 2010.
să progresez cu germana.

întâmplări din tinereţea sovietică

este al doilea roman pe care-l citesc, după compromisul, despre care am scris aici. comparativ, celălalt mi se pare mult mai bun, măcar că are istorioare mult mai amuzante.

totuşi, această carte are două merite, ce ţin de frumuseţea structurală a textului:

1. cartea este alcătuită din câteva povestiri, pornite din cea dintâi. geamantanul cu care autorul a emigrat în america este subiect al primei povestiri. din el răsar cele câteva obiecte - şosete, ghete, centură, geacă ş.a. - ce vor constitui motiv pentru celelalte povestiri - rememorări de întâmplări din tinereţea sovietică. 

2. al doilea merit este ştiinţa fragmentului. fiecare întâmplare are în el fie o anecdotă, fie o replică burlescă, iar dovlatov ştie perfect când să se oprească, pentru a lăsa efectul să se difuzeze în mintea cititorului. cred că este un talent, pe care nu l-am mai întâlnit decât, poate, la cehov sau la harms (tot ruşi, din păcate). 

ei bine, în afara celor două elemente menţionate, nu am găsit nimic care să-mi placă din acest volumaş. ca atare, experienţa mea cu dovlatov se va opri aici.

serghei dovlatov, geamantanul (Чемодан), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de margareta şipoş, 133 de pagini broşate

coperta (urâtă) de angela rotaru

alte impresii la micawber şi flu.ro.

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

recensământul lecturilor pe 2011

52 de cărţi anul acesta (despre toate aproape am scris pe acest blog), cam în graficul anual din 2009 şi 2010. observ că n-am avut parte de mari revelaţii livreşti, însă ar fi bine să amintesc câteva cărţi foarte bune:


soldaţii de la salamina de javier cercas, pentru reuşita conţinutului, dar şi a formei
rugul deşertăciunilor de tom wolfe, pentru demolarea mitului american.

mă pot lăuda cu recitirea câtorva romane mai clasice: ea, câţiva clasici:
fii şi îndrăgostiţi de david herbert lawrence
iubita locotenentului francez de john fowles
povestiri felurite de cehov (aici, aici şi aici)

din domeniul cărţii de ştiinţă sau istorie, trebuie să menţionez
ceasornicarul orb de richard dawkins
ţiganii de angus fraser


din ce mi-am propus să citesc, mai rămân de bifat ulise-le de joyce şi cercetările filozofice ale lui wittgenstein. 

2 fraţi cu 2 fraţi = o carte faină

i-am luat din presneală, ernu îmi spusese că sunt dramaturgi celebri, în prezentare sunt comparaţi cu cehov. bun, zic.

un raskolnikov împătrit - povestitorul, cei doi prieteni ai săi pepsi şi hot-dog şi nataşa - vrea să ucidă un om, nu o cămătăreasă, ci un arbitru de fotbal. dar pentru asta trebuie să meargă în turcia, la un hotel all inclusive. ce păţesc ei acolo - iată cartea.

dar dacă la dosto' personajul era sărac, dar bogat sufleteşte, la faţii presniakov, personajele sunt invers. acţiunea e acaparantă, are o viteză dramatică, caracterele personajelor ies la iveală prin monologuri.

câteva decupaje:
în asta constă problema noastră globală, a întregului nostru popor: să zică "stop" şi să se gândească la ce trebuie în momentul cel mai nepotrivit. aşa sunt fotbalul nostru, teatrul, cinematograful, toată arta noastră. cum ne hotărâm să facem ceva, imediat facem un pas înapoi şi ne întoarcem la poarta noastră. pe ecran, cum apare un cadru interesant, o temă interesantă, noi le dizolvăm imediat cu balele introspective ale eroului principal să începem să ne scuzăm! nimeni nu are nevoie de aşa ceva! trăim într-o altfel de lume! într-o lume în care nu trebuie să te explici! doar acţiune! ca la hollywood! iar dacă stai pe gânduri, rămâi în cur! ca toată arta noastră şi industria şi fotbalul vostru de căcat! (p.104)

mă uitam la nataşa şi mă gândeam: uite, dacă ne-am căsători, cândva, mai târziu,... am îmbătrâni... ce am face în afară de discuţii şi griji legate de casă? şi, în general, m-am gândit dintr-o dată, cum trăiesc bătrânii? voi putea face eu sex cu soţia mea bătrână...? probabil că atunci când se întâmplă asta între bătrâni, ei îşi imginează că ar fi tineri, adică ca şi cum toate aastea li s-ar întâmpla în tinereţe... părul, pieptul, picioarele... se uită unul la altul şi se văd cum arau atunci. altfel cum? da, câte trebuie să înveţi de la viaţă! mă uitam la nataşa şi încercam să memorez fiecare detaliu al corpului ei încă tânăr... poate am să am nevoie de amintirile astea...

un roman rusesc nostim, alert şi, de ce nu, profund pe alocuri.

oleg şi vladimir presniakov (foto), ucide arbitrul!, ed. art, buc, 2009, trad. mihail şi alexandru vakulovski, 164 p.

poza de aici.

recomandări livreşti - leapşă

era inevitabil să nu fi primit o leapşă despre cărţi recomandate. aşa că, graţie însemnărilor din subterană, iată răspunsurile (ce nu cred că vor surprinde pe nimeni):

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

prizoniera şi albertine dispărută de Marcel Proust, pentru că suferinţa poate fi fertilă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?

la umbra fetelor în floare de Marcel Proust.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

dacă nu a citit-o, aş recomanda cititorul de bernhard schlink, pentru că e excepţională şi e scurtă.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

probabil ceva de jules verne sau cei trei muşchetari - au fost primele mele lecturi. dacă e prea mult, poveşti nemuritoare.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

cred că o carte lungă, don quijote de miguel de cervantes, pentru că e cartea pe care a luat-o şi thomas mann când a traversat atlanticul (parcă).

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

cred că aceeşi carte pe care aş recomanda-o celui mai bun prieten.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

ţinând cont de spiritul meu prozelit, aş recomanda, la fel, cititorul - e scurtă şi convinge.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?

cred că aş recomanda o povestire a lui cehov, intitulată grasul şi slabul (1883).

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

probabil povestirile lui poe (dacă nu le-a citit), pentru că e pasionată de sf. (adina)

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

mă gândesc la lev tolstoi, despre Dumnezeu şi om (din jurnalul ultimilor ani), pentru că arată cum un om la bătrâneţe încă mai trebuie să aibă întrebări fundamentale.

leapşa pleacă la fiction addiction, arthur suciu, dreaming jewel.

colecția mea cehov

my beloved chekhov collection #AntonChekhov #bookstragram

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Feb 2017 la 05:52 PST